Oare de ce

Închid ochii si îl simt

Îl simt adânc în mine

Papilele nu se dezmint 

Simt gust de fericire...

Un dor de vin imi vine

Năvalnic mă-mpresoară

Nu l-aș pierde vreodată 

E dulcea mea povară.

Închid ochii și îl simt

Sa plâng imi vine de-al său dor

Un dor ce nu piere nicicând 

Doar zace intr-un pahar gol.

Ii simt mirosul...o dulce adiere

Se pitește în sufletul ce îl dorește 

Îmi umple paharul de poezie 

De-un an visul mi-l hrănește...

Te-am scris pe cer, dar ploaia mi te-a șters

Distanța dintre noi, pare că-mi fură pasul

Te-am tot cautat, dar vantul tot mi te-a dus

Mai departe... nu-ți mai știu ochii, nu-ți mai știu glasul.

Am fost insistentă față de tine

Și nu pentru c-aș fi obsedată de atenția ta

Pur și simplu îmi păsa, am vrut să fie bine

Urma să pleci...n-am vrut să doară lipsa ta...

Și-am insistat...ți-am pus pe tavă sufletul meu

Ți-am spus ce doare, cum mă simt...

Tu nici o clipă nu ai dăruit din timpul tău

Unui vin... unei calde îmbrățișări de sfârșit.

Am insistat și m-ai privit cu indiferență 

Îmi amintesc ades și sufletul mă doare

Cum ai tratat finalul nostru cu indolență 

Când tot ce îmi doream era... o_mbrățisare.

Oricât am insistat, ai plecat... și tot ce azi mă-nconjoară

Îmi este viață pură pe hârtie...

Și tot ce în mine ai atins vreodată 

S-a transformat în... nopți de poezie.

O să te-aștept în gânduri ce la răsărit apun

O să mă pierd în vise risipite ca un fum,

Nu-ți voi mai spune cât de mult te sper

Să te întorci...o clipă... îmbrățișați sub același cer...

O să te-aștept în nopțile pline de dor

Și-o să te port tainic în al viselor decor

Chiar de viața doar ne îndepărtează pasul

Măcar o dată și pentru noi, aș vrea... să bată ceasul...

O să te-aștept, deși mă mint că nu îmi pasă,

Inima îmi poartă o ultimă speranță rătăcită.... trează,

Că prin gând într-o zi, o să-ți trec și-o să-ți amintești 

Cât de dragă ți-am fost... cât de drag, încă îmi ești....

Poate-ntr-o bună zi îți vei aminti, poate vei sti,

Cum în tăcerea nopții te mai aștept să vii

Că dorul ce ți-l port, oricât de mult l-as frânge 

De la un timp doar al tău nume, îl știe... a plânge...

O să te-aștept cu dor nemărginit de a ta privire

Amintindu-mi cum o făceai pe-a mea să sclipească 

De câte ori se întâmpla să ne-ntâlnim și simțeam 

Cum în șoaptă îți spuneai.. "ca o păpușă este de frumoasă!"

Și ieri și azi te-am așteptat, tăcută...tristă 

Te-am așteptat s-apari aievea unui vis

Ca și când, în astă lume o speranță mai există,

Să ne mai fim, cum altă dată... ai promis...

O rază rătăcită 

De Soare-ngălbenită

Luminează divin

Într-un pahar gol de vin...

O lăcrămioara la geam îmi zâmbește 

Privirea în gol mi se pierde

O lacrimă dă să-mi cadă lin

Într-un pahar gol de vin...

Se-aude un clinchet cristalin

Ca un plânset sublim

Pentru o poveste sfârsită trist

Într-un pahar gol de vin....

Sunt intr-o continuă dilemă 

Deși gândirea mi-i fermă 

De gânduri ce se astern lin,

Într-un pahar gol de vin...

Pe masă am lăsat o pată 

De la o țigară sfărâmată

Și scrum împrăștiat... fin

Lângă un pahar gol de vin...

