Spre casă...
Sătul de aceste locuri noi,
Pornit-am iarăși către casă,
Și am pe tălpi numai noroi,
Iar ploaia strașnic e de deasă.
Mi-e pasul scurt și anevoie,
Cu greu genunchiul îl îndoi,
Și plouă ca în zilele lui Noe,
Și simt că mersul mi-e-napoi.
M-așez pe-o stâncă colțuroasă,
Ce o zărisem jos în vale,
Dar haina udă mă apasă,
Și simt că-s îmbrăcat în zale.
Eterna ploaie calea mi-o încarcă,
Și înot în mers, și merg înot,
Mai bine mi-aș clădi o arcă,
Căci drumu-i greu, și nu mai pot.
Nu am vreun semn și nici o veste,
Nici porumbel, nici ramur de măslin,
Și până-acasă mult mai este,
Și-aș da un cal, pe un delfin.
De ce mă pedepsești slăvite Domn?
Căci nu sunt Nefilim ori altă rasă,
Sunt doar un biet fecior de om,
Ce vrea s-ajungă azi la el acasă.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 12 января 2024
Просмотры: 631
Стихи из этой категории
Parfumul tău...
Miroase versul a cerneală,
A smirnă îngerească poezia,
Cuvintele răcesc de umezeală,
Până se uscă-n vânt hârtia.
Miroase fulgul a troiene,
A foc și fum uscat, zăpezi,
Din țurțuri picură desene,
În care chipuri strâmbe vezi.
Miroase verdele a iarbă,
Iar frunzele a vârf și rădăcină,
Pământu-i gata ca să fiarbă,
În must de verde și lumină.
Miroase norul alb a ploaie,
Iar vântul slobod a furtună,
Dansând, umbrele se înfoaie,
Și plâng cu stropi pe lângă mână.
Miroase a toate împrejur,
Dar aș tocmi un crunt călău,
Să le închidă într-un vas obscur,
Să simt numai parfumul tău.
Paradoxul lui există
Există început!
Exista sfârșit!
Există și nesfarșit!
Există și neînceput!
Exista doar Există!
Există și Neexistă!
Și eu,tu,noi!
Și nimeni!
Există și nimic!
(6 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Îmi mărturisesc păcatul!
Te rog Doamne întoarce sensul
Roții ce se-nvârte spre apus,
Scrie-un doi și-apoi un șase
Pentru-al Tău pe veci supus.
Ia-mi din trup a mele suferinți
Și-mi fă sufletul sfințit, curat,
Pentru că port multe-n cârcă
Și-n păcate tare-s scufundat.
Dacă inversezi Tu anii vieții
Lasă-mi vie mintea de acum,
Să nu mă abat de la porunci
Și drept să țin, al meu drum.
Ție-ți cer ce am pierdut în timp
Sănătatea, dar nu și speranța,
Și cred că ruga, Tu mi-o asculți
Când mă rog la Tine, dimineața.
Cer cam mult și nu prea merit
Azi când stiu că am păcătuit,
Totuși îmi mărturisesc păcatul
Către Tine, să fiu...fiul...mântuit!
Prima mea învățătoare
Prima mea învățătoare,
Mereu iubitoare,
Mereu duioasă,
Peste tot voioasă.
Prima mea învățătoare,
Cu inima mântuitoare
A lăsat într-o urare
Cunoștințe de valoare.
Un lucru bun, frumos
E util și valoros,
Sufletul ei blând
Nu-l uiți nicicând.
Mereu m-ai îngrijit
Când m-ai răsfățat,
Cât de mult m-ai iubit
Mereu mi-ai arătat.
Tu căldură răspândești
Prin podoabe strămoșești,
Tu ne-nveți a dărui
Și cu drag a ne iubi.
Compusă pe 28.04.2023
Azi cu poftă mănânc
Azi cu poftă mănânc,
Un suspin mai adânc,
Și-am să beau însetat,
Râu de lacrimi secat.
