A șaptea zi

Acum oameni mulţi în stradă,

Cu toţii manifestează.

Stau în noapte şi ei ţipă,

Spun că de nimic nu au frică.

Însă mai târziu în noapte,

Se întâmplă multe fapte.

Protestul degenerează,

Şi mulţi se scandalizează.

Jandarmii îi atacă cu pietre,

Şi se iscă violenţe.

Şi dintr-un paşnic protest,

Se transformă în violent.

Şi uite aşa dintr-o dată,

Mulţimea e amendată.

Iar cei mai recalcitranţi,

Sunt bătuţi şi maltrataţi.

Fiindcă s-au dat cu petarde,

Şi au făcut fapte grave.

Au acum multe dosare,

Şi multe amenzi penale !

Eu, nu am uitat lumina,

ce a pătruns în întunericul meu,

zguduind bezna din toată

întunecimea ei...

Ea, nu a cerut nimic,

nu a rostit vreun nume,

dar mi-a despicat noaptea,

cu un fulger imens,

și din adâncul mut al umbrei,

a răsărit un alt eu,

străin de întunericul greu,

care mă ținuse captiv.

Eu, nu am uitat lumina,

ce a răsărit în ochii înlăcrimați,

aprinzând în negura lor,

o licărire a visului viu.

Ea, mi-a ars tăcerea surdă,

sfărâmând umbra gândurilor,

și mi-a deschis în zorii zilei,

calea spre un nou  început.

Și, de atunci…

de atunci, lumina nu s-a mai stins,

nici nu a devenit umbră,

ci a rămas undeva,

ca o absență apropiată...

arhetipul mielului - să ne hrănim

cu un

neinițiat!

cel ce își strigă răzbunarea pe la colțuri

de lume!

- ah! injustiție, boală

a sudului -

straniu blestem!

(copil al odihnei barbare)

galben dezrădăcinat. -

*

nisip. îmbătrânire. perpendiculară pe existență

*

zbor -

veghe a bolilor, noapte

de noapte.

poate-mi pun o pană,

două,

din pasărea speranței!

va veni vremea

când prietena mea, piatra,

va cânta poema adevărului.

voi fi eu acolo?

*

(când dumnezeul din noi dă mâna cu cel din

afara noastră, omul înfierat - îndulcit naște ființa supremă;)

*

ah, poți tu mai mult? știi tu mai mult?!

Ea nu-și pierde speranța în timp ce se roagă.

Nu este deloc simplu,

mai ales atunci când sună clopotele

pentru tot ceea ce se poate înălța

dar nu se înalță, ci se scufundă.

Un țipăt poate însemna un coșmar

sau o frontieră pentru sfințenie

atunci când infinitul este în interior.

Viața este o iluzie sau o mască a unui ego

și poate că această disimulare are scopul

de a rostogoli acest ego într-un haos

mai mare decât Mare Imbrium

numită și Marea de Lacrimi.

Ea crede că atât cât are

este suficient pentru ea.

Ea este încă recunoscătoare lui Dumnezeu,

deși oarbecăiește și pare a fi un robot

care suflă în nisipul fierbinte

pentru a face obiecte de sticlă,

transparente, aproape invizibile.

Viața ei pare a fi un cristal de Murano

din care lipsește conținutul.

Poate că își dorește doar un simplu sfârșit ;

nicidecum să fie mântuită.

Poate că trebuie să mediteze

ca să înțeleagă lipsa de sens

a condiției sale umane.

Nu poate ține pasul cu nimic nou

în timp ce este blocată de acele obiecte

pe cale de dispariție -vizibilitate, viziune.

Umbra ei se adâncește în profunzimea sufletului,

se transformă într-o frică care roade

și dă contur acelei tăceri stranii,

tăcere care este absorbită de pereți.

În timp ce își digeră visele cubice,

îi este frică că se va pierde în sine ;

îi este frică de propria ei metamorfoză. 

