Furtună
Se întunecă cerul deodată,
Geamul sub tunet trosnește,
Fulgere încep să străbată,
Și focul din arbori țâșnește.
La sânu-mi, iubito, hai vino,
Te-ascunde de tunet și foc,
Vântul cântă rock și latino,
Se dezlănțuie frunze în joc.
Vine urgia, dezastru prevăd,
Puhoaie se strâng jos în vale,
Haide, iubito, afară-i prăpăd,
Ne-ascundem sub pătura moale.
Ploaia ne bate cu ură în geam,
Iar vântul mai strașnic devine,
Nu-mi pasă acum de-ar fi uragan,
Sub pătură ne e cald și e bine.
E ziuă, și afară, parcă e noapte,
Și fulgeră încontinuu, și tună...
Iubita-mi alint cu săruturi și șoapte,
Și veșnic aș vrea să fie furtună.
Poems in the same category
Omul din întuneric
Mă plimbam pe drumul lung.
A cărui farmec a murit!
Sub luna mare...plină de mister.
Misterul singurei iubiri.
Trecuseră sub această lună
Un fior ce nu-l știam
Era fiorul iubiri!
Pe care încă nu-l cunoșteam.
Peste veacurile vieții
Peste umbra tinereții
Peste sufletele stinse
Cu ale sale zgârieturi
Îmi intrai suptil în viață
Cu o vorbă, două, trei.
Până când, din neștiute
Te iubeam! chiar de nu crezi.
Și acuma îmi doresc
Ca de-a cuma ca să fim
Două frunze pe o creangă.
Dar o creangă fără spini...
Cozac Ionela.
Iubire nocturnă
Iubito dă-mi mâna
Mâna ta dreaptă,
Să ți-o sărut într-una,
Ca un nebun..
Privește cerul de noapte
Se vede Luna
Ascultă vântul,
Vine furtna,
Se-adună roată norii-ncruntați,
Frumoasă-i natura ce joacă într-una,
Piese de teatru fără actori!
Iubito nu-ți fie teamă
E vremea noastră
Strigă într-una despre amor...
Ne știe bine,
Strigă pe nume,
Nici că ne pasă
De gura lumii ori altceva...
Moară rușinea,vină curajul
Asta-i povestea ce-o să rămână
Ca mărturie dar nu se știe...
Iubirea noastră pe timp de seară,
Dansează ritmic un dans pe sârmă,
Cum e la circ,
Și poartă titlul ce-i fără vină
Iubire nocturnă,
Așa am să-i zic!
(27 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
De toamnă
Iar via trebuie culeasă.
Mi-e dor de tine dar, mă duc,
Cu drag de treabă să m-apuc.
Strâng un ciorchine, încă unul,
Îmi zboară gândul ca nebunul,
Și tot visez, și tot adun
Dar totuși trebuie să-ți spun:
La mine-aș vrea acum s-ajungi,
Să ne-nfruptăm din struguri dulci...
...................................................
Deci, iată-n astă zi de joi,
Culegem via amândoi.
Ah! vraja soarelui fierbinte,
De m-ar lăsa să fiu cuminte!
Cred că ceva n-am înțeles
Când din greșeală te-am cules
Și negândind nimic mai mult,
Din tine-acuma mă înfrupt
De parcă timpu-n loc ar sta,
Mă bucur de dulceața ta.
Cum stoarcem mustul ca de miere,
Îți storc suspine de plăcere,
Și, ne-nfruptăm cu mult nesaț,
Stând ochi în ochi și braț în braț.
Uitând de struguri și de vin,
Culegem dragoste din plin.
Iar după ce-am "muncit din greu",
Adormi încet pe pieptul meu.
În brațe-avându-te-am gândit:
"Of, nu mă satur de iubit..."
Și, nu știu, bine-i sau e rău,
Să te culeg aș vrea, din nou.
................................
Visez prea mult, n-am ce să zic
Și n-am cules azi mai nimic.
