Evolutie

Mai lasă frunzelor copacii 

Mai lasă mării apa ei

Și cerului albastru norii

...mai lasă!

Mai lasă râurilor pești

Mai lasă păsărilor cuiburi

Ce-a cântecului glas îl ofileşti

...mai lasă!

Mai lasă sufletului taina

Mai dă copiilor răgaz 

Și minții obosite tihna

...mai lasă!

Mai lasă roua ierbii verzi

Și muntelui mai lasă-i stânca

Mai dă pământului livezi

...mai lasă!

Mai lasă limba ce o ai

Mai las-o să grăiască 

Dar nu în negru mucegai

...mai lasă!

Mai lasă orei timpul ei

Și zilei toată noaptea 

Mai lasă pupăza în tei

...mai lasă! 

Mai lasă cărții filele

Mai lasă ploii stropi

Mai stai puțin, oprește-te 

...mai lasă!

Mai lasă toate câte-or fi

Și dă-le veșnicie 

Mai lasă-te ca să mai fii

...mai lasă!

Marius Ene, Polonia, 11.12.2024

Pe aparente drepte cărărui 

Am început a socoti

Că este bine să nu mergi

Pe urma vechiului a fi

De poți opri procesul Lunii

Şi al Pământului aievea,

Înalță-mi către Soare denii

Exiguu genic fiind, redă-mi mărinimia

În sensul acelor de ceas apar

Diluvii nemiloase ce ies la suprafață 

și cad nemiluit într-un adânc hotar 

Pe care nu-l mai regăsesc în astă viață 

Acum poți reporni din nou

Întregul Univers minuscul înțeles

Cu fiecare pas ce poartă un ecou

Revin la tine iarăși, revin din vechi în nou

Marius Ene, Polonia,  25.03.2025

Cândva sau niciodată 

E semnul lor de lene vie

E crezul lor în stare pură 

E clasicul "vom face nouă"

Dar niciodată ție!

Demagogie perfidă 

Și nu doar, e-atât de îmbâcsită

Am înțeles târziu și totuși devreme

La cât de amețitor de iute

Politrucii vieții risipite 

Au semănat doar secetă

Valorilor, de teamă să nu vie

Să le dărâme lor imperiul

Ce astăzi, emblematic 

Se zbate încă-n nepăsare vie

De ieri, de azi și vesnic mâine

Ce rasă, ce neam, nevrednic de-avuție!

Marius Ene, Polonia, 16.05.2024

Când dezorientarea generală acceptă superficialitatea, lipsa de inițiativă și depravarea, a vedea lucid realitatea te transformă automat în 'ciudatul' și 'expiratul' societății. În fapt, luciditatea este singurul semn de sănătate într-un corp social bolnav.

Marius Ene, Noiembrie, Sibiu

Mărțișoare pe câmpii 

Cresc vioaie, râd sub Soare

În palete de culori

Vii și proaspete, curate flori

Viorele, toporaşi

Ghiocei și brebenei

Râd, înalță către cer

Noi speranțe, fel de fel

A trecut bătrâna iarnă 

Lăsând loc unui ghioc 

E plăpând, dar nu-i e teamă 

Să răsară peste tot

Boarzele încep s-apară

Din neant, acum afară 

Și în case, flămânzite 

Ciurde noi, neobosite 

Alb și roșu sunt la modă 

Împletite, înrudite

Își fac loc în piepți de fete

Mândre-acum că sunt cochete

Plânge Dochia și tună 

Îi miroase-a mărțisoare 

Caută să se răzbune 

Că afară-i Primăvară!

Vremea pare că o minte

Și cu Soarele-n spinare

Lepădându-și flendurite, vechi cojoace

Piere zgâbă, amortiță de frisoane

Marius Ene, Polonia, 10.03.2024

Aş vrea să fiu din nou

Copil, neant de puritate fină

Să-mi deslușesc eternul cel comun

Să fac din mine un tablou

Să-mi fie pânză gândul meu curat

Să-mi nasc din nou povestea, în lumină 

Ștergând Barocul supraevaluat

Căci pânza cere-o altă tușă fină

Setez lumini și umbre noi să se atragă 

Las forme fără fond să se retragă 

Pictez cuvinte calde prin stilou

Să fiu pictură vie din noul meu tablou

Marius Ene, Noiembrie, Sibiu

Ploaia coboară încet,

ca o scrisoare din ceruri,

peste pământul crăpat

și inimile uscate

de prea multă sete și zgomot.

