Mi-e dat...

S-au dus prieteniile de-a valma, 

S-au rupt din timp mult prea ușor, 

Și sufletul mi-l ține astăzi palma, 

Ce-a strâns cândva dreptate și onor. 

S-au dus ca praful cel suflat de vânt, 

Atâtea îmbrățișări și mici favoruri, 

Și astăzi sfântul nostru legământ, 

S-a dus cu-al despărțirii zboruri. 

S-au stins în noi promisiuni de ieri,

Ca focul înghițit de propria cenușă, 

Și ne-au rămas tăceri și întrebări,

Ce au sfârșit cu toate-n prag de ușă. 

Ne-am rătăcit pe drumuri paralele,

Cu pașii grei de gânduri nerostite,

Privim acum spre vremurile acele, 

Ca înspre-o carte cu file încă necitite. 

Și poate chiar nu-i vina nimănui,

Că timpul ne desparte și ne schimbă,

Dar dorul poartă chipul orișicui, 

Iar șoaptele chemării dorm sub limbă.

Evoluția științei

Omul nu e de bonton,

Se poartă ca un bufon,

E un pic și cam afon,

Și-i condus de un IPhone.

CFR-ului cu întârzierile imense

Peste o săptămână am o întâlnire,

La Constanța cu doi camarazi,

Ca să nu întârzii, fără șovăire,

Am să plec cu trenul, chiar de azi.

Presa azi

Ziarul nu mai are asistență,

Și dispariția o să-l lovească,

Iar ca măsură de urgență,

Plătesc pe cititori să îl citească.

Presa azi

La cât de falsă este știrea,

Iar adevărul e ținut mascat,

Ziarul și-a găsit menirea,

E bun numai de împachetat.

Soției

Nu mi-a fost deloc ușor,

Ca să te compar c-un nor,

Că mereu în viața-mi sumbră,

Când lucesc, tu îmi faci umbră.

Vecinului - care se uită mereu la mine în curte

Precum o știi dragă vecine,

Am o pisică albă și-un ogar,

Apoi, ce nu îmi aparține,

E după gard, un biet măgar.

Unui poet

Aici doarme un poet,

Ce-a scris odă și sonet,

Viața lui a luat sfârșit,

Când criticii l-au recitit.

Unui scriitor - cu scris indescifrabil

Ai trimis un manuscris,

Acum un an la stenograf,

Viața i-ai făcut-o praf,

Că de-atuncea stă închis.

Epitaf - lui Iolanda Balaș

Cu trupu' ai fost la înălțime,

Când vechi recorduri doborai,

Dar ai țintit în profunzime,

Şi astăzi ai sărit direct în rai.

Artă

S-a dus portretul să îşi facă,

El, un necioplit vădit,

Iar pictorul i-a spus îndată,

Cunosc un sculptor renumit.

Uneia - mergea cu telefonul în mână

             fără să se uite la drum

Își căuta în zodiac sorocul,

Dar nu cerceta terenul,

Scria c-o va lovi norocul,

Dar a lovit-o trenul...

Ce scrisoare nedreaptă ți-am scris,

N-am pomenit în ea de iubire,

Și mai mult peste toate am omis,

Să-ți vorbesc de costumul de mire.

Dar de fapt nu ți-am scris niciun rând,

C-am avut mai demult niște vise,

Cu ale mele scrisori sângerând,

Și sfârșind într-un colț nedeschise.

Savurez aiureli cu răspunsuri venind,

Dar goală-i mereu cutia poștală,

Nefiresc mai aștept zi de zi suferind,

Ca un ultim cartuș, o scrisoare fatală.

E timp. Mai am timp să aștept,

Cufundat într-o tăcere răzleață,

Și dorm cu fluturii pe piept,

Să pot zbura în zori de dimineață.

E timp. Îi văd corabia cum trece,

Cum lasă-n urmă valuri de tăcere,

Și dorm sub cap c-o stâncă rece,

Să împietresc în zori a mea durere.

E timp. Îl văd pe Cronos ațipit,

Și-n noapte cum tăcerea plouă,

Și dorm pe-o muchie de cuțit,

Să pot taia amurgul pe din două,

Ca timpul să înceapă să alerge,

Tăcerea surdă în urmă să o lase,

Iar zorile de-ndată să dezlege,

Lumina ce prea mult întârziase.

Între noi sunt atâtea dezastre,

De vină sunt eu,

De vină ești tu,

Și multe momente nefaste.

Între noi prăpăstii răsar,

De vină ești tu,

De vină sunt eu,

Și tot ce nu ne-a fost clar.

Între noi e doar amăgire,

De vină sunt eu,

De vină ești tu,

Și mult prea puțină iubire.

Între noi încă există durere,

De vină ești tu,

De vină sunt eu,

Și poate prea multă tăcere.

Între noi poate fi iar...

Nici eu, nici tu vinovați,

Ci al geloziei ghețar,

De care suntem legați.

E plin de ură astăzi între noi,

Se ascut cuţitele sub masă,

Nutrim cu viclenie sentimente noi,

Dospite într-o cocă ucigaşă.

Ne-am injectat venin în limbă,

Privirea ni-i un sloi de gheaţă,

Prin trup armatele se plimbă,

Şi-i stare de alertă peste viaţă.

