Ploaia
Va veni ploaia, croncăne corbi,
O zdreanță e haina ce mândru o port,
Iar norii-s albaștri în ochii mei orbi,
Și vântul în spate, îl car și-l suport.
Va veni ploaia, cerul e negru,
Mai negru decât îmi e dat ca să văd,
Toamna își cară cortegiul funebru,
Pământul din urmă urlă a prăpăd.
Ploaia va șterge cărările roase,
Și frunzele roșii ce zac în noroi,
Bastonul agăț de crengile joase,
Pădurea șoptește cu voci de strigoi.
Sub smogul de ceață poiana e mută,
Tăcerea își duce veșmintele reci,
Suflarea pătrunde prin scoarța căzută,
Să-și caute-n taină locuri de veci.
Va veni ploaia căci frigul pătrunde,
Sub zdreanța mea veche, subțire,
Iar drumul de mine parcă se-ascunde,
Și începe să plouă a despărțire.
Șiroaiele curg sub pasu-mi stingher,
Talpa-mi frământă în clisa amară,
Plânge al meu umblet pierdut în eter,
Și ochiu-mi înghite întuneric din seară.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 19 ноября 2024
Просмотры: 228
Стихи из этой категории
Răzvrătire
Tu lasă străinii să-ți numere paşii,
Tu lasă-i pe alții să te admire,
Bea cupa plăcerii doar cu vrăjmașii,
Stârnind la tot pasul uimire.
Îmbracă și pielea de oaie-ntre oi,
Dansează-n biserici și pe morminte,
Aruncă în soare apoi cu noroi,
Și fii doar copil, niciodată părinte.
Comandă șampanii, petreceri, dezmăț,
Dă foc la casă și dormi în copac,
Apoi bagă-ți singur gâtleju-n juvăț,
Și trage pe nas cel mai strașnic tabac.
Caracterul unui bou
~ Fabulă satirică ~
Boul, când e mic de tot,
Când e doar un viţeluş,
Sare-n ajutorul tãu,
Precum glonţul, din cartuş.
Dar, când e mai mãrişor,
Când nimic nu mai e nou,
Vrea s-arate tuturor
Caracterul lui, de bou.
N-ai sã-l vezi trãgând în jug,
Decât numai obligat.
Dar, în schimb, va bea în rând
Cu toţi ceilalţi boi din sat.
Bea şi cade, cãpãtând
Drept în frunte, un cucui.
Pleacã înspre casã...când...
Ups!...cã nu e poarta lui!...
Iatã grajdul cãutat!
Dar... mai mult l-a nimerit;
Şi intrase şi-ncãlţat:
Nix culturã!... În sfârşit...
Îl lovise pe cel mic,
Pentru cã scãpase-un "Muu!"
Ce sã-i faci? E bou, şi-atât.
Coarne are. Minte, nu.
Iaca... soarele e sus!
Boul meu, a adormit;
S-a trântit şi doarme dus
Când toţi boii s-au trezit.
Sforãie, cu nasu-n piept,
Necãjindu-se niţel:
Ce n-ar da sãracul bou
Sã mai fie iar viţel!
Liceu de George Bacovia în franceză
Liceu, - cimitir
Al tinereţii mele -
Pedanţi profesori
Şi examene grele...
Şi azi mă-nfiori
Liceu, - cimitir
Al tinereţii mele !
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare -
Azi nu mai sunt eu
Şi mintea mă doare...
Nimic nu mai vreu -
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare...
Liceu, - cimitir
Al tinereţii mele -
În lume m-ai dat
În vâltorile grele,
Atât de blazat...
Liceu, - cimitir
Al tinereţii mele !
Lycée, - cimetière
De ma jeunesse -
Des maîtres pedants,
Examens difficiles ...
Je frissonne maintenant
Lycée, - cimetière
De ma jeunesse !
Lycée, - cimetière
Aux longs couloirs -
Je ne suis plus moi
Et l'esprit me fait mal ...
