CIREȘI

De dor, îngenunchiat de-amurgului răcoare,
Am destrămat un val ce s-a născut din mare, 
Și-am străbătut un labirint înfiorat de ceață,
Să-ți gust, odată-n plus, a buzelor dulceață...

Doar pentru trupul tău, am destrămat în zori,
Un cântec frânt. Un cântec de privighetori. 
Și am refăcut un câmp de maci să înflorească, 
Să-l risipesc în roua ce nu mai vrea ca să se nască... 

Doar pentru ochii tăi am plâns cu-amară neuitare, 
Căci tu nu ești aici, pierdută-n veci pe val de mare, 
Și-am înălțat, până la nori, aceste ziduri sacre, 
Să poți privi întinsul acestor câmpuri caste... 

Să-ți fii tu însuți propria-ți insulă de Robinson Crusoe. Să găsești întotdeauna acel colț paradisiac și să-l păstrezi întotdeauna numai pentru tine. Numai aici vei fi doar tu însăți, fără ocolișuri. Sincer. Etern.

De aceea, am ales să-mi protejez "insula" de invadatori și să-mi aduc aminte, sau, uneori, să uit de... oameni și de poveștile lor. Zilele-acestea prefer, mai degrabă să-mi aduc aminte decât să uit, fiindcă, știi, găsesc că este mai ușor să uiți, să ștergi cu buretele, decât să-ți aduci aminte, să scoți la lumină, oamenii, locurile, faptele, sau vremurile trăite. 

O amintire se întrupează mai greu în mintea mea, câteodată stăruind asupra unor amănunte în aparență importante, ca mai apoi să decid că nu-i așa și să reiau acest proces la nesfârșit în mintea mea, iar și rar, până când obosesc și în cele din urmă adorm... și visez la...

...  o dimineață de toamnă, călduță și senină, în care cerul albastru se izea dindărătul frunzelor roșii de arțari și stejari ruginii, iar eu țopăiam ca un fluturaș nerăbdător, fiindcă bunicul meu vroia să mă scoată la "aer", până la piață și înapoi. 

Bunicul venise în vizită la noi tocmai din Obcini, încărcat cu tot felul de bunătăți, le cărase, săracul, cu spinarea, hăt!, tocmai de departe și nu mai avusese loc în desagi și pentru niscaiva mere și nuci pentru nepoți. 

-Așa câ, nipoati, îmi zise el, hai sâ merjem sâ văd șî io cum îi piața pi la voi!

Aveam, cred, vreo patru-cinci anișori, eram crud și neștiutor ca o gâză, da' nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie, că un adult, - bunicul -, îmi acorda atâta atenție și fiind băgat în seamă, dădeam zor cu îmbrăcatu', pieptănatu' și încălțatu' ca un om mare (Da' pi ochi te-ai spălat, măi? Spălat! Da' pi după urechi? Ș-acolo!, mințeam eu cu nerăbdarea și nerușinarea specifice... vârstei!)

În sfârșit, bunicul își ia toiagul de lemn lustruit din carpen, își pune pălăria de postav, șmecherește, așa, pe-o sprânceană, mă ia de-o aripă și haidam fuguța la piață, până nu dă căldura. 

Bunicu', de când îl știam eu, se îmbrăca mai întotdeauna cu cămeșă albă scrobită, costum de postav, negru, simplu, cu vestă brăzdată de lănțicul auriu al ceasului primit la pensionare de la "chefereu" și pantofi negri cu șnur înnodat de două ori, să nu se "disfacâ"...

Eu purtam, - Doamne, cum de îmi aduc și-acum aminte de asta? -, pantalonași scurți verzulii, tricou alb, pulovăraș roșu cu model alb și negru, aveam și glugă pe care o trăgeam până peste ochi să nu se vadă părul blond și ciufulit, șosete galbene (de la purtat, cândva albe) și sandale maro.

Ajunși la piață, bunicu' îmi cumpără de la tarabe, - după ce se tocmi îndelung și pătimaș de argumentativ cu o țărancă certăreață -, un măr mare, roșu și dolofan, în care îmi înfing dințișorii cu poftă, dar ce să vezi, mărul, deși zemos, este acru, iar eu îl arunc în tufe disprețuindu-l cu totul.

Bunicu' mă vede, și mustăcind, culege din tufe mărul abia mușcat, îl scutură de praf și spălându-l la cișmea, mă mustră cu dojană:

-Da'-poi nu-i păcat mari de la 'Mnezău, măi nipoati, sâ arunci așe bunătăti di măr la furniși?

