RĂSARE LUNA...

Mamă, suflă-mi pe suflet cum îmi suflai pe genunchi când mă durea,

Împarte-mi drumurile, în bune și rele, cum părul, când mă pieptănai, mâinile tale mi-l împărțea.

Ia-mi durerea de pe inimă cum mi-o luai când fruntea-mi sărutai...

Mamă, liniștește-mi cu vocea ta lină, gândurile rele, vocea cu care când eram mică povești îmi spunea.

Mi-aș fi dorit să mă iubești...

Așa cum o faci cu alți copii,

Cum îi atingi , cum le zâmbești,

Și în brațe să mă ții.

Mi-aș fi dorit să-ți spun ce simt

Și tu măcar să mă înțelegi,

Că eu mereu mi-am dorit

Doar pe mine să m-alegi.

Mi-aș fi dorit să mă cuprinzi ,

Cu blândețe și iubire...

Să te uiți în ochii mei suferinzi-

Să-mi spui că și tu ții la mine .

Mi-aș fi dorit să fiu mai mult

Poate eram de ajuns pentru tine,

Dar nu pot să te mai ascult ,

Fiindcă te-ai depărtat de mine.

Mi-aș fi dorit să mă înveți

Cum puternica eu să fiu,

Dar cum poți tu să mă înveți-

Ce niciodată tu n-ai putut fi?

Mi-am dorit mereu fetița ta să fiu

Încât suspin acum când scriu,

Pe tine încercând să te descriu,

Mama care m-a rănit într-un târziu...

Azi de ziua ta,

Iubirea ți-o aștern pe foaie,

Pentru că, iubirea ta mama,

Nici în vise nu-i mai mare!

Roșie ca trandafirul,

Puternică ca vârtejul,

Veșnică-i puterea ei,

Răsarită dintr-un tei,

De dragoste de mamă!

Unde sunt ochii tăi
Ochii
Unde sunt mâinile tale
Mâinile
Unde sunt cuvintele
În lacrimi
Unde sunt florile…
Suntem  noi
Ești și tu.

Iartă-mă mamă că nu-ți spun mereu 

Ce conștientă sunt că m-ai crescut cu greu,

Ți-ai luat rolul de tată

Pentru fiecare dată

N-am simțit lipsa a nimic 

Căci așa e cînd ești mic ....

Aveam doar iubirea ta 

Și mă bucuram doar de ea.

Mama este darul pe care, primindu-l
Uităm în timp să îl preţuim,
Este cadoul pe care-anotimpul 
Îl vestejeşte ca noi să-ntinerim.

Suferă, râde şi plânge cu noi
Trece şi munţii, şi marea, prin frig şi prin ploi
Lupta ca o tigroaică, făcând război
Cu cei ce vor să ştirbească bucuria puilor ei.

Îmi priveam azi propria mamă
Şi mă-nfioram cu gândul că ieri
Era tânără precum o primăvară
Iar azi, văd toamna în ochii ei.

Ce-o să fac oare, când va veni iarna,
Şi când tăcută va fi pe veci,
Când doar amintirea şi poza din ramă
Îmi va aminti de chipul ei dulce şi vocea ei blândă, 
Ce-mi încălzea deseori lacrimile dureroase şi reci...?!

AMINTIRI DE CIOCOLATĂ (24. 03. 2018)

Cu mentă, cu alune sau fistic

te răsfăţam în miezul nopţii,

câte-o tabletă, un  nimic

pentr-un sărut în faţa porţii...

Cu lapte, caramel sau aerată

voiai să guşti, să savurezi

făr' a gândi că, vreodată,

în mine, nu ai să mai crezi...

Dar eu, cel mincinos, perfid,

îţi dăruiam câte-o bucată

cu care ridicam un zid

ce-avea să îmi fie cazemată...

Puneam tabletă pe tabletă,

zi după zi, ceas după ceas,

făr' a simţi că, incompletă,

îmi era viaţa şi... în impas!...

Acum văd ceasurile toate

cum tac pe veci, nu mai ascultă

de-a' mele sfaturi idioate,

cum tac şi întruna mă insultă...

Şi văd în mine zidul care

s-a ridicat, fără să ştiu,

doar din bucăţile de sare

ascunse în sufletu'mi pustiu...

Şi văd în mine zidul care

s-a ridicat, mai altădată,

doar din bucăţile de sare

ce-au fost, cândva, de ciocolată...

Şi văd în mine zid îngust,

pătrunzător, plin de licheni,

ce s-a învechit de-atât dezgust

şi-a putrezit printre coceni...

Căci, bate vânt de disperare

în sufletu'mi, de dor de-o fată

ce mi-a fost, cândva, alinare...

Azi, amintiri de ciocolată...

ABSTRACT (18. 07. 2018)

Tu eşti doar calea, nu iubirea,

iubirea'mi, tu, nu eşti,

ci eşti pedeapsa'mi, izbăvirea,

povestea unei poveşti!...

CĂLĂTOR STRĂIN (13. 02. 2018)

Se duce noaptea la culcare

când ziua în taină poposeşte

printre clădiri cu felinare

la care nimeni nu soseşte...

De strajă, stat-au noaptea întreagă

şi, obosite, se aşează

pe cai pierduţi în zarea largă

la care sufletu'mi veghează...

Tu te-ai trezit mult mai devreme...

Cocoşii tăi cântau pe când,

de demoni, încercai a nu te teme,

dar te temeai de al tău gând...

În prispa'ţi au cântat cocoşii

cu mii de clipe înainte!

Tu nu-i auzi căci, pene roşii

te-au prins în mreje, jurăminte!...

Şi n-ai văzut cum dimineaţa

s-a prefăcut într-o sulfină

şi n-ai simţit în tine viaţa

cerându-şi rolul de verbină...

În nopţile de sărbătoare...

Ştiu că visezi dar, în zadar,

dacă nu rogi această floare

să îţi vindece un gând hoinar...

Verbina, numai dânsa, ştie

a ne fi leac desăvârşit

de aceea, o sădeau prin vie

romanii şi cei din Egipt...

Or, dacă astă iarbă sacră

ne-ar fi salvat de dor, de chin,

am fi aflat ce ne consacră...

Iubirea sau un alt destin!

Căci, a iubi nu e un drept,

nu e pedeapsă de la zei,

ci e destin de înţelept

pe care nu-l primeşti, ţi-l iei!

Încă e timp, de înţelegi

că tu eşti soarta, eşti puterea,

întinde mâna să alegi

iubire pură, nu durerea!

Întinde mâinile amândouă,

nu obosi, mai e puţin

şi alte mâini pline cu rouă

te-or mângâia, ţi-or fi alin!

Se duce noaptea la culcare

când ziua în taină poposeşte,

printre clădiri cu felinare

un călător străin soseşte...