Rien je n'en veux -
Lycée, - cimetière
Au longs couloirs ...
Lycée, - cimetière
De ma jeunesse -
Au monde tu m'as donné
Dans les tourbillons,
Tellement blasé ...
Lycée, - cimetière
De ma jeunesse !
Sub sabia mea de fier
Sub sabia mea de fier,
Dușmanii vor cădea.
De sabia mea de fier,
Toți se vor temea.
Poezie dedicată dușmanului.
Corabie în spaniolă
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Barco de vela
Querido barco de vela, flotas en un océano aparentemente interminable,
¿A qué continentes volverás a ir esta vez?
¿Qué te espera en tu próximo destino?
Barco de vela, barco de vela..
¿Por qué no me dijiste que te gusta tanto navegar?
¿Por qué no me avisaste?
¿Por qué, simplemente dándote la espalda, por un momento, abandonaste el puerto?
¿Cómo puedo acostumbrarme al vacío que me dejaste?
¿Cómo lo llenaré?
Barco de vela, barco de vela...
Eras ligero como un gorrión,
Espero que vuelvas más feliz de donde fuiste,
Me doy cuenta de que tenías que irte
Así es como te sentiste
Eso es lo que pensaste.
Te habíamos construido tan bien, de madera, el timón, la cubierta,
De varias escotas de vela,
Incluso adjunté tu ancla,
Sé que no será fácil para ti,
El océano tiene sus caprichos,
No sabes qué esperar,
Cuando se agita y te sacude en todas direcciones,
Sólo te lleva por las rutas que le son más accesibles,
Cuando te resulte difícil, cuando sientas que no tienes forma de mantenerte a flote,
Por favor mire hacia abajo, vea el ancla adjunta,
Piensa que desde lejos, incluso a miles de kilómetros de distancia,
Te cuido, te tengo en mi corazón,
Es que ya no estás cerca de mí para mostrártelo,
En verdad, cuánto significó nuestra conexión,
(En tono argumentativo)
Siéntete bien, déjate llevar, olvida quién te hizo,
En dos semanas ni siquiera nos acercamos,
Si lo crees, es tu elección...
Solo sé que me preocupo por ti, por eso te construí tan bien.
Como último estímulo, os digo: "No os dejéis intimidar por las tormentas que encontraréis al cruzar el océano. No olvidéis que después de la tormenta viene el buen tiempo".
El barco de vela: ¿Qué harías? ¿No puedo quedarme un día en Río de Janeiro? Sólo un día, eso es todo lo que quiero, luego volveré contigo, ¡lo prometo!".
Psalmi - LXVI - Așteptarea lui Dumnezeu
Te-am chemat, Doamne,
și nu ai răspuns în graba mea.
Am strigat către cer
și mi s-a părut că doar vântul îmi răspunde.
Am urlat cu buzele sângerânde,
și nimeni nu m-a auzit.
Mi-am întins mâna în întuneric
și doar tăcerea mi-a răspuns.
Dar n-am plecat.
Am rămas acolo, cu fruntea lipită de pământ,
cu sufletul aprins de dor,
ca o candelă ce nu se stinge în întuneric.
Timpul a trecut,
dar nu mi-am pierdut credința,
ci am învățat că Tu vii
nu când inima vrea,
ci când inima e pregătită.
Mi-ai vorbit într-un gând,
mi-ai șoptit printr-o lacrimă caldă,
și Te-am simțit mai viu
decât în mii de cuvinte rostite.
Doamne,
nu-mi da răspunsuri grabnice,
ci dă-mi răbdarea care sfințește așteptarea,
și o clipă din veșnicia Ta —
și o liniște care să mă odihnească
în Tine.
Răzvrătire
Tu lasă străinii să-ți numere paşii,
Tu lasă-i pe alții să te admire,
Bea cupa plăcerii doar cu vrăjmașii,
Stârnind la tot pasul uimire.
