Satul
Pe-o uliță ascunsă, visurile curg,
Cu răsuflarea iernii înghețate,
Iar timpul mut, ca un uitat amurg,
Se stinge-n glasuri deformate.
Copacii poartă straie de-argint viu,
În dansul lor sub lună tremurândă,
Iar noaptea țese văl, albind pustiu,
Un univers ce pare că se-afundă.
Din hornuri se ridică aburi grei,
Cântând povești de dor și de iubire,
Iar undeva, în hăul unei văi,
Un lup își urlă haita spre unire.
Și-n toate-aceste clipe de veghere,
Se naște iarăși visul neatins,
O iarnă care cheamă la-nviere,
Pe omul ce din sine s-a desprins.
Din geamuri mici, priviri ce se ascund,
Veghează noaptea albă și tăcută,
Iar crivățul tot cară înspre prund,
În dansul său zăpada proaspătă cernută.
Departe, clopotul răsună tremurat,
Și ninge-ncet, ca-ntr-o chemare sfântă,
Tot satu-i alb, și parcă s-a 'nălțat,
În lumea celor care nu cuvântă.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 29 decembrie 2024
Vizualizări: 135
Poezii din aceiaşi categorie
Cineva m-a întrebat?
Cineva m-a întrebat demult
Cum a fost copilăria mea?
M-am gândit mult să-i răspund
Și apoi am spus cuvântul..grea
S-a uitat mirat și lung la mine
Făr' a crede că ce zic e-adevărat,
Era mic copil, nimic nu îî lipsea
Nici că timpul multe a schimbat
Atunci în brațe l-am luat cu drag
Și-am povestit despre copilărie,
Ce-a fost frumos și greu în viață
Și cum s-a trăit în multă sărăcie
N-avea de und' să știe ce a fost
Că s-a născut în anul nouăzeci,
Când s-a murit pentru democrație
Iar tirania comunistă ,,rasă-n" veci
Acum ați înțeles cine a întrebat
Dorind să afle de a mea copilărie,
El este fiul nostru binecuvântat
Un dar dat mie..de-a mea Mărie!
Acum fierbe tot Lupeniul,
Acum fierbe tot Lupeniul,
Că în mină e minerul.
E blocat în subteran,
Că nu a mai primit vreun ban.
N-au primit bonuri de masă,
N-au primit nici prima toată.
Toate aceştia nu sunt date,
De opt luni sunt amânate.
În grevă îs de şase zile,
Sperând că banii o să vie.
Însă guvernanţii hoţi,
Îi mint pe minerii toţi.
Îşi cer drepturile toate,
Că n-au bani şi îs pe moarte.
N-au din ce să mai trăiască,
Dări la stat să mai plătească.
Că de astăzi la Lupeni,
Şi la mina Livezeni.
Toţi ortacii au sosit,
Lângă ei s-au alipit.
Au sosit ca să îi susţină,
Pe ortacii ce îs în mină.
Şi nu vor afar să iasă,
Până nu îşi iau banii în dată.
Cu toţii s-au săturat,
Că guvernul ia trădat.
Si nu vor ca să îi mai creadă,
Şi-au ieşit cu toţii în stradă.
Şi cu toţii protestează,
Pân ce banii îşi încasează.
Fiindcă ei s-au săturat,
Să fie minţiţi de stat.
Pietroi
Pietroi
Unu-doi.
Trei foi.
Aoleu!
Valeu!
Pietroiu nu mai e.
Doar foi.
Vai de mine!
Nu-iu de bine.
Uite o foarfeca.
Taie foaia,
Si o duce ploaia.
Dar ce sa vezi,
Uite departe
cum vine un pietroi.
Spre casă...
Sătul de aceste locuri noi,
Pornit-am iarăși către casă,
Și am pe tălpi numai noroi,
Iar ploaia strașnic e de deasă.
Mi-e pasul scurt și anevoie,
Cu greu genunchiul îl îndoi,
Și plouă ca în zilele lui Noe,
Și simt că mersul mi-e-napoi.
M-așez pe-o stâncă colțuroasă,
Ce o zărisem jos în vale,
Dar haina udă mă apasă,
Și simt că-s îmbrăcat în zale.
