Epigrame XXXII

Azi sunt o umbră frântă, 

Pe marginea unui cuvânt,

Un praf purtat de-o adiere blândă, 

Pe drumul Tău, mereu flămând,

Dar Tu din nimicire-mi faci veșmânt.

Azi sunt o rană vie, 

Ce sângerează în tăceri,

Un glas pierdut în veșnicie,

Strigând spre Tine dinspre ieri,

Dar Tu îl umpli iar cu învieri.

Azi sunt tot vidul de iubire, 

Și mă ridici din ce-am căzut,

Și-n golul meu pui nemurire,

Făcând nimicul, început,

Să fiu prin Tine, Absolut.

Azi sunt un vas de lut, 

Cu crăpături spre nicăieri,

Tu viață-mi torni, și m-a umplut, 

Lumina Ta de mângâieri,

Și leacul sfânt pentru dureri. 

Nimic nu sunt, dar Tu, Hristoase,

Din golul meu aprinzi un rost,

Și din pământ, un sac de oase;

Uit tot ce-am fost și nu am fost,

Căci azi, în Tine, îmi aflu adăpost.

Pășeam spășit pe păru-ți lung,

În visul tău ca să ajung,

Să-ți mângâi noaptea tulburată,

Să-ți spun adio înc- odată.

Și-mi car singurătatea istovit,

Pe gândurile unui neiubit,

Și trec prin râu și dorm pe plantă,

Iar noaptea, Luna mi-e amantă,

Iar raza rece-mi intră-n tâmple,

Cu gânduri, mintea să îmi umple,

Din mine cad ca dintr-un pom isteric,

Doar frunze de nisip și întuneric,

Mânate în vârtej spre-o caravană,

De-un vânt stârnit din a mea rană,

Sunt despuiat de orișice trăire,

Și nu mai știu de-a mea menire,

Și merg, și merg spre orișiunde,

Acolo unde nu mă pot ascunde,

Pe păru-ți lung spre visul tău,

Să-ți spun adio și să-mi pară rău!

Azi frunza cade cu un tremur de cer,

Și când o ating mâna îmi devine cenușă,

Dar în amintirea ta încontinuu tot cer, 

Ca toamna să vină și să-mi bată la ușă.

Din urme-ți rămâne un drum neterminat,

Pe care-l străbat fără motive, mereu,

Și pasul mă cheamă pe un țărm desenat, 

Din lucrurile pierdute de tine și eu... 

Orașul se strânge sub pleoapele grele,

Ferestrele ard cu un dor fără glas,

Te caut prin aer, prin tainele mele,

Ca pe-un adevăr care n-a fost și-a rămas.

Și dacă va ninge peste tot ce-am tăcut,

Peste frunza, peste cerul de ieri,

Te voi recunoaște în primul minut, 

În care nu doare să mai cer ce nu ceri.

Și înțeleg, târziu, că nu trebuie să vină

Nici toamna, nici tu, nici vreun semn din afară,

Fiindcă dorul nu cere, el creează lumină 

Și-o lacrimă-n ochi, atât cât să doară.

Iar eu rămân simplu, cu palma deschisă,

Fără să mai cer ce nu poate veni,

Și toamna din mine e acum necuprinsă, 

Și întreaga-mi ființă parcă nici n-ar mai fi.

Mi-am zidit în carne-atâtea chipuri,

Că nu mai știu ce rană mă mai poartă, 

Prin sânge-mi cresc grădini de anotimpuri, 

Și fiecare floare împarte aceeași soartă. 

Femeile de foc pe care le-am iubit, 

Aveau în ochi amurguri lungi, orientale,

Iar gura lor — un clopot răstignit, 

Pe turlele tăcerilor carnale.

Acum mă plimb prin mine îngândurat, 

Ca-ntr-un oraș aflat sub ape funerare,

Iar gândul către viață mi-e înecat, 

De florile ce-mi cer întruna soare.

Și simt cum timpul, păianjenul călău, 

Își țese pânza-n oase, nevăzut,

În timp ce eu mă sting de dorul tău, 

Ca-ntr-un sfârșit lipsit de început.

Și încă-ți mai aud prin nopți genunea,

Cum îmi pătrunde-n minte ca un vis,

Și-mi lasă-n trup, sub pleoape, rugăciunea

A mâinilor ce în trecuturi m-au atins.

În mine port catapeteasme sparte,

Și îngeri orbi cu aripile reci,

Ce bat mereu la porțile deșarte, 

Ale iubirii care ți-a cerut să pleci.

Și am rămas tăcut, o candelă târzie, 

Arzând sub ploi în propriul meu cavou,

Cu inima — o pasăre pustie, 

Ce-nvață mintea să uite chipul tău.

Am băut în vis cu Nichita, 

Pe-o frunză în codri pustii, 

Și mi-a povestit cum ispita, 

L-a stors de cele "11 elegii". 

Am băut în vis cu Nichita, 

Și începu să mă-nedemne, 

Cum să-mi alint iubita, 

Cu " Noduri și semne". 

Am băut cu Nichita în vis, 

Și mi-a spus că-s nătâng, 

Să nu mai stau în mine închis, 

Pentru că " Oasele plâng". 

Am băut în vis cu Nichita rebelul, 

Amândoi pregătindu-ne flintele, 

Însă el întrerupse duelul, 

Rostind... " Necuvintele". 

Am băut în vis cu Nichita, 

Şi ne era trează beția, 

Am băut mult cu Nichita, 

Până m-a îmbătat poezia. 

Eu sunt cel ce vine din urmă, 

Eu sunt cel ce-a rămas, 

Genele voastre în carne îmi scurmă, 

Sângele vostru în mine-i retras. 