Îmbracă și pielea de oaie-ntre oi,
Dansează-n biserici și pe morminte,
Aruncă în soare apoi cu noroi,
Și fii doar copil, niciodată părinte.
Comandă șampanii, petreceri, dezmăț,
Dă foc la casă și dormi în copac,
Apoi bagă-ți singur gâtleju-n juvăț,
Și trage pe nas cel mai strașnic tabac.
Caracterul unui bou
~ Fabulă satirică ~
Boul, când e mic de tot,
Când e doar un viţeluş,
Sare-n ajutorul tãu,
Precum glonţul, din cartuş.
Dar, când e mai mãrişor,
Când nimic nu mai e nou,
Vrea s-arate tuturor
Caracterul lui, de bou.
N-ai sã-l vezi trãgând în jug,
Decât numai obligat.
Dar, în schimb, va bea în rând
Cu toţi ceilalţi boi din sat.
Bea şi cade, cãpãtând
Drept în frunte, un cucui.
Pleacã înspre casã...când...
Ups!...cã nu e poarta lui!...
Iatã grajdul cãutat!
Dar... mai mult l-a nimerit;
Şi intrase şi-ncãlţat:
Nix culturã!... În sfârşit...
Îl lovise pe cel mic,
Pentru cã scãpase-un "Muu!"
Ce sã-i faci? E bou, şi-atât.
Coarne are. Minte, nu.
Iaca... soarele e sus!
Boul meu, a adormit;
S-a trântit şi doarme dus
Când toţi boii s-au trezit.
Sforãie, cu nasu-n piept,
Necãjindu-se niţel:
Ce n-ar da sãracul bou
Sã mai fie iar viţel!
Liceu de George Bacovia în franceză
Liceu, - cimitir
Al tinereţii mele -
Pedanţi profesori
Şi examene grele...
Şi azi mă-nfiori
Liceu, - cimitir
Al tinereţii mele !
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare -
Azi nu mai sunt eu
Şi mintea mă doare...
Nimic nu mai vreu -
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare...
Liceu, - cimitir
Al tinereţii mele -
În lume m-ai dat
În vâltorile grele,
Atât de blazat...
Liceu, - cimitir
Al tinereţii mele !
Lycée, - cimetière
De ma jeunesse -
Des maîtres pedants,
Examens difficiles ...
Je frissonne maintenant
Lycée, - cimetière
De ma jeunesse !
Lycée, - cimetière
Aux longs couloirs -
Je ne suis plus moi
Et l'esprit me fait mal ...
Rien je n'en veux -
Lycée, - cimetière
Au longs couloirs ...
Lycée, - cimetière
De ma jeunesse -
Au monde tu m'as donné
Dans les tourbillons,
Tellement blasé ...
Lycée, - cimetière
De ma jeunesse !
Sub sabia mea de fier
Sub sabia mea de fier,
Dușmanii vor cădea.
De sabia mea de fier,
Toți se vor temea.
Poezie dedicată dușmanului.
Corabie în spaniolă
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Barco de vela
Querido barco de vela, flotas en un océano aparentemente interminable,
¿A qué continentes volverás a ir esta vez?
¿Qué te espera en tu próximo destino?
Barco de vela, barco de vela..
¿Por qué no me dijiste que te gusta tanto navegar?
¿Por qué no me avisaste?
¿Por qué, simplemente dándote la espalda, por un momento, abandonaste el puerto?
¿Cómo puedo acostumbrarme al vacío que me dejaste?
¿Cómo lo llenaré?
Barco de vela, barco de vela...
Eras ligero como un gorrión,
Espero que vuelvas más feliz de donde fuiste,
Me doy cuenta de que tenías que irte
Así es como te sentiste
Eso es lo que pensaste.
