Mi-e dat...

“Te iubesc” n-am mai auzit să zică nimeni de mult

E cică despre timp ce-i scump și cult

Între ziduri îi auzi cum strigă înjură, da’ se roagă

Că atunci când tac nu-i nimeni să-i mai înțeleagă

Mă complac în situația de-a fii ca ei

Să nu-mi doresc cumva mai mult e un obicei

Și când luăm cina în familie la masă

Tactu’ deschide gura să arunce cu noroi în casă

Mâncarea-i destulă da’ sufletul piere de foame

Și primești iubire doar în grame

Că prețu’ e vital când nu-i nimeni să te ajute

Zilele pline de soare-s deja trecute

Ne prefacem că ne plăcem și ne zâmbim

Și când ușa-i trasă pe la spate ne vorbim

Mințim că ne e bine și când ne merge rău

Și ascunzi faptu’ că bărbată-tu e un “fătălău”

Că-ți cumpără flori doar când te înșală

Și abia atunci realizează cât ești de specială

Tu îi ierți tot să nu fie copii fără un părinte

Da ști că numai până mâine-i “cuminte”

Femeia-i “târfă” că doar te manipulează

Că-i vina fetei că moșu’ ăla o violează

Te minte te împinge îți i-a la rând toți nervii

Și apoi te i-a în brațe te bate pe spate si zice să-ți revii

Când îi vede pe doi ținându-se de mână

Ști că pe unu din ei l-ar arunca în fântână

Gen familia “perfectă” îi aia tradițională

Relația dintre doi e o punte tridimensională

Și abia atunci când e mult prea târziu

Când îți cade lumea în cap și capacu la sicriu

Abia atunci realizezi cât ești de prost

Că ai vorbit și aruncat cu ură fără rost

Pentru că ai fost tu prea frustrat și complexat

Că te-ai simțit prea atacat

Și într-un final n-ai demonstrat nimic

Și ai rămas singur fără niciun amic

Nici unu din noi nu suntem fără de păcate

Și orgoliile ce se rup sunt nejustificate

Ne ducem dracu cu tot cu religie

Căci toată viața noastră-i defapt o simplă regie

Ce ești tu viață?

Cea care ne cuprinzi pe toți

Cu frumusețea existenței tale,

Cu-atâtea clipe ce-s doar taine ?

Nu știi decât promisiuni de basm să faci,

Să ne săruți gingaș pe obrăjori,

Ca mai apoi pe cale singuri să ne lași!

S-aduci pe lângă miere și amarul,

Să lași și lacrimile nu doar râsul și nectarul!

Noi bieții muritorii tăi,

Nu știm de ce așa și nu altfel

Vorbim de soartă sau destin,

Nici încotro orfani s-o luăm...

Există rost sau scop pe astă lume,

Când orice-ai face moartea vine?

Ce rost are să viețuiești,

Când toate clipele frumoase-s vis,

Sau efemerul ce amăgește e chipul tău?

Ce ești tu viață dacă treci,

Nu vrei nimic concret să-mi spui!

Și taci și faci și pleci...

Eu nu te cred doar te privesc,

Și mă amuză chipul,glasul ori dansul tău,

Și-ți spun direct,

Minciuna cea frumoasă ești!

(31 august 2023 H.S Irepetabila iubire)

Mă-nchin la cer, dar nu m-ascultă,

Vântul îmi duce ruga în scrum,

Iar clipa în neguri se frânge tăcută,

Ca un blestem rostit în postum.

Sub tălpi pământul mi se surpă,

Și timpul mușcă din destin,

Iar noaptea, ca o mână ruptă,

Îmi mângâie obrazul fin.

Dar cine sunt? O umbră stinsă?

Un nume scrijelit în piatră?

O frunză-n toamnă necuprinsă, 

Ori îngerul  căzut din ceată?

Pășesc prin somnul meu de gheață,

Și-n coji de vise mă destram,

Aud pământul cum mă-ngheață,

Și-n mine moartea o proclam.

Sunt doar un zvon ce-abia se-aude,

Un strop de ceară-n candelabru,

Un nume șters de ploi absurde,

Al sorții accident macabru…

Dar cine-și amintește, oare,

De-un pas pierdut pe-un drum pustiu?

Când umbra mea se frânge-n zare,

Eu cine sunt? Sau... ce-am să fiu?

Toți suntem la fel,

Suntem asemenea miilor de maci

Ce-mpodobesc câmpiile,

Suntem asemenea păsărilor

Ce dau glas văzduhului,

Suntem asemenea peștilor

Ce săgetează apele,

Suntem asemenea copacilor

Ce înfrumusețează fața pământului,

Suntem asemenea frunzelor

Ce izvorăsc din muguri

Primăvară de primăvară,

Iar toamna iau foc

Și îngrașă pământul.

