Sunt singur...

Mă porți in suflet, știu eu bine!

Chiar de un an mă minți..

Și îmi arăți că nu-ți pasă de mine,

Dar te-am îmbrățișat, și știu ce sim ți..

Mă ai în inimă știu bine!,

Dar orgoliul nu te lasă să imi spui,

Însă ochii tăi de la ultima întâlnire,

Le-au șoptit ochilor mei căpru...

Îți povestesc" mereu atâtea lucruri,

Deși suntem tăcuți..ne ignorăm,

Păcat că-ți scriu, in inimă cu fluturi,

Și tu nu vezi, și..ne îndepărtăm...

Mã porţi in suflet și simt bine!

De-a mea iubire teamă-ti este,

Pặcat că n-avem dreptuÏ s-o trăim,

Și nu rămânem nici măcar poveste.

CInci jurăminte blestemate am făcut,

Toate astea înainte să te fi pierdut,

Sunt legat și nu pot s-o iau de la-nceput

Strig de durere pe interior dar rămân tăcut .....

Ți-am jurat c-am să fiu numai al tău,

Acest jurământ îmi va fi călău.....

Ți-am jurat c-am să te iubesc și după moarte,

Cu acest jurământ m-am lipsit singur de dreptate......

Celelalte trei sunt doar despre mine, 

Le-am făcut ca sufletul să-mi aline

Știam că nu-s destul de bun pentru tine,

Știam c-ai să pleci de lângă mine.....

Îți mai amintești visele pe care le aveam?

Îți mai amintești cât de tare mă temeam,

C-am să pierd tot cea ce iubeam,

De frica despărțirii parcă înebuneam......

Mă simt pamflet 

Inima mi-e îmbibată în oțet 

Sufletul meu este înecat 

Și totul pare întunecat 

In orele spre dimineață 

Când mintea mea este în ceață 

Apar acele gânduri 

Ce mă storc de viață 

Parcă nimic nu mai are sens 

Și cum sa mai trăiesc?

Căci rostul vieții nu-l găsesc 

Și mă doare doar când te privesc 

Când mă uit la fotografia ta

Toată tristețea din inima mea

Își face apariția 

Mă simt pamflet 

Căci doar pe tine te-am iubit 

Dar inima mea sa împietrit 

De când tu m-ai părăsit ....

Te apropii cu nava ta, dar simt că ești departe

Nu te înțeleg, vorbești pe înțelesul meu oare?

Încerci să îmi arăți prin semne, dar apare o eroare,

Prea multe cuvinte și semne, privesc cu teroare.

Ființă ciudată, frumoasă, un extraterestru,

Te diferențiezi de ei, dar tot ești ca restul;

Ai vrut să mă studiezi, prin urmare ai pierdut testul

În ochii tăi văd numai ură, nu te-am iubit destul?

Tu ești doar o umbră, reflexie fără suflet

Te vedeam ființă complexă, dar ești incomplet,

În ochii mei iubirea ta este doar un pamflet

Oricât timp va trece, nu va mai exista răsuflet.

Obișnuiam să te privesc, erai un corp ceresc,

Dar acum sufletul mi-e rece, nu te mai urmăresc;

Vrei să te lămuresc, dar iubirea nu pot să o cântăresc,

Așa că te rog pleacă, jur că nu o să te opresc.

Am vrut să fiu cu adevărat iubită

Să port rochii și pantofi

Să fiu un pic măcar auzită

De cel ce nu ma iubit deloc !

Am vrut să simt căldura sufletească

Să dansăm ,filme sa privim ,

Iar el a ales să mă părăsească

Fiindcă nu ne potrivim

Eu sunt soare ,iar el lună,

Eu sunt apă ,iar el foc ,

Eu sunt floare ,iar el furtună ,

Nu ne potrivim deloc !

Dormeai deasupra minții mele,

Ce suflet bland,asa credeam,

Erai cam totul pentru mine,

Un simplu cal de pluș aveam.

Si ma trezeai din somn adanc,

Chiar noaptea pe la ora trei,

Muream de plans,sa nu fi bine,

De dragul tau,stiam ce vrei.

Erai micuț,dar in inima mea,mare,

Caci nu aveam pe nimenea ca tine!

Tu nu erai o simpla jucarie,

Erai amicul meu,la rau,dar si la bine.

Simbolul legaturii drepte,

Regretul meu ca te am pierdut,

Anii trecura ca o ploaie,

Din care eu,am ramas ud.

In colțul camerei astepti,

Caluțul meu de plus,umil,

Eu am crescut,te am parasit,

Am devenit un om ostil.

Când a trecut atâta vreme?

Când si unde te am lăsat?

Nu ma privi cu fața tristă!

Eu nu am vrut sa fi uitat.

Simțeam mereu un gol in mine,

Și vreau sa fac doar un retuș,

Intors de alte minti străine,

Te uit și azi,căluț de pluș.

N-avem nevoie de frumos,

De lucru bun şi adevărat,

Ne place fructul găunos,

Şi munca stând în pat.

Creem un balamuc multicolor,

Culori livide şi stridente,

Cu lighioane în decor,

Şi personaje indecente.

Pe viermele ce roade-n măr,

Simbol l-am declarat,

Bem apă otrăvită din ciubăr,

În care întâi mizerii am vărsat.

Pe prunc din alăptat l-am rupt,

Vedetă am făcut din mamă,

Venin de cobră noi am supt,

Şi acum muşcăm fără de teamă.

De apocalipsă în fiecare zi vorbim,

Acum i-o ştire neinteresantă,

Pe cel de sus nu-L mai iubim,

Şi-a Lui venire ne pare amuzantă.

