Antiteza

Mă-ntorc adesea în copilărie 

Ca un trifoi firav, vioi și mut

Și an de an prezentul e trecut

Arareori cu patru foi și absolut 

Marius Ene, August, Polonia 

Dacă tot faci umbră pământului, fă-o să fie răcoroasă.

Marius Ene, Elblag, Poland, 20:06

Agață-te de oamenii care nu s-au plictisit de viață. De cei care încă găsesc bucurie în lucruri simple, banale, în acele 'nimicuri' care îți dau, de fapt, esența, entuziasmul și curajul de a merge mai departe.

Marius Ene, Martie 2026, Sibiu

Pe aparente drepte cărărui 

Am început a socoti

Că este bine să nu mergi

Pe urma vechiului a fi

De poți opri procesul Lunii

Şi al Pământului aievea,

Înalță-mi către Soare denii

Exiguu genic fiind, redă-mi mărinimia

În sensul acelor de ceas apar

Diluvii nemiloase ce ies la suprafață 

și cad nemiluit într-un adânc hotar 

Pe care nu-l mai regăsesc în astă viață 

Acum poți reporni din nou

Întregul Univers minuscul înțeles

Cu fiecare pas ce poartă un ecou

Revin la tine iarăși, revin din vechi în nou

Marius Ene, Polonia,  25.03.2025

Zgomotos gândim - să vină iarna!

Dar atunci când ea apare,

Ne sucim și gâtul, ochii...

Poate vine totuși vara!

Apusuri lungi anunță vara,

Sortimente noi de soare tot apar;

Lâncezi, în urale, ne topim ca ceara

Poate vine totuși iarăși iarna!

Marius Ene, Ianuarie 2026, Sibiu 

Gânduri mă-nalță, zadarnic eu cred,

E murmur, tăcere, un soi mai necopt

De visuri mă-mbată; eu nu pot să pot

Sunt treaz, dar buimac, în lumea ce șed

Sunt crud și copt, dar încă netot

Între da și nu regăsesc amânare, 

Respir și resimt contaminare 

Privesc către oameni și ei către ei,

Sunt umbre ori ziduri sau simple idei

Eu caut în urmă un pot ne-nceput,

Îl strig răscolit, iar el, prefăcut,

Se-ascunde, mă lasă netot și căzut 

În marea cădere mă simt umilit,

Și cad întru totul, dar tot e nimic

Mă zbat în ruină, noroi și minciună;

E plumb așteptarea, o noimă nebună;

Rescriu începutul și pare endemic

Din tot ce a fost rămân un eseu:

Sunt totul în sine și sinele eu

Tăișul.

Da— tăișul acela

dintre răzbunare și iertare,

lamă rece, lipită de pielea drumului,

respirând cu noi,

pas după pas,

pe toată lungimea venelor timpului.

Timpul.

Timpul — ucigașul blând,

criminalul care nu lasă urme,

dar lasă goluri.

Timpul care taie din noi zile,

felii subțiri de lumină,

scurtând traseul,

grăbind sfârșitul,

ca o foarfecă în mâinile unui copil

care nu știe că taie prea aproape.

Drumul.

Ah, drumul —

acel drum care ne zvârle uneori

în intersecții fără milă,

în răscruci care te scutură,

te clatină,

te pot arunca direct

pe lama vibrândă dintre

“hai să-i dau înapoi”

și

“hai să-l las să plece”.

Răzbunarea.

Ea — norul greu,

norul ce se spintecă,

explodează,

îneacă tot,

până și ultima șansă,

ultimul fir,

ultima rază ce încerca

să mai întrebe:

“sigur nu vrei să fii mai bun?”

Iertarea.

Dar iertarea…

iertarea e altă poveste.

E curcubeul care apare când nu-l cauți,

lumina aceea care nu țipă,

ci stă.

Și-n liniștea culorilor ei,

în adâncul timid al arcurilor ei,

zâmbește Dumnezeu —

ca un părinte

care știe că ai înțeles

lecția.

Viața e un greu Labirint

Iar printre nenumărate fundături

Căutăm neâncetat ieșiri

Prin probleme pășim lent.

Viața oamenilor aparent diferită

Dar e același Labirint de alegeri

Care defapt nu te duc nicăieri...

Capcană deasupra simturilor, e spirituală.

E o iluzie că ești liber

Doar pare că înaintezi

Dacă o clipă te-ai gândi sincer

Ai vedea...că te-nvârți in cercuri.