Te habíamos construido tan bien, de madera, el timón, la cubierta,
De varias escotas de vela,
Incluso adjunté tu ancla,
Sé que no será fácil para ti,
El océano tiene sus caprichos,
No sabes qué esperar,
Cuando se agita y te sacude en todas direcciones,
Sólo te lleva por las rutas que le son más accesibles,
Cuando te resulte difícil, cuando sientas que no tienes forma de mantenerte a flote,
Por favor mire hacia abajo, vea el ancla adjunta,
Piensa que desde lejos, incluso a miles de kilómetros de distancia,
Te cuido, te tengo en mi corazón,
Es que ya no estás cerca de mí para mostrártelo,
En verdad, cuánto significó nuestra conexión,
(En tono argumentativo)
Siéntete bien, déjate llevar, olvida quién te hizo,
En dos semanas ni siquiera nos acercamos,
Si lo crees, es tu elección...
Solo sé que me preocupo por ti, por eso te construí tan bien.
Como último estímulo, os digo: "No os dejéis intimidar por las tormentas que encontraréis al cruzar el océano. No olvidéis que después de la tormenta viene el buen tiempo".
El barco de vela: ¿Qué harías? ¿No puedo quedarme un día en Río de Janeiro? Sólo un día, eso es todo lo que quiero, luego volveré contigo, ¡lo prometo!".
Psalmi - LXVI - Așteptarea lui Dumnezeu
Te-am chemat, Doamne,
și nu ai răspuns în graba mea.
Am strigat către cer
și mi s-a părut că doar vântul îmi răspunde.
Am urlat cu buzele sângerânde,
și nimeni nu m-a auzit.
Mi-am întins mâna în întuneric
și doar tăcerea mi-a răspuns.
Dar n-am plecat.
Am rămas acolo, cu fruntea lipită de pământ,
cu sufletul aprins de dor,
ca o candelă ce nu se stinge în întuneric.
Timpul a trecut,
dar nu mi-am pierdut credința,
ci am învățat că Tu vii
nu când inima vrea,
ci când inima e pregătită.
Mi-ai vorbit într-un gând,
mi-ai șoptit printr-o lacrimă caldă,
și Te-am simțit mai viu
decât în mii de cuvinte rostite.
Doamne,
nu-mi da răspunsuri grabnice,
ci dă-mi răbdarea care sfințește așteptarea,
și o clipă din veșnicia Ta —
și o liniște care să mă odihnească
în Tine.
Другие стихотворения автора
Cuibul
Acum străin de corbi, ieri alăptat de cucă,
Am vrut s-aduc lumină-n cuib printre frunziș,
Cu toții m-au lovit cu ciocul crezând că-s o nălucă,
Ce vrea să fure cuibul, să-l ducă în vreun desiș.
Dând penele-ntr-o parte văzut-am ochi de vulturi,
Cum stau sub mama cucă, pe care o alintă,
Şi toţi cu gheare ascuțite, cu pinteni, și cu scuturi,
Văzând lumina adusă, săriră să mă-nghită.
Degeaba tot le-am spus că nu pot ciripi ca turturica,
Iar gheara s-o ascut pentru un loc pe veci în cuib,
Să lupt cu mama cucă, s-o mint, să-mi știe frica,
Pe ceilalți să-i alung ori cu otrăvuri dulci să îi îmbuib.
De sila ce mă prinse, de croncănit, de gheara lor,
Zburai în munți spre crestele albite și stinghere,
Iar nopțile plângeam, bolnav, în preajma stelelor,
Ca mielul pe altar, supus nevinovat spre-njunghiere.
Un vânt pribeag ce urcă tot mai des pe creste,
Un bun prieten ce-mi suflă-n aripi când mă-nalț,
Îmi șuieră grăbit de toamnă, în șoaptă, o veste,
Că-n vechiul cuib e întuneric iar corbii alungați.
Inconsecvenţă
Am numai câteva stări sufleteşti,
Nu pot ajunge la limită niciodată,
Se sting în mine sentimente fireşti,
Fiindcă am conştiinţa pătată.