…dar ești totul
Nu ești genul meu , nu sunt genul tău
Dar când suntem separați e mai rău
Să îți spun că ești totul meu ? , e tupeu
Tu îmi dai aripile alea pân’ la cer, zău
Zeu îmi ești , iar eu ție îți sunt aleasă
Floare ca un corp aprins, de tine culeasă
Dintr-o movilă plină de buruieni
Cuprinsă într-un tablou de păienjeni
În refugiu față de tine și lume
Vântul șuieră în fața ta și-ți spune
Că îți sunt datoare să te iubesc
Și când stelele se unesc
O lume....
Trăim în lumea în care nunta e mai importanta ca iubirea...
În lumea în care înmormântarea e mai importanta ca cel înmormântat ... Unde mamele semidezbracate explică fetițelor despre decentă și modestie ...
Iar tații cu paharul în mână arată exemplu clar cum e să fii bărbat onorat....
O lume care caută să își perfecționeze imperfecțiunile trupești evitadusi lumea interioară și sufletul
Toți vor să devina mai buni în ochii altora .. Dar în ochii voștri suferă inecanduse în nelegiuiri ...
Omul din întuneric
Mă plimbam pe drumul lung.
A cărui farmec a murit!
Sub luna mare...plină de mister.
Misterul singurei iubiri.
Trecuseră sub această lună
Un fior ce nu-l știam
Era fiorul iubiri!
Pe care încă nu-l cunoșteam.
Peste veacurile vieții
Peste umbra tinereții
Peste sufletele stinse
Cu ale sale zgârieturi
Îmi intrai suptil în viață
Cu o vorbă, două, trei.
Până când, din neștiute
Te iubeam! chiar de nu crezi.
Și acuma îmi doresc
Ca de-a cuma ca să fim
Două frunze pe o creangă.
Dar o creangă fără spini...
Cozac Ionela.
Iubire nocturnă
Iubito dă-mi mâna
Mâna ta dreaptă,
Să ți-o sărut într-una,
Ca un nebun..
Privește cerul de noapte
Se vede Luna
Ascultă vântul,
Vine furtna,
Se-adună roată norii-ncruntați,
Frumoasă-i natura ce joacă într-una,
Piese de teatru fără actori!
Iubito nu-ți fie teamă
E vremea noastră
Strigă într-una despre amor...
Ne știe bine,
Strigă pe nume,
Nici că ne pasă
De gura lumii ori altceva...
Moară rușinea,vină curajul
Asta-i povestea ce-o să rămână
Ca mărturie dar nu se știe...
Iubirea noastră pe timp de seară,
Dansează ritmic un dans pe sârmă,
Cum e la circ,
Și poartă titlul ce-i fără vină
Iubire nocturnă,
Așa am să-i zic!
(27 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
De toamnă
Iar via trebuie culeasă.
Mi-e dor de tine dar, mă duc,
Cu drag de treabă să m-apuc.
Strâng un ciorchine, încă unul,
Îmi zboară gândul ca nebunul,
Și tot visez, și tot adun
Dar totuși trebuie să-ți spun:
La mine-aș vrea acum s-ajungi,
Să ne-nfruptăm din struguri dulci...
...................................................
Deci, iată-n astă zi de joi,
Culegem via amândoi.
Ah! vraja soarelui fierbinte,
De m-ar lăsa să fiu cuminte!
Cred că ceva n-am înțeles
Când din greșeală te-am cules
Și negândind nimic mai mult,
Din tine-acuma mă înfrupt
De parcă timpu-n loc ar sta,
Mă bucur de dulceața ta.
Cum stoarcem mustul ca de miere,
Îți storc suspine de plăcere,
Și, ne-nfruptăm cu mult nesaț,
Stând ochi în ochi și braț în braț.
Uitând de struguri și de vin,
Culegem dragoste din plin.
Iar după ce-am "muncit din greu",
Adormi încet pe pieptul meu.
În brațe-avându-te-am gândit:
"Of, nu mă satur de iubit..."
Și, nu știu, bine-i sau e rău,
Să te culeg aș vrea, din nou.
................................
Visez prea mult, n-am ce să zic
Și n-am cules azi mai nimic.
