Nu pot...

Îmi bate-n cap asurzitor un clopot,

Şi-mi cântă toaca în urechi,

Iar sângele îmi dă în clocot,

Doar inima-mi rămâne de priveghi.

Miroase-n jur căţuiul cu tămâie,

Eu zac la pat fără de vlagă,

Pe mama rog un pic să mai rămâie,

Lumini spre cer încep să mă atragă.

Prăpădul simt chiar lângă mine,

Îmi rod prescura de la căpătâi,

Blesteme să rostesc îmi vine,

Dar mă întorc la vorba cea dintâi.

Nici vraci, nici doctori nu-mi ştiu boala,

Citesc prin cărţi şi prin tratate,

În timp, eu mă topesc ca ceara,

Şi zilele mi-s numărate.

Dar o habotnică bătrână de prin sat,

C-un trup firav şi mersul nefiresc,

Îi spune mamei de boala care zac,

Şi anume, infarct duhovnicesc.

Pe ulița veche cu praf și noroi,

Adie un vânt de amurg liniștit,

Umbra copacilor bătrâni din zăvoi,

Spune povești dintr-un timp rătăcit.

Căsuța din vale la ferestre cu flori,

A gutui coapte și a pâine miroase,

O mamă la poartă cu roși obrăjori,

De atâta așteptare împietrită rămase.

Miroase a fân și a câmpuri cosite,

A ploaie curată ce scaldă pământul,

Și-mi vine un dor de toate-mplinite,

De casa ce-mi știe și oful, și cântul.

Aici, în oraș, mă simt un străin,

Betoanele acoperă visele mele,

Iar dorul de acasă curat și divin,

Plânge întruna în oasele mele.

Din infern tot cad păcate,

Omul umblă printre ele,

Și le-adună apoi pe toate,

Ca pe-o salbă de mărgele.

Și le poartă cu mândrie,

Ca pe pietre prețioase,

Lumea toată să le știe,

Că sunt bune și frumoase.

Dar șiragul tot se-adună,

Și mărgeaua se-nmulțește,

Trupu-i greu și-o să-l răpună,

Dar el strânge, nu se-oprește.

Salba-i mare și lucește,

Parcă-i aur și cu jad,

Şi-l conduce mișelește,

Spre o gaură de iad.

Ce podoabe minunate,

A strâns bietul suflețel,

Și-a căzut cu ele-n moarte,

Neputând zbura spre cer.

Plouă întruna de un veac,

Ba plouă chiar de sub pământ,

Natura nu-și mai află leac,

Iar Domnul nu mai face legământ.

Mi-e ochiul ud și în orbită,

Iar inima în piept stă inundată,

Mi-e udă pâinea de pe plită,

Iar apa din fântână e udată.

Un nor în curte îmi pare că se joacă,

Că apa-i cățărată în copac,

Iar soarele e dus ca să petreacă,

Căci umbra îmi e moartă de un veac.

Din apocrife aflu cum era uscatul,

Cum soarele zâmbea la răsărit,

Iar mama cred că a mușcat păcatul,

Căci plouă chiar de când m-a zămislit.

Și plouă întruna de un veac,

S-au înecat în valuri toți eroii,

Și-aud o știre de dincolo de lac,

Că moartea-l caută pe fiul ploii.

Cad pietre în apă,

De pe-nalta stâncă,

Valuri mici se crapă,

Lăsând rană adâncă.

Inima-mi suspină,

Frântă de durere,

Lacul o alină,

Cu a sa tăcere.

Văd o barcă-n zare,

Lunecând ușor,

Cu un lup de mare,

Fără un picior.

Ce departe stăm,

În pribeagul umblet,

Și-amândoi cărăm,

Rănile în suflet.

Zilnic lacul plânge,

Multe, multe fețe,

Și-n adâncu-i strânge,

Valuri de tristețe.

Din ochii tăi se scurge o nălucă

De apă rece, tulbure și grea,

Iar trupul tău, o fragedă vergea,

Se frânge-n unda care se bulbucă.

Pe umeri ți se strâng izvoare tulburi,

Sâsâitori ca niște șerpi de apă,

Și toate rănile ți se adapă,

Din purpurea adusă de amurguri.

Te-nvăluie pământul ca o vrajă,

Cu degete de lut și dor flămând,

Și-n carnea ta se-nfige tremurând,

O liniște adâncă și sălbatică, de plajă.

Iar eu, orbit de vis și de vedenii,

Te chem din mâl cu glasul stins și frânt,

Dar te afunzi mai dulce în pământ,

Ca într-un cântec al slujbelor de denii.

Îți crește-n păr o iederă stufoasă,

Cu fire lungi de umbră și de vis,

Iar trupul tău cu coapsele-n abis,

Se face câmp sub liniștea tăioasă.

Te pierd încet în brazda ce te cheamă,

Cu gura plină de pământ și dor,

Și-n mine crește-un strigăt fără zbor,

Ca o durere crâncenă de mamă.

Plouă mărunt iar pasul mi-e strâmb,

Și lasă-n noroi o urmă de plumb,

Frigul mă mușcă de lacrima udă,

Iar luna pustie o simt ca pe-o rudă.

