Neliniști
mă înspăimântă mereu ziua de mîine
cu necunoscutele ei
niciodată nu-ți poți planifica viața
există întodeauna o variabilă nefericită
care-ți tulbură apele
depinzi de starea de grație a Cosmosului
de alinierea planetelor
de traiectoria Planetei Nibiru
nu poți avea o clipă de liniște
ieri m-a căutat cineva din Sidney
azi cineva din New-York
(despre care aud prima dată!)
alte șapte miliarde de oameni
nici nu știu că exist
(nici eu nu sunt prea sigur de asta!)
dăunăzi am văzut Soarele îmbrățișând Luna
fulgi căzând în aprile
aiurea
în fiecare zi avem câte-o enigmă esențială
de dezlegat
cu tot liberul nostru arbitru
rămânem tributari unei frici ancestrale
și căutăm salvarea
în bobi
în zațul cafelei
în podul palmei
NASA ghicește în stele
adevărul îl știu doar dinozaurii..
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 14 decembrie 2018
Vizualizări: 1813
Poezii din aceiaşi categorie
Povestea mea
Afara e lumina,
Dar in mintea mea e ceata si intuneric
Un intuneric adanc care nu are de gand sa dispara,
Ganduri intunecate se aduna cu fiecare zi ce trece.
In fiecare dimineata care pare sa fie urmatorul cosmar sau continuare lui,
Ma intreb unde sunt acele persoane...
Acele persoane care mi-au jurat eternitate si intelegere?
Acele persoane care m-au adus in acest punct ca mai apoi sa isi vada de viata lor.
Mi s-a spus ca asa va fi, dar n-am vrut sa cred...
Am vrut sa sper ca pot mai mult, ca la mine va fi diferit
Dar presupun, ca asa mi-a fost scris,
Asa trebuie sa fie povestea mea.
Dar oare finalul va fi cum e cunoscut de toti?
Va fi un final fericit, care se termina cum e normal?
Va fi un final care va avea loc mai devreme?
Sau va fi un final atat de diferit incat nimeni nu va trece peste el?
Sau probabil
Adesea simt ca trec prin viață
La fel cum trece-un nor prin ploaie
Adică plânge, adică îngheață,
Adică se descarcă-n drame.
Simt că sunt mult prea ticăloasă
Sau uneori prea depresivă,
Sau poate alții mă cred proastă,
Dar eu de fapt sunt doar timidă.
Și cine știe ce e drept
Sau cine știe ce e rău?
Probabil suntem niște monștrii,
Probabil fac doar ce vreau eu
Sau doar nu ne vedem pe noi,
Cum suntem noi cu-adevărat.
Sau poate ne schimbăm cu mult
De la femeie la bărbat.
Este incert, asta e clar.
Că nimeni nu ne mai cunoaște.
Nu ne mai lăsăm duși de val,
Nu mai iubit de acum încoace.
Și de ar fi sa ne schimbăm
Cu mult nu am putea in bine
Căci cineva a zis prea clar:
"Știi ce rău sau ce e bine?"
Epigrame XXXIV
Unei eleve - la ora de chimie
Ieșind la tablă să arate,
Elementul chimic din desen,
Într-un leșin căzu pe spate,
Uitase cred... de oxigen.
Lui Vali Vijelie - manelistul
Când la microfon amfitrionul,
Rosti, acum să vină Vijelie...
Cuprins subit de isterie,
Am tras rapid oblonul.
Lui Florin Salam - manelistul
Am avut Salam la nuntă,
Și-am fost tare entuziasmat,
Că mesenii joacă, cântă...
Și altceva n-au consumat.
Unui bețiv
Mare supărare are frate,
Și asta îl doare și intrigă,
Că nu știe cum se poate,
De bea mai mult decât câștigă.
Unui paznic hoț
Că se știe cleptoman,
Nu se teme de dușman,
Nici de hoții de alt fel,
Ci, îi frică chiar de el.
Lui Florin Piersic - doi copii cu trei soţii
Ți-ai pus sămânța în trei glastre,
Și te-ai rugat smerit la astre,
Dar piersici au ieșit doar doi,
Şi niciunul nu-i de soi...
Lui Florin Piersic junior
Ai fost puiet de piersic bun,
Dar turnând la rădăcină,
Doar alcool și cu tutun,
Ai crescut doar în tulpină.
Unei familii neghioabe
După chin și viață amară,
Ei au hotărât aseară,
Să cumpere un Smart TeVe,
Să le explice filmele.
Tratament pentru soț
Văzând că e ursuz, posac,
A căutat să-i afle leac,
Și, i-a spus un neam de-al lui,
Să-l ducă la Gura Humorului.
