Același veșnic secret

Doar vântul nopții poate,

Să-ți poarte-al meu oftat,

Prin viscol de uitare,

Prin timpul destrămat.

Iar plânsul ce îți pare,

Atât de nevăzut,

Va inunda pământul,

Sub pasul tău tăcut.

Iar seara, când tăcerea,

Te va chema-napoi,

Vei auzi departe,

Un glas străin prin ploi.

Și poate-n acea clipă,

Când ceru-ți va fi gol,

Vei regăsi-n tăcere,

Și gestul tău frivol.

Și-atunci, de va fi astfel,

Să nu-mi mai scrii nicicând,

Căci dorul ce se-ntoarce,

E cel mai greu mormânt.

Mereu să strângi în cer ceva,

Din mila ta, din mila mea,

Căci sufletul de mucava,

Nicicând apoi nu te-ar ierta.

Mereu să dărui la sărman,

Din mila mea, din mila ta,

De-o fi și cel din urmă ban,

În cer, bogat să poți zbura.

Mereu s-alini pe omul trist,

Cu mila ta, cu mila mea,

Un suflet pur ca al lui Crist,

În rai pe veci să poți avea.

Ferească răul zilnic soarta,

A mea, a ta, a orișicui,

Ușoară să ne fie judecata,

Când toți vom fi la mila Lui.

Piroane mă mângâie-n palme,

Îmi simt răstignirea un dar,

Cad zilnic asupra-mi sudalme,

Și le simt ca pe-un drog necesar.

Iubesc vremea rea de oriunde,

La poluri, cu câinii la sănii mă-nham,

Iubirea de mine parcă se-ascunde,

Din tot ce am strâns nimica nu am.

Aduc în povară un cântec de frunză,

Șoptit de furtuni în cascade de vânt,

Cresc umbre în mine ce mă refuză,

Cu întregul abis fac pe veci legământ.

Mă-nchin unor zori ce nu vor să răsară,

Un cer surdo-mut îmi e altar fără zei,

Și-n tainica-mi noapte se naște-o povară,

Ca o lume de gheață prin ochii mei.

Sub pași se deschid răni de lut înghețate,

Mă leagă pământul de-un drum fără scop,

Iar viața-mi, o toamnă, cu ploi răsfirate,

Mă cheamă să urc, să cobor, să mă-ngrop.

Din cioburi de gheață mi se-adapă tăcerea,

Sufletu-mi  arde într-o palmă de scrum,

Cu lanțuri mă strâng, îmi întunec vederea,

Și cu crucea în spate plec iarăși la drum.

Trăiesc cu lumina-n prăsele,

În cer am dureri de măsele,

Mă-njunghie în inimă un gând,

Trăiesc pe pământ ca-n mormânt.

Mormântul mi-l scurmă o fiară,

Mă roade omida de dud,

De la lacrima ta de aseară,

Părul îmi este tot ud.

Eşuez pe un banc de guvizi,

La căpătâi sirene-mi descântă,

Pe trup doi peştişori timizi,

Balada înecului îmi cântă.

De creştet valuri se sparg,

Spuma e ornată pe trup,

Undeva departe în larg,

Se aud urlete fioroase de lup.

Din ochi mei vii de albaştri,

Azurul încet se cromează,

Sub cerul ciorchine de aştri,

Privirea-mi siluete vânează.

Mă îneacă lumina divină,

Luceşte putregaiul din oase,

Sunt pentru gângănii tulpină,

Moartea pe mama descoase.

Mă caută cu poteri din iad,

În zori am fost topit de nămeţi,

Acum între stele eu ard,

Şi sclipesc pentru bieţii poeţi.

Mă uit în oglindă și-adesea tresar,

Îmi văd ochii stinși ca un vechi felinar,

Și caut scânteie în ruguri și aștri,

S-aprindă din nou ai mei iriși albaștri.

Mă simt un Cioran exilat în mansardă,

Cu-n dor de Sibiu gata să-l ardă,

Cu vraful de cărți ce-mi doarme pe piept,

Clopotul turlei, îl doresc, și-l aștept.

Mă simt un Brâncuși la Paris evadat,

De țară și amici alungat și trădat,

Cu piatra în os și lemnul în sânge,

Dalta în mână mi se vaită și plânge.

Și vai, sunt bătrân, și adesea pierdut,

Sub bărbie vioara îmi doinește tăcut,

Pe Champs-Elysees cu pas românesc,

La fel ca Enescu lăcrimând pribegesc.

Și vatra-i aprinsă, oriunde-aș pleca,

Ea arde în mine, mă cheamă, mă vrea,

Căci sufletul meu, e nesfârșitul izvor,

Ce curge alene spre-al casei pridvor.

E urât, e urât …

Cad copaci, plâng stele,

Se frâng destine, se topesc suflete…

Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,

Oamenii tac.

Soarele aruncă lumini negre,

Natura supraveţuieşte prin perfuzii,

Apa a devenit sânge iar sângele venin,

Animalele au devenit oameni,

Iar oamenii animale…

Urlă oamenii, urlă sinistru,

Animalele tac.

Pământul fuge după Marte,

Marte se ascunde după Venus …

Nimeni nu mai vrea să ştie de Pământ.

Oare ce se întâmplă pe Pământ?

E urât, e urât…

Cad copaci, plâng stele,

Se frâng destine, se topesc suflete …

Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,

Oamenii tac.