Eterna ploaie calea mi-o încarcă,
Și înot în mers, și merg înot,
Mai bine mi-aș clădi o arcă,
Căci drumu-i greu, și nu mai pot.
Nu am vreun semn și nici o veste,
Nici porumbel, nici ramur de măslin,
Și până-acasă mult mai este,
Și-aș da un cal, pe un delfin.
De ce mă pedepsești slăvite Domn?
Căci nu sunt Nefilim ori altă rasă,
Sunt doar un biet fecior de om,
Ce vrea s-ajungă azi la el acasă.
Ca Iov...
Zidește Doamne împrejuru-mi ziduri,
Cu cărămizi din catedrale goale,
Și fața umple-mi-o de riduri,
Iar pielea fă-mi-o galbenă și moale.
Mă scuipă Doamne ca pe-o frunză toamna,
Și ninge peste mine cu dispreț și milă,
Iar îngerul să sune-n ceruri goarna,
Că de pământ și viață-mi este silă.
Ori, du-mă Doamne în capela părăsită,
Să stau în taină cu ochii în ceaslov,
Și ca să n-am nicicând nici o ispită,
Mă umple Doamne, de bube, ca pe Iov.
Așa...nu!
De ce tu crezi că ești mai bun
Decât colegul de lângă tine,
Când cei din jur nu văd nimic
Să fi făcut ceva ce-ți aparține
Mereu repeți că știi ce faci
Și ajutor nu ceri la nimeni,
Greșești dar nu te-oprești
Și vina o arunci pe semeni
Simțim la tine doar mândrie
Pe care o arăți pe unde treci,
Ne spui că tu le știi pe toate
Ne minți și în minciuni te-ntreci
Nu știi ce-nseamnă modestia
Și lauda-i mereu în gura ta,
Te crezi a fi un bun exemplu
Și n-ai ceva vreodat'ați reproșa
Te superi când ți se spune
Că adevărul este doar unul,
Te lauzi numai cu ce fac alții
Și te-npănezi precum păunul
Cu toate-acestea stai pe scaun
Când toți în tine văd o nulitate,
Iar să sperăm într-o schimbare
Există o infimă...probabilitate!
Cineva m-a întrebat?
Cineva m-a întrebat demult
Cum a fost copilăria mea?
M-am gândit mult să-i răspund
Și apoi am spus cuvântul..grea
S-a uitat mirat și lung la mine
Făr' a crede că ce zic e-adevărat,
Era mic copil, nimic nu îî lipsea
Nici că timpul multe a schimbat
Atunci în brațe l-am luat cu drag
Și-am povestit despre copilărie,
Ce-a fost frumos și greu în viață
Și cum s-a trăit în multă sărăcie
N-avea de und' să știe ce a fost
Că s-a născut în anul nouăzeci,
Când s-a murit pentru democrație
Iar tirania comunistă ,,rasă-n" veci
Acum ați înțeles cine a întrebat
Dorind să afle de a mea copilărie,
El este fiul nostru binecuvântat
Un dar dat mie..de-a mea Mărie!
Acum fierbe tot Lupeniul,
Acum fierbe tot Lupeniul,
Că în mină e minerul.
E blocat în subteran,
Că nu a mai primit vreun ban.
N-au primit bonuri de masă,
N-au primit nici prima toată.
Toate aceştia nu sunt date,
De opt luni sunt amânate.
În grevă îs de şase zile,
Sperând că banii o să vie.
Însă guvernanţii hoţi,
Îi mint pe minerii toţi.
Îşi cer drepturile toate,
Că n-au bani şi îs pe moarte.
N-au din ce să mai trăiască,
Dări la stat să mai plătească.
Că de astăzi la Lupeni,
Şi la mina Livezeni.
Toţi ortacii au sosit,
Lângă ei s-au alipit.
Au sosit ca să îi susţină,
Pe ortacii ce îs în mină.
Şi nu vor afar să iasă,
Până nu îşi iau banii în dată.
Cu toţii s-au săturat,
Că guvernul ia trădat.
