Ploaia

Eu nu am haine omenești,

Ci cântec port pe mine,

Și peste cărnile trupești,

Port versuri bizantine.

O fabulă am drept cravată,

Iar la rever port un sonet,

Cu jind se uită lumea toată,

Eu le ofer câte-un verset.

Cu lungi romane-s încălțat,

Două proverbe-mi sunt șosete,

Și umblu despuiat prin sat,

Iar criticii îmi scriu pamflete.

Pe cap am o baladă lungă,

Și-o doină ce o țin la piept,

Biblioteca o îndes în pungă,

Citesc, și moartea o aștept.

Eu nu port straie ca oricine,

Ci-s îmbrăcat în poezie,

Și sunt croite atât de bine,

Că mă vor ține-o veșnicie.

O nouă zi apare-n geam
Şi este clar că-i dimineaţă,
Iar el, poetul stă gandind...
La viaţă.
Să-nceapă el acum să scrie?
Mai are oare-acum vreun rost
Să scrie-o nouă epopee
Din tot ce-a fost?
Incepe-ntr-un tarziu povestea
Unui bătran ce-abia mergea
Pe-un drum pustiu, pe timp de noapte,
Pe calea sa...
E frant bătranul din poveste,
Iar autorul supărat
Ii strigă parcă-n ghilimele:
"Cazi la pămant, bătran stricat".
Şi el căzu...
Puterea parcă i se scurse,
Iar inima abia că-i bate
Şi palmele bătătorite
Strangeau uşor iarba uscată.
Se duce...se stinge-n fiecare clipă,
O carte Sfantă-i cade din manta,
Abia c-o vede şi şopteşte:
"Doamne, ia-mă in Impărăţia Ta".
N-avea nimic in lumea asta,
N-avea copii, n-avea nici casă,
Era doar el, nimic mai mult
Şi chiar puterea lui il lasă.
Ii strigă-ntr-un tarziu poetul:
"Să nu cumva să mori, bătrane
Căci viaţa ta e-n mintea mea
Şi de tu mori, ce-mi mai rămane?"
Nu apucă insă s-asculte
Cuvintele acelea ne-nţelese;
Inchise ochii şi muri
In ierburile dese.
"Iar m-ai trădat, bărtane!"
Strigă poetul cu putere;
"Ce pot să fac să te renasc,
Bătran stricat...plin de durere?"
S-a dus povestea incepută,
S-a dus creaţia de o viaţă,
Pană şi eroii-mi mor
De dimineaţă...

Întîi eu să fiu iertat,

Apoi pentru toți mă rog,

Nu vreau celor ce-mi vor rău,

Să nu-i ierte Dumnezeu,

Căci Dumnezeu ne iubește,

Are darul pentru toți. 

Și ne iartă de păcate..,

Ne cheamă la el pe toți.

El în veci nu părăsește,

Nici un fiu,El ne iubește,

A trimis pe DUHUL SFÂNT,

Nouă pe. acest pământ,

Să ocrotească mereu...

Să ajute când e greu.

Dacă așa a fost lăsat...

De mic am fost apărat.

Dumnezeu a fost cu mine,

Am scăpat de rău mereu,

Așa a vrut Dumnezeu.

Tatăl meu a fost și el,

Salvat el de Dumnezeu,

Agheasma ce i-am dat eu,

A fost ajutorul său.

Când am avut mare rău...

Îngerii ce m-au luat

Cu lumina sfântă a lor,

Mi-au dat viață, viitor...

Măicuța sfântă și ea,

Na lipsit din viața mea,

Mia fost aproape mereu,

Ea și bunul Dumnezeu.

Atunci când eu m-am rugat,

Cu rugă... Mă ajutat,

Domnul sfânt cu darul lui...

A fost foarte apropiat,

Și mia dat, mă ascultat,

Fie Domnul lăudat.

Dacă crezi cu adevărat,

DE DOMNUL EȘTI AJUTAT,

Domnul cu iubirea lui,

Este și a fost mereu,

In inima mea cu mine,

Și îl voi păstra așa,

Câtă viață voi avea.

Amintiri din gând,

Sunt baloane de trecut,

Stau una câte una-n rând,

Stând și numărând secunde.

Demoni plâng de durere

Când citesc tot ce scriu,

Îngeri plâng de durere 

Când îmi fac loc în sicriu,

Cerul îmi cade când se lasă seara,

Din dragoste mi-a rămas doar povara,

Iubirea dulce mi-e amară precum țigara.

Plimbându-mă prin parc discret,

Aud o voce sugrumată de tutun,

"Maestre, hai să-ți fac portret,

Că pentru astăzi e preț bun..."

Mi-e gândul abătut în altă parte,

Mă uit cu coada ochiului la el,

"Sunt prea bătrân de poză frate,

Și prea hidos pentru al tău penel."

Dar mă gândesc cu jind la tinerețe,

Că - mi era drag de cum eram,

Mă întorc, și apoi cu politețe,

Îi spun doleanța ce-o aveam:

" De ești așa de bun cum zici,

Pictura să mi-o faci din vorbe,

De mă privești portretul ai să-l strici,

Și nici nu te-ncadrezi în norme.

Mi-e fața ponosită și ridată,

Căci mult am plâns în viața mea,

Te rog s-o faci puțin catifelată,

Exact ca-n tinerețe cum era.

