Îngerii de gheață

Tic, o clipă care fuge,

În tăcerea ce se duce,

Își dansează-n ritm ușor

Pașii unui visitor.

Tic, o șoaptă-n noaptea grea,

Fără sunet, fără stea,

Caută să prindă-n zbor

Timpul care-i trecător.

Tic, și-i iarăși dimineață,

Orele își poartă ceața,

Dintr-un ceas pierdut în veac

Răsare dorul și-l desfac.

Tic, rămâne ca un semn,

Sufletul în taină-i demn.

Tic... un gând se pierde-n vis,

Și tot ce-a fost, acum s-a scris.

Unde-s nopţile în care
Tu fiind un visător,
Printre stele, ca în mare
Te plimbai neştiutor.

Fiind zeu, sau un copac
Rătăcind prin amintiri,
Şi bogat, dar şi sărac
Tot copil, şi versuri scrii.

Adorai să vezi lumina
Liniştea, în plină noapte,
Încercînd să afli taina,
De parcă citeai o carte.

Eşti copil, dar şi matur
Te impui sau nu cu paşi!
Timpul e nemuritor,
Apa curge, tu o laşi.
...

Întoarce pagina, acum să treacă,

Prin timp și ziua asta-nnegurată,

Și chiar dacă durerea te îneacă,

Din rană smulge-ți vârful de săgeată.

Cu tot cu carne-n intestine răsucită,

Și dinți tăioși spălați în zeamă de cucută,

O altă blasfemie încă nerostită,

La ceas de bătălie lungă și pierdută.

Eskander al lui Philip, a ieșit la luptă,

Falanga și-a trimis-o către Babilon,

Prundișul sub privirea lor se surpă,

Și homo sapiens încearcă să rămână om.

Îi văd, se-aruncă peste rânduri scribii,

Cuvintele izbesc în lănci și-n scuturi,

Din tăieturi adânci de gânduri și de tibii,

Prin zbor înalt de picături și fluturi.

Întoarce pagina, chiar dacă n-ai citit-o,

Să treacă noaptea asta neagră peste lume,

Cei dinainte-au rupt-o și-au mototolit-o,

Aici au mai rămas doar versuri, fără nume.

Atâtea veacuri încă-ți ard prin vene,

Cenușa lor mai fumegă uitarea,

Și se întorc din când în când prin vreme,

Să se răzbune ori să-și caute iertarea.

Oh suflet drag,

Aceste sentimente-

Acest fapt- 

De a pune totul pe hârtie

Este o binecuvântare sau o pedeapsă ? 

Un dar sau nu ...

Iarăși în miez de noapte mă gândesc

La ce joc amuzant jucăm,

De ce numai iubirea și durerea

Versuri scot din poet.

Cum în angoase întunecate mă aflu

Fiori reci mă trec,

Suflu înghețat-tăios,

Mă poarta în vânt,

Asemenea unui fulg de zăpadă 

Prea mic și inocent 

Fară puterea de a alege 

Unde să se așeze ...

Fiindcă el doar plutește 

Într-un neant .

Așa că întreb :

De ce nu am somn,

Dar nici vlagă ?

Pare a mă fi certat cu odihna!

Oare sa supărat pe mine 

Când printre stele 

Iar am zăbovit? 

Sau când pe poteci de munte 

Am umblat?  

Când frunze de toamna

Am admirat,

Pe străzi întunecate 

Cu eșarfa-n vânt 

Dar cu zâmbet cald în suflet? 

Oare asta să mi fie pedeapsa ,

Prețul plătit,

Pentru acest dar ? 

Îngândurată printre fum de țigară.

Blocată într-o agonie amară,

Înconjurată printre umbre străine,

Dorind ca totul să se termine.

Umblând prin întuneric crunt,

Și pierdută, mă scufund

Încercuită de neliniște tulburătoare,

Mă regăsesc într-o pădure fermecătoare.

Apoi, simt cum se stinge în vânt,

Fiecare sentiment frânt 

Renăscând înapoi ca sacrificiu,

Pentru satisfacția păcătosului viciu.

Dar mioara cea laie

Se duce vioaie

Prin negrul zăvoi

La țarcul de oi

La cânii mai mari

Cei aprigi și tari

Pă-l crunt mi-l ochește

Și bravă rostește:

- Dulăule dragă

Diseară nu-i șagă

Că al nostru stăpân

E la capăt de drum

Că la apus de soare

Vor să ni-l omoare

Ciobanul vrâncean

Și cu cel ungurean

Chiar după păscut

Că e mai avut.

Râvnesc și urzesc

Un gând nebunesc

Vor viața să-i curme

Să ne lege în turme

Și după amurg

Să ne vândă în târg.

- Mioriță laie,

Laie, bucălaie,

Dar ce-a zis stăpânul,

Al nostru, românul?

- E cam șovăielnic

Și își scrie pomelnic

Ceva cu o nuntă

Și-o mamă căruntă

E doar istovit

Fără vlagă, sleit

Tu dă-te încoace

Să-i rupi de cojoace

Să-i joci în picioare

Să-i muști unde-i doare

Ești cel mai frățesc

Și mai bărbătesc,

Dar scarmănă-i bine

În seara ce vine

Că iarba-i de miei

Și dulăul de ei

Gonește-i la vale

Să ne piară din cale

Uitați să ne fie

Să se ducă-n pustie!

Și dulăul plecă

Și mi-i încăieră

În dosul stânii

Laolaltă cu cânii

Și-i scărmănă tare

De cerură iertare

Pe câmp alergând,

Din ochi lăcrimând.

Iar cel moldovan

Rămas ortoman

Își găsi un loc

Și făcu un foc

Sus în țara ielelor

Unde-i iarba fiarelor

Regina albinelor

Și ursitul zânelor.

Din desagă a scos

Un fluier frumos

Fluieraș de fag

Și zise cu drag

Un cântec de crai

Pe-o gură de rai.

Moldovan

de Vali Brașoveanu

1 mai 2023

Eram singur ca acum,

Era noapte, și încă cum;

Te voiam în viața mea,

Ai venit ca si o stea.

Am vorbit cu al meu dor,

Dorul de-acel viitor;

Dorul de acel trecut;

Dorul de ce a început.

Acum simt iar ca-năinte,

Nu-mi găsesc gram de cuvinte;

Doar cu tine aveam tot,

Acum doar durere pot.

Mă vei căuta atunci, cândva,

Mă vei căuta tu, disperată;

Si-ți voi aduce-aminte, da,

Cât erai de curtată!

Te-apreciam și respectam,

Si-ți ofeream mai totul;

Credeam în tine si voiam,

A inimii să-ți fiu votul.

Să te iubesc și să te am,

Ca să te simți iubită;

Vai doamne ce bine eram,

Doar să fi fericită.

Si totuși tu nu te-ai gândit,

Ca roata se învârte;

Si-acuma ce te-ai osândit,

C-un suflet spre deșarte.

Mândria este pretutindeni,

O lume plină de ignoranți;

Se cred și cei mai cetățeni,

Si primii vin ca aspiranți.

Mândria înghite suflete întregi,

Le macină, le-aruncă-n societate;

Mai toți se simt, se cred mari regi,

Sub false-idei numite democrate.

Mulți nu înțeleg că însăși România,

E încă sub jugul fenomenului Pitești;

Că răul si-a schimbat mânia,

L-a transformat în depravări prietenești.

Mândria-i, păcatul suprem,

Primordial, luciferic sub pământ;

O Doamne, iartă-mi România,

Al vieții nost-prim legământ.