În stropii ei

se destramă praful vremii,

iar pământul,

asemenea unui pelerin însetat,

își ridică fruntea spre cer

și bea lumina ascunsă în apă.

Salcămii își scutură floarea în amurg,

ca niște stele pe ramuri,

iar frunzele, ucenice ale vântului,

își pleacă tâmplele sub binecuvântare.

Nimic nu vorbește

mai limpede despre răbdare

decât o sămânță;

nimic nu înțelege mai bine

taina devenirii

decât brazda

care așteaptă ploaia.

De aceea,

când cerul își revarsă darul,

nu înfloresc doar câmpurile,

ci și acele colțuri ale sufletului

pe care le credeam pierdute.

Ploaia cade.

Dar, în adâncul lucrurilor,

ea nu coboară spre pământ

ci înalță lumea spre lumină.

Tu omule ce crezi că ştii ce-i fericirea,

Ai stat vreodată să te-ntrebi ce simte

Condorul care de pe stâncă se desprinde

Şi liber zboară după cum i-e firea?

Tu omule ce crezi că ştii ce-i dăruirea,

Ai stat vreodată să te-ntrebi cum poate

O stea pe care o priveşti în noapte,

Smerită să-ţi dea toată strălucirea?

Tu omule ce crezi că ştii ce e iubirea,

Ai stat vreodată să te-ntrebi cum este

Ca Dumnezeu din depărtări celeste

Să vină să-ţi aducă...mântuirea!?

1. Pornește cu Dumnezeu

Pornește cu Dumnezeu la drum,

Chiar dacă nu vezi depărtarea,

Căci Domnul luminează calea

Și binecuvântează cărarea.

Vor fi și munți, vor fi furtuni,

Vor fi și zile de încercare,

Dar cel ce merge cu credință

Găsește pace și scăpare.

Nu te opri când drumul doare,

Nu te întoarce înapoi,

Căci Dumnezeu merge cu tine

Prin ploaie, vânt și prin nevoi.

Și când vei ajunge pe culme,

Privind spre cerul luminos,

Vei înțelege că aventura

Te-a dus mai aproape de Hristos.

2. Dincolo de Munți, cu Hristos

Dincolo de munți și de zare,

Acolo unde cerul pare aproape,

Mă cheamă drumul înainte

Prin zile luminoase și prin noapte.

Cu Hristos nu mă tem de stâncă,

Nici de poteca cea grea,

Căci mâna Lui îmi este sprijin

Și pacea Lui e-n inima mea.

Urc muntele cu rugăciune,

Cu ochii îndreptați spre Cer,

Și fiecare pas mă învață

Să fiu mai bun și mai sincer.

Iar sus, în liniștea înaltă,

Când lumea pare că a tăcut,

Îi mulțumesc lui Dumnezeu

Pentru tot drumul străbătut.

3. Corabia Credinței

Am ridicat pânzele spre zare

Pe marea vieții zbuciumate,

Iar Hristos este Căpitanul

Ce mă conduce prin valuri înalte.

Când furtuna se ridică mare

Și cerul pare întunecat,

Nu-mi pierd nădejdea, căci Domnul

Nu lasă sufletul abandonat.

Prin valuri, ploi și vânt puternic,

Corabia merge înainte,

Căci ancora ei este credința

Și limanul ei este Cel Sfânt.

Și după noaptea cea mai grea,

Când soarele din nou răsare,

Îmi amintesc: Dumnezeu conduce

Și dincolo de orice mare.

4. Călătorul spre Cer

Sunt călător prin lumea aceasta,

Cu pași mărunți și suflet viu,

Nu caut doar bogății trecătoare,

Ci drumul către Dumnezeu.

În ranița mea port credința,

Iar rugăciunea îmi este pâine,

Iubirea îmi este comoară

Și nădejdea mă poartă spre mâine.

Prin văi și munți, prin zile grele,

Nu merg niciodată singur,

Căci Hristos îmi este aproape

Și mă ridică atunci când cad.

