Trăiri contorsionate

Biserica-i pe primul loc la bursă,

Iar milostenia stă atârnată-n garduri,

Dansează sfinți spre ați întinde-o cursă,

Iar popa mustăcește de sub farduri.

Hai vino păcătoaso că-i deschis bazarul,

Și cumpără icoane, insigne și fulare,

Și nu uita să vizitezi și altarul,

Și varsă tot ce ai prin buzunare.

Ți-e crucea strâmtă, hai pune-o pe tarabă,

Și-aduți copiii ca să-nvețe ritualul,

De la amvon ne predică râzând o babă,

Apocalipsa întârzie că îi vândură calul.

Stau îngerii în cercuri și vând aripi,

Iar demonii-și fac cruce cu-amândouă gheare,

Îți vine să te rogi dar trebuie să țipi,

Căci morții din cavouri au început să zboare.

Hai vino să te ung cu mir sfințit,

Și închină-te smerit cu ochii rugători,

Că astăzi în biserici Miracol s-a împlinit,

Preoții orbit-au pe aceia văzători.

Se scurge vremea-n noi ca-ntr-o fântână,

Lăsând pe fund bacterii și nisip,

Și-n ochii obosiți ce noaptea-i mână,

Trec umbre reci fără de chip.

Azi boli ciudate ne pătrund în oase,

Și-n pașii grei ce uită să mai calce,

Nebunul timp, secundă de secundă coase,

Din tot ce-a fost, nimic ne se întoarce.

Iar urmele ce viața tristă ni le scrie,

Le strângem în boccea și-o punem pe spinare,

Și dintr-un dor de ieri, ne comandăm sicrie,

Și așteptăm smeriți, dar nimeni nu mai moare.

De ce m-ai vindecat Iisuse?

Căci mi-ai dat patimă şi chin,

Când văd acum că cele spuse,

Sunt pline de urât şi de venin.

De ce m-ai vindecat Lumină?

Să văd în jur că fratele e trist,

Că omul şi oculta sa creştină,

S-a înfrăţit cu antihrist.

De ce m-ai vindecat Hristoase?

Să văd războaie în tot locul,

Şi-n oameni suflete răutăcioase,

Ce nu le curăţă nici chiar potopul.

De ce m-ai vindecat Tu, Doamne?

Şi-mi laşi puterea de-a vedea,

Cum omului îi cresc demonic coarne,

Şi-ncepe apoi cu Tine a se lupta.

Adună Doamne urâtul de prin lume,

Şi fă, ca-n ochii mei să îl absorb,

Iar jertfa mea apoi să se rezume,

În faptul de-a rămâne veşnic orb.

Pe cer se-adună nori ca niște cruci, 

Cu răstigniri și cântec de lăută, 

Iar vântu-mi strigă; Să te duci…! 

Că vine moartea coasa să-și ascută. 

Din sat se-aude clopotul cum sună, 

Cu dangăt greu de suflet rupt în două, 

E beznă-n plină zi și parcă tună, 

Din ochii triști cu lacrimi sfinte plouă. 

Purtăm în sân un osuar de visuri, 

Ruine vii din umbre și din dor, 

Iar sufletul prin neanturi și abisuri, 

Își caută un trup să-l aibă-n viitor.

Se clatină pământul sub povară, 

Ne cad din minte triste amintiri, 

Și din adânc se-aude o fanfară, 

Ce cântă strașnic noile psaltiri. 

Pe zidurile nopții cresc icoane, 

Cu chipuri stinse, smulse din tăcere, 

Iar stelele, în tremur și frisoane, 

Se-aprind ca niște candele de fiere. 

În mine duhuri din geneză umblă, 

Ce se aseamănă cu nefilimii, 

Și lângă suflet stau la umbră, 

Ca Învierea să-i aleagă primii. 

Sub pielea mea cresc mărăcini,

Se-nfig în carne, curg în ploi,

Și-n gâtul meu, uscat de spini,

Se-neacă strigătul din noi.

Dar moartea-i doar o rugă mută,

Un vânt hoinar prin gând sălciu,

Ce-n trupul frânt nu mai sărută,

Ci zgârie cu chinuri și pustiu.

Și-n negura din ochiul stins,

Un ultim vis se zbate-n van,

De-o noapte albă sunt cuprins,

Pe-un cer de Dumnezeu orfan.

Dar poate, când s-or frânge toate,

Când moartea blând îmi va surâde,

Voi regăsi în alte lumi uitate,

Un loc, să cad, sub sabie de gâde.

Mereu sădesc semințe-n vis,

În sunetul tăcerii plâng,

Și în lăuntricul abis,

Emoții estompate strâng.

