Antiteza
Oamenii,
stiu ei totul
Si totusi stiind nimic
Intr-o mare de "info"
Intr-o mare de nimic.
Parand ca niste zei
Lucrand ca niste lei
Dar tremurand in ei
De frica, de teama de ei
Insisi.
Cautand raspunsuri
In nesfarsite incercari
Cautand comori
Dar rareori cautand,
nestimate valori.
De-a dreptul patetici*
Oamenii,
fie atletici,
domni directori
mari actori,
si alti temerari,
In slujbe decente,
care par marete
Dar mici, putini iubitori
De sens, de valori.
Suntem toti intr-un tot
Plin cu de toate
Dar gol
Dar goi
de vise, idei, valori,
Adevarate comori!
Suntem nimic
Si de-a dreptul,
mici iubitori.
05.02.2023, 20 ¹², Elblag, Poland
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Marius Ene
Data postării: 5 februarie 2023
Vizualizări: 901
Poezii din aceiaşi categorie
Încercare
Din ochii negrii
Mijiţi în sânge-moarte
Cu amintirea-n suflet
Un gol, pustiu
Îmi văd corpul ca o torţă
Arzând în flacăra iubirii
Descătuşat de propria chemare
Înrobită-n amintirea
Punctului demult uitat.
Tastând cuvinte al căror sens
Uitat de timpul anagnost,
Tot ce-i trist
E un imens
Trec emoții al căror cost
Le vom uita pentru că
Au fost.
Precum trăiești vei reveni
A ta soartă va deveni
O secundă împrăștiată
În viața mea naufragiată.
Eram, am fost, voi fi, nu sunt
Un om al cărui rost străin
Spulberat al cărui suflet
Nu există în abis.
Orice cuvânt, el se aude
Cum e rostit, așa şi este
Esenţa lui e şi chemarea
Unui fel de a fi greşit.
Problema e fără răspuns
Și o spun
Ca...
Să ne înţelegem
Prin ce spunem comunicăm
În limite şi ziduri sterpe
A ce spun tu înţelegi
Pentru că din închisoarea
Societăţii culturale
Cu faţete transparente
In culori strălucitoare
A luminii nevăzute
Și a glasului tactil,
Tu răspunzi inteligibil
Ca triunghiu-n patru laturi
Ca un romb hexagonal
Suntem pe-o dreaptă-nspăimântată
A dorinței de a fi
Neputinței de a trăi.
Ce vreau să spun
Nu pot să afirm nu am cuvinte şi silabe
Inventate-n realitatea
Cea creată fără rost,
Șlefuit de omenirea
Al cărei unic țel si scop
E să trăiască călcând pământul
Distrugându-i esenţa vieţii.
Păduri, tărâmuri, oceane verzi,
Câmpii și munți, nestrăbătuți
Oricine ai fost te voi găsi
Și această viață o vom părăsi.
Sunt o mică înregistrare
Pe hardul vieţii
Upgradat
Al cărui Windows
Eronat
Se aşterne la picioare
Fără ram sau procesor,
Însă viaţa nu suportă
La infinit aceeaşi greşeală
Creând un om ca partener
Din dorinţa de a nu mai fi
Singură-n nimicnicia
Timpului fără sfârşit.
Însă omul acest duşman
A tot ce-i viu, stăpân legal
Distrugând în calea lui
Tot ce vede înverşunat
Că nu e el, la fel,
Creat de el
Cum vrea şi poate
În nețărmuita-i lui gândire.
Fără ea noi n-am mai fi
Oameni a căror soartă
O răsfrângem
Prin credința
Ce-o cunoaştem în prezent
Acel ceva nu poate să fie
N-a fost creat şi nici născut
Pentru a fi un crez al nostru
Al dorinţei de a fi
Un Dumnezeu pe acest Pământ.
Opriţi-vă,
Nu vă mai mişcaţi,
După clipe să alergaţi,
Dăm format dar mai înainte
Lumina vieţii s-o aprindem
Și cu toții să ne rugăm
De păcate să ne lepădăm
Apusul nostru acum va fi.