Si nu vor ca să îi mai creadă,
Şi-au ieşit cu toţii în stradă.
Şi cu toţii protestează,
Pân ce banii îşi încasează.
Fiindcă ei s-au săturat,
Să fie minţiţi de stat.
Pietroi
Pietroi
Unu-doi.
Trei foi.
Aoleu!
Valeu!
Pietroiu nu mai e.
Doar foi.
Vai de mine!
Nu-iu de bine.
Uite o foarfeca.
Taie foaia,
Si o duce ploaia.
Dar ce sa vezi,
Uite departe
cum vine un pietroi.
Spre casă...
Sătul de aceste locuri noi,
Pornit-am iarăși către casă,
Și am pe tălpi numai noroi,
Iar ploaia strașnic e de deasă.
Mi-e pasul scurt și anevoie,
Cu greu genunchiul îl îndoi,
Și plouă ca în zilele lui Noe,
Și simt că mersul mi-e-napoi.
M-așez pe-o stâncă colțuroasă,
Ce o zărisem jos în vale,
Dar haina udă mă apasă,
Și simt că-s îmbrăcat în zale.
Eterna ploaie calea mi-o încarcă,
Și înot în mers, și merg înot,
Mai bine mi-aș clădi o arcă,
Căci drumu-i greu, și nu mai pot.
Nu am vreun semn și nici o veste,
Nici porumbel, nici ramur de măslin,
Și până-acasă mult mai este,
Și-aș da un cal, pe un delfin.
De ce mă pedepsești slăvite Domn?
Căci nu sunt Nefilim ori altă rasă,
Sunt doar un biet fecior de om,
Ce vrea s-ajungă azi la el acasă.
Ca Iov...
Zidește Doamne împrejuru-mi ziduri,
Cu cărămizi din catedrale goale,
Și fața umple-mi-o de riduri,
Iar pielea fă-mi-o galbenă și moale.
Mă scuipă Doamne ca pe-o frunză toamna,
Și ninge peste mine cu dispreț și milă,
Iar îngerul să sune-n ceruri goarna,
Că de pământ și viață-mi este silă.
Ori, du-mă Doamne în capela părăsită,
Să stau în taină cu ochii în ceaslov,
Și ca să n-am nicicând nici o ispită,
Mă umple Doamne, de bube, ca pe Iov.
Așa...nu!
De ce tu crezi că ești mai bun
Decât colegul de lângă tine,
Când cei din jur nu văd nimic
Să fi făcut ceva ce-ți aparține
Mereu repeți că știi ce faci
Și ajutor nu ceri la nimeni,
Greșești dar nu te-oprești
Și vina o arunci pe semeni
Simțim la tine doar mândrie
Pe care o arăți pe unde treci,
Ne spui că tu le știi pe toate
Ne minți și în minciuni te-ntreci
Nu știi ce-nseamnă modestia
Și lauda-i mereu în gura ta,
Te crezi a fi un bun exemplu
Și n-ai ceva vreodat'ați reproșa
Te superi când ți se spune
Că adevărul este doar unul,
Te lauzi numai cu ce fac alții
Și te-npănezi precum păunul
Cu toate-acestea stai pe scaun
Când toți în tine văd o nulitate,
Iar să sperăm într-o schimbare
Există o infimă...probabilitate!
Alte poezii ale autorului
Mutați icoanele înspre apus
Azi sufletul de pocăință-i stors,
Și-am pus trufia mai presus,
Iar Domnul fața de la noi și-a-ntors,
Mutați icoanele înspre apus.
Genunchiul închinat e-un gest uitat,
Și chiar tămâia-i fără de miros,
Purtăm cu fală atârnat la pat,
Un crucifix imens cu vârfu-n jos.
Și clopotele plâng în turn stingher,
Dar nimeni nu aude al lor oftat,
Sub ceru-nchis cu porți de fier,
Credința ne-a abandonat.
Lumina-i doar o umbră în abis,
Iar rugăciunea-i vânt ce nu răzbate,
Pe umeri goi purtăm un paradis,
Ce de la drumul veșnic ne abate.