La capătul lungii călătorii,

Dincolo de timpul trecător,

Sper să aud chemarea sfântă

A Domnului Mântuitor.

5. Sabia Adevărului

Nu port o sabie pentru ură,

Nici pentru răzbunare sau război,

Ci sabia adevărului

Care biruiește răul din noi.

Când ispita îmi iese-n cale

Și frica încearcă să mă învingă,

Cuvântul lui Dumnezeu îmi este

Lumina care mă ridică.

Adevărata luptă a omului

Se poartă mai întâi în inimă,

Iar cel ce alege binele

Găsește pacea cea deplină.

Cu Hristos merg înainte,

Nu pentru a cuceri pământul,

Ci pentru a-mi păstra sufletul

Aproape de Dumnezeu și Cuvântul.

6. Harta lui Dumnezeu

Nu am o hartă cu toate drumurile,

Nici nu știu ce va fi mâine,

Dar Dumnezeu vede cărarea

Și mă conduce către bine.

Uneori drumul trece prin vale,

Alteori urcă spre înălțimi,

Dar fiecare zi îmi descoperă

Noi lecții și noi minuni.

Când nu mai știu încotro să merg,

Îmi ridic privirea către Cer,

Iar rugăciunea devine o stea

Care mă conduce prin mister.

Nu trebuie să văd tot drumul,

Este de-ajuns să fac un pas,

Căci Dumnezeu știe destinația

Și nu mă uită niciun ceas.

7. Prin Furtună cu Hristos

A venit furtuna peste mare,

Și valurile se ridicau spre cer,

Dar în mijlocul lor L-am chemat

Pe Hristos, sprijinul meu etern.

„Doamne, nu mă lăsa!”, am strigat,

Când frica îmi cuprindea inima,

Și-n tăcerea ce a urmat

Am simțit pacea și iubirea Sa.

Furtuna nu s-a risipit deodată,

Dar eu nu mai eram același om,

Căci învățasem că lângă Dumnezeu

Pot merge înainte pe orice drum.

8. Pasul Credinței

Cel mai greu este uneori

Să faci primul pas înainte,

Când drumul este necunoscut

Și inima nu se simte puternică.

Dar credința îmi șoptește încet:

„Nu te teme, mergi cu Dumnezeu!”,

Și fac un pas, apoi încă unul,

Cu nădejdea în sufletul meu.

Nu trebuie să alerg mereu,

Nici să ajung primul la capăt,

Ci să merg pe calea cea bună

Cu inima curată și cuget drept.

Și fiecare pas făcut cu credință

Devine o mică biruință,

Pe drumul care mă conduce

Spre pace și spre lumină.

9. Vânătorul de Răsărituri

Caut răsărituri pe vârfuri de munte,

Nu aur și palate de împărați,

Caut locuri unde sufletul

Își amintește că suntem frați.

Privesc lumina cum se ridică

Peste păduri și peste văi

Și-I mulțumesc lui Dumnezeu

Pentru această lume și pentru ai mei.

Fiecare răsărit îmi spune

Că viața este un dar ceresc,

Iar fiecare zi nouă mă cheamă

Să iubesc, să iert și să trăiesc.

10. Drumul către Împărăție

Nu este un drum de aur,

Nici o cale fără încercări,

Dar este drumul către viață,

Presărat cu lacrimi și cântări.

Pe el merg oameni care caută

Lumina Domnului Hristos,

Iar fiecare inimă smerită

Găsește un liman luminos.

Când drumul devine greu,

Privesc spre Crucea de pe deal

Și îmi amintesc că Mântuitorul

A biruit moartea și orice rău.

Merg înainte cu nădejdea

Că dincolo de timpul meu

Se află veșnica lumină

Și iubirea lui Dumnezeu.

11. Cheia Cerului

Am căutat cheia Cerului

Prin munți și prin ținuturi depărtate,

Dar am aflat că ea se ascunde

În inimi sincere și curate.

Nu aurul deschide porțile,

Nici slava lumii trecătoare,

Ci iubirea, credința și mila

Care nu se sting și nu dispar.

Am pornit atunci într-o aventură

Mai mare decât orice drum:

Să-mi schimb inima zi de zi

Și să mă apropii de Dumnezeu.