Suntem nici buni,
Nici cei mai răi
Însă calea ce-o urmăm
Prin crearea nenaturală
A unor zei
Străbuni şi ei
Ce ne cheamă în lumea lor…
Veniţi acum sau niciodată
Lăsaţi timpul să respire
Glasul lui ca un ecou
Din nou, lumina s-o umbrească
Și din moarte să răzbească
Un nou sens
O altă cale,
O altfel de viață,
Poate mai bună.
Prea multă sensibilitate
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Presentimentul nebuniei
Întreaga fiinţă mi-e într-o beţie totală,
Resortul intim de real se rupe,
Frânturi de imagini mă spulberă năvală,
Iar neantul încearcă să m-astupe.
Luciditatea nu poate să-mi dureze,
Mai mult decât o sclipire lungă …
Bucăţi din creier încep să-mi vibreze,
Iar ochii din orbite se alungă.
La înălţimi mult prea mari sunt ridicat,
Încep să mă clatin, îmi pierd siguranţa,
Corpul mi-e moale, de un vârtej e purtat,
E redus la iluzii, muşc discordanţa …
Mă izbesc violent de pământ,
În acelaşi timp par să explodez,
Întreaga viaţă trăită e un cuvânt,
Ce nu mai pot să-l memorez.
Gata … sunt înecat de relaxare,
Râd şi plâng totodată,
Sunt bucuros, trist şi cad din picioare,
Îmi simt inima curată.
Nu mai am nici o problemă lumească,
Nu mai sufăr de nici o mizerie,
Nu poate nimic să mă mai oprească,
Nu mai am formă, margini ori materie.
Tăcerea lucrurilor
Stau lucrurile-n jur tăcute,
dar știu mai mult decât rostim.
Un copac bătrân nu cere vorbe
ca să-ți arate că-i sublim.
Piatra nu-și plânge vechiul drum,
nici vântul nu se vaită de soartă,
dar omul, prins în gândul său,
uită că viața e și simplă, și deșartă.
Ne facem zei din întrebări
și-n răspunsuri vrem să fim eterni,
dar poate sensul stă în clipa
când uiți să cauți, și doar cerni.
Un pas, un gest, o privire lină –
uneori, acestea spun destul.
Tăcerea lucrurilor ne-ndeamnă
să fim prezenți… în loc s-ascultăm tumultul
E liniște
E liniște-n minte, în suflet, în viață,
Lumina străpunge sufletul,
Și mă simt a lumii creație.
Gândesc deseori ce-a fost în trecut,
Și joc în cap noi scenarii,
E fără sens, deși înțeleg,
Că trecutul e neschimbabil.
E liniște, doar tot mă frământ,
În suflet eu sunt o mare,
Ce trece furtunile tremurând,
Că voi îneca corăbii.
Tic
Tic, o clipă care fuge,
În tăcerea ce se duce,
Își dansează-n ritm ușor
Pașii unui visitor.
Tic, o șoaptă-n noaptea grea,
Fără sunet, fără stea,
Caută să prindă-n zbor
Timpul care-i trecător.
Tic, și-i iarăși dimineață,
Orele își poartă ceața,
Dintr-un ceas pierdut în veac
Răsare dorul și-l desfac.
Tic, rămâne ca un semn,
Sufletul în taină-i demn.
Tic... un gând se pierde-n vis,
Și tot ce-a fost, acum s-a scris.
Încercare
Din ochii negrii
Mijiţi în sânge-moarte
Cu amintirea-n suflet
Un gol, pustiu
Îmi văd corpul ca o torţă
Arzând în flacăra iubirii
Descătuşat de propria chemare
Înrobită-n amintirea
Punctului demult uitat.
Tastând cuvinte al căror sens
Uitat de timpul anagnost,
Tot ce-i trist
E un imens
Trec emoții al căror cost
Le vom uita pentru că
Au fost.
Precum trăiești vei reveni
A ta soartă va deveni
O secundă împrăștiată
În viața mea naufragiată.
Eram, am fost, voi fi, nu sunt
Un om al cărui rost străin
Spulberat al cărui suflet
Nu există în abis.
Orice cuvânt, el se aude
Cum e rostit, așa şi este
Esenţa lui e şi chemarea
Unui fel de a fi greşit.
Problema e fără răspuns
Și o spun
Ca...