Și-n ochii sfinților din vechi icoane,
Doar praful vremii strălucește,
Și-n mâinile cu urme de piroane,
Păcatul nostru se-odihnește.
Pustiu e în amvoane și altare,
Iar rugăciunea nu mai urcă-n sus,
La îngeri, nu dați ascultare...
Mutați icoanele înspre apus.
Mea culpa
Mă simt vinovat pentru lume,
Pentru boli, urgii și războaie,
Pentru acele generații postume,
Ce-au creat un colos cu picioare de paie.
Mă simt vinovat pentru vină,
Pentru orice dezastru voit,
Pentru omul lipsit de lumină,
Din care treptat am murit.
De liber arbitru mă fac vinovat,
De pruncii uciși nenăscuți,
De neîncetatul chin și oftat,
De voi cei umili și desculți.
Mă fac, de Creație, la fel, vinovat...
Provocați-mi în cer un potop,
Doar Fiul să-mi fie salvat,
Să vă ducă pe toți în alt loc.
O veche noapte
Pe tâmpla mea apune-un soare stins,
Pierdut sub vraja ochilor tăi duși,
Iar dorul, ca un cavaler învins,
Își scutură armura de cenuși.
Sub pleoape ți se mistuie un vis,
Ca fumul alb din vetrele străvechi,
Și-n carnea serii, blând și indecis,
Coboară-un înger, cu pașii în perechi.
Mi-e noaptea căpătâi de asfințit,
Mi-e gândul frânt ca apele-n izvoare,
Și-n tine, fără rost, m-am rătăcit,
Ca-ntr-un blestem de stele căzătoare.
Dar zorii vin, cu ochiul lor de jar,
Și-n tremurul luminii se destramă,
Pe limbă simt al nopții gust amar,
Și te cuprind în brațe ca pe-o mamă.
Chemările ne scutură în sân,
Fiori dintr-o mai veche noapte,
Și atuncea, ca un pom bătrân,
M-aplec să-ți dărui fructe coapte.
Cântecul tău...
Se pierde-un gând,
Ca frunza-n vânt,
Spre zări uitate,
Dar cui să-i spui,
Când pașii lui,
Sunt pași de moarte?
Și-n ceas târziu,
Pierdut, pustiu,
Mă-ntorc în mine,
Dar ce folos,
Când tot ce-a fost,
Nu-mi aparține...
Frânturi de dor,
Din visul lor,
Se sting, tăcute,
Pe drumul scris,
De-un glas ucis,
În lumi pierdute...
Tăcut, mă-nchin,
Străin, străin,
Privind spre stele,
Dar ce folos,
Căci chip frumos
Nu-i lângă ele...
Și-n noaptea grea,
Ca umbra mea,
Mă sting, departe,
Cu pas lejer,
Cu-n gând stingher,
Și-o veche carte...
E vânt uscat,
Și iarăși cad,
Din umbre șoapte.
Oare ce sunt,
Un dor mărunt,
Or iz de moarte?
Dar a rămas,
În vântul ars,
Urma iubirii,
Ca vechi ecou,
Cu sunet nou,
Pe-altarul firii.
Și-n noaptea grea,
Fără o stea,
Pierdut prin mine,
Eu mă destram,
Dar tot mai am,
Un dor de tine...
Epigrame XVII
Colegului I Gurău - într-un schimb de epigrame
Scriind îți pierzi umoru,
Căci te exprimi extrem de rău,
De aia nu te cheamă Scriitoru,
Ci, te numeşti Gurău…
Unui agronom
Pe al nostru agronom,
De-l întrebi de zarzavate,
Îţi răspunde pe alt ton,
Şi-ţi îndrugă verzi şi-uscate.
Unui candidat
S-a dus la examen “moşu”,
De şofer, pe maşinuţă.
Dar, dacă a trecut pe roşu,
A rămas tot la căruţă.
Gospodina
I-am dat vecinei de la doi,
Cartea de Bucate odată…
Şi mi-a adus-o înapoi,
Jumătate feliată.
Unei badante
a venit din Italia să-şi mărite fata
Venind acasă, fata să-şi mărite,
Când îl văzu pe ginere bătrân, bolând,
Fără măcar o clipă să ezite,
Îl prinse şi-l spălă la fund.
