Îngerii de gheață

Îngeri sunt, veniți din cer,

Aduși de aripi comandate;

Când un om simte dureri,

De îndată-s puși pe fapte.

 

Albul lor nu-i orbitor,

Dar e luminos și sfânt;

Glasul lor nu-i grăitor,

Ci transmite al lor gând.


Categoria: Poezii filozofice

Toate poeziile autorului: Ion Coman poezii.online Îngerii de gheață

Data postării: 28 decembrie 2019

Timp de citire: ~1 min.

Vizualizări: 2451

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Mă vei căuta

Mă vei căuta atunci, cândva,

Mă vei căuta tu, disperată;

Si-ți voi aduce-aminte, da,

Cât erai de curtată!

 

Te-apreciam și respectam,

Si-ți ofeream mai totul;

Credeam în tine si voiam,

A inimii să-ți fiu votul.

 

Să te iubesc și să te am,

Ca să te simți iubită;

Vai doamne ce bine eram,

Doar să fi fericită.

 

Si totuși tu nu te-ai gândit,

Ca roata se învârte;

Si-acuma ce te-ai osândit,

C-un suflet spre deșarte.

Mai mult...

Mândria

Mândria este pretutindeni,

O lume plină de ignoranți;

Se cred și cei mai cetățeni,

Si primii vin ca aspiranți.

 

Mândria înghite suflete întregi,

Le macină, le-aruncă-n societate;

Mai toți se simt, se cred mari regi,

Sub false-idei numite democrate.

 

Mulți nu înțeleg că însăși România,

E încă sub jugul fenomenului Pitești;

Că răul si-a schimbat mânia,

L-a transformat în depravări prietenești.

 

Mândria-i, păcatul suprem,

Primordial, luciferic sub pământ;

O Doamne, iartă-mi România,

Al vieții nost-prim legământ. 

Mai mult...

O iubire, Maria

Eram singur ca acum,

Era noapte, și încă cum;

Te voiam în viața mea,

Ai venit ca si o stea.

 

Am vorbit cu al meu dor,

Dorul de-acel viitor;

Dorul de acel trecut;

Dorul de ce a început.

 

Acum simt iar ca-năinte,

Nu-mi găsesc gram de cuvinte;

Doar cu tine aveam tot,

Acum doar durere pot.

 

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Sentiment amar

 

 

Acolo unde pașii tac,

Se frâng poteci în amintire,

Și-n urma lor rămâne-un veac,

De nesfârșit și tânguire.

 

Din tine-a mai rămas un semn,

O lacrimă răzleață pe sub pleoape,

Și curge aidoma unui lemn,

Ce-i dus la nesfârșit de ape.

 

Se strânge noaptea-n jurul meu,

Cu brațe reci mă înconjoară,

Și pentru mine-i ca un zeu,

Ce-n carnea mea prin ochi coboară.

 

Și nu mai știu dacă mai sunt,

Simt doar o rană ce m-alină,

Dar dintre toate cel mai crunt,

E-a ta tăcerea care mă termină.

 

Se-nchide drumul dintre noi,

Ca o fereastră în furtună,

Și va ploua peste amândoi,

Necontenit, obraznica minciună.

 

Pe buze-mi stă un sentiment amar,

Ca bruma albă dimineața,

Și-l port tăcut, ca piatră de hotar:

Ce mi-am dorit, și ce-mi oferă viața.

Mai mult...

Un lup printre oi

M-am rătăcit în turma voastră blândă,

Purtând în piept un altfel de instinct,

Privit de toți cu teamă și osândă,

Un lup ce-nvață-n taină cum s-a stins.

 

Văd lâna albă, liniștea din cale,

Dar sub blândețea voastră de acum,

Eu simt cum se trezește o mare jale

Umbrele unor colți uitați pe drum.

 

Voi vă feriți de umbra mea fugară,

Vă e frică de privirea mea din zori,

Dar oare cine v-a-nvățat să taceți oare

Și să uitați că ați fost stăpâni până în nori?

 

Un lup nu poate sta cu oile-n turmă,

Chiar dacă ele-au obosit să muște,

Căci legea sângelui nu lasă-n urmă

Decât pământ ars și instincte înguste.