Unui prea şcolit
Ai reuşit să mă convingi
De ce strângi diplome în vraf,
Căci la concursuri nu învingi:
Doar faci colecţie de praf.
Unui scriitor
A scris o carte de poeme,
Cu gând să fie publicată,
Dar a întâmpinat probleme,
Că la Erată a fost pusă toată.
Legătură conjugală
De câte ori al meu amic,
Vorbește mai acid, ironic,
Despre soția Margareta,
Îl frige aprig verigheta.
Unui bețiv - la țară
Mâncând struguri, văzu vaca,
Într-o zi ca-n alte șapte,
Și-atunci badea schimbă placa,
Și începu să beie lapte.
Superstiții
există riscul ca într-o zi oglinda mea să se spargă
și să nu-mi mai regăsesc chipul dimineața
în zori
ar fi cumplit
mi-ar fi foarte greu să mă recompun din o mie de chipuri
deformate grotesc
într-unul singur
nu m-ar mai cunoaște nimeni
nici chiar eu
în fiecare zi mă privesc în oglindă
încercând să mă conving că n-am dispărut peste noapte
odată cu ultimul vis
.
e clipa mea matinală de regăsire cu mine însumi
care-mi dă curajul să-nfrunt încă o zi
.
mă strecor din casă printr-o mare învolburată de chipuri
niciunul nu seamănă cu celălalt
imaginea lor mă urmărește obsesiv
pe o tablă de șah cu piese de sticlă
ricoșind ca ca un glonț de retina pisicii
(traversată de un șoarece)
în creier
.
e atâta învălmășeală printre circumvoluțiuni
încât mi se strepezesc dinții
.
o parte din mine adună cu obsesie
chipuri de oameni
o altă parte le-ngroapă în memorie
sau le șterge
nu știu de ce se întâmplă toate aceste lucruri
nu există însă necaz mai mare decât să spargi o oglindă
și să-ți vezi sufletul făcut țăndări…
pulchritudinous
Incepi sa te ineci, caci nici un ochi nu te admira, nici un gand nu te ajunge si nici un glas nu ti rosteste numele. Cat de mult trebuie sa fi, cat spatiu trebuie sa ocupi, cata zarva trebuie sa faci ca sa intorci un cap. Te scufunzi, fiindca totul e translucid, iar un registru de intalniri se vede prin tine. Esti un ecou printre glasuri ferme si o oglinda printre fete, si totusi te intrebi” Nici de tine nu ti convine”. Te scufunzi, pentru ca universal tau e plin si totusi traiesti la periferie. Te invarti cu trenul, un psager clandestine. ” Ah, oare cum o fi in inima orasului! ” , iar portile in nas ti se inchid. Te scufunzi, dar apa e aceeasi, si malul, si turnul de veghe. Din barca sar cu toti si trec , nici o privire, caci ei acum invata ,”Iar ea innoata bine”, atat stiu despre tine. Picioarele ti sunt grele, si bijuterii sau adunat de parca nici nu au existat. Si totusi au existat mai mult decat tine, ah, iar te ineci si nu ai de ce sa te apuci, caci apa e aceeasi, si tu esti tot la fel.
Singurătatea care arde că o torță
În fumul dens al serii stinse,
Se-nvârte gândul obosit,
Din scrum de vise neatinse,
Se naște-un dor necontenit.
Tăcerea curge printre vene,
Ca un lichid încet, amar,
Și nopțile se fac perene,
Când nici un glas nu-i pe hotar.
Pe geamuri plouă cu uitare,
Se-ntinde cerul ca un sloi,
Iar eu, sub norii de-ntrebare,
Îmi număr pașii către ploi.
Fumez din umbra mea subțire,
Din gândul greu și-nsângerat,
Și mă topesc în amintire,
Ca fumul ce s-a destrămat.
Dar poate mâine, prin ceață,
Va trece-o rază, fără rost,
Și-n scrum de singură speranță,
Se va apr
inde-un vis ce-a fost.
Povestea mea
Afara e lumina,
Dar in mintea mea e ceata si intuneric
Un intuneric adanc care nu are de gand sa dispara,
Ganduri intunecate se aduna cu fiecare zi ce trece.
In fiecare dimineata care pare sa fie urmatorul cosmar sau continuare lui,
Ma intreb unde sunt acele persoane...
Acele persoane care mi-au jurat eternitate si intelegere?
Acele persoane care m-au adus in acest punct ca mai apoi sa isi vada de viata lor.
Mi s-a spus ca asa va fi, dar n-am vrut sa cred...
Am vrut sa sper ca pot mai mult, ca la mine va fi diferit
Dar presupun, ca asa mi-a fost scris,
Asa trebuie sa fie povestea mea.
Dar oare finalul va fi cum e cunoscut de toti?
Va fi un final fericit, care se termina cum e normal?