Suntem Adami și Eve;

Nimic diferit la o primă privire,

Simetrie,

Aceleași urechi, ochi sau petale,

Suntem un tot

Asemenea firelor de păr

Ce împreună alcătuiesc

Frumusețea capilară,

Suntem un tot

Într-un nucleu al vieții,

Dar fiecare are rolul lui,

Așa cum ochiul adună lumina,

Iar nasul parfumurile,

Trăim, simțim, dar facem parte

Din același izvor.

Suntem la fel,

Toți izvorâm din aceeași rădăcină,

Urcăm munți,

Coborâm văi,

Unii suntem mai buni,

Alții mai răi,

Unii par mai bogați,

Alții mai săraci.

Deși avem aceeași identitate,

Cursul fiecăruia e diferit;

Totul depinde el însuși

Cum se educă.

Prin educație

Florile tale pot străluci

Într-un mod unic,

Apa ta e mai limpede,

Păsările tale

Pot cânta asemenea privighetorilor,

Educația e cea care face diferența,

Însă tu trebuie să știi ce-ți dorești,

Cântecul corbului sau al mierlei.

Punctul de pornire

E izvorul aceleiași stânci,

Dar drumurile sunt diferite,

Tulpinile mai netede

Sau mai ascuțite.

(Din volumul Regăsiri, Ana-Cristina Popescu)

E-nvolburată înspre Tine iar cărarea,

Iar șerpii colcăie la fiecare pas,

Păcate mari mi-au gârbovit spinarea,

Iar sufletul în întuneric mi-a rămas.

N-am mai prășit ogorul meu demult,

Iar coasa stă tocită pe scriptură,

Cântări demonice în șoaptă eu ascult,

Scrâșniri din dinți îmi dănțuie în gură.

Mi-e biata inimă-nghețată în întuneric,

Doar ochii îmi mai scapără din când în când,

De liturghii mă-ndepărtez ușor coleric,

Și îngropat sub psalmi adesea mă frământ.

Mă simt pierdut și suspendat în lume,

Cuvintele îmi sunt un sâsâit de șarpe,

Ce-ndrumă fiecare om indiferent de nume,

Să muște mărul cel aducător de moarte.

E-nvolburată înspre Tine iar cărarea,

Cu crucea-n spate pășesc smerit prin spini,

Arată-mi Doamne înspre Rai intrarea,

Că știu c-atunci când plâng, Tu dureros suspini.

Sunt iar surprins de ce ai face,

Și plâng uitându-mă la noi,

Te-ascunzi temută-n carapace,

Ori faci iar pasul înapoi.

Pământul freamătă unde pășești,

Iar râma dinăuntru țipă,

În mersu-ți grabnic obosești,

Și vrei să zbori c-o singură aripă.

Azi singură alergi spre bătrânețe,

Și vrei să-ntâmple lucruri dinadins,

Destinul ca pe-un prunc să te răsfețe,

Iar brațul tău să fie necuprins.

Nepăsătoare însă adulmeci tragedii,

Iar spaima nopții te doboară,

Și nicidecum nu vrei ca să mai fii,

Femeia dulce de odinioară.

Trist am ajuns acum înspre amurg,

Să mă ascund la mine-n casă,

Odaia sumbră kilometric s-o parcurg,

Iar glasul să mi-l sting din fașă.

De câțiva ani nu mă cunoaște poarta,

Iar barba-mi mătură podeaua,

O scurtă linie mi-i astăzi toată harta,

Iar ceru-mi este nefiresc perdeaua.

Dar nici așa nu pot să fiu de tot uitat,

Că-mi croncăne la geam un corb anost,

Și-apoi cu ochiul negru și corpul dezpănat,

Îmi cere ca să-și facă pervazul adăpost.

Se mai aude vag la gard câte-un vecin,

Ce-i curios să știe unde-mi țin cadavrul,

Îl las s-aștepte căci timp mai am puțin,

Și-apoi o să-i donez și trupul și năravul.

Dar azi îmi vine ca să petrec cu ciudă,

Să sparg ca un bețiv tavanul și podeaua,

Să râd de voi, ascuns sub iarba crudă,

Și învelit de rouă să-mi savurez cafeaua,

Iar hohotul de râs doar moartea să-l audă,

Să vină furibund să-mi prăbușească steaua.