…dar ești totul
Nu ești genul meu , nu sunt genul tău
Dar când suntem separați e mai rău
Să îți spun că ești totul meu ? , e tupeu
Tu îmi dai aripile alea pân’ la cer, zău
Zeu îmi ești , iar eu ție îți sunt aleasă
Floare ca un corp aprins, de tine culeasă
Dintr-o movilă plină de buruieni
Cuprinsă într-un tablou de păienjeni
În refugiu față de tine și lume
Vântul șuieră în fața ta și-ți spune
Că îți sunt datoare să te iubesc
Și când stelele se unesc
O lume....
Trăim în lumea în care nunta e mai importanta ca iubirea...
În lumea în care înmormântarea e mai importanta ca cel înmormântat ... Unde mamele semidezbracate explică fetițelor despre decentă și modestie ...
Iar tații cu paharul în mână arată exemplu clar cum e să fii bărbat onorat....
O lume care caută să își perfecționeze imperfecțiunile trupești evitadusi lumea interioară și sufletul
Toți vor să devina mai buni în ochii altora .. Dar în ochii voștri suferă inecanduse în nelegiuiri ...
Other poems by the author
Despărțire
Mi-s ochii plânși și încă-i noapte,
Fereastra închizi în urma mea,
Și parcă aud un zumzăit de șoapte,
Cum zgârie pe geam și pe perdea:
Adio, nu te-oi mai vedea!
Și calc greoi dar mersului nu-i pasă,
Iar locuri preumblate-mi par străine,
Întorc privirea-mi tristă înspre casă,
Din gură vorba-mi curge neînțeleasă:
Rămâi frumoasa mea, rămâi cu bine!
Port luna în priviri și inima pe targă,
Și caut un spital de inimi tinere, ucise,
Pe cer văd stele alarmate cum aleargă,
Iar mintea, foarte îngrijorată, îmi zise:
Îți voi reda-o în fiecare noapte-n vise!
Nu ştiu
Nu ştiu ce e bine şi ce este rău;
Ce e permis şi ce nu este permis;
Oare pot condamna sau pot lăuda;
Nu ştiu, căci totul în mine este închis.
În această lume nu-i valabil nimic,
Nu există nici un principiu consistent,
Aş vrea în revoltă să strig şi să ţip,
Dar totu-i pasiv, nu am nici un asistent.
Simt un gust amar privind pe stradă,
O amărăciune drăcească, bestială,
Problema morţii îmi pare acum fadă,
Totul e calm, de-o linişte mormântuală.
Nu mai cred în absolut nimic,
Şi nici nu mai am nici o speranţă,
Realităţile au căzut toate, câte un pic,
Iar să trăiesc îmi pare o mare cutezanţă.
Nu am nici sentimentul trecutului,
Iar prezentul îmi pare o otravă,
Nu ştiu dacă sunt disperat,
Nu ştiu dacă nu sunt chiar o epavă.
Scindare
Iar tac, și în tăcerea mea se frânge,
Un ultim vers ce nu l-am înțeles,
E noapte-n mine, iar lumina plânge,
Și cerul meu devine tot mai șters.
În palme strâng o rugă neștiută,
Dar cine s-o asculte dacă pleci?
Sub pașii tăi, zăpada-i nevăzută,
Și lași în urmă doar umbre mari și reci.
Îți poartă urma palmei clanța rece,
Și parcă uneori la geam îmi bate,
Parfumul tău, cu mine aici petrece,
Când mai citesc poeme dintr-o carte.
În sinea ta, o iarnă crâncenă am fost,
Și-n primăvara-ți verde m-am topit,
Un înger rău și fără adăpost,
Ce-n trupu-ți rece, iuți focuri a stârnit.
De azi, am devenit o rană neștiută,
Un ultim vers lăsat neterminat,
Iar poezia mea, de toți necunoscută,
Se cântă la prohodul oricăruia bărbat.
Dar de te-ntorci, să nu îți ceri iertare,
Căci suferința, în vorbe n-are leac,
Ci lasă-mă, ca pielea-ți arzătoare,
Cu iarna-mi crâncenă pe veci să o îmbrac.