La desert am să-nghit,
Trandafiri ce-am privit,
Ca aroma lor dulce,
Între spini să mă culce,
Să răsar ca o mană,
Să mă dau de pomană,
Unui suflet sărac,
Veșnicia să-mbrac.
Voi sorbi și lumină,
Umbre stinse să vină,
Sătul să mă culc,
Sub stele ce curg.
Totu-i fad și anost,
Și ce foame mi-a fost,
Și meniul sortit,
Cu tristețe-i plătit.
CASA MEA DE VARĂ
Aș vrea să cred ,
Că mă asteaptă încă
Căsuța mea din luncă .
E tristă și tăcută ,
Cu ușa încuiată ,
Și lacătul pe poartă .
Perdeaua din fereastră
Ascunde-n ea lumina
Ce intra în casă
în zilele de vară .
Am flori ce râd în geam ...
Si fructe dulci in ram .
Zorele și zambile ,
Lalele , trandafiri ,
Iriși , liliac
Crescute cu mult drag ;
Prietenii de-o vară ,
Meri , caiși , gutui ,
Vișini și cireșe coapte .
Seri și nopți cu lună plină
Greieri , licurici prin iarbă
Magia nopții de vară .
Am un cățel și o pisică ,
În căsuța mea cea mică .
T.A.D.
Parfumul tău...
Miroase versul a cerneală,
A smirnă îngerească poezia,
Cuvintele răcesc de umezeală,
Până se uscă-n vânt hârtia.
Miroase fulgul a troiene,
A foc și fum uscat, zăpezi,
Din țurțuri picură desene,
În care chipuri strâmbe vezi.
Miroase verdele a iarbă,
Iar frunzele a vârf și rădăcină,
Pământu-i gata ca să fiarbă,
În must de verde și lumină.
Miroase norul alb a ploaie,
Iar vântul slobod a furtună,
Dansând, umbrele se înfoaie,
Și plâng cu stropi pe lângă mână.
Miroase a toate împrejur,
Dar aș tocmi un crunt călău,
Să le închidă într-un vas obscur,
Să simt numai parfumul tău.
Paradoxul lui există
Există început!
Exista sfârșit!
Există și nesfarșit!
Există și neînceput!
Exista doar Există!
Există și Neexistă!
Și eu,tu,noi!
Și nimeni!
Există și nimic!
(6 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Îmi mărturisesc păcatul!
Te rog Doamne întoarce sensul
Roții ce se-nvârte spre apus,
Scrie-un doi și-apoi un șase
Pentru-al Tău pe veci supus.
Ia-mi din trup a mele suferinți
Și-mi fă sufletul sfințit, curat,
Pentru că port multe-n cârcă
Și-n păcate tare-s scufundat.
Dacă inversezi Tu anii vieții
Lasă-mi vie mintea de acum,
Să nu mă abat de la porunci
Și drept să țin, al meu drum.
Ție-ți cer ce am pierdut în timp
Sănătatea, dar nu și speranța,
Și cred că ruga, Tu mi-o asculți
Când mă rog la Tine, dimineața.
Cer cam mult și nu prea merit
Azi când stiu că am păcătuit,
Totuși îmi mărturisesc păcatul
Către Tine, să fiu...fiul...mântuit!
Prima mea învățătoare
Prima mea învățătoare,
Mereu iubitoare,
Mereu duioasă,
Peste tot voioasă.
Prima mea învățătoare,
Cu inima mântuitoare
A lăsat într-o urare
Cunoștințe de valoare.
Un lucru bun, frumos
E util și valoros,
Sufletul ei blând
Nu-l uiți nicicând.
Mereu m-ai îngrijit
Când m-ai răsfățat,
Cât de mult m-ai iubit
Mereu mi-ai arătat.
Tu căldură răspândești
Prin podoabe strămoșești,
Tu ne-nveți a dărui
Și cu drag a ne iubi.
Compusă pe 28.04.2023
Azi cu poftă mănânc
Azi cu poftă mănânc,
Un suspin mai adânc,
Și-am să beau însetat,
Râu de lacrimi secat.