-Bunicule, da' măru'-i acru!, zic eu cu revoltă în glas.

Atunci, bunicu', scoate din buzunările brăcinarilor brișca de la '44, taie o felie și o vîră-n gură, pe sub musteațile sure îngălbenite de tutun:

-Las' câ-i bun așe acru pentru mini!, mai zice el molfăind mărul printre dinții rari, zâmbindu-mi cu bunătatea simplă a țăranului de la sat. Măru' aista-i sudoari și multâ muncâ!

Rușinat, plec privirea în pământ, prefăcându-mă că mă uit cu interes la doi croitori roșii care mișunau nepăsători pe caldarâmul scăldat în soarele după-amiezii. Mă uit cu coada ochiului la bunicu', și mă gandesc la fapta mea reprobabilă, la cât de nesimțitor am fost, aruncând aiurea un măr bun de mâncat, irosind sudoarea și munca celui care l-a crescut și cules.

Și-mi mai amintesc și astăzi de brațele îngăduitoare ale bunicului în care mi-am regăsit liniștea, de batista curată cu care bunicu' îmi ștergea năsucul și lacrimile mele de pici răzgâiat de la oraș, încercând să mă consoleze, promițându-mi că mâine durerea aceasta va trece... 

Bunicu' a avut dreptate. Durerea aceea a trecut a doua zi, uitând cu totul de mărul cel acru, dar eu, peste ani, ca om mare, de fiecare dată când se instalează toamna, îmi place să merg la piață, să iau de pe tarabă un măr roșu și să-l adulmec,  întrebându-mă în gând: bunicule, ce zici, mărul ăsta va fi dulce sau acru?

E iar septembrie și-mbujorați de bruma rece,
Ca două umbre de cocori, pe norul gri ce trece, 
Ne-am rătăcit din nou, în lanul de secară,
În pasul trist și grav al ceasului de seară... 

De crezi că încă-i vară și timpul ți-e prielnic, 
Nimic nu mai durează, că totul îi vremelnic,
Ascultă ploaia, ce dintre noi, nu tace, 
Că toate-n timp, nisip și tină, s-or preface...

Nu-ți voi căta pricină, nu-ți voi găsi vreo vină, 
Că iară-ți este traista, de roade, mult prea plină. 
Dar fiindcă iar te-am prins, c-ai stat la pândă, 
Din strugurele tău, eu am să-ți cer dobândă!

Astăzi a fost cald. Foarte cald. Ne aflăm în miezul verii. Aveam de gând să stau în casă, dar a trebuit să ies pentru a rezolva niște treburi care nu mai suportau amânare... Am mers prin soarele tare, căutând petice de umbră, oprindu-mă din când în când pentru a-mi trage răsuflarea. Și... mă gândeam...

... la ce înseamnă evoluția vremurilor... Pe când eram adolescent, la școală, ni s-a cerut o compunere scurtă despre cum ne imaginăm noi viitorul, despre cum credem noi că va fi omenirea în plin secol 21. Și-mi amintesc, că eu am scris, - o, sfântă naivitate! -, că omenirea va terraforma luna și o va coloniza, că voi face naveta pământ-lună în interes de serviciu și că vom mânca portocale cultivate pe lună!

Astăzi, mă îndrept către bancomat. E-hei!, totuși ce cale lungă este de la economiile bunicii strâns legate cu trei noduri într-o batistă și până la, banalul de acum, card de plastic! Mi-aduc și acum aminte de carnetul CEC, - ce frumos se numea "Casa de Economii și Consemnațiuni - Libret de Economii" -, pe care îl aveam în vremea adolescenței și prin intermediul căruia puneam deoparte fiecare bănuț pe care-l primeam, cum scriam la depunere suma în căsuța ei, iar alături, scriam și suma în litere, soldul total fiind trecut de către casierița băncii cu cerneală roșie! Fiindcă, da, pe atunci scriam cu toc și cerneală, orice bancă sau oficiu poștal, era dotată cu o masă pe care se aflau călimări mari, grele, din sticlă verzuie, transparentă, alături de care se puteau găsi tocuri dotate cu penițe pentru scris!

Pe-atunci, aveam obiceiul să scriem și scrisori sau vederi rudelor și prietenilor, obicei care în era e-mail-ului sau a wattsup-ului, din păcate, s-a pierdut... Dar, Doamne!, ce bucurie încercam atunci când în căsuța poștală, alături de ziare și reviste, găseam și câte-o scrisoare! 