Visul unui tâmplar
Poartă diva o comoară,
Mândră blană, alb-verzui
Şi gândea aşa-ntr-o doară,
Cum să-i bată şi el un cui.
Onorariu
Un onorariu ieri eu am primit,
Pe munca ce o lună ţi-am prestat,
Dar azi, de muşte plicu-i năpădit.
Concluzia: e-o sumă de rahat.
Unui soldat ce visează la o decoraţie
Am visat c-o albă stea,
Mi-a căzut, dintr-un consemn,
Peste piept, dar nu aş vrea
Ca să fie…post mortem.
Unor supăraţi pe epigramele mele
S-a făcut mare tam-tam,
Epigrame că am scris,
Unii din acelaşi neam,
S-au simţit, şi m-au proscris.
Amicului fomist
Toată ziua a ospătat,
Şi îmi spune cu sperjur:
-Eu de poftă am mâncat,
Că de foame eram sătul.
Sărmana foaie...
Mă pun la masă iar să scriu,
Sărmana foaie plânge,
Că-mi știe sufletul pustiu,
Și lacrima de sânge.
Condeiul vechi cu drag apuc,
Că-mi știe multe patimi,
În călimară-l introduc,
Și-n loc de tuș sunt lacrimi.
Lumina-n geam e astăzi pală,
Și masa-mi pare că suspină,
Mă uit pierdut la foaia goală,
Și nu știu cine e de vină...
Cuvântu-n gură mi se-ntoarce,
Tristețea murmură în șoapte,
În minte sunt împuns cu ace,
Și-n ochii mei se face noapte.
Mutați icoanele înspre apus
Azi sufletul de pocăință-i stors,
Și-am pus trufia mai presus,
Iar Domnul fața de la noi și-a-ntors,
Mutați icoanele înspre apus.
Genunchiul închinat e-un gest uitat,
Și chiar tămâia-i fără de miros,
Purtăm cu fală atârnat la pat,
Un crucifix imens cu vârfu-n jos.
Și clopotele plâng în turn stingher,
Dar nimeni nu aude al lor oftat,
Sub ceru-nchis cu porți de fier,
Credința ne-a abandonat.
Lumina-i doar o umbră în abis,
Iar rugăciunea-i vânt ce nu răzbate,
Pe umeri goi purtăm un paradis,
Ce de la drumul veșnic ne abate.
Și-n ochii sfinților din vechi icoane,
Doar praful vremii strălucește,
Și-n mâinile cu urme de piroane,
Păcatul nostru se-odihnește.
Pustiu e în amvoane și altare,
Iar rugăciunea nu mai urcă-n sus,
La îngeri, nu dați ascultare...
Mutați icoanele înspre apus.
Mea culpa
Mă simt vinovat pentru lume,
Pentru boli, urgii și războaie,
Pentru acele generații postume,
Ce-au creat un colos cu picioare de paie.
Mă simt vinovat pentru vină,
Pentru orice dezastru voit,
Pentru omul lipsit de lumină,
Din care treptat am murit.
De liber arbitru mă fac vinovat,
De pruncii uciși nenăscuți,
De neîncetatul chin și oftat,
De voi cei umili și desculți.
Mă fac, de Creație, la fel, vinovat...
Provocați-mi în cer un potop,
Doar Fiul să-mi fie salvat,
Să vă ducă pe toți în alt loc.
O veche noapte
Pe tâmpla mea apune-un soare stins,
Pierdut sub vraja ochilor tăi duși,
Iar dorul, ca un cavaler învins,
Își scutură armura de cenuși.
Sub pleoape ți se mistuie un vis,
Ca fumul alb din vetrele străvechi,
Și-n carnea serii, blând și indecis,
Coboară-un înger, cu pașii în perechi.
Mi-e noaptea căpătâi de asfințit,
Mi-e gândul frânt ca apele-n izvoare,
Și-n tine, fără rost, m-am rătăcit,
Ca-ntr-un blestem de stele căzătoare.
Dar zorii vin, cu ochiul lor de jar,
Și-n tremurul luminii se destramă,
Pe limbă simt al nopții gust amar,
Și te cuprind în brațe ca pe-o mamă.