Cum simte sufletul a ta tăcere?

................................................  

Să-ți spun direct? Pe ocolite? 

Nu știu.. m-am lăsat rănită prea ușor.

Dar spune-mi cine pe cine minte, 

Când tot în jur arde de dor?

Spune-mi de ce tăcerea doare? 

De ce o simt ca pe-un regret? 

Plină de semne de întrebare... 

Cine evită să simtă mai concret?

Cum simte sufletul a ta tăcere?

.............................................

Să-ți spun direct? Pe ocolite? 

...Că-ți pare rău și-mi simți durerea

Căci la întrebarea "cine minte?" 

Ai răspuns chiar tu... cu tăcerea. 

Ne vom reîntâlni peste ani, cândva ...

Și ochii îmi vor fi reci... cum a fost inima ta...

C-am fost odată ca niciodată 

Un suflet plin de viață, fără cicatrici

Mă bucuram de noi, de viață 

Dar am rămas imprejmuită de frici.

Ne vom reîntâlni peste ani, cândva 

Mergând la braț cu amintirea ta

Cu amintirea a ce-am fost cândva 

Însemnată pe hârtie, într-o prefață 

Cu rămășițe ale vechiului meu suflet

Care încă mă bântuie în viață .

Ne vom reîntâlni peste ani, cândva 

Când uitată va fi despărțirea grea

Și luna-și va întoarce fața către mine

Și stele nu vor mai cădea 

Și inima-mi o să se dezghețe 

De doliul ce l-a purtat in urma ta.

Ne vom reîntâlni peste ani, cândva 

Când sufletu-mi va depăși durerea grea

Azi... nu-mi mai gasesc locul nicăieri 

Și sinceră să fiu, de la un timp nu mai încerc 

Sunt ca o frunză încă verde căzută din copac

Să mă ridic aș vrea...dar unde să mai plec?

Ne vom reîntâlni peste ani, cândva 

Și soarele din nou va lumina pe fața mea

Cum bine știi speranța mi-a murit ultima

Târziu de tot de ea m-am despărțit 

Și m-am lăsat învăluită de ceața uitării 

Să nu mai văd nici eu in lipsa ta... ce am devenit.

Ne vom reîntâlni peste ani, cândva 

Mai exact într-o altă viață...

În asta te văd cum dispari, cum te disipezi

Și nu pot face nimic... doar să mă conformez

Cum pleci de tot fără nici un cuvânt 

Te evapori ca și cum n-am fi fost nicicând. 

Am oprit amintirile la poarta sufletului meu,

Le-am învelit în trandafiri și ghiocei,

Am pus și crini imperiali, chiar și-un curcubeu,

Să pot ca să respir, atunci când mi-este greu.

Am adunat speranțe și visuri de copil,

Le-am strâns într-o trăistuță

Să nu le pierd nicicând.

Am pus și o idilă de dragoste-nfocată,

Și-am sigilat-o în suflet,

Să n-o uit niciodată.

Dar, în vâltoarea vieții,

Apar nori și furtuni …

Ne pierdem în minciună și devenim imuni.

Sfidăm chiar omenia, pe semeni, pe străbuni,

Iar în final ajungem,

Să fim niște nebuni.

Apoi, sleiți de vlagă

Trăim în resemnare,

Și implorăm toți sfinții, le cerem îndurare.

Uităm de fapte bune, în confruntări cu ură,

Iar drumul pocăinței

      E doar o FUNDĂTURĂ!

Viorica E.

Am fost cândva o pasăre căzută,

Cu aripi frânte-n vântul nemilos,

Dar am păstrat în piept un vis frumos

De-a-mi regăsi o fericire mută.

Ca să învăț să zbor cu o aripă,

M-am ridicat din umbre, din abis,

M-am tras prin mărăcini și am promis

Să nu mai fac din dragoste risipă.

Nu m-a salvat nici mila, nici tăcerea,

Ci focul viu din trupul obosit -

Un vis de a nu slei sfârșit,

De-a-mi scoate la iveală iar puterea.