Scriam și primeam scrisori, mai ales în sezonul rece, când afară se întuneca mai repede, iar gerul începea să ne muște prin mănuși alungându-ne de pe derdelușuri în case, unde, lângă telefonul cu disc mai găseam câte-o scrisoare de la vreun bunic sau vreo mătușă, scrisă frumos, citeț și îngrijit, destinatar cutare, expeditor X.

Citindu-le, în fața ochilor mi se derulau crâmpeie din viața rudelor sau cunoscuților, întâmplări vesele sau triste, fapte obișnuite sau ieșite din comun, cum curge viața odată cu timpul care trece prin noi. Însă, eu eram de fiecare dată fascinat de scrisul celor mai în vârstă: cuvintele erau scrise de mână, cursiv, întărit, apăsat... mie-mi păreau a fi vii, ca niște fluturi gata-gata să se desprindă de pe hârtie și să-și ia zborul, cuvintele pluteau luminoase în aer, iar buclele lor întortocheate îmi făceau semne, îmi zâmbeau făcându-mi cu ochiul: sperăm că sunteți cu toții bine sănătoși, noi vă așteptăm să veniți la noi de Crăciun, vor mai veni și... porcu' de anu' aista îi mare, nu mai mănâncă, doar își tânjește ignatul... noi vă ducem dorul, suntem sănătoși ceea ce vă dorim și vouă... cu drag, ai voștri bunici... Cuvintele au rămas suspendate în aer, cerneala lor fiind, din loc în loc, pătată de rouă...

Ciudat, să mă gândesc la Crăciun în mijlocul verii. Bancnota a fost scuipată cu indiferență de bancomat, o culeg cu vârful degetelor, îmi recuperez cardul și ies din bancă fără să schimb nicio vorbă cu nimeni; nu mai este personal de front office, totul este automatizat acum, supravegheat de ochiul inert al camerei de luat vederi. Nu mai există nicio masă, nu găsești nicio călimară cu cerneală, niciun toc cu peniță, doar un gust amar și regrete... Este cald. Foarte cald.

    Strigam cumplit de tare la vinovatul nor, 
    Mult prea adânc şi amplu, să pot să îl măsor, 
    Pierdut fără scăpare în veşnicul coşmar 
    În care viaţa-i tristă şi visele dispar... 
    
    Şi-mi apăsam cu palma, timpanul mut şi surd, 
    Cu pumnul strâns a ură, către zenitul crud, 
    Şi blestemam continuu şi fără de perdea 
    La hoitul meu chircit, ce zace pe podea... 
    
    Căci m-auzeam urlând şi nu vroiam s-ascult,
    Cum singur mă sfădeam şi îmi părea prea mult,
    Că mă răsteam în van spre leşul meu căzut
    Carcasă găunoasă, a unui trup bătut…
    
    Cu-o voce ascuţită, dintr-un plămân zgâriat
    Răstită, gheară, aspră, ce gându' mi-a tăiat, 
    Cerşeam un ultim spasm, o ultimă suflare,  
    Să tremur înainte de-a mea îmbălsămare...                 
    

    Mă uit cu disperare, cu milă şi oroare
    La cel ce răspândeşte o ultimă duhoare, 
    Căci am ajuns doar oase ce freacă între ele 
    Nisipul bătrâneţii, în haine mult prea grele…

    De ce m-aş teme de toamnă?
    Ar fi ca şi când,
    m-aş teme, de lumina promisă de zei...
    

    Ar fi ca şi când, 
    drumul meu ursit,
    s-ar întoarce împotrivă-mi, 
    făcând comerţ cu fructele ispitirii...
    
    De toamnă nu mă tem...
    Ci mai degrabă, m-aş teme,
    de mirosul frunzelor arse,
    sau - mai bine zis - de strigătul îndepărtat,
    al gândurilor mele,
    care nu-şi mai regăsesc ecoul...
   

    De ce m-aş teme de toamnă ?
    Ar fi ca şi cum, 
    m-aş teme de moarte...

De-ar fi să cadă cerul peste tine, te voi ocroti,

Şi poate să vină, baby, şi potopul, nu-mi stinge focul inimii,

Chiar dacă-i vreun cutremur, sfârşitul lumii ştii,

Atâta timp cât mă iubeşti, eu te voi iubi.