12. Pădurea Încercărilor

Am intrat într-o pădure deasă,

Unde potecile păreau pierdute,

Și umbrele serii se lungeau

Printre ramuri necunoscute.

M-am temut, dar am spus o rugăciune

Și am mers înainte, încet,

Căci Dumnezeu nu părăsește

Pe cel ce-L caută cu suflet drept.

La capătul pădurii întunecate

Am văzut din nou lumina,

Și am înțeles că încercarea

Poate întări credința și inima.

13. Aripile Credinței

Nu am aripi ca îngerii,

Dar credința mă ridică sus,

Peste grijile și temerile lumii,

Către iubirea lui Iisus.

Când sufletul meu este obosit,

Rugăciunea îl face să zboare,

Și chiar dacă trupul rămâne pe pământ,

Inima caută depărtarea.

Cu aripile nevăzute ale speranței

Trec peste zilele grele,

Căci Dumnezeu pregătește lumină

Dincolo de toate umbrele.

14. Comoara din Inimă

Am căutat o comoară ascunsă

În cetăți și ținuturi străine,

Dar după drumuri lungi am aflat

Că adevărata comoară vine

Dintr-o inimă care iubește,

Dintr-un suflet care știe să ierte,

Din credința care rămâne vie

Chiar și când lumea pare să se certe.

Cea mai mare bogăție este

Să-L ai pe Dumnezeu aproape,

Căci aurul se pierde într-o zi,

Dar iubirea Lui nu poate.

15. Strigătul Libertății în Hristos

Nu sunt liber când fac orice,

Nici când urmez orice dorință,

Ci atunci când sufletul meu

Găsește în Dumnezeu credință.

Hristos mă cheamă la lumină,

Mă cheamă să las păcatul greu,

Și îmi dă puterea să merg înainte

Cu sufletul meu către Dumnezeu.

Aceasta este adevărata aventură:

Să aleg binele în fiecare zi,

Să înving frica și răutatea

Și prin iubire să pot trăi.

16. Cetatea Luminii

Departe, dincolo de munți,

Am zărit o cetate luminoasă,

Nu era zidită din piatră,

Ci din pace sfântă și iubire aleasă.

Am mers spre ea prin multe încercări,

Cu rugăciunea drept călăuză,

Și am înțeles că cetatea începe

În inima care se încrede și se călăuzește.

Căci acolo unde locuiește iubirea,

Acolo Dumnezeu este aproape,

Iar sufletul găsește o casă

Chiar și în cele mai lungi călătorii.

17. Muntele Rugăciunii

Urc muntele rugăciunii încet,

Cu fiecare cuvânt spus lui Dumnezeu,

Și las în urmă zgomotul lumii,

Ca să aud glasul sufletului meu.

Sus, unde liniștea este adâncă,

Îmi plec fruntea către pământ

Și simt că Dumnezeu este aproape

Prin harul Său cel sfânt.

Nu muntele este cel mai înalt,

Ci inima care învață să se smerească,

Și nu cărarea este cea mai grea,

Ci lupta de a iubi și a ierta.

18. Steaua Călăuzitoare

Când noaptea cade peste drum

Și nu mai văd nicio cărare,

O stea a credinței strălucește

Și-mi dă din nou putere și răbdare.

Acea stea îmi amintește

De lumina ce nu apune,

De Hristos, Care conduce

Sufletele prin lumea aceasta.

Merg după lumina Lui,

Chiar dacă nu văd tot drumul,

Căci o singură rază de speranță

Poate risipi întunericul.

19. Curajul Creștinului

Curajul nu înseamnă să nu ai frică,

Ci să nu te lași biruit de ea,

Să faci ceea ce este drept

Chiar când calea este grea.

Creștinul nu merge singur,

Căci Dumnezeu îi este sprijin,

Iar în momentele de slăbiciune

Rugăciunea îi devine liman.

Să fii curajos în bunătate,

Să fii puternic când ierți,

Căci uneori cea mai mare biruință

Este să iubești atunci când suferi.

20. Prin Valea Umbrelor

Prin valea umbrelor am trecut

Cu inima tremurând uneori,

Dar Dumnezeu a fost cu mine

Și m-a purtat prin încercări.

Nu toate drumurile sunt luminoase,

Nu toate zilele sunt ușoare,

Dar nicio noapte nu este veșnică

Pentru cel ce caută răsăritul.

