1  

Autorul emmahartt

poezii.online emmahartt
Inregistrat pe: 9 mai 2019 4 creaţii Autor activ 3 2

Total

4 creaţii
2,670 10 mai 2019
2,737 10 mai 2019
1 1 2,593 10 mai 2019
2 1 3,034 9 mai 2019

Creaţii aleatorii :)

Aventuri din cătănie III

- Stai pe loc! Nu mișca! Parola!, urlu eu în poziție regulamentară și cu arma îndreptată amenințător spre inamic, măcar că, deși în post, aveam doar muniție defensivă, iar arma mea decalibrată ar fi putut, doar-doar, să rănească cel mult ușor vreun "viețaș" aflat în pușcărie, clădire învecinată cu gardul unității...

- Bă ești nebun! Suntem noi: Lorand și Lorant! Ce parolă? Ți-am adus o "săniuță" (pentru necunoscători, "săniuța" era cea mai ieftină, dar și cea mai puturoasă votcă din lume!).

-Aaaa! Lolek și cu Bolek! De ce nu ziceți așa? Lăsați "săniuța", că-i frig al dracului și-am înghețat... Când vine boul ăla de D., să mă schimbe?

- Mai ai o oră! Da' ne-am gândit să ne luăm câte-o "săniuță", că închidea la chioșc...

- Bine v-ați gândit! Hai noroc!, mai zic eu și ciocnind cu ei sticluțele... Da' ceva țigări, aveți? Că le-am terminat pe-ale mele de-acu o oră...

- Avem!, zic ei servindu-mă fiecare cu câte-o țigare...

Îi privesc cum se îndepărtează pe cărarea brumărită de lumina lunii, molcom, ca doi șoricei îmbrăcați în ținută militară. "Simpaticus specimenus", gândesc eu. Și chiar erau de treabă ungurii ăștia doi, căci îmi erau tovarăși de suferință și chiar mai de gașcă decât alți tovarăși români cu suflet hâtru...

Trag din țigare un ultim fum și arunc chiștocul, privindu-i dâra roșie de la înălțimea postului. Mai trag o dușcă de săniuță și încep să cânt:

"Vino mamă să mă vezi, 
Vin' la unitate,
Îmbrăcat în haine verzi,
Cum le fac pe toate..."

- Așa, așa, colega! Că bine le zici..., îmi răspunde un "viețaș", de după zăbrele.

- Colegi pe dreacu'! Eu sunt pe șase luni, tu ești pe viață!

"Viețașul" tace... Se lasă o liniște înfiorătoare... Urmăream cum doi pușcăriași își transferau "bunuri" între ei, punându-le în șlapi atârnați de sfoara întinsă între gratiile de la celulele lor învecinate, improvizând funicularul... Deodată aud zgomot...

- Stai pe loc! Nu mișca! Parola!, urlu eu luând iarăși poziția amenințătoare, în râsetele tembele ale pușcăriașilor...

- Bă, eu sunt!, zice boul de D., căci îi recunoscusem statura bondoacă și mutra în lumină lunii...

- Nu-mi pasă! Te găuresc, să moară mama!, îi zic eu împungând aerul amenințător cu baioneta de la armă.

- Vulturul! Parola este "vulturul"! Ce dracu' ai, mă? Ești băut?

- Răspunsul meu este "condorul"! Să-ți stea în gât!, zic eu coborând din post și îndreptându-mă către clădirea gărzii.

Ajuns acolo, mă întâmpină soldatul Mândrilă. El era "viețașul" unității, care fusese pedepsit cu șase luni de "bulău", fiindcă își părăsise postul, ca să-și cumpere de la chioșc un pachet de țigări și o "săniuță". Din păcate pentru el, o inspecție inopinată a OSU, a găsit în post doar arma, frumos rezemată de ghereta postului, că doară nu era să sară gardul unității către chioșc cu arma-n spinare, nu? Problema e că arma avea muniție adevărată și s-ar fi putut întâmpla o nenorocire dacă arma ar fi încăput pe mâini nepotrivite și ar fi fost furată...

Dar Mândrilă era zen, și văzându-mă înghețat bocnă, mă eliberează de armă și cartușe, le așează frumos în rastel și-mi aduce o cană din tablă de inox plină vârf cu ceai fierbinte și dres cu... bromură de potasiu, că de..., eram în armată nu?

Soldatul D., zis și "Boul", era un tovarăș de trupă cu noi, nu prea agreat, fiindcă era unul dintre "piloși". Încă de la început a fost antipatizat de către toată lumea, fiindcă era un înfumurat care își dădea aere de mare karateca. De formație profesională, era profesor de fizică, maximul lui de performanță fiind o medalie de bronz la un campionat județean, și un genunchi dislocat care îl trăsese pe linie moartă, înafara circuitelor sportive. Fiind însurat, locuind în oraș și având cum spuneam pile, pleca acasă odată cu "cadrele", și pe considerentul ăsta era urât de către noi și mai tare.