Vin şobolanii, auziţii cum rod,

Cum se-ntind peste ţară, printre norod,

Vin şobolanii de prin cuiburi ascunşi,

Atacă în haită, cu otravă sunt unşi,

Vin şobolani tăcuţi şi umili,

Spre cârma ţării se-ndreaptă subtili,

Vin şobolanii, caşcavalul e mare,

Îşi cheamă şi rudele de peste hotare,

Vin şobolanii că mai au de păpat,

Sunt şobolani pe care voi i-aţi votat,

Rumegă-n guşă, depozitează-n unghere,

Banii voştri munciţi, şi a ţării avere.

Vin şobolanii, auziţii cum rod,

Cum se-ntind peste ţară, peste norod,

Cum intră-n spitale, în şcoli şi ucid,

Aruncaţi oameni buni, aruncaţi Raticid.

Vin şobolani roşii, de neam, şi străini,

Rod din biserici, tradiţii, creştini,

Sunt şobolani hrăniţi cu orzoaică,

Aruncaţi oameni buni, aruncaţi Şoricioaică.

Vin şobolani şi se tot înmulţesc,

Şi rod din român şi neam românesc,

Ieşiţi oameni buni, că ne-ajunge răbdarea,

Ieşiţi ca să-ncepem…DERATIZAREA.

De ce m-ai vindecat Iisuse?

Căci mi-ai dat patimă şi chin,

Când văd acum că cele spuse,

Sunt pline de urât şi de venin.

De ce m-ai vindecat Lumină?

Să văd în jur că fratele e trist,

Că omul şi oculta sa creştină,

S-a înfrăţit cu antihrist.

De ce m-ai vindecat Hristoase?

Să văd războaie în tot locul,

Şi-n oameni suflete răutăcioase,

Ce nu le curăţă nici chiar potopul.

De ce m-ai vindecat Tu, Doamne?

Şi-mi laşi puterea de-a vedea,

Cum omului îi cresc demonic coarne,

Şi-ncepe apoi cu Tine a se duela.

Adună Doamne urâtul de prin lume,

Şi fă, ca-n ochii mei să îl absorb,

Iar jertfa mea apoi să se rezume,

În faptul de-a rămâne veşnic orb.

Haideți, să nu spunem ce ne doare,

Să suferim în noi spășiți,

Căci nimeni nu mai vine cu o floare,

Și nici nu mai suntem iubiți.

Haideți, să înghiţim subit cuvinte,

Să nu mai spunem păsul orișicui,

Căci nimeni nu mai vrea să ne alinte,

Și fiecare-și poartă suferința lui.

Haideți, în nimic să nu mai credem,

Să nu mai ridicăm privirile spre cer,

Căci nimeni nu mai știe ce suntem,

Când dintre noi, nevinovații suferă și pier.

Haideți, să pornim orbește spre abisuri,

Ori sus pe cruce de-a valma răstigniți,

Să plângă întruna îngerii în paradisuri,

Iar moartea să scrâșnească-ncet din dinți.

Desculţ printre leşuri umane,

Tresalt la un icnet de viaţă,

Mârâie un mort la ale mele ciolane,

Carnea-i se scurge de pe mâini, de pe faţă.

Sub tălpi, oase se sfarmă,

Tremură viermii sub ele,

Luna trage să adoarmă,

Vârcolacii urlă la stele.

Pe cruci tolăniţi ca în baruri,

Demonii sânge rece consumă,

Vântul adie în valuri,

Aducând mirosuri de ciumă.

Holbaţi şi cu spume la gură,

În biserici se bâlbâie popi,

Moartea se plimbă-n trăsură,

Sfinţii se ascund pe sub gropi.

Plouă cu foc şi tămâie,

Trâmbiţe răsună-n bolta cerească,

Din soare o lumină verzuie,

A început livid să lucească.

Sunt adierea prinsă în furtună,

O undă revărsată-n uragan,

Iar șoaptele-n cuvinte-mi tună,

Mustrând un chip de biet orfan.

Mi-e mângâierea smulgere de unghii,

Și dezmierdarea foc și pară,

În ștreang stau agățate mii de frânghii,

Pe eșafod îmi curge lacrima amară.

Mi-e viața la-ndemâna orișicui,

Chiar judele m-a aruncat afară,

Sortit să fiu un bont de cui,

Aflat între ciocan și nicovală.

Sunt Luna răzvrătită către lup,

Căci urletu-mi provoacă insomnie,

Și teamă mi-e că n-am să mai apuc,

Ca să inspir poeții, să scrie poezie.

Sunt gri născut din alb și negru,

Printat la ʺDispăruțiʺ, pe un anunț,

Colind în propriu-mi marș funebru,

Și-n fața morții, pe mine, mă denunț!