Înot ușor printr-o lumină,

În valuri albe rătăcesc,

Și simt că nu am rădăcină,

Aievea peste nori plutesc.

Sub taina nopții mă aplec,

Și-ți caut chipul printre stele,

Un dor prea greu și neîntreg,

Se frânge-n lacrimile mele.

Din palma visului culeg,

Un strop din tine, tremurând,

Să îl anim, să-l înțeleg,

Să-mi fie veșnic legământ.

Prin glasul vântului mă pierd,

Și-un cântec vechi se naște iar,

E șoapta ta… și o dezmierd,

Pe buza-mi dulce de nectar.

Sub cerul gol, rămân să scriu,

Pe-o stea ce tremură-n tăcere,

Căci te iubesc, și e târziu,

Iar să aștept, nu am putere.

Speram, în zori, din depărtare,

C-o să mă strige-un glas pierdut,

Dar timpul stinse acea chemare,

Și a rămas, la fel, ca la-nceput.

În fuga ta, mereu, ca o ispită,

Doar umbra mea te va urma,

Căci dragostea nu-mi e sfârșită,

Rămâne stea din steaua ta.

Afara sunt flori,

Dar eu merg prin nori.

Viata sa ma bucure

Si zobr ca un fluture,

Dar fluturele zboara

Din floare in floare,

Pina ajunge la o mare

Cu apa cit o floare,

Si acolo ea…

Pe o floare sedea

Un fluture in mina tinea

Si fluturele zbura mereu

De parca as fi eu ,

Dar eu nu eram,

Ci un fluture ce dispera,

Ca afara apunea…

Ci curind luna se va trezi

Si va muri,

Iar dimineata va fi din nou zi

Si iar se va trezi ...

Va face in continuare

Poezii pentru surioare...

Umbre de foc
pătrund în nimic –
noi le respirăm.

Un câmp de tăcere
își răstoarnă hotarele –
totul este
fără nume.

La mal de apă moartă, nu incetam să plîng,

Mă tot certam cu soarta, nu am putut s-o-nving

Rămasam unul singur, la mal de apa rece,

Corabia ta pleaca… și eu o las să plece…

Tresar sub talpă-mi stropii, ce adineauri sus,

Se intreceau cu norii, ce se-ndreptau spre'apus,

Si dupa spate’mi apa, cea moartă și cea rece,

Ea pleacă după tine și eu o las să plece…

Eu nu mai pot iubire, și ura nu mai pot,

Pașesc pe stropi de ploaie, in zgomot de clopot,

Si gura-mi se usucă și ochii o să-mi sece,

Si-n apă’mi pleacă anii și eu ii las să plece. 

Când durerea vine...

Și nu te-ai așteptat...,

Mă-ntreb este destinul?

Sau oare  s-a întâmplat?

Cel ce im e drag mie,

Nu-mi poate fi lăsat...?

Am eu multe păcate..?

Știe doar Dumnezeu ,

O fi o palmă oare,

Să mă îndrept doamne eu,

Gândește reflectează 

Căci bunul Dumnezeu,

Te roagă   și dorește 

Să fi cu el mereu.

E dragostea de tată,

E bunul Dumnezeu.

Parfumați ,inepți și aroganți

Armură le este bogăția,

Dezertori din adevăr și inflamați

Sădesc satanic sărăcia

Cochilii le sunt falnice palate

Bijuterii umbresc acrilica lor piele,

Comori, absurde adunate

Condiment și drog, pentru un dans de iele

Făpturi fatidice și albe de făină

Creaturi cu ochii de cărbune,

Încetați voi ! azi , și căutați lumină

Dișcipoli falși și demascți de rune

Eternitatea nu va cuprinde în a ei cunună

Suflet curb pocit în vad,

Cenușa nu-ți va odihnii în urnă

Fabulos cavou ,te va conduce în iad

Sub pleoapele mele aseară a nins,

Iar ochii uitat-au privirea deschisă,

Geru-a pătruns și-n brațe m-a prins,

La fel ca pe-o toamnă devreme ucisă.

Bezna îmi bătea orbește în geam,

Tiptil, să deschid, fac pasul de tigru,

C-un ochi întredeschis parcă vedeam,

Cum casa își pierde încet echilibrul.

Costume de scânduri zăream pe cărare,

Într-o groapă adâncă plângea cimitirul,

Bezna vâslea într-o corabie, în care

Pe puntea de cruci cârmuia chiar Delirul.

Fluturi de noapte îmi zboară prin țeastă,

Sub pleoapele mele ninsoarea a stat,

Gerul mă-nțeapă cu-n țurțure-n coastă,

În toamna devreme ucisă, am fost internat.