Mi-s ochii șterși fără sclipire,

Cu irisul umbrit, nedefinit...

Te rog să-i pui pe cei de mire,

Că îmi erau de albastru infinit.

Mi-e părul alb ca neaua de zăpadă,

Că mult am chinuit și suferit,

Să-i pui un pic de negru, să se vadă,

C-am fost îndestulat și fericit.

Mi-e mâna moale ca de moaște,

Trudită-n grele munci de vulg,

Tu să mi-o faci c-atunci la oaste,

Când arma-n palmă îmi părea un fulg.

Un singur lucru însă îți mai cer,

Chiar dacă ție ți se pare inutil,

Să-mi pui și suflet... dar la el

Nu schimbi nimic, că-i de copil."

În gândul ce noaptea frământă,

Nesomnul îmi mușcă din pleoape,

Tristețea beată apare și-mi cântă,

Balade născute demult în agape.

Prieteni și clipe de vis au murit,

Mă mângâie un înger cu alba aripă,

Și zilnic de moarte mă simt urmărit,

Iar viața sub carne aleargă și țipă.

Și singur bocesc cu fruntea pe lună,

Săpând amintiri de uitări îngropate,

Și sap, și e greu, căci a piatră răsună,

Iar oasele-mi sunt aproape uscate.

Departe sunt ele, nescrise și-uitate,

Frumuseți și amor, sărmanele clipe,

Și-aș fi vrut să le car pe toate în spate,

Să le port curajos în priviri, pe aripe,

Să zburăm peste boli, peste moarte,

Și apoi să le picur cu o ploaie cuminte,

În cuvinte timide ce vor umple o carte,

Unde să râdă pe veci, aduceri-aminte.

Eu nu am haine omenești,

Ci cântec port pe mine,

Și peste cărnile trupești,

Port versuri bizantine.

O fabulă am drept cravată,

Iar la rever port un sonet,

Cu jind se uită lumea toată,

Eu le ofer câte-un verset.

Cu lungi romane-s încălțat,

Două proverbe-mi sunt șosete,

Și umblu despuiat prin sat,

Iar criticii îmi scriu pamflete.

Pe cap am o baladă lungă,

Și-o doină ce o țin la piept,

Biblioteca o îndes în pungă,

Citesc, și moartea o aștept.

Eu nu port straie ca oricine,

Ci-s îmbrăcat în poezie,

Și sunt croite atât de bine,

Că mă vor ține-o veșnicie.

Plâng iarăși peste adânca-ți rană, 

Ca sângele să ți-l încheg în vers, 

Iar lacrimi lucind pe obraz în goană, 

Străbat același drum prin univers. 

Ți-e gândul mort și steaua neagră, 

Cu ochii mei albaștri o reaprind, 

Și muguri curg din inima-ți beteagă,

Pe pieptul meu de gheață, înflorind. 

Și nu mai știu de ce și cum dar plâng, 

Cu ochii înecați în ochiul tău tăcut, 

Umil m-aplec cu buzele și strâng, 

Săruturi rătăcite de când ne-am cunoscut. 

Cândva vei spune: el a fost o umbră, 

Iar umbra lui era și umbra mea, 

Sub ea îmi murmura tăcerea-mi sumbră, 

Și tainicul sărut pe buze-mi îngheța.

Acum când sufletul mi-e rece și uitat, 

Când amintiri îmi folosesc drept hrană,

Cu al tău sânge în versuri închegat, 

Eu plâng cu rana mea, adânca-ți rană. 

Au apărut lanțuri și-n occident,

Gardul e mai înalt decât casa,

Ochiul e mult mai atent,

Pe trupuri mai strâmtă-i cămașa.

Au apărut iar vremuri ciudate,

Vorbim din priviri nu din gură,

Şi asta numim reţinuţi, libertate,

Iar casa ni-i un fel de celulă.

Plaga se-ntinde încet peste lume,

De pază soldații ne stau pe la porți,

Avem buletine cu nume postume,

Și om devenim după ce suntem morți.

Aplauze, aplauze, trăiască știința,

Dați foc la biserici și la icoane,

În cip-uri păstrați toată credința,

Și-n inima goală înfigeți piroane.

Sătul de aceste locuri noi,

Pornit-am iarăși către casă,

Și am pe tălpi numai noroi,

Iar ploaia strașnic e de deasă.

Mi-e pasul scurt și anevoie,

Cu greu genunchiul îl îndoi,

Și plouă ca în zilele lui Noe,

Și simt că mersul mi-e-napoi.

M-așez pe-o stâncă colțuroasă,

Ce o zărisem jos în vale,

Dar haina udă mă apasă,

Și simt că-s îmbrăcat în zale.

Eterna ploaie calea mi-o încarcă,

Și înot în mers, și merg înot,

Mai bine mi-aș clădi o arcă,

Căci drumu-i greu, și nu mai pot.

Nu am vreun semn și nici o veste,

Nici porumbel, nici ramur de măslin,

Și până-acasă mult mai este,

Și-aș da un cal, pe un delfin.

De ce mă pedepsești slăvite Domn?

Căci nu sunt Nefilim ori altă rasă,

Sunt doar un biet fecior de om,

Ce vrea s-ajungă azi la el acasă.