La desert am să-nghit,
Trandafiri ce-am privit,
Ca aroma lor dulce,
Între spini să mă culce,
Să răsar ca o mană,
Să mă dau de pomană,
Unui suflet sărac,
Veșnicia să-mbrac.
Voi sorbi și lumină,
Umbre stinse să vină,
Sătul să mă culc,
Sub stele ce curg.
Totu-i fad și anost,
Și ce foame mi-a fost,
Și meniul sortit,
Cu tristețe-i plătit.
CASA MEA DE VARĂ
Aș vrea să cred ,
Că mă asteaptă încă
Căsuța mea din luncă .
E tristă și tăcută ,
Cu ușa încuiată ,
Și lacătul pe poartă .
Perdeaua din fereastră
Ascunde-n ea lumina
Ce intra în casă
în zilele de vară .
Am flori ce râd în geam ...
Si fructe dulci in ram .
Zorele și zambile ,
Lalele , trandafiri ,
Iriși , liliac
Crescute cu mult drag ;
Prietenii de-o vară ,
Meri , caiși , gutui ,
Vișini și cireșe coapte .
Seri și nopți cu lună plină
Greieri , licurici prin iarbă
Magia nopții de vară .
Am un cățel și o pisică ,
În căsuța mea cea mică .
T.A.D.
Другие стихотворения автора
Cine…
Cine n-a avut un necaz,
Nu poate oferi mângâiere,
Căci nu știe cum este să scazi,
Din nimic, nimicul ce cere.
Cine n-a iubit niciodată
Va trăi amputat și stingher
Într-o lume aparte, ciudată,
Departe de sublim și de cer.
Cine în puf mereu a dormit,
Nu poate avea nici un vis,
Căci fiind îndestulat, odihnit,
Nu mai poate zbura din abis.
Cine n-a gustat al vieții amar,
Va trăi o extremă durere,
Fiindcă inima se umple de har,
Când tristețea privește spre stele.
Sunt condamnat…
Sunt condamnat pe veci la a te știe,
Şi-a nu te-atinge însă niciodată,
Și cred c-aceasta-i tragica urgie,
Ce-o poate suferi un om vreodată.
Sunt zilnic nevoit să te privesc,
Dar mângâierea nu te poate atinge,
Îți scriu pe ceruri…Te iubesc !
Sperând că peste tine îl va ninge.
Mă smulg din matcă ca un râu,
Ca apa înspre tine să se-ntoarcă,
Și te-aș lua cu mine în desfrâu,
Dar încă nu ți-am construit o arcă.
Sunt condamnat pe veci la neuitare,
Și de-ai putea să-mi intri-n minte,
Te-ai prăbuși subit de pe picioare,
Și m-ai iubi necontenit fără cuvinte.
Sunt condamnat mereu la a te plânge,
Deși ești numai la un braț distanță,
Aproape că îmi curgi prin sânge,
Dar sunt timid și nu am cutezanță.
În văzduh se aude-un cânt
În văzduh se aude-un cânt,
Dar nu-i pasăre, nici vânt,
Parc-o harpă uriașă,
Plânge-o viață pătimașă.
Curge lin o doină veche,
Sunet straniu, nepereche,
Tot ce mișună se-ntreabă,
De ce zbor îngeri în grabă?
Imnuri plâng deodată-n cor,
O priceasnă despre dor,
Numai eu nu mă frământ,
Fiindcă știu de acest cânt,
Urcă-n sus la Dumnezeu,
Dezrobit sufletul meu.
Suspin
Iar mi se-ntoarce gândul spre trecut,
În dulci amintiri de copil să se scalde,
Focuri de toamnă din piepturi strănut,
Iar ochii îmi pleacă spre țările calde.
E noapte în mine, un vifor roșu-albastru,
În care colcăie șerpi și dansează năpârci,
Mă simt sechestrat de propriul dezastru,
Răstignit pe-un întreg cimitir fără cruci.
Clopote aud zilnic plângând în timpane,
Sufletul surâde într-un zbucium al minții,
Iubirile-mi mor în uitate aziluri de foame,
Tainica rugă întruna mi-o tulbură sfinții.
