Ploaia

Trăiesc cu voi absent fiind,

Îmbrățișând doar umbre,

Căci trupurile toate mint,

Când gândurile-s sumbre.

Se-aude-n mine-un murmur stins,

Din vorbele ucise,

Iar timpul trece necuprins,

Prin uși întredeschise.

Pe frunte-mi cade un apus,

De parcă-n mine moare,

O amintire ce s-a dus,

Ca steaua călătoare. 

Azi totul este vag, străin,

Iar ochii mei nu plâng,

Ci doar privesc un cer senin,

Cu stoluri ce se frâng. 

În mine plouă fără rost,

Iar timpul nu mai trece,

Pe tâmple-și află adăpost,

Aceeași noapte rece. 

Simt steaua mea că va cădea,

Căci ceru-mi se destramă,

Și va lăsa în urma sa,

Același lung fior de teamă. 

În trista mea înţelepciune,

Sub aura ce am hulit-o,

Am râs, am plâns, am fost minune,

Minune ce am irosit-o.

Cu-n mers trădat de călcătură,

Cu paşi bolnavi şi mult prea mari,

Scuipând din ochi mister şi ură,

Am spânzurat poeţi şi cărturari.

Cu Dostoevski, Goethe, Eminescu,

Nopţi albe am mâncat pe pâine,

Râdea de noi bătrânul Maiorescu,

Căci nu ştiam de-i azi ori mâine.

Biblioteci am ars zâmbind,

Din cărţi mi-am construit coşciug,

Cu Shakespeare m-am trezit dormind,

Iar cu Giordano am ars pe rug.

Înfuleci cruci şi scuipi sicrie,

Asculţi doar muzică de clopot,

Şi-i ceri lui Dumnezeu simbrie,

Când dinţii coasei râd în hohot.

Luate-ar dracu și pe tine,

Apoi să-ngheţe iadul bocnă,

Îngerii cu lungi patine,

Să vină, să dea la copcă.

Să halim pe burta goală,

Mușchi de moarte congelat,

Să trăim fără morală,

Duși cu pluta spre păcat.

De mine, de vrei să mai ştii,

Caută-n abisuri ori stele,

Nu mai căuta printre cei vii,

Căci vei găsi doar poemele mele.

Pe mine, de vrei să mă vezi,

Un zâmbet de orfan priveşte,

Ori ochii întrebători şi umezi,

Ai căprioare-i când moartea-şi primeşte.

De vrei să-mi mai auzi glasul,

Fluier de doină ascultă,

Şi-ai să auzi sunet din pasul…

Ce-a părăsit o lume absurdă.

Acum să cauţi ... e târziu,

Am fost aici şi mult am aşteptat,

Am stat plângând cu sufletul pustiu,

Cu dor flămând şi înstrăinat.

Nu îți dau voie ca să pleci,

Atâta timp cât brațul te mai știe,

Cât umbra ta pe drumuri reci,

Al greierului cânt învie.

Te strig aiurea printre ploi,

Dar nu m-asculți, și stai sfioasă,

Iar cerul frânt sub pașii-ți moi,

Își fulgeră lumina păcătoasă.

Arunci ocheade înspre stele,

Să fiu gelos, să plec acasă,

Sclipirea lor ți-o faci mărgele,

Și-mi pari aievea de frumoasă.

Dar n-am nici cal ca să te fur,

Și nici palat cu împărăție,

Am doar un vis măreț și pur,

Ca tu să-mi fii pe veci soție.

Averi nu am îndeajuns,

De fapt sunt lefter în chimire,

Eu, însă țin în piept ascuns,

Un munte de iubire…

Mi-e dor de tine Ană,

Mi te-am zidit în oase,

Te port ca pe o rană,

Din amintiri frumoase.

Mi-e dor de părul blond,

De pielea ta bălaie,

Eu, jalnic vagabond,

Cu inima de paie.

Mi-e dor de-al tău sărut,

De zâmbetul de jună,

De timpul petrecut,

În serile cu lună.

Mi-e dor de-a ta ființă,

Mi-e dor de tot și toate,

Și stau în suferință,

Departe, prea departe.

Îți caut amintirea,

S-o pun bandaj pe rană,

Tu iartă-mi rătăcirea...

Mi-e dor de tine Ană!

Au început să-mi cadă îngerii din cer

Dar se feresc să cadă pe Pământ

Și gravitează amorțiți în violet eter

Resuscitați, de câte-o rugăciune, când și când...

Nu știu cum am ajuns să spun

Aceeași rugăciune de nebun

Păstrează-mi cuviința faptei și dragoste în gând,

Recunoștința pildei din străbuni, doine și cânt...