Să ne înţelegem
Prin ce spunem comunicăm
În limite şi ziduri sterpe
A ce spun tu înţelegi
Pentru că din închisoarea
Societăţii culturale
Cu faţete transparente
In culori strălucitoare
A luminii nevăzute
Și a glasului tactil,
Tu răspunzi inteligibil
Ca triunghiu-n patru laturi
Ca un romb hexagonal
Suntem pe-o dreaptă-nspăimântată
A dorinței de a fi
Neputinței de a trăi.
Ce vreau să spun
Nu pot să afirm nu am cuvinte şi silabe
Inventate-n realitatea
Cea creată fără rost,
Șlefuit de omenirea
Al cărei unic țel si scop
E să trăiască călcând pământul
Distrugându-i esenţa vieţii.
Păduri, tărâmuri, oceane verzi,
Câmpii și munți, nestrăbătuți
Oricine ai fost te voi găsi
Și această viață o vom părăsi.
Sunt o mică înregistrare
Pe hardul vieţii
Upgradat
Al cărui Windows
Eronat
Se aşterne la picioare
Fără ram sau procesor,
Însă viaţa nu suportă
La infinit aceeaşi greşeală
Creând un om ca partener
Din dorinţa de a nu mai fi
Singură-n nimicnicia
Timpului fără sfârşit.
Însă omul acest duşman
A tot ce-i viu, stăpân legal
Distrugând în calea lui
Tot ce vede înverşunat
Că nu e el, la fel,
Creat de el
Cum vrea şi poate
În nețărmuita-i lui gândire.
Fără ea noi n-am mai fi
Oameni a căror soartă
O răsfrângem
Prin credința
Ce-o cunoaştem în prezent
Acel ceva nu poate să fie
N-a fost creat şi nici născut
Pentru a fi un crez al nostru
Al dorinţei de a fi
Un Dumnezeu pe acest Pământ.
Opriţi-vă,
Nu vă mai mişcaţi,
După clipe să alergaţi,
Dăm format dar mai înainte
Lumina vieţii s-o aprindem
Și cu toții să ne rugăm
De păcate să ne lepădăm
Apusul nostru acum va fi.
Suntem nici buni,
Nici cei mai răi
Însă calea ce-o urmăm
Prin crearea nenaturală
A unor zei
Străbuni şi ei
Ce ne cheamă în lumea lor…
Veniţi acum sau niciodată
Lăsaţi timpul să respire
Glasul lui ca un ecou
Din nou, lumina s-o umbrească
Și din moarte să răzbească
Un nou sens
O altă cale,
O altfel de viață,
Poate mai bună.
Prea multă sensibilitate
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Presentimentul nebuniei
Întreaga fiinţă mi-e într-o beţie totală,
Resortul intim de real se rupe,
Frânturi de imagini mă spulberă năvală,
Iar neantul încearcă să m-astupe.
Luciditatea nu poate să-mi dureze,
Mai mult decât o sclipire lungă …
Bucăţi din creier încep să-mi vibreze,
Iar ochii din orbite se alungă.
La înălţimi mult prea mari sunt ridicat,
Încep să mă clatin, îmi pierd siguranţa,
Corpul mi-e moale, de un vârtej e purtat,
E redus la iluzii, muşc discordanţa …
Mă izbesc violent de pământ,
În acelaşi timp par să explodez,
Întreaga viaţă trăită e un cuvânt,
Ce nu mai pot să-l memorez.
Gata … sunt înecat de relaxare,
Râd şi plâng totodată,
Sunt bucuros, trist şi cad din picioare,
Îmi simt inima curată.
Nu mai am nici o problemă lumească,
Nu mai sufăr de nici o mizerie,
Nu poate nimic să mă mai oprească,
Nu mai am formă, margini ori materie.
Tăcerea lucrurilor
Stau lucrurile-n jur tăcute,
dar știu mai mult decât rostim.
Un copac bătrân nu cere vorbe
ca să-ți arate că-i sublim.
Piatra nu-și plânge vechiul drum,
nici vântul nu se vaită de soartă,
dar omul, prins în gândul său,
uită că viața e și simplă, și deșartă.
Ne facem zei din întrebări
și-n răspunsuri vrem să fim eterni,
dar poate sensul stă în clipa
când uiți să cauți, și doar cerni.
Un pas, un gest, o privire lină –
uneori, acestea spun destul.