Dacă tu…
Dacă tu nu mă mai vrei,
Am să plec spre uitare,
Şi-am să fur din ochii tăi,
Doar privirea arzătoare,
Și-am s-o țin închisă-n sân,
Lângă inima mea mică,
Să mă vezi când sunt bătrân,
Să te văd când ești bunică.
Dacă tu nu m-ai plăcea,
Am să hoinaresc pe mare,
Și-am să fur din buza ta,
Doar un strop de sărutare,
Si-am să-l țin mereu pe palmă,
Să-l sărut când e furtună,
Să se facă marea calmă,
Și s-aud valul cum sună.
Dacă tu m-ai renega,
Voi pleca în loc sihastru,
Şi-am să-ți fur chiar inima,
Să mă-ndrume spre dezastru,
Să mă ardă-n rug de dor,
Să mă spintece-n cuvinte,
Ca să pot râzând să mor,
Lângă a mamei oseminte.
Eu nu port straie omenești
Eu nu am haine omenești,
Ci cântec port pe mine,
Și peste cărnile trupești,
Port versuri bizantine.
O fabulă am drept cravată,
Iar la rever port un sonet,
Cu jind se uită lumea toată,
Eu le ofer câte-un verset.
Cu lungi romane-s încălțat,
Două proverbe-mi sunt șosete,
Și umblu despuiat prin sat,
Iar criticii îmi scriu pamflete.
Pe cap am o baladă lungă,
Și-o doină ce o țin la piept,
Biblioteca o îndes în pungă,
Citesc, și moartea o aștept.
Eu nu port straie ca oricine,
Ci-s îmbrăcat în poezie,
Și sunt croite atât de bine,
Că mă vor ține-o veșnicie.
Cuvintele nu vin ușor...
Cuvintele nu vin ușor,
Când adevărul stă ascuns,
Doar murmure se-aud în cor,
Cu-n sunet vag, de nepătruns.
Cuvintele nu curg firesc,
Când sentimentele nu-s pure,
Şi-acel nostalgic: Te iubesc!
Va reveni ca o secure...
Cuvintele se-neacă-n lacrimi,
Când teatrul nu e de pe scenă,
Și n-au puteri să frângă patimi,
Când vor sub mască să te cheme.
Cuvintele pot fi o armă,
Când mintea-i tulbure, obscură,
Și tot ce-i împrejur se sfarmă,
Lăsând în urmă, numai ură.
Mai bine taci, și nu rosti,
De inima nu-ți saltă-n piept,
Și multora vei dovedi,
Că ești profund și înțelept.
Despărțire
Mi-s ochii plânși și încă-i noapte,
Fereastra închizi în urma mea,
Și parcă aud un zumzăit de șoapte,
Cum zgârie pe geam și pe perdea:
Adio, nu te-oi mai vedea!
Și calc greoi dar mersului nu-i pasă,
Iar locuri preumblate-mi par străine,
Întorc privirea-mi tristă înspre casă,
Din gură vorba-mi curge neînțeleasă:
Rămâi frumoasa mea, rămâi cu bine!
Port luna în priviri și inima pe targă,
Și caut un spital de inimi tinere, ucise,
Pe cer văd stele alarmate cum aleargă,
Iar mintea, foarte îngrijorată, îmi zise:
Îți voi reda-o în fiecare noapte-n vise!
Nu ştiu
Nu ştiu ce e bine şi ce este rău;
Ce e permis şi ce nu este permis;
Oare pot condamna sau pot lăuda;
Nu ştiu, căci totul în mine este închis.
În această lume nu-i valabil nimic,
Nu există nici un principiu consistent,
Aş vrea în revoltă să strig şi să ţip,
Dar totu-i pasiv, nu am nici un asistent.
Simt un gust amar privind pe stradă,
O amărăciune drăcească, bestială,
Problema morţii îmi pare acum fadă,
Totul e calm, de-o linişte mormântuală.
Nu mai cred în absolut nimic,
Şi nici nu mai am nici o speranţă,
Realităţile au căzut toate, câte un pic,
Iar să trăiesc îmi pare o mare cutezanţă.