Când ne comparăm viața cu alții

Riscăm să devenim pierduți

În Labirintul dezamăgirii

Cădem victimele Întristării.

Dar rămâne întrebarea 

Cum ai putea să-ți găsesti calea?

Prin Labirintul amețitor

Când ești la capătul puterilor.

Urmările Labirintului sunt moartea spirituală

Dar căutarea ta tot continuă

Nimic parcă nu te satură

Te roade foamea imaterială.

Adevărul este cheia Labirintului

Broasca-i dragostea față de alții

Și toate Labirintele se vor prăbuși

Liber vezi lumea cu alți ochi.

Am fost doar vânt, cu luna strajă,

Dar m-au numit urgia serii,

Făceam din umbre, miez de noapte,

Un adăpost tăcut și sfânt,

Dar zorii m-au găsit străin,

Cu pașii frânți, cu ochii grei,

Un drum ce-l netezisem blând

S-a prăbușit sub pașii mei.

Am căutat liniște în inimă,

Dar am găsit doar durere.

Cu mâinile întinse-n sus,

Am atins scopuri și ideale.

Sunt liber, înconjurat de lanțuri,

Iar umbrele mă salvează,

Ca-n nopți, să mă chinui iar.

În a mea umbră, zorii se sting,

Iar pasul mă plimbă în pustiu,

Nu văd dorințe, nu simt vise,

Zac aici, rătăcit printre cuvinte,

Unde drumul e doar un ecou

Al sufletului sufocat de speranțe

Și trupul ce nu știe să doarmă.

Și-am învățat că acest drum

Nu mă duce nicăieri, niciodată,

Iar sufletu-mi obosit și greu

Nu mai știe ce să-mi ceară.

În pustiu, între ființe ponosite,

Am învățat să n-am regrete.

Așa am trăit, așa am căzut,

Dar de ce-mi este frică

Când eu sunt un personaj negativ

Dintr-o poveste spusă greșit?

Nostalgia mă cuprinde la orice oră din zi și din noapte,

Ascultând acele șoapte

Ale vremurilor ce au apus

Sunt multe de spus,

Dar mai presus de toate cele ce s-au scurs,

Am avut experiențe, pe parcurs,

Pe care le port cu mine în suflet

Și le retrăiesc la fiecare răsuflet.

Doamna nostalgie vrea să îmi comunice ceva,

Deși, credeam că e vorba de altceva.

Așa că vorbim, dicutăm, ne sfătuim ca două prietene,

În timp ce îmi înfrumusețez coafura cu mai multe pieptene,

Alese în funcție de grosimi

Și de lungimi. 

Discuția noastră deja se încinge,

Cufundată în impresii, nu realizez că pisica mea mă linge,

O întreb ce mi-a lipsit

În clipe în care, în mod iscusit,

M-am bucurat de lucruri mărunte

A căror semnificație o pot descrie cu lux de amănunte?...

O privire maternă de-a ei mă călăuzește,

Cu mult tact pedagogic, ea urzește

Explicarea stării ce se instalează...

E două dimineața, e tihnă, deci doar ea mai compilează

Cu voce blândă, dar fermă, îmi spune

Că, de fapt, nu am știut să le ofer și altora din acele lucruri bune.

Zgârcenia nu a fost o calitate

Care să mă ajute să ating acea deplinătate

A bucurii mele enorme,

Ce s-ar fi împlinit printr-un set de norme

Prin care să fi dat

Ceea ce pentru mine mult a contat.

În clipa în care am realizat,

Cât de mult, pe bunuri materiale am mizat

Nostalgia mă privea cuminte,

Cu o sinceritate ce nu prea se dezminte.

Am spus că trebuie să mă schimb neapărat,

Să îndrept ceea ce poate i-a supărat.

    Şi iată, cuvintele răzbunătoare-au crescut, 
    şi au căzut în mine, ca nişte ecouri, 
    stârnind adormite, albe maree 
    ce-acuma-mi sfâşie pieptul...
    
    Şi iată că, fără ruşine, 
    inima mea e smulsă afară, 
    să vadă lumea cu ochii miraţi 
    rănile din care se scurge lumina, 
    că sângele meu, nu mai e sânge,
    că-n venele mele, curge aur topit, 
    că-nsetate buzele mele, 
    oțet, au sorbit...

    Şi-am murit
    dorind câmpul cu florile 
    ...umbra pleoapelor mele 
    sub care adastă cerul cu stelele...
    şi toate visele mele,
    -n care, marea-mi susură valurile…