Tăcerea lucrurilor ne-ndeamnă
să fim prezenți… în loc s-ascultăm tumultul
E liniște
E liniște-n minte, în suflet, în viață,
Lumina străpunge sufletul,
Și mă simt a lumii creație.
Gândesc deseori ce-a fost în trecut,
Și joc în cap noi scenarii,
E fără sens, deși înțeleg,
Că trecutul e neschimbabil.
E liniște, doar tot mă frământ,
În suflet eu sunt o mare,
Ce trece furtunile tremurând,
Că voi îneca corăbii.
Tic
Tic, o clipă care fuge,
În tăcerea ce se duce,
Își dansează-n ritm ușor
Pașii unui visitor.
Tic, o șoaptă-n noaptea grea,
Fără sunet, fără stea,
Caută să prindă-n zbor
Timpul care-i trecător.
Tic, și-i iarăși dimineață,
Orele își poartă ceața,
Dintr-un ceas pierdut în veac
Răsare dorul și-l desfac.
Tic, rămâne ca un semn,
Sufletul în taină-i demn.
Tic... un gând se pierde-n vis,
Și tot ce-a fost, acum s-a scris.
Alte poezii ale autorului
OMAGIU (pentru Eminescu)
Pe acest tărâm presărat cu piscuri
Presărat cu dealuri și cu verzi câmpii
Este marea-albastră, ce ni se deschide
Și ne-ndeamnă zilnic să mai fim copii
Este țara toată, eul nostru demn
Doruri multe poartă, doruri mult dorite
"O, rămâi, Luceafăr!" viu în vremuri mute
Eminescu astăzi, Eminescu mâine
Viu în cărți, în suflet, viu și în cuvinte
Știm că "Vreme trece,", știm că "vreme vine"
Până când, din nou ne-om aminti de tine,
"O, rămâi" al nostru, "O, rămâi" cu bine!
Marius Ene, 15.01.2025, Polonia
Reci (de Noiembrie)
Peste noaptea nesmintită
Se așază nevăzut
Aburi albi, neașteptați
Reci de bucurie, iarăși
Ne-au găsit întunecați
Deși, vara îmbelșugată
O suită de savoare
Ne-a îndestulat sublim
Cu al ei potop de soare
Cu-ale florilor alai
Și culori mirositoare
Multe mări nemărginite
Ne-au scăldat, ne-au adăpat
Munții ne-au împrumutat
Din răcoarea lor senină,
Până când, în iarna plină
Ne-o va cere înapoi,
Știind că vom avea nevoie
De căldura dintre oameni,
De căldura cea din vară
Înmagazinată-n noi
Totuși..
Nu ne-au fost îndeajuns acestea
Aburi albi, neașteptați
Reci de bucurie, iarăși
Ne-au găsit întunecați
Sec Noiembrie se-ntreabă
Câtă neplăcere-ncape
Într-un suflet îmbuibat?!
Marius Ene, 11.11.2024, Polonia
Decade ..(re) (II)
Şi cum să fie alb, când noi îl înnegrim?
De false judecăți corecte
Crescute-n ani de critici, de suspin
De mari orgolii ce revin
Şi iarăsi.. tot revin
Oh, tu Mândrie! mândră rece calitate
Ce crezi că tu le poți a socoti pe toate
Eşti frate geamăn cu Orgoliul
Şi el şi tu, aievea judecați
Ca fiind superiori şi veşnici
Dar veşnic asprii, neînduplecați
Sunteți doar falşi modeşti şi binevoitori
Şi totuşi ..judecați!
Nici Soarele-n splendoarea-i rumenă de foc
Nu poate potoli asemenea potop
Potop de sete de dreptate,
Potop de ruginite creiere deşarte
De ură, de mândrie, de umilință vie
Ce te aduc să simți, să spui,
Să crezi cu patos, cu tărie
Că viaţa e doar parte din Mândrie
Deşi eşti ființă unică şi încă vie
Ce ai crescut cu demnitate pură şi lucie
În zece ani de lupte de dreptate
De compromisuri limită, forţate
Ajuns-ai să le spui pe toate
Cuvinte aspre şi grețoase
De-ar fi mai blânde ale tale
Limbă de foc, inimă de taur
De-ai şti că tot şi toate ce le judeci
Au şi din gena ta o parte
Poate ai fi mai iubitoare
Aşa cum spui că eşti de fapt
Aşa cum le pretinzi pe toate
De cauți mereu vină
De critici în surdină
De poveşteşti adesea tuturor
Că tu eşti doar lumină
Iar eu adesea întuneric copt
De crezi că astfel sunt de vină
Cum vrei să nască un nou nou
Şi-o mare nouă, pură, fragedă lumină?