Lângă tine stau,

Lângă tine stau,

Cu tine sunt mai frumoase nopţile,

În ochii tăi răsare soarele.

Lângă tine stau,

Lângă tine stau,

Cu tine sunt mai frumoase nopţile,

Cu tine-n pat răsare soarele.

De-ar fi să ne lovească vreo cometă, nu mi-e frică, ştii,

Că sigur faci tu rost de vreo rachetă, vom supravieţui,

Chiar dacă e vreun tsunami, sfârşitul lumii ştii,

Atâta timp cât mă iubeşti, eu te voi iubi.

Şi când îți vine greu să vezi,

Eu sunt acolo să te luminez.

Şi când în tine nu mai crezi,

Eu sunt acolo să te motivez.

Tam-taca-tum-pa, hai vino încoa',

Vocea ta e o vioară în inima mea,

Tam-taca-tum-pa, te-aş fredona,

Ești refrenul din viaţa mea.

Lângă tine stau,

Lângă tine stau,

Cu tine sunt mai frumoase nopţile,

În ochii tăi răsare soarele.

Lângă tine stau,

Lângă tine stau,

Cu tine sunt mai frumoase nopţile,

Cu tine-n pat răsare soarele.

Mientras que me ames

Si el cielo cae sobre ti, yo te protegeré,

Y puede que venga, nena, y la inundación, no apagues el fuego de mi corazón,

Incluso si hay un terremoto, el fin del mundo ya sabes,

Mientras me ames, te amaré.

Sentado a tu lado,

Sentado a tu lado,

Contigo las noches son más hermosas,

El sol sale en tus ojos.

Sentado a tu lado,

Sentado a tu lado,

Contigo las noches son más hermosas,

El sol sale contigo en la cama.

Si un cometa nos golpeara, no tengo miedo, ¿sabes?

Que seguro que consigues un cohete, sobreviviremos,

Incluso si hay un tsunami, el fin del mundo, ya sabes,

Mientras me ames, te amaré.

Y cuando te resulte difícil ver,

Estoy ahí para iluminarte.

Y cuando ya no creas en ti mismo,

Estoy ahí para motivarte.

Tam-taca-tum-adiós, ven aquí,

Tu voz es un violín en mi corazón,

Tam-taca-tum-pa, te tararearia,

Eres el coro de mi vida.

Sentado a tu lado,

Sentado a tu lado,

Contigo las noches son más hermosas,

El sol sale en tus ojos.

Sentado a tu lado,

Sentado a tu lado,

Contigo las noches son más hermosas,

El sol sale contigo en la cama.

Același "te iubesc" pare refrenul iubirii iubito,

Dar nu-i,te asigur...

Refrenul ești doar tu!

Fară tine iubirea-și pierde refrenul,

Te iubesc este refrenul,

Cum să existe fără tine refrenul iubirii,

Când ceasul amorului își pierde rostul lui?

Pustiul se-ntrevede pretutindeni fără sărutul ce pleacă din tine,

Eu sunt doar un mort viu fără iubirea trimisă-n spre mine,

Fară tine dragostea-și pierde refrenul,

Te iubesc este refrenul ce-i scris pentru tine,

Cum să existe fără tine refrenul iubirii iubito,

Mai caldă e moartea cea rece,urâtă și hâdă

Dacă te iubescul dispare odată cu tine!

(26 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

De-ar fi să cadă cerul peste tine, te voi ocroti,

Şi poate să vină, baby, şi potopul, nu-mi stinge focul inimii,

Chiar dacă-i vreun cutremur, sfârşitul lumii ştii,

Atâta timp cât mă iubeşti, eu te voi iubi.

Lângă tine stau,

Lângă tine stau,

Cu tine sunt mai frumoase nopţile,

În ochii tăi răsare soarele.

Lângă tine stau,

Lângă tine stau,

Cu tine sunt mai frumoase nopţile,

Cu tine-n pat răsare soarele.

De-ar fi să ne lovească vreo cometă, nu mi-e frică, ştii,

Că sigur faci tu rost de vreo rachetă, vom supravieţui,

Chiar dacă e vreun tsunami, sfârşitul lumii ştii,

Atâta timp cât mă iubeşti, eu te voi iubi.

Şi când îți vine greu să vezi,

Eu sunt acolo să te luminez.

Şi când în tine nu mai crezi,

Eu sunt acolo să te motivez.

Tam-taca-tum-pa, hai vino încoa',

Vocea ta e o vioară în inima mea,

Tam-taca-tum-pa, te-aş fredona,

Ești refrenul din viaţa mea.