Până la depunerea  jurământului, fiind în consemn, a trebuit să doarmă în cazarma unității, slavă Domnului!, că nu în același dormitor cu mine, fiindcă citise el într-o carte despre codul bushido al samurailor - probabil singura carte citită vreodată în viața lui de grobian - că dimineața, ca să te eliberezi de toate energiile negative, trebuie să urli din toți rărunchii.

Îl auzeam prin perete cum urla, fix cu cinci minute înainte de "trezirea" făcută de gornistul unității, aproape că îți puteai regla ceasul după el, neratând nicio zi, încât ceilalți tovarăși din dormitor cu el, îi puseseră gând rău, făcând tot felul de planuri, care mai de care mai fanteziste, cum să-l reducă la tăcere, fiindcă cinci minute de somn în plus în armată face diferența...

Până la urmă tot laxativele administrate pe furiș în mâncarea și în ceaiul lui, a fost soluția cea mai bună, fiindcă,"boul" ajunsese să doarmă pe budă... iar noi ne-am recăpătat cele cinci minute de somn de care aveam cu toții nevoie...

În ultimul careu, cu o zi înainte de eliberare, am primit de la col. Pricope livretul militar, cu o strângere fermă de mână din parte-i și cu recomandarea să nu uităm "gustul" armatei, iar peste ani să ne amintim doar de lucrurile bune și frumoase, precum camaraderia, legăturile de prietenie pe viață, că doar am mâncat cu toții fasole făcută la aceeași marmotă...

După ceremonie, ne-am retras către dormitoare să ne strângem lucrurile, să ne îmbrăcăm în haine civile, să predăm sub semnătură efectele militare avute în dotare, și să ne pregătim pentru o ultimă noapte petrecută în cazarma unității care ne fusese "casă" timp de șase luni...

Eu mi-am strâns lucrurile, puține de altfel, care mi-au încăput într-un rucsac nu prea mare, amintindu-mi de "sfada" scurtă avută cu taică-miu la înrolarea în armată:

- Ba ai să iei cu tine geamantanul de lemn! Nici nu încape discuție! Eu l-am avut în armată, bunic'tu l-a avut cu el în război! Cine a mai auzit să plece în armată cu un rucsac? Ăia o să-ți fure tot p'acolo!

- Ce să-mi fure? O pereche de chiloți și-un maieu? N-au decât!, am zâmbit eu și rupând o tradiție de două generații...

Evident că în ultima seară de cătănie s-a lăsat cu o beție cruntă, Voicu ne-a băgat pe toți sub masă, iar pe la trei dimineața, ne-am retras în dormitoare pentru câteva ore de somn, însă Boul, muci de beat, începuse să tragă de paturi urlând că în ultima noapte din cazarmă nimeni nu doarme, trebuia să fie în viziunea lui o noapte albă, în care să bem și să ne juruim între noi "frați de sânge", ba chiar să ne facem cu toții același tatuaj, cu deviza "Semper fi", știa el un salon...

Evident că nu l-a băgat nimeni în seamă, fiind amorțiți cu toții de la băutură, însă dimineața la "trezire", am văzut cu toții cum Boul, în locul tatuajului mult dorit, s-a ales cu dinții din față ciobiți, întrucât căzuse cu botul de marginea de fier al patului atunci când i s-a rupt și lui filmul... 

Iar acum la poza de final, parcă arăta mai mult a măgar, decât a bou...

După ultimul apel, la care mi s-a părut ciudat să nu-mi mai fie strigat numele și să nu mai răspund cu "prezent", ne-am luat rămas bun, strângându-ne mâinile "bărbătește" între noi. Apoi mi-am luat rucsacul și am ieșit pe poarta unității, aruncând în urmă o ultimă privire...

Soarele dădea să apară anemic, pe un cer îngreunat de nori pufoși de zăpadă. Începuse să fulguiască încetișor, și cumva, într-un mod inexplicabil, deși gustam din nou libertatea civiliei, încercam și un oarecare sentiment de regret. 

Încheiasem un capitol din viața mea, peste un an aveam să mă însor cu "mândruța" mea care mă așteptase răbdătoare, peste trei ani aveam să avem și un copil...
 
Atunci nu știam toate acestea, doar priveam în trecere dincolo de gard, către zidurile bisericii de unitate militară, care erau pe jumătate construite... Și abia atunci mi-am dat seama ce "ctitorise" timpul pentru mine: un răgaz de șase luni, în care nici nu m-am prostit, nici nu m-am deșteptat, nici nu m-am făcut mai "bărbat", dar care m-a așezat, cumva, în viitorul meu... 

