Simplu și târziu

Prin marea de verde si floare,

Ne pierdem cu pasii grăbiti

lar mai, cu bratele-i de soare,

Ne strânge la piept, fericiti.

Se simte în aer un cantec

Parfum de cires si de dor,

E-al vietii suav descântec

Purtat de un vânt călător.

Te uită cum totul învie,

lubirea e-un dar infinit

În mai, orice clipă e vie

Sub cerul curat, însorit.

În roșul aprins, sub soarele rar,

E gustul de mai, un dulce calvar,

Dorul se sfarmă sub buze flămânde,

Aroma iubirii prin vene-mi pătrunde.

E chipul ce în suflet stârnește viață 

Un fruct de lumină plin de speranță 

Căci dragostea ei, ca o vară ce vine,

E gustul sublim, ce inima-mi mângâie.

Se scurge Mai prin degetele serii,

Și albul din cireși s-a scuturat,

E ultimul parfum al reînvierii,

Pe care vântul ni l-a împrumutat.

Mugurii verzi s-au preschimbat în frunze,

Iar verdele e crud, dar mai tăcut,

Se pierde-n umbre vremea de demult,

Iar glasul păsărilor a tăcut.

E asfințitul blând, o presimțire,

Când liliacul se usucă-n prag,

Se duce-o lume, mândra ei sclipire,

Lăsând în urmă tot ce-a fost mai drag.

Mai e puțin. Se stinge-ncet visarea,

Și macii roșii bat de-acum la geam,

Se schimbă iar și cerul, chiar și marea,

Pierzând parfumul ce mult îl adoram.

Te-ai urcat desculță-n pomul plin de soare,

Cu rochia-nflorată și ochi de peruzea,

Ești cea mai dulce și neastâmpărată floare,

Ce-a înflorit în mai, în grădina mea!

Îți pui după ureche perechi-perechi cireșe,

Și râzi cu poftă, mușcând din fructul crud,

Iar eu, pierdut în pletele-ți rebele, 

Doar muzica din pașii tăi o mai aud.

Ai gura roșie, mânjită de dulceață,

Și-mi furi o sărutare cu gust de primăvară,

Ești toată o lumină, o poftă de viață,

Ce face timpul, ca stă in loc... sa pară. 

Hai, prinde-mă de mână, să fugim prin verdeață,

Cu buzunare pline de sâmburi și de dor,

Ești cireașa mea de mai, cu rouă pe față,

Și te iubesc așa... de mor❤️

lubirea e vie în firul de iarbă

În mugurul gata să spargă în flori,

O forță divină ce face să fiarbă

Lumina din sufet în zeci de culori.

Pusnicul cântă, nu mai e singur,

Pădurea răsună de pasii tăi dragi

Prin zumzet de miere si ceruri de azur,

Te-ntorci ca o taină în umbra de fagi.

Ce dulce-i trezirea când viața învie,

Si omul cel drag se întoarce din drum!

Pământul si cerul devin o poezie,

lar dorul e doar... un parfum.

Parfumul greu de liliac se varsă,

Prin geamuri larg deschise spre amurg,

Iar amintiri în piept încep să ardă,

Ca niște râuri care-n suflet curg.

Ea trece lin, cu pas de catifea,

Purtând în plete movul de poveste,

O floare vie-n flăcări de mătase,

Așa cum doar în vis femeia este.

Și se confundă chipul ei cu floarea,

În adierea serii, caldă și ușoară,

Esență pură de parfum și dor,

Ce arde-n fiecare primăvară.

În gradina cu trandafiri,
Am găsit acei spini ,
Uneori m-am înțepat
Și am sângerat,
Dar inima n-a putut
Să o încerce iar.

În întuneric te-am găsit,
În întuneric te-am pierdut.
Sclipeai tare și mocnit
Când inima tu mi-ai rănit...

Voi uita tot, dar nu pe tine,
Căci totul a avut un început
Un final ce a durut,
Dar cu un scop neprevăzut.

Clipa aceasta este prezentul nostru 

Acum, eu te învăț pe tine

Sufletul tău îl colorez cu albastru 

Și - l contopesc cu galbenul din mine 

Rezultă verde crud de iarbă 

Ce- așterne liniște în noi 

Inspir parfumul intrigant de nalbă 

Și înțeleg ce- nseamna " a fi doi"

Doi este de fapt întregul 

Perfect, rotund și absolut 

Prin tine eu descopăr infinitul 

Și mă dezbrac de haina mea de lut.

Imaginează-ți fluturii cenușii,

cu aripi visând zborul…

Au o singură misiune până mâine,

să-ți spună cât te iubește autorul.

Imaginează-ți că peste vară, s-a așternut o primăvară subită,

în care mugurii izbucnesc din ramuri

ca niște picături de lapte în amiezi,

clipești puțin și când îți deschizi ochii frumoși,

toate florile au înflorit și-ți zâmbesc.

Și nu numai ele, toți oamenii din peisaj zâmbesc fără să știe de ce,

ca și cum fericirea a ajuns într-un oraș al nimănui

Și a desenat zâmbete pe fața oricui.

Într-un colț poți să-ți imaginezi un florar,

Care zâmbește de parcă aerul ar fi nectar.

În acest peisaj imaginează-ți și păsări,

multe și colorate care lasă în urmă pene amestecate cu petale de flori

ce se aștern pe asfalt și preschimbă mersul oamenilor

În zbor.

În această poveste păsările și viețile lor misterioase,

sunt la fel de importante ca ale noastre.

Acum că ți-ai imaginat,

Vreau să-ți mărturisesc și anume…

Că atunci când îmi imaginez cum îți ating mâna,

Stomacul meu aduce la viață această lume.

Acum că ți-am spus asta și ți-am schițat acest tablou,

Stomacul meu a făcut acest lucru din nou.

Inimioară îmi zice 

Și-s plină de sânge

Sunt rană ,flacără și foc 

Sunt toate acestea la un loc.

Iubesc ,sștept,mă zbat ,mă înfurii

Doresc ,te chem și te blestem,

Sunt caldă ,plină și bogată 

Îndrăgostită-s de o-fată

Cu suflet de vrăjitoare.

Nici nu știe c-o iubesc

Nici nu știe că-am murit

Ca un soare în asfințit

Blestemând pe-un vechi altar 

C-am iubit-o în zadar.

Păcatul omenesc
Că nu vorbesc, despre ceea ce iubesc,
Îmi ascund sentimentele
Ce rar se întâlnesc, 
Degeaba, oamenii nu rănesc,
Durerea când o găsesc
Cu alții o împărțesc, 
Mă doare pe mine
Să te doară și pe tine,
Să plângi, atunci când mii trist mie,
De altfel mă dezamăgesc 
Într-a ta iubire
Pe care nu o prețuiesc, 
Nu mai vreau dezamăgire
Dar e tipul meu de fericire...