La capătul văii am văzut lumina

Și am înțeles cu sufletul meu:

Nu eram singur în călătorie,

Mergeam împreună cu Dumnezeu.

21. Cavalerul Credinței

Nu poartă coroană de aur,

Nici armură strălucitoare,

Dar cavalerul credinței poartă

O inimă curată și iertătoare.

El luptă împotriva răului

Mai întâi în propriul său suflet,

Și nu caută slava lumii,

Ci să rămână aproape de Dumnezeu.

Când cade, se ridică iarăși,

Când greșește, își cere iertare,

Căci adevărata putere crește

În smerenie și în răbdare.

22. Oastea Luminii

Nu mergem cu ură în lume,

Nici nu căutăm răzbunare,

Ci purtăm lumina credinței

Și dorința de împăcare.

Arma noastră este iubirea,

Scutul nostru este credința,

Iar rugăciunea ne întărește

În fiecare încercare.

Să fim oastea luminii,

Nu pentru a cuceri pământul,

Ci pentru a aduce speranță

Prin fapte bune și prin cuvânt.

23. Corabia spre Liman

Marea este mare și drumul e lung,

Dar corabia mea nu se teme,

Căci Dumnezeu este farul

Care luminează prin vreme.

Valurile pot să se ridice,

Vântul poate să sufle tare,

Dar credința ține pânzele sus

Și nădejdea mă poartă peste mare.

Într-o zi voi vedea limanul,

După călătoria de pe pământ,

Și voi mulțumi pentru toate

Aventurile prin care am trecut.

24. Pelerinul

Sunt pelerin pe acest pământ,

Nu stăpân al zilelor mele,

Merg înainte cu Dumnezeu

Sub soare, ploaie și stele.

Fiecare om pe care-l întâlnesc

Poate fi un dar sau o lecție,

Iar fiecare zi îmi oferă

O nouă șansă spre îndreptare.

Nu mă grăbesc să cuceresc lumea,

Ci caut să-mi păstrez sufletul curat,

Căci cea mai mare aventură

Este să trăiești cu adevărat.

25. Dincolo de Furtună

Dincolo de furtună este liniște,

Dincolo de ploaie este soare,

Dincolo de fiecare lacrimă

Poate răsări o floare.

Nu renunța când norii vin,

Nu spune că totul s-a sfârșit,

Căci Dumnezeu poate transforma

O inimă rănită într-un suflet întărit.

Ține-te de credință și mergi,

Chiar când pașii sunt grei,

Căci după fiecare noapte

Dumnezeu pregătește o zi nouă.

26. Lumina de la Capătul Drumului

Am mers prin multe locuri,

Am trecut prin râuri și munți,

Dar lumina pe care o căutam

Era mai aproape decât am crezut.

Era în rugăciunea unei inimi sincere,

În mâna întinsă către un om,

În iertarea oferită celui ce greșește

Și în pacea primită de la Domnul.

Acum merg mai departe știind

Că lumina nu este doar la capăt,

Ci poate însoți fiecare pas

Atunci când mergi cu Dumnezeu.

27. Nu Te Opri

Nu te opri la primul munte,

Nu te opri la primul vânt,

Căci Dumnezeu poate deschide

O cale acolo unde nu este drum.

Ridică-te după fiecare cădere,

Privește înainte cu speranță,

Și amintește-ți că încercarea

Poate deveni o lecție pentru viață.

Mergi înainte, suflete,

Cu credința drept călăuză,

Căci fiecare zi este o aventură

Și fiecare pas poate fi o minune.

28. Hristos, Călăuza Mea

Când nu știu încotro să merg,

Îl chem pe Hristos în rugăciune,

Și pacea Lui îmi arată drumul

Prin lumea plină de minuni.

El nu promite o cale fără greutăți,

Dar promite să nu mă lase,

Și această nădejde îmi este putere

Atunci când sufletul meu obosește.

Cu Hristos, fiecare drum

Poate deveni o călătorie sfântă,

Căci orice pas făcut cu iubire

Aduce Cerul mai aproape de inimă.

29. Ultima Călătorie

Într-o zi, călătoria mea pe pământ

Va ajunge la un hotar necunoscut,

Dar credința îmi spune că drumul

Nu se termină, ci are un început.