Când frate ți-este ura, mândria şi orgoliul
De tot repeți aceeaşi strofă
Ți doar să-mi spui că eu,
Sunt tot acelaşi negru vis,
Sunt tot acelaşi om - neomul
Marius Ene, 27.07.2023, Brasov, Romania
Fanta
Fanta, Fanta, dulce Fanta
Esti ca o zeita acra
Si de-or pune mai mult zahar
Tot asa ii fi, tot acra
Nu esti acra ca de bors
Ci esti ca o zama chioara
Care face numa' rana
La stomace
Ca pe-acolo sta si face, zaharul
Tot ce ii place.
Poezie dedicata unui bun coleg caruia i-am reprosat mereu ca bea prea mult suc :)
22 55
Doi e mare gospodar
Doi e mare făurar
An de an sunt în pătrar
Doi de doi pe-un piedestal
Au mai pus în sac, un număr
Sacul, gata să se rupă
Plin de-atâtea cifre mari
Cinci e numărul din sac
Care şade-acum pe burtă
Istovit de-atâta muncă
Peste el se puse-acuma
Un alt cinci, de nou pătrar
Amundouă vor să fie
Frați cu noul făurar
Marius Ene, Polonia, 31.03.2024 ( la cerere Ionel A. și Cîmpean care pe 22 Aprilie au ziua de naștere, una de 55 de ani)
Reîntoarcere
Aş merge desculț, pe-un deal
Într-un sat de-odinioară
Unde păsări, cântă la vioară
De Enescu..rapsodie
Râd copaci din neam în neam
Câtă fericire vie!
Vuietul văratec al crengilor de pomi
Ce-mi tot trezeau adesea, atât de mulți fiori
Acum am înțeles, aievea
Dar nu-i încă târziu cât încă mai e dor
De veri toride, de dimineți pripite
De munca pe ogor,
De Azorei, de iezi, de iepuri şi de flori
Erau furtuni de dimineți de vară,
Ce-mi tot trezeau adesea, atât de mulți fiori
Pe ulițe înnoroite
Adeseori păşeam desculț, căci n-avem cizme
Dar fără teamă c-am să mor
muşcat de viețăți închipuite
Acum am înțeles, era o primitivă terapie
Marius Ene, Elbląg, Poland, 01.10.2023, 18⁰⁰
OMAGIU (pentru Eminescu)
Pe acest tărâm presărat cu piscuri
Presărat cu dealuri și cu verzi câmpii
Este marea-albastră, ce ni se deschide
Și ne-ndeamnă zilnic să mai fim copii
Este țara toată, eul nostru demn
Doruri multe poartă, doruri mult dorite
"O, rămâi, Luceafăr!" viu în vremuri mute
Eminescu astăzi, Eminescu mâine
Viu în cărți, în suflet, viu și în cuvinte
Știm că "Vreme trece,", știm că "vreme vine"
Până când, din nou ne-om aminti de tine,
"O, rămâi" al nostru, "O, rămâi" cu bine!
Marius Ene, 15.01.2025, Polonia
Reci (de Noiembrie)
Peste noaptea nesmintită
Se așază nevăzut
Aburi albi, neașteptați
Reci de bucurie, iarăși
Ne-au găsit întunecați
Deși, vara îmbelșugată
O suită de savoare
Ne-a îndestulat sublim
Cu al ei potop de soare
Cu-ale florilor alai
Și culori mirositoare
Multe mări nemărginite
Ne-au scăldat, ne-au adăpat
Munții ne-au împrumutat
Din răcoarea lor senină,
Până când, în iarna plină
Ne-o va cere înapoi,
Știind că vom avea nevoie
De căldura dintre oameni,
De căldura cea din vară
Înmagazinată-n noi
Totuși..