Gonesc nebun după nopți albe și chinuri,
Ucid filozofi ce principii morbide sădesc,
Mi-e trupul ciuntit de exaltări și leșinuri,
Despuiat de cuvinte într-o carte sfârșesc.
Spre ce să mă-ntorc, spre ce să mai fug?
Ca o frunză grăbită să cadă mă aștern,
În pământul anost sub o brazdă de plug,
Să renasc din sămânță de cer ori infern.
Beție nostalgică
Noaptea îmi curge prin vene,
Somnul de mine se teme,
Taina-mi ascunde viață și moarte,
La fel ca-n sfârșituri de carte.
Cu talpa de plumb strivesc trandafiri,
Visele-mi curg prin ochii subțiri,
De plictiseală beau iarăși cu luna,
Pustie și rece îmi vorbește întruna.
Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,
Scriu poezii pe un perete murdar,
Aprind temător lumânări de botez,
Umbra să-mi cânte un vals vienez.
Mă plec în tăcere sub cerul cernut,
Sub stele aflate la primul sărut,
Iar vântul, ca un poet, uitat în pustiu,
Îmi cântă balada unui suflet târziu.
Din frunza uscată culeg un oftat,
E cântul ce-alină un chip întristat,
Pe pragul de piatră al unei vechi amintiri,
Aștept să renască din scrum trandafiri.
Mă-mbrac cu lumina de la jar și tăciuni,
Invoc peste mine pe urmași și străbuni,
Și-n dansul de umbre ce mă-nconjoară,
Din inima-mi arsă dezgrop o comoară.
Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,
Scriu poezii pe un perete murdar,
De sete îl sparg... cuvintele curg,
Iar versu-mi dispare încet în amurg.
Morala
Aş iubi o lume în care criteriu să nu existe,
Să nu fie nici o formă şi nici un principiu,
O lume în care indeterminarea să persiste,
Şi-n care să nu fie moralizat nici un viciu.
Nu voi veni în numele suferinţei niciodată,
Să opresc lumea de la plăceri, orgii, excese,
Fiindcă viaţa e scurtă şi trebuie consumată,
Şi nimeni nu vrea să moară de bătrâneţe.
Deci, suferiţi, beţi, sorbiţi cupa plăcerii,
Plângeţi sau râdeţi, strigaţi de fericire,
Nicicând să nu vă închinaţi durerii,
Căci fără vicii, nu simţi adevărata trăire.
Doriţi, şi nu mai regretaţi nimic,
Aruncaţi-vă în neant ori abisuri,
Discret strecuraţi-vă în plăceri,
Şi zburaţi acerb peste visuri.
Cine…
Cine n-a avut un necaz,
Nu poate oferi mângâiere,
Căci nu știe cum este să scazi,
Din nimic, nimicul ce cere.
Cine n-a iubit niciodată
Va trăi amputat și stingher
Într-o lume aparte, ciudată,
Departe de sublim și de cer.
Cine în puf mereu a dormit,
Nu poate avea nici un vis,
Căci fiind îndestulat, odihnit,
Nu mai poate zbura din abis.
Cine n-a gustat al vieții amar,
Va trăi o extremă durere,
Fiindcă inima se umple de har,
Când tristețea privește spre stele.
Sunt condamnat…
Sunt condamnat pe veci la a te știe,
Şi-a nu te-atinge însă niciodată,
Și cred c-aceasta-i tragica urgie,
Ce-o poate suferi un om vreodată.
Sunt zilnic nevoit să te privesc,
Dar mângâierea nu te poate atinge,
Îți scriu pe ceruri…Te iubesc !
Sperând că peste tine îl va ninge.
Mă smulg din matcă ca un râu,
Ca apa înspre tine să se-ntoarcă,
Și te-aș lua cu mine în desfrâu,
Dar încă nu ți-am construit o arcă.
Sunt condamnat pe veci la neuitare,
Și de-ai putea să-mi intri-n minte,
Te-ai prăbuși subit de pe picioare,
Și m-ai iubi necontenit fără cuvinte.