Cad rânduri de viaţă,

Mor fulgere, se mistuie ape,

Plâng demoni, chiuie îngeri …

Florile muşcă din buruieni,

Oamenii muşcă din oameni,

Sfinţii savurează spectacolul fără emoţii.

Nu se mai respectă nimic,

Îşi bat joc de noi …

Ne batem joc de noi.

Să iasă cineva să facă ordine …

Hei, Stalin nu încerci?

Tu, Hitler, unde fugi?

Nu mai avem conducători adevăraţi,

La toţi le este frică …

Ne simţim mai bine în această frică.

E urât, e urât …

Cad copaci, plâng stele,

Se frâng destine, se topesc suflete …

Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,

Pământul geme, haosul urlă,

Păcat că nu mai sunt cei care tac.

Totul în mine e abandon și chemare, 

Un mim îmi latră versul pe scenă, 

Ochii-mi refuză raza de soare, 

Ce scaldă-n lumină o lume obscenă. 

Amorul e mort, altădată-l voi plânge, 

În haos atingerea sa mă scufundă, 

O noapte amară îmi curge prin sânge, 

Și-un an e o zi, și o zi o secundă. 

Mă desfăt uneori mușcând din dezastru, 

Un surâs demodat îmi dansează pe buze, 

În mine trăiesc un nebun și-un sihastru, 

Departe de legile unei lumi prea confuze. 

Fac un salt înapoi, să mă regăsesc, 

Dar văd un nevrednic plin de discipoli, 

Într-o lume în care totu-i drăcesc, 

Iar îngerii sunt decăzuți și ridicoli. 

O dezordine interioară amarnic m-apasă, 

Simt o fărâmă de Dumnezeu în privire, 

Aș lua tot pământul și l-aș duce acasă, 

Să-l hrănesc neîncetat cu iubire... 

Am deformat trăirile umane,

Iar corpul l-am măcelărit,

Am şters acele muzici diafane,

Şi apoi cu zgomot le-am înlocuit.

E secetă de graţie în trup,

Suntem treptat robotizaţi,

Mişcări de Alzheimer ne erup,

Atunci când suntem concentraţi.

Nu ştim să mai zâmbim frumos,

Un rânjet e la fiecare glumă,

Şi după-un hohot furtunos,

Ne apare-n colţul gurii spumă.

Haotic ochii-n cap se plimbă,

Imaginea o deformează,

În minte comandat o schimbă,

Şi-n cadre sataniste o filtrează.

Avem acum belciuge-n nas,

Ba chiar în buze, limbă şi urechi,

Precum juncanii de pripas,

Ori ivărele din porţi străvechi.

Avem şi pielea color tatuată,

Din creştet până în călcâie,

De nu mai ştii că e băiat ori fată,

Ori de e om sau e momâie.

Am deformat trăirile umane,

Iar corpul l-am măcelărit,

Comerţ noi facem cu organe,

Şi umblăm cu trupul ciopârţit.

Aerul poartă o răceală exactă,

cu gust de metal neșlefuit,

ca o tăcere oxidată

care se așază pe respirație.

Fiecare inspirație devine o măsură,

fiecare expirație - o renunțare.

Cerul coboară lent,

plumburiu și dens,

asemeni unei greutăți morale

lăsate peste oraș.

Clădirile își strâng umbrele

ca niște trupuri obosite,

obișnuite cu presiunea.

Lumina nu cade,

ci se fracturează,

alunecând pe suprafețe reci,

ca o idee prea clară

pentru a mai consola.

Ziua înaintează

fără promisiuni.

Strada respiră metalic.

Pașii sună ca niște semne

scrise direct pe asfalt,

un alfabet dur

al trecerii.

Ecoul nu răspunde,

doar confirmă.

În interior, o oboseală abstractă

se solidifică lent,

ca rugina pe o structură veche.

Nu este durere,

ci o continuitate rece,

o stare care persistă.

Aerul rămâne greu,

cu gust de metal,

ca o prezență imposibil de ignorat.

Orașul și trupul

își împart aceeași respirație,

aceeași tăcere densă,

aceeași formă de a fi.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Ce simți tu când îl privești?

Îți vezi toate versiunile care-l iubea

Care amintire îți vine iar să o retrăiești?

Oare știa de câte ori inima-ți zâmbea?

În laboratorul numit bucătărie, vom face experimente,

Din unele raționamente,

Cum că ar fi interesant să mâncăm ce n-am gustat de două decenii,

Da, fix de două decenii, nu spun tâmpenii,

Fără prea multe ezitări

Sau orice alte amânări,

Ne apucăm să facem vată de zahăr,

Ce altceva ar putea pofti un suflet tânăr?

Așadar, ne trebuie zahăr, 

Nu mult, doar 250 de grame,

Dacă vreau să o fac mai dulce, nu strică alte câteva micrograme,

Adăugăm 30 de grame se sirop de glucoză,

Mă străduiesc să nu mai depășesc această doză,

O jumătate de linguriță de oțet alb și 120 de mililitri de apă,

Presimt că vata să prindă contur o să înceapă,

Mai punem și 500 de grame de amidon de porumb,

Opțional, mai folosim și bomboane colorate, nu doar albastre, că începe să capete culoare de plumb,

Mai punem și roșii și obținem violet,

Chiar arată ca în poza de pe acel bilet

Lăsat pe masă,

Fără de care vata nu ar fi putut să-mi iasă.

Poftă bună vă urez,

În timp ce vata cu bucățele minuscule de ciocolată mi-o decorez.