Îngerii de gheață

Eram singur ca acum,

Era noapte, și încă cum;

Te voiam în viața mea,

Ai venit ca si o stea.

Am vorbit cu al meu dor,

Dorul de-acel viitor;

Dorul de acel trecut;

Dorul de ce a început.

Acum simt iar ca-năinte,

Nu-mi găsesc gram de cuvinte;

Doar cu tine aveam tot,

Acum doar durere pot.

Mă vei căuta atunci, cândva,

Mă vei căuta tu, disperată;

Si-ți voi aduce-aminte, da,

Cât erai de curtată!

Te-apreciam și respectam,

Si-ți ofeream mai totul;

Credeam în tine si voiam,

A inimii să-ți fiu votul.

Să te iubesc și să te am,

Ca să te simți iubită;

Vai doamne ce bine eram,

Doar să fi fericită.

Si totuși tu nu te-ai gândit,

Ca roata se învârte;

Si-acuma ce te-ai osândit,

C-un suflet spre deșarte.

Mândria este pretutindeni,

O lume plină de ignoranți;

Se cred și cei mai cetățeni,

Si primii vin ca aspiranți.

Mândria înghite suflete întregi,

Le macină, le-aruncă-n societate;

Mai toți se simt, se cred mari regi,

Sub false-idei numite democrate.

Mulți nu înțeleg că însăși România,

E încă sub jugul fenomenului Pitești;

Că răul si-a schimbat mânia,

L-a transformat în depravări prietenești.

Mândria-i, păcatul suprem,

Primordial, luciferic sub pământ;

O Doamne, iartă-mi România,

Al vieții nost-prim legământ. 

Unde-va ,

Stă un 

Aspectul obosit, se estompează încet sub  greutatea zilelor ce nu se mai termină

Și glasul otravitor și teribil, pătrunde în sufletul cu dorința armă mortală să devină

Despărțind sufletul și corpul  omenesc  pentru viitoarele încercări

Prevalând într-o formă teribilă și grozavă care crează  mii de tăceri

Frica grozavă și foarte pătrunzătoare a schimbat  bunătatea  în cel mai ștrașnic rău pământesc

Durerea aspră și înțepătoare, mă trage ca o ancoră spre fundul mării în care moartea distruge totul omenesc

Și acuma încet,  fără motive și cauze vine sfârșitul dureros  pe meritul vieții mele

Și acum sunt în sfârșit nebun, care  niciodată nu  va putea ajunge la cele mai frumoase stele

Fiecare  o nouă  respirație la sfârțitul zilei este extrem de dureroasă

Dar am  făcut alegerea aceasta   conștient fără a obține steaua cea mai frumoasă

Am crezut că asta mă va ajuta, să mă ridic din genunchi pentru oprirea nedreptății

Dar alegerea incorectă omoară și te impune să te schimbi în favoarea minorității

Schimbul de la bun spre rău, devine  deja o ușurință plăcută cu gustul de câștig

Simt cum bunătatea din mine dispare și răul la fiecare pas mă așteaptă cu undița și cârlig

Și doar o atingere  a unui  înger pământesc, mă  poate  opri de la caderea în răutate

Și doar un singur glas plăcut și sincer mă  poate  duce spre dreptate.

Nu e un gest, nici patimă de-o clipă,

Ci e suflarea ce-a trezit pământul,

E zborul care n-are nicio aripă

Și taina-n care-și află loc cuvântul.

E o contopire-n care eul moare,

Spre-a naște un întreg fără hotare,

O veșnicie-n formă de mirare,

Ce face moartea să pară o eroare.

La capătul a tot ce e lumesc,

Rămâne doar acest magnet divin,

Două scântei ce-n marea liniște plutesc

Și-un univers de sensuri, pur și lin.

Alunecând pe-a apelor oglindã,

Stingherul cãlãtor, în barca sa,

Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã

Încã o zi, din cele câteva!...