Eu sunt strigâtul vostru de-apoi, 

Și crucea v-o port de gât atârnată, 

Sunt pasărea ce cântă venirea înapoi, 

Sunt fiică și fiu, sunt mamă și tată. 

Eu sunt oglinda prin care vă-ntoarceți,

Eu sunt hotarul dintre astăzi și ieri, 

Locul din care porniți să vă nașteți.

Leagănul vieții de-nceput și-încheieri. 

Eu sunt urma ce-n timp vă rămâne,

Umbra ce-n lut încă arde ușor,

Port în privire apusul de mâine, 

Și-n piept răsăritul din care cobor. 

Eu sunt cenușa din focul rămas,

Sunt nume și trupuri piedute-n pământ,

Prin mine tăcerea prinde iar glas, 

Și moartea vă-nvie pe moarte călcând. 

de obicei, trăiesc fără ochii pe ceas

mă mulțumesc să privesc din când în când Soarele

am împărțit cerul în două

încercând să despart diminețile de amezi și de nopți

de constelații

să-mi fac o idee despre timp

în rest n-am nicio legătură cu acesta

el își vede de drumul său fără întoarcere

eu de al meu

cu suișuri și coborâșuri

sunt prea ocupat să-mi aliniez inima după Steaua Polară

sau după ceasul astronomic de la Strasbourg

mi-e greu să mă alinniez și cu mine însumi uneori

cu piramida lui Keops și Eversetul

care-și bat joc în neclintirea lor milenară

de timp

de ce mi-ar păsa mie

oglinda așezată între mine și lume

e spartă demult

atunci am abolit pentru totdeauna dictatura odioasă a ochiului

îmbrățișând democrația inimii

care mă ajută să-mi simt viața

nu s-o măsor

să-mi păstrez nealterat curajul de a trăi

până la capăt

ca un fluture care își trăiește fericit viața

într-o singură zi…

Back to the childhood in mind

My heart is beating so strong.

May I offer a thoughful yearlong

Joy words and a smile to remind?

The lovely house of my parents,

Their kind and blessing advice,

The play corner and ancestor's guidance,

Are all that matters to get a life price?

The entire bag of my memories

It is giving me the force to go far more.

I wonder it is admiration or envies.

I question myself, I've got the hard core?

Nu e cărare sigură în viață

E doar mirajul inocenței tale

Efortul naște doar speranță

Ca să răzbați e lungă cale.

Nu e ușor ,e complicat

Ca eul tău să înțeleagă

De ce dorința e păcat

Pare a ști ,dar conștiința neagă.

Iubirea ,darul cel divin

Ce îl primești silit aproape

Se dovedește a fi chin

Pregătit parcă să te-ngroape.

Sinceritatea chiar și ea

Veriga sârguinței tale

Apasă ca o haină grea

Incertitudinea e mare.

Străin cu tine parcă ești

Se luptă insul să răzbată

Încerci mereu să te cunoști

Să reușești ,cred niciodată.

Urcușul e declinul tău

Suflet prea amăgit

Sfidarea în destinul tău

Doar gheare și-a înfipt.

Mereu la granița negării

Cu zămbetul căzut și șters

Tot cauți urmele cărării

Uitate cred de al tău mers.

Nothing is more important as life.

The fillings for human race too.

A shadow of a wild, unhappy life

Bring wild, said thoughts too.

A sunray over an indefinable life

Gives safety and defines it too.

Nature and abstract to our life

Live we reach to their stimulus too.

În noaptea de Halloween, umbrele dansează,
Moliile vagi, cu forme ciudate, apar,
Corpuri ce râd, cu fețe vopsite,
Se pregătesc pentru câteva clipe de har.

Luminile palide străbat întunericul,
Cumpăna dintre viață și moarte e umbrită,
Firi de fantezie cu inimi pierdute,
Se-mbracă în frici, în umbre au viețuit.

Dar vine apoi ziua Luminării,
Cu lumânări ce ard pentru cei adormiți,
Și florile albe, în vase mărunte,
Se împletesc cu amintiri dulce-amărâte.

Deși Halloweenul ne arată mască,
În spatele râsului, nisipul se scurge,
Iar Ziua Luminării strigă supliciu,
Să aducem omagiu, chiar când sufletele urlă.

Sclipiri de dovleci și flori de crizanteme,
Zâmbete și lacrimi într-un joc efemer,
În lumea aceasta, plină de contrast,
Moartea și viața dansează la brat.

Halloween e o petrecere a misterelor,
Ziua Luminării, un moment de reflecție,
În fiecare tradiție, o poveste se țese,
Viața și moartea, în legătura lor secvență.

așa cum raza de lumină albă uneori

(trecând din întâmplare printr-o prismă moartă),

se sparge în o mie de culori,

la fel privirea ta, iubito, nu are altă soartă.

te recompui bizar mereu sub alte predicate,

(nimic, până la urmă, comun ideii de frumos!)

și te încurci în geometrii din cele mai ciudate

din care nu lipsește carnea și fiecare os

din fața ta doar două cercuri paralele

(ochii, probabil, rotunzi ca bobul de orez!)

apoi  triunghiul dintre ele

(un fel de nas!) și-o gura, sub formă de trapez

mai jos, un gât prelung, precum un cap de hidră

(două triunghiuri puse vârf la vârf)

care apasă nefiresc pe o clepsidră,

anume chiar pe propriu-ți stârf*

doar tibia ca un cilindru mic

ușor concavă,cu-ncovoiri de scut,

cu toată geometria asta de nimic

încă îmi dă fiori și-mi amintește de-nceput

*stârf= stârv