 

Ați fost odată stăpâni pe-acest munte,

Ați sfâșiat furtuna cu al vostru pas,

Iar astăzi stați cu ochii plecați în frunte,

Așteptând ciobanul... ceas în ceas.

 

Eu plec din turma voastră, nu pot să rabd

Să văd cum mândria din voi s-a stins.

Un lup rămâne lup, chiar și când e slab...

Iar voi... ați uitat focul ce a mocnit.

Mai mult...

Riga

Riga Riga unde ești tu?
Sunt un conte fără Riga și Soare
Venit am într-un secol greșit
Riga Riga de ce nu te arăți ?
Rămân un cireș nobil între spinii plebei

 

Mai mult...

Nu căuta la oameni

 

Nu căuta la oameni răspunsuri salvatoare,

Cum poartă iarba roua, ei adevărul poartă, 

Un tremur ce dispare când soarele răsare, 

Un șir de dulci cuvinte dar dintr-o limbă moartă. 

 

Sunt unii care-şi leagă speranţa de avere,

Ca naufragiatul mâna de lemnul rătăcit, 

Dar aurul nu poate ţine imensa sa durere, 

Când sufletul începe să-i fie schingiuit. 

 

Mai înţelept e crinul ce-ți mângâie vederea, 

Şi moare fără teamă sub ploile târzii,

Decât acel ce zilnic își cântărește averea, 

Își numără arginții dar anii-i sunt pustii. 

 

Că omul vine singur şi pleacă tot aşa,

Cu fruntea poate plină de stele ori de tină,

Și nimeni nu ia lumea în palma sa deplină,

Ci doar o umbră rece ce-ncet va dispărea. 

 

Nu-ţi încărca bocceaua de lucruri trecătoare,

Castelul de nisip întotdeauna valu-și cheamă, 

Iar sufletul, la fel, e prins într-o vâltoare, 

Ce-l smulge din lumină și-n beznă îl destramă. 

 

Priveşte cum pădurea nu plânge frunza moartă,

Ci-şi strânge seva mută în rădăcini adânci, 

Apoi și mai puternic se înfige-n lutul ce o poartă;

Aşa şi tu, din ce s-a sfărâmat, pe toate să le strângi. 

 

Să nu-ţi blestemi durerea, nici viața trecătoare,

Când anii se adună și trupul ți-l apasă, 

Că omul nu e singur, nu-i umbră pieritoare,

Ci-i raza de lumină care se-ntoarce acasă. 

Mai mult...

Respirație

Inspir aerul unic, singular,
separat de tot ce e vulgar.
Aerul, pur și murdar, mă satură
de dorința închipuită ce mă separă,
de dorința ce se exprimă.

 

Mima mimează amuțirea,
rea voință într-un meci de scrimă.
Vorbirea ți-e reală, dar la fel și uitarea.
Invidia zâmbită, ura ecranizată se zbate,
mutată între pereții reci, de voci uzate.

Terță, într-un plan deja finalizat,
nu ești părerea pe care am mizat.
Binele e discutabil,
răul — inevitabil.

Lasă-mă mobil
într-un rai realizabil.
Tactil, simt sticla purtată și lăsată,
odată visată,
acum o vorbă rușinată.

 

Inspir unicitatea aerului perturbat,
care a urlat și nu a mai sperat,
totul în urmă a lăsat.
L-am apucat și l-am inspirat,
de vise nesaturat.

Mai mult...

Societatea.. amenințarea vieții mele.

De ce pare viața sicriul care mă înfășoară?

Principii.. ce sentimentele-mi omoară,

ordine, grabă, automatisme…

Ne mai putem numi „umani”

sau simple mecanisme?

 

„Trebuie să faci.” „Cred că ar trebui.”

Toți spun în jur,

însă..la ce-ar contribui?

Ar fi de folos să vorbesc despre umanitate?

acolo unde nu există

măcar capacitate..?

 

Simt cum totul putrezește în adâncul meu,

fiecare bucățică

ce formează ideologia de „muzeu”.

Mă simt o muză clădită de o societate,

o prezență feminină goală,

Dar cu atât de multă sensibilitate.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