Trăiesc cu o exasperantă clocotire ura,
Disperarea, haosul, neantul şi iubirea,
Îmi e contrazisă de suflet făptura,
Şi în polemici mi se stinge privirea.
Mă consum la maxim în fiecare stare,
Şi mor treptat cu fiecare şi în fiecare,
Nu pot respira decât pe culmi de disperare,
Iar paroxismul este a mea răsuflare.
Sunt singur mai ales când cu alţii umblu,
Nu pot avea nicicând o evoluţie liniară,
Trăiesc ori în lumină, ori într-o umbră,
Iar spiritu-mi este blândeţe ori fiară.
Iarna
Peste codri toamna trece,
Lasând frunze moarte-n urmă,
Alungată de-un vânt rece,
Şi de norii plini de brumă.
Ceru-i cenuşiu, şi-i frig,
Din el cad fulgi albi şi mici,
Stau pisoii strânşi covrig,
După sobă la bunici.
A îmbrăcat pământul haina,
Cea pufoasă, albă, moale
I-a croit-o Zâna Iarna
Din fulgi, ţurţuri şi petale.
Au ieşit copii afară,
Trăgând săniile-n sus,
Şi din strâmta ulicioară,
Au făcut un derdeluş.
Unii mai cuminţi şi buni,
Omul de zăpadă fac,
Îi pun ochii din cărbuni,
Şi-n loc de palton un sac.
Alţii bulgări construiesc,
Fac muniţii din zăpadă,
Inamicul îl pândesc,
Şi-l atrag în ambuscadă.
Negreşit războiu începe,
Zboară bulgări de omăt,
Iară una dintre cete,
A început să dea-ndărăt.
Soarele cu faţa albă,
Ascuns după norii grei,
Aruncând o rază caldă,
Râde-n hohote de ei.
Căutare
Îmi pare că te caut de o viață,
Deși, te simt ținându-mă de mână,
Și parcă mă privești mereu în față,
Cu ochi mai reci ca apa de fântână.
Din poartă-n poartă bat mereu,
Dar nicăieri nu-i găzduire,
Și cad zăpezi, și-i tare greu,
Căci haina-mi este prea subțire.
Acum și vârsta-mi pustiește calea,
Mă izgonesc din drum și tineri crai,
Aproape zilnic mă cuprinde jalea,
Că timp nici tu nu prea mai ai.
Atâta vreme cât încă șanse sunt,
Ca rătăcirea mea să-ți afle locul,
Avântul dus de pasul meu mărunt,
Nu-l va opri nici ditamai potopul.
Probabil să te caut îmi e soarta,
Probabil nu te voi găsi nicicând,
Dar am să las între-deschisă poarta,
Ca din greșeală cândva vei fi intrând.
Satul
Pe-o uliță ascunsă, visurile curg,
Cu răsuflarea iernii înghețate,
Iar timpul mut, ca un uitat amurg,
Se stinge-n glasuri deformate.
Copacii poartă straie de-argint viu,
În dansul lor sub lună tremurândă,
Iar noaptea țese văl, albind pustiu,
Un univers ce pare că se-afundă.
Din hornuri se ridică aburi grei,
Cântând povești de dor și de iubire,
Iar undeva, în hăul unei văi,
Un lup își urlă haita spre unire.
Și-n toate-aceste clipe de veghere,
Se naște iarăși visul neatins,
O iarnă care cheamă la-nviere,
Pe omul ce din sine s-a desprins.
Din geamuri mici, priviri ce se ascund,
Veghează noaptea albă și tăcută,
Iar crivățul tot cară înspre prund,
În dansul său zăpada proaspătă cernută.
Departe, clopotul răsună tremurat,
Și ninge-ncet, ca-ntr-o chemare sfântă,
Tot satu-i alb, și parcă s-a 'nălțat,
În lumea celor care nu cuvântă.