Nu mă încred în puterea mea,

Ci în mila lui Dumnezeu,

Care cunoaște fiecare pas

Și fiecare dor al sufletului meu.

De aceea trăiesc fiecare zi

Ca pe un dar și o călătorie,

Cu nădejdea în Hristos

Și dorul după veșnicie.

30. Biruința Luminii

La capătul oricărei lupte

Nu vreau o coroană trecătoare,

Ci lumina care nu apune

Și pacea cea mântuitoare.

Am trecut prin munți și furtuni,

Prin zile de bucurie și suspin,

Dar Dumnezeu a fost cu mine

Și nu m-a lăsat niciodată străin.

Aventura vieții continuă

Cu fiecare răsărit primit,

Iar cea mai mare biruință este

Să rămâi credincios până la sfârșit.

Ți-aș da o jumătate din mine,

Să vezi speranțele ce au murit

Versiunile vechi care m-au trăit

Chipurile și îmbrățisările ce le-am uitat,

Săruturile de pe suflet ce m-au vindecat

Și amintirile ce nu s-au mai întâmplat

Cealalta junătate îți aparține

Te rog nu o da înapoi e a ta acum,

Trenul mă așteaptă și vine

am ars foile în care te-am scris, s-au făcut de tot scrum.

Ai putea să-mi plimbi jumătatea din mine prin lume?

Îți va povesti cât de mult te-ar fi putut iubi

Nu, nu ți-ar zice prin ritm al tău nume,

Și nici în gând nu-i mai treci doar prin a-ți aminti.

Există, oameni buni, un soi de om...
un specimen al secetei de duh.
Nu că n-ar vrea să râdă —
n-are cu ce!
Mușchii feței îi sunt în exil,
iar zâmbetul — o relicvă îngropată sub asfalt.

Îi livrezi o glumă, o scânteie —
se uită la tine ca la o factură de curent:
o parcurge, n-o pătrunde,
dar simte, undeva adânc, că-l costă.

— Ai înțeles? îl întrebi.
— Am înțeles... dar nu-i clar.
Ei, cum să nu fie clar, omule?
Umorul nu e teoremă, e stare de grație!

Sunt paznicii suspicioși ai bucuriei altora.
Dacă râzi în preajma lor, te confiscă din priviri:
— „Dar ce-i așa de vesel?” te întreabă,
de parcă ai fi sustras fericirea din gestiunea statului.
Râzi pe datorie, cetățene!

Omul fără umor e ca ploaia fără nori.
Ești sub cer senin, în tihnă —
și deodată... te stropește o răceală.
Te uiți în sus — e soare.
Te uiți în jur — e El.
Și-nțelegi: nu e ploaie.
E doar condensul lui la viață.

Are și-o patimă grea: exegeza deșartă.
Vrea să-i explici de ce râzi.
— „Explică-mi mecanismul!”
Măi frate, dacă disecăm gluma,
nu mai rămâne nici hazul, nici spiritul.
Rămâne doar cadavrul unei poante.

Dar știți unde e tragismul?
Oamenii ăștia nu râd, dar sunt arhivarii noștri.
Adună glumele ca pe monede scoase din uz.
Le stivuiesc în seifuri de tăcere.
Le păstrează cu sfințenie...
ca pe niște bani într-o monedă în care
nu se mai poate cumpăra nimic.

Se lasă ploaia peste mese,

În cârciuma din colț de stradă,

Din basme și povești alese

N-a mai rămas nicio dovadă.

Pe rafturi, sticlele cuminți

Se sting în praf și-n fum de scrum,

Iar vânturi reci, fără de minți,

Împrăștie doar frunze-n drum.

Își pierde vinul mușterii,

Căci oamenii au obosit

Să caute prin mii de vii

Un adevăr demult pierdut.

Nu vor iluzii la pahar,

Nici patimi luate cu împrumut,

Iar stropii reci, căzuți amar,

Bat în oblonul ruginit.

Bătrânul cârciumar oftează,

Iar vântul serii bate-n geam,

Niciun drumeț nu mai veghează

Sub crengile ce-nfloresc pe ram.

S-a stins și ultima poveste,

În noaptea udă din trecut,

Când mintea caută ferestre,

Beția moare în tăcere în amurg.