Chemările ne scutură în sân,
Fiori dintr-o mai veche noapte,
Și atuncea, ca un pom bătrân,
M-aplec să-ți dărui fructe coapte.
Cântecul tău...
Se pierde-un gând,
Ca frunza-n vânt,
Spre zări uitate,
Dar cui să-i spui,
Când pașii lui,
Sunt pași de moarte?
Și-n ceas târziu,
Pierdut, pustiu,
Mă-ntorc în mine,
Dar ce folos,
Când tot ce-a fost,
Nu-mi aparține...
Frânturi de dor,
Din visul lor,
Se sting, tăcute,
Pe drumul scris,
De-un glas ucis,
În lumi pierdute...
Tăcut, mă-nchin,
Străin, străin,
Privind spre stele,
Dar ce folos,
Căci chip frumos
Nu-i lângă ele...
Și-n noaptea grea,
Ca umbra mea,
Mă sting, departe,
Cu pas lejer,
Cu-n gând stingher,
Și-o veche carte...
E vânt uscat,
Și iarăși cad,
Din umbre șoapte.
Oare ce sunt,
Un dor mărunt,
Or iz de moarte?
Dar a rămas,
În vântul ars,
Urma iubirii,
Ca vechi ecou,
Cu sunet nou,
Pe-altarul firii.
Și-n noaptea grea,
Fără o stea,
Pierdut prin mine,
Eu mă destram,
Dar tot mai am,
Un dor de tine...
Epigrame XVII
Colegului I Gurău - într-un schimb de epigrame
Scriind îți pierzi umoru,
Căci te exprimi extrem de rău,
De aia nu te cheamă Scriitoru,
Ci, te numeşti Gurău…
Unui agronom
Pe al nostru agronom,
De-l întrebi de zarzavate,
Îţi răspunde pe alt ton,
Şi-ţi îndrugă verzi şi-uscate.
Unui candidat
S-a dus la examen “moşu”,
De şofer, pe maşinuţă.
Dar, dacă a trecut pe roşu,
A rămas tot la căruţă.
Gospodina
I-am dat vecinei de la doi,
Cartea de Bucate odată…
Şi mi-a adus-o înapoi,
Jumătate feliată.
Unei badante
a venit din Italia să-şi mărite fata
Venind acasă, fata să-şi mărite,
Când îl văzu pe ginere bătrân, bolând,
Fără măcar o clipă să ezite,
Îl prinse şi-l spălă la fund.
Visul unui tâmplar
Poartă diva o comoară,
Mândră blană, alb-verzui
Şi gândea aşa-ntr-o doară,
Cum să-i bată şi el un cui.
Onorariu
Un onorariu ieri eu am primit,
Pe munca ce o lună ţi-am prestat,
Dar azi, de muşte plicu-i năpădit.
Concluzia: e-o sumă de rahat.
Unui soldat ce visează la o decoraţie
Am visat c-o albă stea,
Mi-a căzut, dintr-un consemn,
Peste piept, dar nu aş vrea
Ca să fie…post mortem.
Unor supăraţi pe epigramele mele
S-a făcut mare tam-tam,
Epigrame că am scris,
Unii din acelaşi neam,
S-au simţit, şi m-au proscris.
Amicului fomist
Toată ziua a ospătat,
Şi îmi spune cu sperjur:
-Eu de poftă am mâncat,
Că de foame eram sătul.
Sărmana foaie...
Mă pun la masă iar să scriu,
Sărmana foaie plânge,
Că-mi știe sufletul pustiu,
Și lacrima de sânge.
Condeiul vechi cu drag apuc,
Că-mi știe multe patimi,
În călimară-l introduc,
Și-n loc de tuș sunt lacrimi.
Lumina-n geam e astăzi pală,
Și masa-mi pare că suspină,
Mă uit pierdut la foaia goală,
Și nu știu cine e de vină...
Cuvântu-n gură mi se-ntoarce,
Tristețea murmură în șoapte,
În minte sunt împuns cu ace,
Și-n ochii mei se face noapte.