Noi ne-am iubit...
Noi ne-am iubit cu patimă neîncetat,
Iar nopțile cădeau sub noi de oboseală,
Din stele roșii ne improvizam un pat,
Și ne-înveleam ades cu aurora boreală.
Și îți plăcea să ne iubim pe vârf de munte,
Să stăm ascunși ca liliecii în cavernă,
Și flori de colț răzleț să îți așez pe frunte,
Iar luna să ți-o pun sub cap drept pernă.
Noi ne-am iubit pe-o canapea din ceruri,
Și-n zori priveam prin nori ca prin perdea,
Și-ți pregăteam din ploi, și vânt, și geruri,
Un ceai energizant cu aromă de cafea.
Și îți plăcea să ne iubim nebuni pe ape,
Iar valuri să ne legene ușor, neîncetat,
Să te sărut cu foc pe coapse și pe pleoape,
Din nuferi albi să-ți construiesc un pat.
Ne vom iubi pe veci și dincolo de moarte,
Ascunși în încăperea aceluiași sicriu,
Vom evada și din această nesfârșită noapte,
Măcar o zi, ca niște puști, ce încă nu se știu.
Cuibul
Acum străin de corbi, ieri alăptat de cucă,
Am vrut s-aduc lumină-n cuib printre frunziș,
Cu toții m-au lovit cu ciocul crezând că-s o nălucă,
Ce vrea să fure cuibul, să-l ducă în vreun desiș.
Dând penele-ntr-o parte văzut-am ochi de vulturi,
Cum stau sub mama cucă, pe care o alintă,
Şi toţi cu gheare ascuțite, cu pinteni, și cu scuturi,
Văzând lumina adusă, săriră să mă-nghită.
Degeaba tot le-am spus că nu pot ciripi ca turturica,
Iar gheara s-o ascut pentru un loc pe veci în cuib,
Să lupt cu mama cucă, s-o mint, să-mi știe frica,
Pe ceilalți să-i alung ori cu otrăvuri dulci să îi îmbuib.
De sila ce mă prinse, de croncănit, de gheara lor,
Zburai în munți spre crestele albite și stinghere,
Iar nopțile plângeam, bolnav, în preajma stelelor,
Ca mielul pe altar, supus nevinovat spre-njunghiere.
Un vânt pribeag ce urcă tot mai des pe creste,
Un bun prieten ce-mi suflă-n aripi când mă-nalț,
Îmi șuieră grăbit de toamnă, în șoaptă, o veste,
Că-n vechiul cuib e întuneric iar corbii alungați.
Inconsecvenţă
Am numai câteva stări sufleteşti,
Nu pot ajunge la limită niciodată,
Se sting în mine sentimente fireşti,
Fiindcă am conştiinţa pătată.
Trăiesc cu o exasperantă clocotire ura,
Disperarea, haosul, neantul şi iubirea,
Îmi e contrazisă de suflet făptura,
Şi în polemici mi se stinge privirea.
Mă consum la maxim în fiecare stare,
Şi mor treptat cu fiecare şi în fiecare,
Nu pot respira decât pe culmi de disperare,
Iar paroxismul este a mea răsuflare.
Sunt singur mai ales când cu alţii umblu,
Nu pot avea nicicând o evoluţie liniară,
Trăiesc ori în lumină, ori într-o umbră,
Iar spiritu-mi este blândeţe ori fiară.
Iarna
Peste codri toamna trece,
Lasând frunze moarte-n urmă,
Alungată de-un vânt rece,
Şi de norii plini de brumă.
Ceru-i cenuşiu, şi-i frig,
Din el cad fulgi albi şi mici,
Stau pisoii strânşi covrig,
După sobă la bunici.
A îmbrăcat pământul haina,
Cea pufoasă, albă, moale
I-a croit-o Zâna Iarna
Din fulgi, ţurţuri şi petale.