Reîntoarcerea în propriul ei abis intern

este o târâire ciclică, inelară,

dar nu o resemnare

și poate un râs pietrificat, un rânjet.

Deasupra capului ei,

câțiva nori sunt pe punctul de a se ciocni ;

cer plin de fulgere.

Poate că are nevoie de Dumnezeu,

dar ea se gândește doar la acele întrebări

lipsite de răspunsuri; își îneacă dorințele în băutură

și cade într-un somn psihedelic,

unde nu se mai poate ruga.

Poate că a fi în brațele lui Morfeu este un refugiu.

Nu-și pierde speranța.

Poate că se va trezi în Rai.

Când se poate considera că un cuvânt este pierdut?

Poezie de Marieta Maglas

Nota : Poezia este o analiză a unui personaj din piesa de teatru Ce Zile Frumoase, scrisă de Samuel Beckett, această poezie a fost publicată în Lothlorien Poetry Journal. Mare Imbrium sau Marea Ploilor, sau Marea de Lacrimi, în latină Mare Imbrium, este o mare situată pe partea vizibilă a Lunii. Marea de Lacrimi s-a format ca urmare a umplerii unui crater cu lavă lichidă.

La apusul zorilor 

Pe cărarea norilor

Lângă vârful munţilor 

Îmi stă speranţa.....

Suflă vânt devastator 

Peste brazii de lângă izvor 

Dezbină echilibrul din decor 

Asta îmi este viața.......

O poveste de amor 

Un suflet cald şi visător

Ce prin lume-i călător

Îşi pierde speranţa......

Poate doru-i trecător

Visul meu nemuritor 

Dulce, abstract, copleșitor

Pentru el îmi dau şi viaţa....

În vârf de carieră asta numesc high

Vă place all green-u asta numesc lime

Nimeni nu credea în mine,nimeni nu mă susținea

Nu-mi vedeți potențialul da pot să devin o stea

Ai crezut că m-am lăsat,nu dispar așa ușor

Sunt o pasăre de noapte,și acum aș vrea să zbor

Ai mei au fost lângă mine,nu știu ce înseamnă dor

Da nu te pot minții,uneori aș vrea să mor

Chiar de mă fac de râs,încerc rapid să trec peste

Știți atâtea secrete și nici nu le-am dat de veste

Aveți atâtea figuri,nu suntem la geometrie

Zici că-s magician,dintr-o sută,fac o mie

Atunci când norii se vor frânge,

Pe cer pustiu,

Pe cer pustiu,

La pieptul meu te-aș strânge,

Să nu mai ştiu,

Să nu mai ştiu!

Şi dacă timpul blestemat,

Ne-ar despărţi,

Ne-ar despărţi,

În ochiul meu înlăcrimat,

La fel vei fi,

La fel vei fi!

Atunci când visul s-ar topi,

Fără să știu,

Fără să știu,

Din dorul meu te-aş zămisli,

Iubit să-ți fiu,

Iubit să-ți fiu!

Şi dacă umbra s-ar culca,

În colț stingher,

În colț stingher,

Cu ochii tăi aș căuta,

Lumina-n cer,

Lumina-n cer!

Atunci când totul s-ar sfârşi,

Chiar dinadins,

Chiar dinadins,

Mereu în inimă-mi vei fi,

Un foc aprins,

Un foc aprins!

Gheaţa crapă ca o coajă,

Soarele râde iară,

Iese ursul din găboajă,

Va fi iarăşi primăvară.

Iarba luptă în pământ,

Să poată ieşi afară,

Peste tot oameni săpând,

Pe ogor se ară iară.

Iese puiul din găoace,

Câmpu-i plin de ghiocei,

Sosesc păsările încoace,

Iar la stână primii miei.

Mugurele crapă-n ram,

În ecou se-aude cucul,

Grădinarul tam-nesam,

Curăţă acuma nucul.

Codrul prinde iar verdeaţă,

Musca zboară amorţită,

Un batal cu lână creaţă,

Umblă să îşi ia iubită.