Și, poate pentru prima oară, am simțit atunci libertatea nu doar ca pe un cuvânt, ci ca pe un răgaz de a fi eu însumi, așezat, chiar și pentru o clipă, în propria mea poveste. 

Biserica s-a desăvârșit și a fost sfințită anul următor, însă n-am găsit niciodată cale s-o vizitez și pe dinăuntru. Dar poate că acea zi nu este prea departe, o zi în care pentru mine n-o să fie o simplă vizită, ci o întoarcere. Voi intra liniștit, fără grabă, fără uniformă, fără AMR… doar eu, cu tot ce am devenit între timp.

Și poate atunci o să înțeleg pe deplin că n-am fost doar martor la ridicarea unei biserici… ci am fost, fără să știu, parte dintr-o construcție mai tăcută: a mea.

Mai mult...

EU ŢI-AM PROMIS

    Eu ţi-am promis o floare,

    o floare de cais.

    Tu mi-ai zâmbit,

    iar eu... ţi-am scris: 
    un vers, apoi o strofă:

    chiar un întreg poem 
    pe care l-am legat

   - c-un simplu gest - boem, 
    într-un firav volum,

    de sacră poezie, 
    să-i stea iubirii mele,

    solidă, mărturie…

Mai mult...

Picuri

Timpul ne leagă pe-amandoi,

Atâtea clipe, atâtea ploi,

Ca și Icarus către soare

E povestea noastra-n doi...

Ca lanțurile de otel

E dependenta dintre noi,

Doi prizonieri fara de țel

Visând la stele, triști și goi...

Și totuși, picurii reci ce suntem noi,

Deși ne-nfrigureaza pe-amandoi

Prin farmecul căderii lor ne leagă

Deși nu-i scris, ca soarele și luna,

Magic și minunat sa se atragă...

Dar ei, de-ar fi sa se despartă, știu,

Că-n inima le-ar fi pustiu,

Și universul lor cel stins

I-ar bântui în gând, in vise, in târziu...

Mai mult...

Copacul

Mi-e inima copacul

Pe care-ai scrijelit

Numele tău iubito,

Cu lama de cuţit.

 

Stă mărturie dâra

De sânge, acum uscat,

Ce a mai curs o vreme

Din rana ce-ai lăsat.

 

Şi azi încă mă doare

În locul unde-ai scris,

Chiar dacă tăietura

Pe trunchi s-a mai închis.

 

Dar te iubesc şi-acuma

Şi încă mai aştept

Să te întorci la mine

Şi să te strâng la piept.

 

Că doar atât iubito

Mai vreau până ce mor...

Oricum se aud din vale

O doină şi-un topor.

Mai mult...

Am iertat

Te-am iertat de-atâtea ori,

Crezând că dorul prinde flori.

Dar iertarea, pas cu pas,

M-a făcut să te tot las.

 

Din ce în ce mai mult ți-am dat,

Până ce dorul s-a uscat.

Și-n loc să te iubesc mereu,

Am învățat să-mi fiu doar eu.

 

Acum privesc fără regret,

Nu ești ce-am vrut, ci un secret.

Iubirea mea s-a risipit,

Când am văzut că n-ai simțit.

Mai mult...

Psalmi - X - Oprește renunțarea din mine

 

Doamne,

nu mai știu cum să merg

fără să cad.

Pașii mei nu se mai fac din curaj,

ci din obișnuință,

Și inima mea nu mai cere izbândă,

ci liniște.

Oricare ar fi prețul ei.

 

Mă bântuie o renunțare tăcută,

ca o boală lentă

care nu doare,

dar stinge.

 

Doamne,

nu vreau să renunț,

dar parcă deja o fac

în gând, în rugăciune, în vis.

Îmi privesc crucea

și n-o mai simt ca pe o chemare,

ci ca pe o greutate străină

pe care o port fără viață.

 

Tu, care ai spus: „Să nu se tulbure inima voastră”,

vină și tulbură-mi deznădejdea!

Oprește renunțarea din mine

ca pe o apă care vrea să mă înece

fără valuri,

fără zgomot,

fără glorie.

 

Nu vreau să Te părăsesc, Doamne,

chiar dacă uneori simt

că Te-ai ascuns.

 

În adâncul ființei mele

încă mai este o scânteie —

poate nu de curaj,

dar de dor.

 

Folosește-o.

Suflă peste ea

cu Duhul Tău,

și fă din mine iarăși un om care crede

că lupta merită,

că rana nu e în zadar,

că renunțarea nu e chemarea mea.

 

Oprește-mă, Doamne,

să nu plec

de sub crucea

ce-o port pe umeri.

Oprește-mă, Doamne!

 

 

Mai mult...
Radio Poezii.online Apasă play
AUTO
Află mai multe 🎙 Live