Și azi plutesc pe cer cu o aripă,

Învins-am gravitația din gând,

Și zbor printre copaci, crezând

Că totul se întâmplă într-o clipă.

N-am cerut mii de stele ori alte cāi ușoare,

Doar loc printre nori grei, să fiu iarăși în zbor,

Și-am dedus anevoie că nu e chiar ușor,

Și că pământul rece cel mai tare doare.

Azi zbor fără de teamă, cu aripa-mi umbră,

Si am rupt din durere un pas către mai sus,

Căci zborul nu e trup, iar eu nu am apus

Printre mărăcini, într-o uitare sumbră.

Octombrie-n prag, cu aerul-n schimbare,

Pictează-n nuanțe calde, peisajul întreg.

Strugurii copți, în coșuri se adună,

Mustul dulce, fermentează, în liniște-și spune.

Frunzele-n roșu, galben, aurii, dansează,

Și-n vânt se-mprăștie, ca fluturi voioase.

Miros de pământ umed, de fân și de mere,

O simfonie-n aer, ce inima o umple.

Soarele-apune, cu raze de aur,

Și-n pădure, umbra-și întinde, ușor.

Toamna e-un tablou, pictat cu măiestrie,

O poveste-n culori, de o frumusețe rară.

Dacă toți ar iubi cum iubesc eu,

nu ar exista colțuri de întuneric,

doar lumina unei iubiri nemărginite,

care curge din adâncuri, fără sfârșit.

Aș oferi fără să aștept,

fără să mă întrebi, fără să mă întrebi,

fără teama de a rămâne gol,

pentru că iubirea mea nu se măsoară în ceea ce dau,

ci în ceea ce sunt atunci când sunt cu tine.

Aș iubi în liniște, ca vântul pe câmpuri,

cu acea blândețe care știe să mângâie,

dar care nu lasă niciodată golul nemângâiat.

Aș iubi ca o mare ce nu cunoaște țărmuri,

împingându-se necontenit în fiecare fărâmă de pământ,

acoperindu-te cu valuri de încredere.

Iubirea mea nu e o poveste,

e o adiere de foc, ce se stinge și reapare,

o flacără ce arde de milioane de ori,

dar niciodată nu se consumă.

E acel „înainte” ce nu a fost spus încă,

dar totuși e acolo, în fiecare respirație.

Dacă toți ar iubi cum iubesc eu,

lumea ar fi un loc fără granițe,

fără frici și fără regrete,

în care doar iubirea ar dicta ritmul zilelor,

și ar înflori din fiecare fereastră,

din fiecare pas, din fiecare gest.

Iubirea mea este acel loc în care

nu trebuie să te schimbi,

pentru că tot ceea ce ești este suficient,

pentru că iubirea mea te cuprinde

fără condiții, fără „dar”-uri,

fără „poate”.

Sunt gânduri ce nu se dezvăluie,

Vise ce nu se împărtășesc,

Simțăminte ce prin suflet bântuie,

Bătăi ale inimii ce nu se liniștesc.

Toate se înșiruie-n tumult

Sub bagheta nevăzută a destinului.

Chinuite de-amintiri de demult

În ritmul înfrigurat al timpului.

Ceasurile serilor trec,

Zilele săptămânilor zboară,

Lunile anilor te-ntrec

Iar singurătatea te doboară.

Te agăți de o fărâmă de timp,

Plutești pe o mare nesigură,

Numărând anotimp după anotimp

Și într-un final ești singură.

Sunt născută-in prag de seară 

Într-o zi de primăvară.

Poate mama m-a ales 

Dintre miile de flori

Îmbătată de culori.

Poate s-a rugat de vânt 

Să-mi  de-a voie să cuvânt

Slovă ,frază apoi carte 

Le-am avut mereu aproape

În suflet  le-am făcut loc.

În loc să plâng ,să doinesc 

Ca să uit cât pătimesc.