La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:

Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?

Un şir de zile lungi, chinuitoare,

Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?

De fapt, de ce venim pe-aceastã lume

Zbãtându-ne a supravieţui?

- Spre a trãi şi a purta un nume

  Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -

Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,

Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!

Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,

Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!

Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã

Din zori de zi, pânã noaptea târziu;

Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,

Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...

Pentru pãmânt, popoarele se ceartã

Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!

Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:

"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"

Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul

Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;

Totul ne dã la început, pãmântul,

Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!

Iar cât despre necruţãtoarea fricã,

O regãseşti în orice cromozom;

- Mãsura ei mai mare sau mai micã -

Asta... depinde de la om, la om.

Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,

Cu ea se naşte orice muritor,

Ea nu ridicã semne de-ntrebare

Ci degetul ei ameninţãtor!

De bunãvoia ei, nu iese-afarã,

Nici nu renunţã uite... numa-aşa;

Decât când e poftitã sã disparã,

De Unul mai puternic decât ea.

Ce poate viaţa fi, decât o sumã

De vise lungi, în propriul aşternut.

Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,

Constat c-atât de repede-a trecut!

                           ☆

Ţine-te drept, amice, pe picioare,

Şi uitã-te puţin în jurul tãu!

Trateazã nepãsarea, ca atare,

Privind-o ca pe cel mai mare rãu!

Cãci pierderea de timp este o crimã

Când sunt atâtea lucruri de fãcut!

Din TIMP, o parte eşti: una infimã,

Prezentul sãu, la modul absolut.

Întreaga ta lucrare pãmânteascã

Pãstratã-i în al Cerului album.

Ferice cel ce vrea sã dobândeascã

Ce nu se poate pierde nicidecum!

"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1) 

14.11.2021, Gostkow, PL

Port în mine o catedrală de foc,

Unde arde lumea întreagă, în tăcere.

Clopotele bat din carne și fum,

Iar rugăciunile voastre se sfărâmă-n cenușă.

Visele sunt oglinzi sfărâmate,

Cioburi ce-și cred strălucirea soare,

Dar eu calc peste ele desculț,

Lăsând sângele să scrie o poezie nemuritoare.

Nu mai cred în chipuri curate,

În brațe ce-ascund un adăpost,

Dincolo de ele totul se ruinează,

Roasă de foamea unui suflet fără rost.

Și dacă cerul s-ar prăbuși din miez,

Și soarele s-ar stinge într-o clipă,

Aș râde — fiindcă lumea, în sfârșit,

Și-ar bea otrava până la ultima dorință.

Iar când veți rămâne goi,

Fără chip, fără glas, fără minciună,

Voi râde, ca un zeu obosit,

Cu inima arsă și îngropată-n lumină.

Simt cum mi se usucă întreg corpul

Cum mi se răcește sângele în vene

Cum mă învăluie un întuneric și îmi pierd scopul

Cum joacă gânduri negre în tot felul de scene

Și aș tipa până aș răgușii, dar prefer să mă sufoc

Că de-aș vorbii n-ar înțelege nimeni ce parafrazez

Ar zice că-s nebună, psihopată, să-mi dau foc

Că doar eu pot durerea să-mi poetizez

Și îl simt iar, sentimentul de gol în piept

Cum mi-e sufletul străpuns de-un baltag, încet

Cum întunericul e al inimii adept

Iar tot ce aș mai putea rostii-i un scâncet de îngheț

Alerg și-ncerc să fug din iadul ăsta

Dar nu cunosc nimic altceva în afară de el

Și mă-ntorc la ce mi-e “acasă” căci altundeva n-aș rezista

Iar în capul meu răsună același cântec “ vesel ”…

Și mă asurzește, mă rănește, zdrobește oasele din mine

Sunt doar un sac de lacrimi, frustrare… acumulare

Lupta sângerie dintre suflet și gândire n-o să se termine

Până nu-mi opresc eu sângele din circulare