Nu ne-au fost îndeajuns acestea
Aburi albi, neașteptați
Reci de bucurie, iarăși
Ne-au găsit întunecați
Sec Noiembrie se-ntreabă
Câtă neplăcere-ncape
Într-un suflet îmbuibat?!
Marius Ene, 11.11.2024, Polonia
Decade ..(re) (II)
Şi cum să fie alb, când noi îl înnegrim?
De false judecăți corecte
Crescute-n ani de critici, de suspin
De mari orgolii ce revin
Şi iarăsi.. tot revin
Oh, tu Mândrie! mândră rece calitate
Ce crezi că tu le poți a socoti pe toate
Eşti frate geamăn cu Orgoliul
Şi el şi tu, aievea judecați
Ca fiind superiori şi veşnici
Dar veşnic asprii, neînduplecați
Sunteți doar falşi modeşti şi binevoitori
Şi totuşi ..judecați!
Nici Soarele-n splendoarea-i rumenă de foc
Nu poate potoli asemenea potop
Potop de sete de dreptate,
Potop de ruginite creiere deşarte
De ură, de mândrie, de umilință vie
Ce te aduc să simți, să spui,
Să crezi cu patos, cu tărie
Că viaţa e doar parte din Mândrie
Deşi eşti ființă unică şi încă vie
Ce ai crescut cu demnitate pură şi lucie
În zece ani de lupte de dreptate
De compromisuri limită, forţate
Ajuns-ai să le spui pe toate
Cuvinte aspre şi grețoase
De-ar fi mai blânde ale tale
Limbă de foc, inimă de taur
De-ai şti că tot şi toate ce le judeci
Au şi din gena ta o parte
Poate ai fi mai iubitoare
Aşa cum spui că eşti de fapt
Aşa cum le pretinzi pe toate
De cauți mereu vină
De critici în surdină
De poveşteşti adesea tuturor
Că tu eşti doar lumină
Iar eu adesea întuneric copt
De crezi că astfel sunt de vină
Cum vrei să nască un nou nou
Şi-o mare nouă, pură, fragedă lumină?
Când frate ți-este ura, mândria şi orgoliul
De tot repeți aceeaşi strofă
Ți doar să-mi spui că eu,
Sunt tot acelaşi negru vis,
Sunt tot acelaşi om - neomul
Marius Ene, 27.07.2023, Brasov, Romania
Fanta
Fanta, Fanta, dulce Fanta
Esti ca o zeita acra
Si de-or pune mai mult zahar
Tot asa ii fi, tot acra
Nu esti acra ca de bors
Ci esti ca o zama chioara
Care face numa' rana
La stomace
Ca pe-acolo sta si face, zaharul
Tot ce ii place.
Poezie dedicata unui bun coleg caruia i-am reprosat mereu ca bea prea mult suc :)
22 55
Doi e mare gospodar
Doi e mare făurar
An de an sunt în pătrar
Doi de doi pe-un piedestal
Au mai pus în sac, un număr
Sacul, gata să se rupă
Plin de-atâtea cifre mari
Cinci e numărul din sac
Care şade-acum pe burtă
Istovit de-atâta muncă
Peste el se puse-acuma
Un alt cinci, de nou pătrar
Amundouă vor să fie
Frați cu noul făurar
Marius Ene, Polonia, 31.03.2024 ( la cerere Ionel A. și Cîmpean care pe 22 Aprilie au ziua de naștere, una de 55 de ani)
Reîntoarcere
Aş merge desculț, pe-un deal
Într-un sat de-odinioară
Unde păsări, cântă la vioară
De Enescu..rapsodie
Râd copaci din neam în neam
Câtă fericire vie!
Vuietul văratec al crengilor de pomi
Ce-mi tot trezeau adesea, atât de mulți fiori
Acum am înțeles, aievea
Dar nu-i încă târziu cât încă mai e dor
De veri toride, de dimineți pripite
De munca pe ogor,
De Azorei, de iezi, de iepuri şi de flori
Erau furtuni de dimineți de vară,
Ce-mi tot trezeau adesea, atât de mulți fiori
Pe ulițe înnoroite
Adeseori păşeam desculț, căci n-avem cizme
Dar fără teamă c-am să mor
muşcat de viețăți închipuite
Acum am înțeles, era o primitivă terapie
Marius Ene, Elbląg, Poland, 01.10.2023, 18⁰⁰