Mi-e dat...

„Viața este atât de frumoasă”

Mă gândesc plimbând în parc,

„Însă lumea e prea nervoasă”

A câtă oară eu remarc.

Tot e sur și monoton,

Și în inima se pare:

"Doar tu ești raza de lumină"

În această îngropare.”

Trecând pe lângă oameni,

Aștepți doar bun și iubire,

Dar în schimb primești,

Indiferență și dușmănie.

Am început să spun,

Și mai oprit,

Spuneai vorbești încet ,

Dar mai mințit.

 Sunt bună la șah și la jocuri de cuvinte,

Nu te supăra eu joc foarte, cuminte.

Pot să spun sunt o expertă,

Pot să-ți dau și o ofertă,

Dacă dorești joacă cu mine,

Și eu joc doar până mâine.

De unde vii măi Omule așa de istovit și gârbovit,

De parca-i duce-n spate povara lumii de la apus la răsărit.

Păi, bunul meu vecin să știi că-mi duc anii grei ai vieții,

Ce-au fost frumoși în tinerețe, dar triști la vârsta bătrâneții.

Nu înțeleg de ce te plângi, mi-a zis al meu tânăr prieten,

Când văd că ai de toate și chiar te miști destul de sprinten.

Nu m-a lăsat să-i dau răspuns să afle că nu-l plac,

Cu degetul s-a arătat spunându-mi cât este de sărac.

L-am ascultat cum invoca că n-are unde să muncească,

Și cum că doctorul i-a zis de munca grea să se ferească.

Atunci mirat l-am întrebat dac' are pus vreun diagnostic,

Și foarte-ngândurat mi-a explicat că are un deficit acustic.

Pentru moment mi-am spus că poate-și bate joc de mine,

Dar l-am simțit că munca nu-i de el și că părinti-l întreține.

La despărțire am îndrăznit timid să-i dau un sfat prietenesc,

De vrei puțină bunăstare, tovărășie fă cu cei ce munca o iubesc.

Nu cred c-a priceput prea mult din ceea ce i-am spus,

Că spatele mi-a-ntors și a plecat rapid și puțin indispus.

Din tot ce s-a-ntâmplat am încercat să trag concluzii,

Dar din păcate din nou am constatat că viața...e plină de iluzii!

Primăvara, cu sufletul vibrând,

Fericirea o așteptăm visând,

Iar în toamnă, când speranțe mor,

Ne rămâne un nor,

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce nu mai vin,

Legănând doar un vis fugar

Noaptea pururi cer senin,

Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,

Dar în cor vedem că tot a fost un vis.

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce tot dorim,

Atât nu mai vin!

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce atât dorim

Atât nu mai vin!

Forgjeves

Om våren, med sjelen vibrerende,

Vi venter på lykke ved å drømme,

Og om høsten, når håp dør,

Vi har en sky igjen,

Vi venter alle forgjeves

Lykke som aldri kommer igjen,

Cradling bare en flyktig drøm

Om natten er himmelen alltid klar,

Vi svever med en gal lengsel etter paradis,

Men i refrenget ser vi at det fortsatt var en drøm.

Vi venter alle forgjeves

Lykke som unngår oss

Og i sjelen siler de bittert

Tanker som bedrar oss,

Forgjeves vil vi tigge,

Vi vil vente forgjeves

Lykke vi alltid vil ha,

Jeg kommer ikke lenger!

Vi venter alle forgjeves

Lykke som unngår oss

Og i sjelen siler de bittert

Tanker som bedrar oss,

Forgjeves vil vi tigge,

Vi vil vente forgjeves

Lykke vi ønsker så mye

Jeg kommer ikke lenger!

Un foc s-a aprins între lut și destine, 

Un suflet curat mai tresare în sine, 

Lacrimi au curs peste vremi risipite, 

Și taine ascund încercări ne-mplinite. 

Un glas se ridică din abisul tăcerii, 

Un strigăt răsună sub masca durerii, 

Nimic nu rămâne și totul e scrum, 

Un zbor se oprește la margini de drum. 

Rădăcinile mor în pământu-nghețat, 

Un vis se destramă sub cerul crispat, 

Chemarea se pierde prin ploaia de chin,

Unde-i Lumina dintre om și destin?

Umbra mi-a înțepenit pe ușă,

Râde luna din fântână,

Focul vântură plângând cenușă,

Până ziua încet se-ngână.

Noaptea molfăie o ziuă albă,

Pleoapa-mi leagănă un vis ciudat,

Pe ferestre îmi crește iarbă,

Gându-mi paște pe sub pat.

Mintea-mi rumegă o amintire,

Ochii mi-au făcut de treaz hernie,

Și citesc orbește din psaltire,

Despre îngeri, vis și insomnie.

Mă simt vinovat pentru lume, 

Pentru boli, urgii și războaie, 

Pentru acele generații postume, 

Ce-au creat un colos cu picioare de paie. 

Mă simt vinovat pentru vină, 

Pentru orice dezastru voit, 

Pentru omul lipsit de lumină, 

Din care treptat am murit. 

De liber arbitru mă fac vinovat, 

De pruncii uciși nenăscuți, 

De neîncetatul chin și oftat, 

De voi cei umili și desculți. 

Mă fac, de Creație, la fel, vinovat... 

