Atâtea...
Atâtea griji se însumează,
Încât îmi pare un număr infinit,
Și nici nu știu dacă contează,
Dacă trăiesc ori am murit.
Atâtea poezii îmi bântuie prin creier,
Că nu au loc pe-o tonă de hârtie,
Şi încet, încep trăirile să-mi treier,
Să pot să-mi vărs amarul în pustie.
Atâta zbucium și sevraj,
Tresaltă carnea-mi de pe oase,
Încât îmi injectez curaj,
Pe moarte să o pot descoase.
Atâta putregai îmi stă pe suflet,
Și-mi colcăie mizeria în sânge,
Încât aș vrea ca al meu umblet,
În ani lumină a se frânge.
Atâta scârbă și atât dispreț,
Erupe zilnic din mulțime,
C-aș vrea pământul să-l îngheț
Ori să-l topesc cu tot cu mine.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 31 октября 2023
Просмотры: 212
Стихи из этой категории
Liceu de George Bacovia în franceză
Liceu, - cimitir
Al tinereţii mele -
Pedanţi profesori
Şi examene grele...
Şi azi mă-nfiori
Liceu, - cimitir
Al tinereţii mele !
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare -
Azi nu mai sunt eu
Şi mintea mă doare...
Nimic nu mai vreu -
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare...
Liceu, - cimitir
Al tinereţii mele -
În lume m-ai dat
În vâltorile grele,
Atât de blazat...
Liceu, - cimitir
Al tinereţii mele !
Lycée, - cimetière
De ma jeunesse -
Des maîtres pedants,
Examens difficiles ...
Je frissonne maintenant
Lycée, - cimetière
De ma jeunesse !
Lycée, - cimetière
Aux longs couloirs -
Je ne suis plus moi
Et l'esprit me fait mal ...
Rien je n'en veux -
Lycée, - cimetière
Au longs couloirs ...
Lycée, - cimetière
De ma jeunesse -
Au monde tu m'as donné
Dans les tourbillons,
Tellement blasé ...
Lycée, - cimetière
De ma jeunesse !
Frica de zbor
Păsărică nătăfleață,
Nu te teme,nu te-omor!
Am vrut doar să te țin în brațe,
Nici de cum să te înconjor!
Eu îți mulțumesc copile ,
C-ai seamă de viața mea!
Dar îți zic să știi de acuma’
Nu mă pricep a zbura!
Știu că ceru-i gol și mare,
Dar direcția îmi lipsește
Am voință și-aripioare,
Dar teama mă încolțește
Am tot auzit de zbor,
De la cei ce au mai zburat
Din cuib le e ușor să-mi zică,
Cât timp ascult de pe asfalt
Iar apoi,ce să fac oare,
să mă iau după ceilalți?
Drumul o fi el același,
Dar n-au toți același final
Se ivește întrebarea,
Unde urmează tu să mergi?
Pe cărarea vieții tale,
Multe urmează să întâlnești!
Apreciez că mi-ai dat drumul,
Mă așteptam să mă rănești
Și-apoi,scuză-mi nesimțirea,
De a te ține la povești!
De mă mai revezi vreodată,
Fă-mi cu mâna înspre nori
Iar de știu și eu pe atunci,
O să te învăț să zbori
In concediu!