Hornul nu mai scoate fum,

S-a ieşit din hibernare,

Toate s-au trezit acum,

Soba, merge la culcare.

Un broscoi pe cap cu gheaţă,

A ieşit acum din mâl,

Se holbează la albeaţă,

- Încă nu-i topit destul.

Curg pâraiele la vale,

Râul stă să se revarsă,

Strânge tot ce-i iese-n cale,

Cară tot, nimic nu lasă.

Se aud triluri în văzduh,

Păsări, stoluri mari, sosesc,

Raţa îşi cată cuibu-n stuf,

Totul e prea pitoresc.

Se trezeşte iar natura,

Lin se metamorfozează,

Iar îşi va schimba alura,

Totu-n jur vibrează.

Mi-s ochii plânși și încă-i noapte,

Fereastra închizi în urma mea,

Și parcă aud un zumzăit de șoapte,

Cum zgârie pe geam și pe perdea:

Adio, nu te-oi mai vedea!

Și calc greoi dar mersului nu-i pasă,

Iar locuri preumblate-mi par străine,

Întorc privirea-mi tristă înspre casă,

Din gură vorba-mi curge neînțeleasă:

Rămâi frumoasa mea, rămâi cu bine!

Port luna în priviri și inima pe targă,

Și caut un spital de inimi tinere, ucise,

Pe cer văd stele alarmate cum aleargă,

Iar mintea, foarte îngrijorată, îmi zise:

Îți voi reda-o în fiecare noapte-n vise!

De dincolo de mări şi de oceane,

Îţi scriu tardiv în spuma unui val,

Şi teama de-a te pierde-mi dă frisoane,

Iar dorul mi se calcifiază într-un coral.

Talazuri furibunde lovesc malul,

Îmi cântă simfonii de Beethoven,

În zare încă luminează farul,

Călăuzind vapoare spre infern.

Mă simt din ce în ce mai gol de mine,

Crepusculi mă străbat la infinit,

Un fir de aţă mă mai ţine,

Să nu fiu în eternitate pironit.

Nu-mi faceți piramidă drept mormânt,

Chiar dacă-am fost din neam de faraon,

Să mă-ngropați, uitat, cu ultimul cuvânt,

Ce mi l-am scris spășit pe crucea de beton.

Nu mă interesează unde mă veți duce,

În ce pământ or mlaștini, hrube fără soare,

Atât doresc, la căpătâi să-mi puneți cruce,

Și lângă ea să pâlpâie ușor o lumânare.

De plâns, să nu lăsați pe nimeni să o facă,

Doar ploile și stelele din cer m-or plânge,

Căci omu-i trecător iar lacrima îi seacă,

Și-n timp uitarea la pieptu-i mă va strânge.

Nu-mi faceți nici sicriu din plumb or lemn,

Lăsați-mă ca pe vecie să ating pământul,

Iar oasele să îmi rămână pentru el ca semn,

Că a trecut pe aici ființa-mi și cuvântul.

Îmi cântă doru-n depărtare,

Din codri verzi, de pe poteci,

Și-un murmur rece de izvoare,

Îmi spune întruna c-ai să pleci.

Din praf și umbre nasc stihii,

Și plânge struna de vioară,

Și-aș vrea arcușul ei să fii,

Dar încă nu e primăvară...

Plângând ascult numai tăcerea,

Și-mi pare a fi un lung festin,

Încerc să-ngrop sub ploi durerea,

Dar într-o clipă nor devin.

Apoi opresc, să uit de toate,

Să-mbrac uitarea-n trup divin,

Căci viața-i duhul ce se zbate,

În carnea unui lut străin...

Și mă îndrept spre zări absente,

Spre visul care nu-i al meu,

Mișcările îmi sunt inexistente,

Și umbra-mi e, dar nu sunt eu.

Și totuși, tremurând sub stele,

Mă-nalț din norii mei târzii,

Și strig cu fața-ntre zăbrele,

De ce nu vii, de ce nu vii?