Au ieşit copii afară,
Trăgând săniile-n sus,
Şi din strâmta ulicioară,
Au făcut un derdeluş.
Unii mai cuminţi şi buni,
Omul de zăpadă fac,
Îi pun ochii din cărbuni,
Şi-n loc de palton un sac.
Alţii bulgări construiesc,
Fac muniţii din zăpadă,
Inamicul îl pândesc,
Şi-l atrag în ambuscadă.
Negreşit războiu începe,
Zboară bulgări de omăt,
Iară una dintre cete,
A început să dea-ndărăt.
Soarele cu faţa albă,
Ascuns după norii grei,
Aruncând o rază caldă,
Râde-n hohote de ei.
Căutare
Îmi pare că te caut de o viață,
Deși, te simt ținându-mă de mână,
Și parcă mă privești mereu în față,
Cu ochi mai reci ca apa de fântână.
Din poartă-n poartă bat mereu,
Dar nicăieri nu-i găzduire,
Și cad zăpezi, și-i tare greu,
Căci haina-mi este prea subțire.
Acum și vârsta-mi pustiește calea,
Mă izgonesc din drum și tineri crai,
Aproape zilnic mă cuprinde jalea,
Că timp nici tu nu prea mai ai.
Atâta vreme cât încă șanse sunt,
Ca rătăcirea mea să-ți afle locul,
Avântul dus de pasul meu mărunt,
Nu-l va opri nici ditamai potopul.
Probabil să te caut îmi e soarta,
Probabil nu te voi găsi nicicând,
Dar am să las între-deschisă poarta,
Ca din greșeală cândva vei fi intrând.
Satul
Pe-o uliță ascunsă, visurile curg,
Cu răsuflarea iernii înghețate,
Iar timpul mut, ca un uitat amurg,
Se stinge-n glasuri deformate.
Copacii poartă straie de-argint viu,
În dansul lor sub lună tremurândă,
Iar noaptea țese văl, albind pustiu,
Un univers ce pare că se-afundă.
Din hornuri se ridică aburi grei,
Cântând povești de dor și de iubire,
Iar undeva, în hăul unei văi,
Un lup își urlă haita spre unire.
Și-n toate-aceste clipe de veghere,
Se naște iarăși visul neatins,
O iarnă care cheamă la-nviere,
Pe omul ce din sine s-a desprins.
Din geamuri mici, priviri ce se ascund,
Veghează noaptea albă și tăcută,
Iar crivățul tot cară înspre prund,
În dansul său zăpada proaspătă cernută.
Departe, clopotul răsună tremurat,
Și ninge-ncet, ca-ntr-o chemare sfântă,
Tot satu-i alb, și parcă s-a 'nălțat,
În lumea celor care nu cuvântă.
Noi ne-am iubit...
Noi ne-am iubit cu patimă neîncetat,
Iar nopțile cădeau sub noi de oboseală,
Din stele roșii ne improvizam un pat,
Și ne-înveleam ades cu aurora boreală.
Și îți plăcea să ne iubim pe vârf de munte,
Să stăm ascunși ca liliecii în cavernă,
Și flori de colț răzleț să îți așez pe frunte,
Iar luna să ți-o pun sub cap drept pernă.
Noi ne-am iubit pe-o canapea din ceruri,
Și-n zori priveam prin nori ca prin perdea,
Și-ți pregăteam din ploi, și vânt, și geruri,
Un ceai energizant cu aromă de cafea.
Și îți plăcea să ne iubim nebuni pe ape,
Iar valuri să ne legene ușor, neîncetat,
Să te sărut cu foc pe coapse și pe pleoape,
Din nuferi albi să-ți construiesc un pat.
Ne vom iubi pe veci și dincolo de moarte,
Ascunși în încăperea aceluiași sicriu,
Vom evada și din această nesfârșită noapte,
Măcar o zi, ca niște puști, ce încă nu se știu.