Am plecat din Piatra Neamț
Și-am mânat puțin cam tare,
Tocmai către Marea Neagră
Să mă ard mai mult la soare
Pe traseu ne-am abătut
Pe la podul suspendat,
Neam de neam nu a văzut
Așa pod pe stâlpi fixat
La o vilă ne-am cazat
Și-apoi la plaja-m plecat,
Aici lume de pe lume
Pe șezlong și pe cearșaf
Soarele e azi puternic
Iar nisipul ușor frige,
Intru în apa cu Marce
Și în doi batem o minge
Apa mării este călduță
Te îmbie la o bălăceală,
Puțin frig când ieși afară
Te-ncălzești prin țopăială
Briza caldă te mângâie
Și pielea o răcorește,
In jur multă hărmălaie
Valul frumos unduiește
Ne dăm cu ulei de plajă
Să fim protejați de soare,
Vrem un bronz de abanos
De la cap până-n picioare
Lipsă nu e la mâncare
Peste tot comercianți,
Ia porumbul și gogoașa
Totul face zece șfanți
Seara vine peste noi
Și ne-mpinge către casă,
Ne e sete, puțin foame
Iute ne grăbim la masă
Nu durează multă vreme
Până plaja se golește,
Vine noaptea, pleacă ziua
Pe drum lumea povestește
A fost o zi minunată
Cu înnot și stat la soare,
Tolăniți am stat la plajă
Până s-a lăsat răcoare
Acum cinăm în balcon
Bunătăți gătite-acasă,
Vom ieși la o plimbare
La un vin sec pe terasă
Mâine o luăm de la capăt
Tot la plajă, apă, briză, soare,
Ne petrecem tot concediul
Nu la munte, ci la mare!
La capătul lumii
Curg valuri mistere în ceşti de porţelan,
La capătul lumii se piaptăn-o babă,
Foamea răpeşte copilul orfan,
Căldura din soare devine mai slabă.
Ţipă o râmă muşcată de peşte,
Papa ordonă un nou atentat,
Delirul morţii e împăiat la ferestre,
Maica Tereza a mai născut un băiat.
Guiţă ai lumii conducători,
Coteţul li-i strâmt şi napii uscaţi,
Împart pentru plebe otrăvuri, licori,
Şi seara în pat adorm uşuraţi.
Păsări în masă se sinucid,
Perturbate de-un new age prea modern,
Pământul devine tot mai arid,
Înghiţând în abisuri sentimentul matern.
Nostalgica toamnă
Tristețe să fii tu toamnă?
Căci chipul ce-l ai astăzi e altul!
Porți stranie mască de bal,
Precum fata bătrână se-ascunde de lume!
Sărutu-i otravă, galbenă,roșie, brună...
Și totuși zâmbește de-i vremea bună,
Iar vântul și ploaia nu-și au încă calea sau drumul!
Pari anotimpul morții dar tu ne-aduci doar belșugul!
Și roade destule și vinul,
Si cântul sau dansul sau versul,
Veșminte de aur porți cu mândrie,
Apoi ni le dai tuturor azvârlind
tot ce ai!
Cerul însuși îl vopsesti cu culorile tale,
Faci risipă de frumos, ne șoptești visele dulci,
Mori ușor ca apoi să renaști...!
Nevrând nume să porți,
Ți se spune nostalgica toamnă,
Tu însă doar te amuzi și zâmbești!
(1 noiembrie 2022 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
,,Nu te enerva" în olandeză
Numai o vorbă
Spusă la întâmplare
Neiertătoare
Mă doboară.
Inima crede,
Gândul o măsoară,
Dusă e liniștea
Pentru totdeauna.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvânt că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.
Numai o vorbă
Mi-aduce gânduri grele
Și doar cu ele
Mă-nconjoară.
E gelozie,
Vine ca povară
Și-un coșmar nedescris
Noaptea-n vis coboară.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvant că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul.
Și vei știi
Să îți spui
Orișicând,
Orișicui
Nu te enerva!
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Nu te enerva!
Slechts een woord
Willekeurig gezegd
Meedogenloos
Het slaat me neer.
het hart gelooft
Het denken meet het,
De stilte is verdwenen
Voor altijd.
Helaas is dat mijn aard,
Maar altijd in mijn gedachten zeg ik dit:
"Wordt niet boos!"
word niet boos, word niet boos
Woorden kunnen bedriegen.
word niet boos, word niet boos
Dat geen enkele woede goed is.