Nu am nici sentimentul trecutului,
Iar prezentul îmi pare o otravă,
Nu ştiu dacă sunt disperat,
Nu ştiu dacă nu sunt chiar o epavă.
Scindare
Iar tac, și în tăcerea mea se frânge,
Un ultim vers ce nu l-am înțeles,
E noapte-n mine, iar lumina plânge,
Și cerul meu devine tot mai șters.
În palme strâng o rugă neștiută,
Dar cine s-o asculte dacă pleci?
Sub pașii tăi, zăpada-i nevăzută,
Și lași în urmă doar umbre mari și reci.
Îți poartă urma palmei clanța rece,
Și parcă uneori la geam îmi bate,
Parfumul tău, cu mine aici petrece,
Când mai citesc poeme dintr-o carte.
În sinea ta, o iarnă crâncenă am fost,
Și-n primăvara-ți verde m-am topit,
Un înger rău și fără adăpost,
Ce-n trupu-ți rece, iuți focuri a stârnit.
De azi, am devenit o rană neștiută,
Un ultim vers lăsat neterminat,
Iar poezia mea, de toți necunoscută,
Se cântă la prohodul oricăruia bărbat.
Dar de te-ntorci, să nu îți ceri iertare,
Căci suferința, în vorbe n-are leac,
Ci lasă-mă, ca pielea-ți arzătoare,
Cu iarna-mi crâncenă pe veci să o îmbrac.
Dacă tu…
Dacă tu nu mă mai vrei,
Am să plec spre uitare,
Şi-am să fur din ochii tăi,
Doar privirea arzătoare,
Și-am s-o țin închisă-n sân,
Lângă inima mea mică,
Să mă vezi când sunt bătrân,
Să te văd când ești bunică.
Dacă tu nu m-ai plăcea,
Am să hoinaresc pe mare,
Și-am să fur din buza ta,
Doar un strop de sărutare,
Si-am să-l țin mereu pe palmă,
Să-l sărut când e furtună,
Să se facă marea calmă,
Și s-aud valul cum sună.
Dacă tu m-ai renega,
Voi pleca în loc sihastru,
Şi-am să-ți fur chiar inima,
Să mă-ndrume spre dezastru,
Să mă ardă-n rug de dor,
Să mă spintece-n cuvinte,
Ca să pot râzând să mor,
Lângă a mamei oseminte.
Eu nu port straie omenești
Eu nu am haine omenești,
Ci cântec port pe mine,
Și peste cărnile trupești,
Port versuri bizantine.
O fabulă am drept cravată,
Iar la rever port un sonet,
Cu jind se uită lumea toată,
Eu le ofer câte-un verset.
Cu lungi romane-s încălțat,
Două proverbe-mi sunt șosete,
Și umblu despuiat prin sat,
Iar criticii îmi scriu pamflete.
Pe cap am o baladă lungă,
Și-o doină ce o țin la piept,
Biblioteca o îndes în pungă,
Citesc, și moartea o aștept.
Eu nu port straie ca oricine,
Ci-s îmbrăcat în poezie,
Și sunt croite atât de bine,
Că mă vor ține-o veșnicie.
Cuvintele nu vin ușor...
Cuvintele nu vin ușor,
Când adevărul stă ascuns,
Doar murmure se-aud în cor,
Cu-n sunet vag, de nepătruns.
Cuvintele nu curg firesc,
Când sentimentele nu-s pure,
Şi-acel nostalgic: Te iubesc!
Va reveni ca o secure...
Cuvintele se-neacă-n lacrimi,
Când teatrul nu e de pe scenă,
Și n-au puteri să frângă patimi,
Când vor sub mască să te cheme.
Cuvintele pot fi o armă,
Când mintea-i tulbure, obscură,
Și tot ce-i împrejur se sfarmă,
Lăsând în urmă, numai ură.
Mai bine taci, și nu rosti,
De inima nu-ți saltă-n piept,
Și multora vei dovedi,
Că ești profund și înțelept.