Am adormit sau poate a fost aievea

Prezenţa mea în spațiu și în timp

Dar m-am ciocnit accidental de îngeri

Ce amorțiți pluteau ca-n amintiri

Am agățat în grabă doar o pană

Din aripa inertă ce-am lovit.... 

Cutremurat de atingerea-mi brutală

Din pană a țâșnit... cerneală şi pelin

O ultimă zvâcnire de icoană

S-a mistuit în palma-mi iarăși goală

Stârnindu-mi o durere infernală...

Mă muşcă ochii de durere, sunt orb de lacrimi

Sau e întuneric?

Mă șterg cu palma apăsat

De lutul moale de păcat

Și printre gene, îndurerat,

Citesc în palmă un mesaj...

Fii blând! Te iartă!

Te-am iertat!

Când moartea s-a stins fără bocet, fără rugă

Oasele nu s-au mai preschimbat în praf
Lacrimile au rămas sub pleoape, adormite
Durere nu a mai existat.

Golul din ochiul tău stâng și mâna rece-n sine
Nici nu încearcă să ascundă cuțitul
Erai prea sigură, știai prea bine
Că nu vine nimeni să-și ingroape sfârșitul

De atâția ani tot mă frământ,

Aici, singur pe pământ,

Și-mi simt celula rumegând,

În gând...

Iar visu-mi este tot zburând,

În gheare sufletu-mi ținând,

Ca morții să îl dau sperând,

Curând...

Abisuri trec și mă-nspăimânt,

Pe aripi noaptea aducând,

Și văd tornade măturând,

Pământ...

Cobor lumini parcă plouând,

Iar foc se-ntinde vieți cerând,

Văd oamenii mereu săpând,

Mormânt...

Iar păsări nu mai văd zburând,

Aud doar îngerii cântând,

Și-n cântul lor m-aud în gând,

Urlând...

De atâția ani tot mă frământ,

Aici, singur pe pământ,

Și-adorm adesea prea curând,

Plângând...

Seara a fost prima trecere.

La început a fost tăcerea,

nu lipsa, ci adâncul

care așteaptă cuvântul.

Creația nu a fost explozie,

ci trecere:

din neființă în chemare,

din întuneric în rost.

Logosul a străbătut haosul

fără grabă.

Lumina nu a forțat, ci a chemat.

Toate au venit la ființă

prin ascultare.

Omul a primit această trecere în sine.

Creat din lut și suflare,

între pământ și cer,

chemat să continue

ceea ce Dumnezeu a început.

Dar creația nu s-a încheiat.

Ea se lucrează

în fiecare inimă

care învață tăcerea,

în fiecare minte

când forma nu mai rezistă harului.

Sfântul maxim a numit aceasta sinergie:

Dumnezeu lucrează,

omul răspunde.

Și când harul atinge făptura,

nu o shimbă în altceva,

ci o aduce

la ceea ce trebuie să fie.

Atunci creația se împlinește

fără zgomot,

iar omul devine loc al trecerii

din lume în Dumnezeu.

Ce-i viaţa omului?

Un vis

Sau poate o himeră,

În al prăpastiei abis,

O floare efemeră.

Sau poate e un fulg de nea,

Ce într-o clipă moare,

Pe trupul său de catifea,

Odată atins de soare.

Ce-i viaţa omului?

Un nor

Ce se destramă-n dată

Ce primul vânt rătăcitor,

S-a nimeri să-l bată.

Sau e un val abia desprins

Din mrejele unor alge,

Care de vânt odată împins,

De primul ţărm se sparge.

Ce-i viaţa omului?

Doar fum

Ce se răsfiră-n pripă,

Că oricât de lung e al vieţii drum,

În Univers e o clipă.

Sau e-o scânteie cu noroc,

Ce-n vasta eternitate,

Desprinsă de-al Creaţiei foc,

Pentru o clipă arde.

Barbari iscând războaie,

E full istoria de ei.

Sânge curgănd șiroaie 

Prin noroiul de pe -alei.

Rafale de obuze scuipă 

Răcnete asurzitoare.

Cerul, fumegând din pipă,

Îneacă razele de soare.

Ecoul tremură de plâns,

Vântu stinge o văpaie,

Pomul cu cenușă nins 

Spre pământ se-ndoaie.

Un câine latră răgușit 

De frig și foame scuturat,

Printre ruine stă chircit,

Privind prăpădul speriat.

Aripi frânte prin văzduh 

Roiesc amețite de fum,

Invocă Sfântul Duh,

Să le croiască un alt drum..

Dar El tace, fulgerând,

Cutremurând tot ce e viu,

Oftează din când în când,

Bate cuiul în sicriu...