Misschien word je wel eens onbedoeld geraakt
In één woord: het is niet gepast.
word niet boos, word niet boos
Kom op, lach en luister naar mijn advies.
Slechts een woord
Het brengt mij zware gedachten
En alleen met hen
Het omringt mij.
Het is jaloezie
Het komt als een last
En een onbeschrijfelijke nachtmerrie
De nacht in de droom daalt neer.
Helaas is dat mijn aard,
Maar altijd in mijn gedachten zeg ik dit:
"Wordt niet boos!"
word niet boos, word niet boos
Woorden kunnen bedriegen.
word niet boos, word niet boos
Dat geen enkele woede goed is.
Misschien word je wel eens onbedoeld geraakt
In één woord: het is niet gepast.
word niet boos, word niet boos
Kom op, glimlach en luister naar het advies.
En je zult het weten
Om u te vertellen
Hoe dan ook,
iedereen die
Wordt niet boos!
word niet boos, word niet boos
Woorden kunnen bedriegen.
word niet boos, word niet boos
Dat geen enkele woede goed is.
Wordt niet boos!
Другие стихотворения автора
Veniţi ...
Veniţi şi alungaţi-mi teama,
Voi, mângâieri de mamă ,
Se întinde peste mine drama,
Şi-mi simt privirea ca pe-o rană .
Veniţi şi alungaţi-mi grija,
Voi, sfaturi părinteşti
Mă hăcuieşte-n suflet schija,
Şi toate în jur par nefireşti.
Veniţi şi-mi alinaţi durerea,
Voi, leacuri din străbuni,
Mi-e inima amară precum fierea,
Iar ochii-mi ard în cap ca doi tăciuni.
Veniţi şi sufletul mi-l curăţaţi,
Voi, preoţi din altarele creştine,
O singură meteahnă nu-mi iertaţi,
Şi anume, c-am iubit pe orişicine.
Veniţi şi-mi puneţi o aripă ,
Voi, îngeri păzitori,
Să-mi pot sălta pentru o clipă,
Privirea peste muritori.
Am început să mă topesc
Am început să mă topesc,
Deși atât de multă ceară am,
Şi curg torent, și absent privesc,
Cum lacrimile vieții bat în geam.
Am început să mă topesc,
Deși fitilul mi-i deja cenușă,
Şi ard intens, și absent privesc,
Cum flăcările îmi bat la ușă.
Am început să mă topesc,
Și curg în picuri pe-al tău trup,
Căci aș dori să te trezesc,
Să ne iubim neîntrerupt.
Am început să mă topesc,
Iar ceară nu mai este în stup,
Deși aș vrea să mai trăiesc,
Topindu-mă, încet, încet mă duc.
Am început să mă topesc,
Şi mă adun din candelabru,
O altă lumânare să clădesc,
Să-mi pâlpâie la cap macabru.
Urme
Îţi pierzi privirea printre aştri,
Nici ochii nu-ţi mai sunt aşa albaştri,
Adulmeci urma unei sincere iubiri,
Şi împarţi cu neantul vechi trăiri.
Cu lumea cauţi să te-mpaci,
Urând iubirea în care zaci,
Poeme scrii fără de muză,
Şi pentru toate cauţi scuză.
Te-ncântă flori uitate în vază,
Ferestre care pot opri o rază,
Cuvinte aruncate în dispreţ,
Şi multe lucruri fără preţ.
Adormi mereu înfricoşat,
La piept strângi perna ruşinat,
Visezi acelaşi vis murdar,
Şi-n noapte împrăştii clipe de coşmar.
Oamenii străzii - glosă
Sub felinarul ce întunericul străbate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Muşcând din mâini şi încurajări trucate,
Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.
Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
E un tablou ce-n astă lume ţipă,
Strigând durerea şi mâhnirea,
Către avuţi şi-a lor ferice clipă,
Ce-i putredă şi amară cum e fierea.