Luminile tremură-n sticla murdară,

Pe ziduri bătrâne scârțâie-o scară,

Dar nimeni nu urcă, doar umbre pustii,

Și spaima se-ntinde pe străzi cenușii.

În mine se frânge o clipă din neant,

Iar morții îi sunt doar o seară amant,

Pe cer e doar plumb și-un nor răstignit,

Ce picură sânge într-un ritm obosit.

Se-aud pași străini pe trepte de vată,

În ziduri uscate suspină o piatră,

Dar nimeni nu vine, doar vântul adie,

Și foșnetul frunzei îmi pare-o stafie.

Mi-e frig până-n os, mi-e plumb în artere,

Pământul e ud și în jur simt durere,

Iar strada se pierde în ceața de humă,

Și nu mai e nimeni, nimic nu mai sună.

Se lasă tăcerea și cerul se cerne,

Iar stelele-mi par infinite lanterne,

Pasul mi-e greu, și pe ultima treaptă,

Cu-n surâs plumburiu, Bacovia m-așteaptă.

Am început să mă topesc,

Deși atât de multă ceară am,

Şi curg torent, și absent privesc,

Cum lacrimile vieții bat în geam.

Am început să mă topesc,

Deși fitilul mi-i deja cenușă,

Şi ard intens, și absent privesc,

Cum flăcările îmi bat la ușă.

Am început să mă topesc,

Și curg în picuri pe-al tău trup,

Căci aș dori să te trezesc,

Să ne iubim neîntrerupt.

Am început să mă topesc,

Iar ceară nu mai este în stup,

Deși aș vrea să mai trăiesc,

Topindu-mă, încet, încet mă duc.

Am început să mă topesc,

Şi mă adun din candelabru,

O altă lumânare să clădesc,

Să-mi pâlpâie la cap macabru.

Ne poartă viața între două legi:

A pulberii ce-și cere dreptul ei, 

Și-a palmelor ce vor a strânge, 

Lumina care vine dinspre zei.

Dar între cerul palmelor și lut, 

Țâșnește inima ca o fântână,

Din care setea lumii a băut, 

Și-a tulburat tăcerea ei bătrână.

De-atunci, pământul se răsfrânge,

Împrăștiind în aer răni și suferinți, 

Și tot ce ne-nconjoară parcă plânge, 

Iar noi scrâșnim umili din dinți. 

Căci omul poartă-n sânge două mări:

Una de lut, cu valuri grele, oarbe,

Și alta de lumină și chemări, 

În care sufletul încet se-absoarbe. 

De-aceea mâinile în sus se-nalță,

Ca două aripi frânte de povară,

Iar pașii, încărcați de crunta viață,

Se-ntorc mereu la rana lor primară. 

Când îmi ridic ochii către cer,

nu văd doar stele —

ci durerea unei lumi ce tânjește.

Ochii mei sunt plini de dorul de Tine, Doamne,

un dor care mă arde

și mă înalță către mângâierea necunoscută,

Fiindcă Tu nu ceri jertfe din mâini tremurătoare,

ci o inimă smerită,

care caută lumina Ta, chiar și când n-o vede.

Sufletele noastre sunt o candelă mică,

dar Tu ai făgăduit că o vei aprinde

și nu o vei lăsa să se stingă.

În pustiu, am căutat apa,

dar am găsit doar nisip.

În noapte, am căutat lumina,

dar am găsit doar umbrele proprii.

Și totuși, în fiecare pas,

mi-am amintit de cerul pe care l-am pierdut.

Nu mă întreba ce-i cerul,

Doamne,

căci cerul este dorul de Tine

și chemarea care vine dinlăuntru.

Dă-mi, Doamne, o clipă de răgaz

pentru a putea simți iarăși pacea cerului,

și un dor adânc ce mă va purta

dincolo de orice durere.

Se stinge focul vechi din vatra lumii,

Și-n scrum rămâne umbra unui vis,

Pe umeri ne apasă greu străbunii,

Iar moartea ne trimite jalbe-n scris.

Sub pașii lenți se frâng făpturi uitate,

Ecoul lor se pierde-n nesfârșit,

Iar cerul, obosit de nedreptate,

Își varsă stelele pe un pământ rănit.

S-a 'ncimentat tăcerea printre ziduri,

Și nici un glas n-ajunge până-n cer,

Iar moartea s-a 'ncrețit de riduri,

Și tristă-și bate coasa-ntr-un ungher.

Pe străzi, tăcerea curge ca o boală,

Din ochi străini cad lacrimi și oftat,

Toți câinii latră noaptea pe afară,

Căci duhul morții se plimbă ne-ncetat.

Pământul geme sub atâtea cruci,

Iar cerul tace-n semn de neputință,

La porți de case se zăresc năluci,

Ce-mpart scripturi și cer credință.

În piepturi, inimi bat fără de vlagă,

Și de pe umeri îngerii-au fugit,

Căință așteaptă o lume întreagă,

Și-un nou Iisus să fie răstignit.

Noaptea - i acoperită de penele unei ciori,

Iar, fără nicio diferență... 

Omul face concurență.