Sunt condamnat mereu la a te plânge,
Deși ești numai la un braț distanță,
Aproape că îmi curgi prin sânge,
Dar sunt timid și nu am cutezanță.
În văzduh se aude-un cânt
În văzduh se aude-un cânt,
Dar nu-i pasăre, nici vânt,
Parc-o harpă uriașă,
Plânge-o viață pătimașă.
Curge lin o doină veche,
Sunet straniu, nepereche,
Tot ce mișună se-ntreabă,
De ce zbor îngeri în grabă?
Imnuri plâng deodată-n cor,
O priceasnă despre dor,
Numai eu nu mă frământ,
Fiindcă știu de acest cânt,
Urcă-n sus la Dumnezeu,
Dezrobit sufletul meu.
Suspin
Iar mi se-ntoarce gândul spre trecut,
În dulci amintiri de copil să se scalde,
Focuri de toamnă din piepturi strănut,
Iar ochii îmi pleacă spre țările calde.
E noapte în mine, un vifor roșu-albastru,
În care colcăie șerpi și dansează năpârci,
Mă simt sechestrat de propriul dezastru,
Răstignit pe-un întreg cimitir fără cruci.
Clopote aud zilnic plângând în timpane,
Sufletul surâde într-un zbucium al minții,
Iubirile-mi mor în uitate aziluri de foame,
Tainica rugă întruna mi-o tulbură sfinții.
Gonesc nebun după nopți albe și chinuri,
Ucid filozofi ce principii morbide sădesc,
Mi-e trupul ciuntit de exaltări și leșinuri,
Despuiat de cuvinte într-o carte sfârșesc.
Spre ce să mă-ntorc, spre ce să mai fug?
Ca o frunză grăbită să cadă mă aștern,
În pământul anost sub o brazdă de plug,
Să renasc din sămânță de cer ori infern.
Beție nostalgică
Noaptea îmi curge prin vene,
Somnul de mine se teme,
Taina-mi ascunde viață și moarte,
La fel ca-n sfârșituri de carte.
Cu talpa de plumb strivesc trandafiri,
Visele-mi curg prin ochii subțiri,
De plictiseală beau iarăși cu luna,
Pustie și rece îmi vorbește întruna.
Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,
Scriu poezii pe un perete murdar,
Aprind temător lumânări de botez,
Umbra să-mi cânte un vals vienez.
Mă plec în tăcere sub cerul cernut,
Sub stele aflate la primul sărut,
Iar vântul, ca un poet, uitat în pustiu,
Îmi cântă balada unui suflet târziu.
Din frunza uscată culeg un oftat,
E cântul ce-alină un chip întristat,
Pe pragul de piatră al unei vechi amintiri,
Aștept să renască din scrum trandafiri.
Mă-mbrac cu lumina de la jar și tăciuni,
Invoc peste mine pe urmași și străbuni,
Și-n dansul de umbre ce mă-nconjoară,
Din inima-mi arsă dezgrop o comoară.
Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,
Scriu poezii pe un perete murdar,
De sete îl sparg... cuvintele curg,
Iar versu-mi dispare încet în amurg.
Morala
Aş iubi o lume în care criteriu să nu existe,
Să nu fie nici o formă şi nici un principiu,
O lume în care indeterminarea să persiste,
Şi-n care să nu fie moralizat nici un viciu.
Nu voi veni în numele suferinţei niciodată,
Să opresc lumea de la plăceri, orgii, excese,
Fiindcă viaţa e scurtă şi trebuie consumată,
Şi nimeni nu vrea să moară de bătrâneţe.
Deci, suferiţi, beţi, sorbiţi cupa plăcerii,
Plângeţi sau râdeţi, strigaţi de fericire,
Nicicând să nu vă închinaţi durerii,
Căci fără vicii, nu simţi adevărata trăire.
Doriţi, şi nu mai regretaţi nimic,
Aruncaţi-vă în neant ori abisuri,
Discret strecuraţi-vă în plăceri,
Şi zburaţi acerb peste visuri.