Ei nu răspund căci inima le e de piatră,
Dar ştiu că a lor resturi aruncate,
Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Nu vor din plinul lor să dăruiască,
Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,
Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,
Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.
Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,
Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,
Dar niciodată nu au fost acolo unde,
Stau roată cei de soartă chinuiţi.
Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,
La fel ca sufletul lor de nababi,
Minciună-i adevărul ce-l rostesc,
Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.
Spun că asupra nevoiaşilor veghează,
Că îi ajută să aibă chiar de toate,
Fiinţa, gestul însă îi trădează,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.
Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,
Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,
Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,
De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.
Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,
Dar de copii au fost izgoniţi,
Acum trăiesc în crâncenă durere,
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.
La cei ce le-au furat fericirea,
Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,
Gândind că poate aşa le-a fost menirea,
Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.
Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,
Şi de la ei să învăţaţi încă odată,
Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,
Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,
Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,
Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.
Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,
Le poartă umbra deformată pe pământ,
Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.
O clipă străpunge ca un fulger viitorul,
Trăieşte doar o zi la fel ca ei,
Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,
După fosta casă şi copiii tăi…
Cu trupul stors, agonic şi înfometat
Dar în piepturi cu o inimă curată,
Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.
La fel şi aceşti copii abandonaţi,
Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,
Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?
În ce le este fericirea sau care li-i misterul?
Chiar şi în zilele mai nereuşite,
Când trupul le este sleit şi flămând,
Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
Sunt veseli şi-i auzi râzând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Iubita mea…
Iubita mea aștept de-un veac,
A ta scrisoare rătăcită,
Căci suferința-mi n-are leac,
De voi lăsa-o necitită.
Mă roade gândul zămislind trădări,
Şi singur vreau să-mi dau sentință,
Dar sunt cuprins de remușcări,
Și port pe umeri neputință.
Cu pași înceți mă îndepărtez,
Și respirația mi-i tot mai grea,
Iar ritmul inimii îl desenez,
În zațul zilnic din cafea.
Mi te închipui undeva pe mare,
Brodând dantelă din spuma unui val,
Pe care o coși cu fir de sare,
S-o porți în seara ultimului bal.
La fel și eu îmi voi croi costum,
Din dor și lungă așteptare,
Dar teamă îmi e că-l voi purta postum,
La propria-mi înmormântare.
Iubita mea a mai trecut un veac,
De când aștept scrisoarea ce ai rătăcit-o,
Dar mi se pare c-ai uitat un fleac,
Să scrii pe plic, adresa mea... Iubito!
Gândurile
Atunci când te pasc renunțările,
vin ele, gândurile...
Un soare-ți răsare în țeastă,
și simți peste tot apăsare,
totu-i mormânt, nimic nu tresare,
apoi într-o liniște surdă,
îți pătrund săgeți în orbită,
ochii se-nchid, sprânceana se-ncruntă,
și mintea îți cade rănită.
Deodată te cuprinde o spaimă nebună,
și-ai vrea să preschimbi soarele-n lună.
Dar vin... armate întregi,
diferite nuanțe și simțuri,
comit peste tot fărdelegi,
parcă sunt coase cu zimțuri.
Pătrund prin pereți, prin ferestre,
direct în inimă și-o străpunge,
ea cântă ca mii de orchestre,
și apoi tăcută se frânge.
Trec prin carne și os, și-ntuneric,
prind stelele și le împlântă,
în sute de ochi ce țipă isteric,
la lacrima sfântă.
Vin... puzderii,
din trecut, de demult, de aiurea,
să-ți înfigă în tâmple securea,
vin, cărând frați, copii și părinți,
și-n minte ți-i așează cuminte,
și trebuie s-alegi între ei și arginți...
o rană ce-o porți veșnic în minte.
Și-atunci când nu mai aștepți nimic,
vin...
rânduri, rânduri,
blestematele gânduri.