Provocați-mi în cer un potop, 

Doar Fiul să-mi fie salvat, 

Să vă ducă pe toți în alt loc.

Fără o mână de paie sub ciolane,

Fără un codru de pâine,

Citesc cărţi medicale,

Să-mi tratez boala de mâine.

Macin în trup o durere bălaie,

Mă arunc la picioarele morţii,

Ea îmi mai aruncă o mâna de paie,

Lăsându-mă la învoiala sorţii.

Plâng îngropat până la gât în omăt,

Lacrimile în ţurţuri lucesc,

Mestec durere şi parcă mă îmbăt,

Lângă troiene călăii zâmbesc.

Muguri îmi răsar pe piciorul de lemn,

E bocnă şi inima-n piept,

Moartea din nou încerc să o chem,

Îmi face cu mâna şi-mi spune s-aştept.

Şuieră vântul ca glonţul din puşcă,

Croncăne ciori spânzurate-n copac,

Gerul de faţă crâncen mă muşcă,

Lângă mine râde un drac.

Mă simt sfărâmat ca o piatră,

De dejecţii umane schilodit,

Uitat de mamă, de tată,

Iar de moarte din nou părăsit.

Gândul îmi doarme sus pe lucarne,

Un ochi mi se zbate rănit și nervos,

Nordul și sudul îmi intră prin carne,

Iar estul și vestul îmi iese prin os,

Îți scriu poezii mai lungi și mai triste,

Și vântul le poartă pe frunze de toamnă,

Tu stai ca măicuță și citești acatiste,

Amorul fierbinte neștiind ce înseamnă.

Îngeri te-ndeamnă să cânți din psaltire,

Inima-ți bate în ritmuri de toacă,

Pogoară minuni în chilii, mănăstire,

Duhovnici, păcate, de pe tine dezghioacă.

Rămân împietrit ca o statuie uitată,

Iar rănile mele sunt acum cimitir,

Și frunza de toamnă se simte trădată,

Și cred c-am să mor ca un ultim martir.

Prohodul să-mi cânți sub un clopot nervos,

Apoi doar tăcere și nici un cuvânt…

Căci vreau să aud cum îmi intră țărâna în os,

Crucea cum geme și groapa urlând.

Dacă sunt oameni fericiţi, de ce nu urlă?

De ce nu apar în stradă cu ţipete neîncetate?

Să-şi risipe trăirea cu bucium şi surlă,

Să ştie că-i bucuros până şi ultima vietate.

Mi-aş consuma toată energia pe care o deţin,

Să fac comunicabilă starea mea de fericire,

Şi n-aş regreta dacă apoi pe picioare nu mă mai ţin,

Ori dacă mi-ar pieri vocea sau să cad în orbire.

Beat de eternitate şi atras de infinit,

Mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară,

Uşor ca o iluzie ori ca un zâmbet chinuit,

Mă risipesc într-un nimic, pe care-l simt o povară.

Cui să mă închin prin aceste deşerturi?

Cui să întind mâna prin aceste singurătăţi?

La cine să mă opresc să mă bată prin certuri,

Şi să primesc mângâieri lipsite de prejudecăţi?

Când mă gândesc la mine, îmi vine să plâng …

Urăsc totul într-un sentiment de responsabilitate,

Învăluiri melancolice ca într-un cleşte mă strâng,

Mă salvez din tristeţe, cărând suferinţă în spate.

Noapte, îmbracă-mă-n stele,

Universul întreg să-l sărut,

Să-l sfâșii cu tainele mele,

Și-apoi să-l fac dispărut.

Noapte, în vis mă scufundă,

Negrul infinit să-l ating,

Să simt măcar pe-o secundă,

Clipa când soarele-l sting.

Noapte, hai du-mă pe lună,

Cu focul din piept s-o-ncălzesc,

Pământul să poată să spună:

-Ah Lună, ce mult te iubesc!

Noapte, aruncă-mă-n mare,

Întunericul din adâncuri să-l scot,

Iar bezna albită de sare,

S-o închid pe vecie 'ntr-un port.

Îngropați-mă-n noaptea adâncă,

Lumina să-mi curm pe vecie,

Stele la creștet să-mi plângă,

Întunericul criptă să-mi fie.

Ascunzi tristeţi care ştiu să râdă,

Te închizi în cuşti cu zăbrelele rupte,

Încerci să porţi o mască prea hâdă,

Dar ochii te trădează şi-mi spun multe.

Arhitectura disperării o cunoşti,

Zeii tăi pe un cer subteran transpir,

Sânge decolorat de nopţi albe împroşti,

Prin strălucirea amară a unor ochi de safir.

Sub călcătura ta piatra se sfarmă,

Te plimbi poetic într-o mantie de ceaţă,

Oricine te-ntâlneşte nu mai vrea să doarmă,

Căci e vrăjit de privirea ce sufletul îngheaţă.

Sărbătoreşti monştrii căci sfinţii te-au părăsit,

Îndoieli aromate arunci şi-n Dumnezeu,

Ai frânt zâmbetele îngerilor ce te-au iubit,

Asta îmi strigă ochii tăi umezi … mereu.

Ascultă tăcerea şi înăbuşă-i glasul,

Culege speranţe şi împleteşte-ţi cununa,

Cu zeul iubirii ţine mereu pasul,

Acum, aici, acolo, niciodată şi întotdeauna.