Ne bucurăm când camaradul moare,

Rânjim cu steagul păcii în mână,

În suflet, demult nu ne mai doare,

Şi totul e-n război, nimic nu se amână.

Pe mama am făcut-o general,

Pe tată l-am numit iscoadă,

Şi peste neamuri s-a transmis viral,

Ca tot ce-i bun, să fie declarată pradă.

În public ne afişăm apoi semeţi,

Şi răspândim duhori în jurul nostru...

Căci, ca primată, nu ai cum să înveţi,

Ce înseamnă om, şi care-i este rostul.

Dorința se uită pe sine
în fiecare ecou.

Acolo se naște
ce nu poate muri.

Dezastrul meu vă ține în picioare, 

Căderea mea v-a ridicat, 

Căci ea v-a dat la fiecare, 

Tot ce cu chin am adunat. 

Voi v-ați hrănit din rană vie,

Din ce-am tăcut și n-am strigat,

Din rugă mută și pustie,

Din plânsul meu îngenuncheat.

Ați rupt din mine fără să se știe,

Că sângele-mi era cuvânt,

Și-ați îmbrăcat a mea robie,

Cu vorbe aruncate-n vânt.

Dar nu-i blestem în suferință,

Nici foc ce-n gol să fi murit,

E-un har să arzi cu umilință,

Și să renaști din ce-ai pierit.

Am fost trădat de soră și de frate,

De mâini ce le-am spălat cu dor,

Și-n ochii lor, plini de păcate,

Mi-am căutat al meu izvor.

Dar n-am murit, ci din cădere,

Am învățat să fiu întreg,

Să port în suflet cu tăcere,

Tot ce urăsc și nu-nțeleg.

Nu vreau să fiu o pană,

Să zbor preţ de o clipă,

Eu vreau să zbor tot timpul,

Eu vreau să fiu aripă.

Să ard aşa cum sorii

Ard în Calea Lactee,

Eu vreau să ard o viaţă,

Nu vreau să fiu scânteie.

Şi nu vreau ca briceagul,

Doar să rănesc -când scriu-

Eu vreau să ajung la inimi,

Ca un pumnal să fiu.

Împachetat elegant într-un material de stofă călduros şi moale, am ales să pun o mască cu zâmbet de formă. Am tras pe mâini o pereche de mănuşi din piele şi am ieşit să operez, pacient, o intervenție pe cord. Asistenta de gardă aşteaptă cuminte pe bancă în faţa unei mese goale de piatră. E puțin nesigură şi oarecum deranjată de luminile slabe şi atmosfera încordată, de amfiteatru. Ne vom afla fiecare în treabă, pe lângă masa de piatră şi vom opera deschis, dar în şoaptă. Inima e oarbă şi instinctul primează. Anestezie totală şi pânzele albe se coboară în lumina moartă, peste masa goală. Cortina e recviem pentru actorul de teatru în ultima seară.

Mă uit la somnul țării mele, 

Și lacrimile-mi curg șiroaie, 

Căci doarme pusă-ntre zăbrele, 

Şi-n jurul ei e frig și ploaie. 

În somnul ei bandiții o tot fură, 

Străinii-i scot și sângele din venă,

Iar nouă ni se vâră pumnu-n gură, 

Și aplaudăm umili, lipsiți de jenă. 

Dar până când ne vom pleca privirea,

Și vom tăcea cu frica-n piept zidită?

Nu-i somn, e moartea ce ne fură firea,

Și-o viață-n lanțuri ne va fi sortită. 

Pământul scurmă nopți de suferință,

Copiii pleacă, visul li se frânge,

Iar vântul fură ultima credință, 

Din satul părăsit ce-n taină plânge.

Și zilnic cred, că va veni dreptatea,

Din somn adânc se va trezi poporul,

Când va-nțelege că-i trădată vatra,

Că lanțul a-nrobit, pământul și odorul. 

Și-atunci, din ploi, din lacrimi și tăcere,

Se va-nălța un strigăt de oțel,

Și-n ceasul sfânt, de mare înviere,

Vom rupe lanțul, și vom ieși din el!

Pe cruci de lemn uscat plouă cu sânge,

și strugurii din vie învață-a plânge;

se fierbe mustul sub soarele plăpând,

și vinul intră singur în pământ.

Fântâna strigă-n sec, și-și sapă groapa,

când norul negru peste ea își plimbă pleoapa,

iar clopotul, bătrân, fără ecou,

tăcerea-și plânge lângă un cavou.

Pe drum nu trece nimeni. Timpu-i șchiop,

și-l poartă-n cârcă doar un ceas miop,

cireșul s-a uscat de dorul lumii,

și bate-n geam cu ramurile ciumei.

Cuvintele bătrâne, se topesc,

ca niște hostii ude într-un vers,

iar Dumnezeu, cu ochiul dat pe spate,

scrie un psalm și-l rupe-n jumătate.

Și-n mijlocul uitării, cu-ndârjire,

pământul cere învârtoșat sfârșire,

nu mai e moartea ce-a fost altădată,

ci un oftat ce-nchide poarta descuiată.

Rămâne-n noi doar humă și mirare,

de ce primim lumină de la soare,

când chiar și Dumnezeu a obosit,

de atâta timp, de când atârnă răstignit.