Lângă tine stau,

Lângă tine stau,

Cu tine sunt mai frumoase nopţile,

În ochii tăi răsare soarele.

Lângă tine stau,

Lângă tine stau,

Cu tine sunt mai frumoase nopţile,

Cu tine-n pat răsare soarele.

Så længe du elsker mig

Hvis himlen falder på dig, vil jeg beskytte dig,

Og det kan komme, skat, og syndfloden, sluk ikke ilden i mit hjerte,

Selv hvis der er et jordskælv, kender du verdens undergang,

Så længe du elsker mig, vil jeg elske dig.

Sidder ved siden af dig,

Sidder ved siden af dig,

Hos dig er nætterne smukkere,

Solen står op i dine øjne.

Sidder ved siden af dig,

Sidder ved siden af dig,

Hos dig er nætterne smukkere,

Solen står op med dig i sengen.

Hvis en komet skulle ramme os, er jeg ikke bange

At du helt sikkert får fat i en raket, så overlever vi,

Selvom der er en tsunami, kender du verdens ende,

Så længe du elsker mig, vil jeg elske dig.

Og når du har svært ved at se,

Jeg er der for at oplyse dig.

Og når du ikke længere tror på dig selv,

Jeg er der for at motivere dig.

Tam-taca-tum-bye, kom her,

Din stemme er en violin i mit hjerte,

Tam-taca-tum-pa, jeg ville nynne dig,

Du er mit livs kor.

Sidder ved siden af dig,

Sidder ved siden af dig,

Med dig er nætterne smukkere,

Solen står op i dine øjne.

Sidder ved siden af dig,

Sidder ved siden af dig,

Med dig er nætterne smukkere,

Solen står op med dig i sengen.

Oh suflet drag,

Iar ai zburat 

Cu fericire te-ai îmbătat

Cu parfum de pace interioară 

În lumina iubirii

Adusă de oameni dragi

Vegheată de luceferi blanzi

Ai văzut 

Începutul viețuirii

Te bucuri de raza de lumină

Primită  in dar

Acum ținută 

Pentru a te veghea 

În noile orizonturi 

In marea ta de haos 

Cu valuri line 

Și totuși,

Nimic nu te poate atinge 

Caci ai învațat să porți 

Simbolul armoniei

Ai reușit

Chiar ai putut,

Să faci rai din ce ai! 

Pe luna rece și prăfoasă lungi se-adună

Priviri de triste rătăciri curgând plecate

De-atâta singur se gândesc că-s împreună

Doar ei cu ea, lumina palidă și-o noapte

În gol privește răsucindu-se-n cunună

Nu-i bagă-n seamă lepădându-se de șoapte

Se-nvârte-n orb, ea trebuind să se supună

Legii atracției, universal, și noi și toate

Par să se-asemene umblând până s-apună

Tăcuți amnezici căutând minuni abstracte

Dar ea-i demult și va rămâne-n veci imună

Pe când lunatecii au geniile plecate

Prin conteplare stau pierduți într-o minciună

Nici Dumnezeu de oameni nu poate să-i scape

E legea lor, cu nepăsare să-i răpună

Din egoism nu-i va trezi la realitate

Așa e lumea chibzuită să se-opună

Grăbit aruncă biete suflete damnate

Abandonați se vor sfârși căzuți în lună

Din ghiara gândului mai scapă cine poate

Plutim incert călăuziți de-a vieții strună

Nu știm când inima gonind va cere fapte

De se întâmplă să cădem privind în lună

Suntem pierduți fără de ‚om’ și ‚bunătate’

    Dacă rămâi, taci... 
    nu spune nimic, 
    căci rănile-adănci, 
    se vor închide peste mine, 
    şi-odată cu timpul, 
    voi pierde durerea, 
    ce-mpinge spre hăuri,
    Lumina...
   

    Şi dacă totuşi pleci, 
    nu te întoarce niciodată... 
    ci mergi mai departe, 
    pe drumul de tine ales... 
    cuvintele spuse cu grijă, 
    acum nu-şi mai au sens... 
    inutilele lacrimi, 
    căzute, s-au şters...
    
    Dar nu uita :
    că AM FOST,
    o filă din tine,
    căzută pe jos,
    murdară şi ruptă,
    iubind fără rost,
    albă, nescrisă, fără cuvânt,
    biata hârtie, zdrobită de vânt...