Coboară omule cu mintea,

În inima-ţi de piatră,

Prin foc să-ţi treacă gândul,

Să poţi păşi din nou pe apă.

Gânduri multe zbor prin minte,

Noaptea-mi pare că stagnează,

Visuri lungi din taine sfinte,

Parcă-mi spun tot ce urmează.

Port stigmate-n piept și tâmple,

Niciodată om n-am fost,

Pentru toți știu ce-o se-ntâmple,

Însă viața-mi n-are rost.

Molfăi noaptea evanghelii,

Însă toate-mi par minciuni,

Pun pe seama oboselii,

Și m-afund în rugăciuni.

Stele plâng curgând pe boltă,

Luna-i palidă și tristă,

Mii de arhangheli se revoltă,

Veghetorii îi trec pe listă.

Noaptea-i lungă cât trei zile,

Parcă totul stă în loc,

Este noaptea mea de adio,

Peste tot e numai foc...

Eu, nu am uitat lumina,

ce a pătruns în întunericul meu,

zguduind bezna din toată

întunecimea ei...

Ea, nu a cerut nimic,

nu a rostit vreun nume,

dar mi-a despicat noaptea,

cu un fulger imens,

și din adâncul mut al umbrei,

a răsărit un alt eu,

străin de întunericul greu,

care mă ținuse captiv.

Eu, nu am uitat lumina,

ce a răsărit în ochii înlăcrimați,

aprinzând în negura lor,

o licărire a visului viu.

Ea, mi-a ars tăcerea surdă,

sfărâmând umbra gândurilor,

și mi-a deschis în zorii zilei,

calea spre un nou  început.

Și, de atunci…

de atunci, lumina nu s-a mai stins,

nici nu a devenit umbră,

ci a rămas undeva,

ca o absență apropiată...

Îți spun ceva ce nimenea nu știe,

Aseară am scris o poezie,

Avea un singur vers dar nelumesc,

Ceva aidoma unui cânt prelung,

Şi care mă făcea să plâng.

L-am scris c-o picătură de cerneală,

Un strop uitat în călimară,

Şi - o pană albă cu un număr,

Ce am găsit-o undeva pe umăr.

Îți spun ceva ce nimenea nu știe,

E-un vers ce plânge pe hârtie,

Cu lacrimi de-un albastru-violet,

Un fel de sânge de poet.

Evoluția științei

Omul nu e de bonton,

Se poartă ca un bufon,

E un pic și cam afon,

Și-i condus de un IPhone.

CFR-ului cu întârzierile imense

Peste o săptămână am o întâlnire,

La Constanța cu doi camarazi,

Ca să nu întârzii, fără șovăire,

Am să plec cu trenul, chiar de azi.

Presa azi

Ziarul nu mai are asistență,

Și dispariția o să-l lovească,

Iar ca măsură de urgență,

Plătesc pe cititori să îl citească.

Presa azi

La cât de falsă este știrea,

Iar adevărul e ținut mascat,

Ziarul și-a găsit menirea,

E bun numai de împachetat.

Soției

Nu mi-a fost deloc ușor,

Ca să te compar c-un nor,

Că mereu în viața-mi sumbră,

Când lucesc, tu îmi faci umbră.

Vecinului - care se uită mereu la mine în curte

Precum o știi dragă vecine,

Am o pisică albă și-un ogar,

Apoi, ce nu îmi aparține,

E după gard, un biet măgar.

Unui poet

Aici doarme un poet,

Ce-a scris odă și sonet,

Viața lui a luat sfârșit,

Când criticii l-au recitit.

Unui scriitor - cu scris indescifrabil

Ai trimis un manuscris,

Acum un an la stenograf,

Viața i-ai făcut-o praf,

Că de-atuncea stă închis.

Epitaf - lui Iolanda Balaș

Cu trupu' ai fost la înălțime,

Când vechi recorduri doborai,

Dar ai țintit în profunzime,

Şi astăzi ai sărit direct în rai.

Artă

S-a dus portretul să îşi facă,

El, un necioplit vădit,

Iar pictorul i-a spus îndată,

Cunosc un sculptor renumit.

Uneia - mergea cu telefonul în mână

             fără să se uite la drum

Își căuta în zodiac sorocul,

Dar nu cerceta terenul,

Scria c-o va lovi norocul,

Dar a lovit-o trenul...

Într-o zi toţi cei care suferă în tăcere,

Şi care nu îndrăznesc să-şi verse amărăciunea,

Să urle fără limite, cu imensă putere,

Să scoată strigăte care să cutremure lumea.

Apele să curgă mai repede creând uriaşe estuare,

Munţii să se clatine zgomotos şi ameninţător,

Animalele să fugă speriate până la epuizare,

Iar păsările să cânte apocalipsa în cor.

Să fie declarat nul orice ideal visat;

Credinţele fleacuri iar filozofia o glumă,

Să se creeze o înălţare şi o prăbuşire totodat,

Iar toate iubirile să răspândească o ciumă.

Bucăţi de pământ în aer să se avânte,

Planetele să descrie arabescuri bizare,

Luna, dansul morţii cu putere să cânte,

Iar soarele eclipsat să radieze teroare.

Vârtejuri de focuri sălbatic să crească,

Tot ce e formă să devină inform ori nematerie,

Un zgomot barbar întreaga lume să cucerească,

Până şi cea mai mică insectă să tremure, să se sperie.

Să fie un zbucium nebun, o explozie imensă,

Apoi să nu mai rămână decât o eternă tăcere,

Uitarea definitivă să devină cât mai densă,

Să se simtă cum răul se mistuie şi piere.