Va fi un final care va avea loc mai devreme?
Sau va fi un final atat de diferit incat nimeni nu va trece peste el?
Sau probabil
Adesea simt ca trec prin viață
La fel cum trece-un nor prin ploaie
Adică plânge, adică îngheață,
Adică se descarcă-n drame.
Simt că sunt mult prea ticăloasă
Sau uneori prea depresivă,
Sau poate alții mă cred proastă,
Dar eu de fapt sunt doar timidă.
Și cine știe ce e drept
Sau cine știe ce e rău?
Probabil suntem niște monștrii,
Probabil fac doar ce vreau eu
Sau doar nu ne vedem pe noi,
Cum suntem noi cu-adevărat.
Sau poate ne schimbăm cu mult
De la femeie la bărbat.
Este incert, asta e clar.
Că nimeni nu ne mai cunoaște.
Nu ne mai lăsăm duși de val,
Nu mai iubit de acum încoace.
Și de ar fi sa ne schimbăm
Cu mult nu am putea in bine
Căci cineva a zis prea clar:
"Știi ce rău sau ce e bine?"
Epigrame XXXIV
Unei eleve - la ora de chimie
Ieșind la tablă să arate,
Elementul chimic din desen,
Într-un leșin căzu pe spate,
Uitase cred... de oxigen.
Lui Vali Vijelie - manelistul
Când la microfon amfitrionul,
Rosti, acum să vină Vijelie...
Cuprins subit de isterie,
Am tras rapid oblonul.
Lui Florin Salam - manelistul
Am avut Salam la nuntă,
Și-am fost tare entuziasmat,
Că mesenii joacă, cântă...
Și altceva n-au consumat.
Unui bețiv
Mare supărare are frate,
Și asta îl doare și intrigă,
Că nu știe cum se poate,
De bea mai mult decât câștigă.
Unui paznic hoț
Că se știe cleptoman,
Nu se teme de dușman,
Nici de hoții de alt fel,
Ci, îi frică chiar de el.
Lui Florin Piersic - doi copii cu trei soţii
Ți-ai pus sămânța în trei glastre,
Și te-ai rugat smerit la astre,
Dar piersici au ieșit doar doi,
Şi niciunul nu-i de soi...
Lui Florin Piersic junior
Ai fost puiet de piersic bun,
Dar turnând la rădăcină,
Doar alcool și cu tutun,
Ai crescut doar în tulpină.
Unei familii neghioabe
După chin și viață amară,
Ei au hotărât aseară,
Să cumpere un Smart TeVe,
Să le explice filmele.
Tratament pentru soț
Văzând că e ursuz, posac,
A căutat să-i afle leac,
Și, i-a spus un neam de-al lui,
Să-l ducă la Gura Humorului.
Unui prea şcolit
Ai reuşit să mă convingi
De ce strângi diplome în vraf,
Căci la concursuri nu învingi:
Doar faci colecţie de praf.
Unui scriitor
A scris o carte de poeme,
Cu gând să fie publicată,
Dar a întâmpinat probleme,
Că la Erată a fost pusă toată.
Legătură conjugală
De câte ori al meu amic,
Vorbește mai acid, ironic,
Despre soția Margareta,
Îl frige aprig verigheta.
Unui bețiv - la țară
Mâncând struguri, văzu vaca,
Într-o zi ca-n alte șapte,
Și-atunci badea schimbă placa,
Și începu să beie lapte.
Superstiții
există riscul ca într-o zi oglinda mea să se spargă
și să nu-mi mai regăsesc chipul dimineața
în zori
ar fi cumplit
mi-ar fi foarte greu să mă recompun din o mie de chipuri
deformate grotesc
într-unul singur
nu m-ar mai cunoaște nimeni
nici chiar eu
în fiecare zi mă privesc în oglindă
încercând să mă conving că n-am dispărut peste noapte
odată cu ultimul vis
.
e clipa mea matinală de regăsire cu mine însumi
care-mi dă curajul să-nfrunt încă o zi
.
mă strecor din casă printr-o mare învolburată de chipuri
niciunul nu seamănă cu celălalt
imaginea lor mă urmărește obsesiv
pe o tablă de șah cu piese de sticlă
ricoșind ca ca un glonț de retina pisicii
(traversată de un șoarece)
în creier
.
e atâta învălmășeală printre circumvoluțiuni
încât mi se strepezesc dinții
.
o parte din mine adună cu obsesie
chipuri de oameni
o altă parte le-ngroapă în memorie
sau le șterge
nu știu de ce se întâmplă toate aceste lucruri
nu există însă necaz mai mare decât să spargi o oglindă
și să-ți vezi sufletul făcut țăndări…
pulchritudinous
Incepi sa te ineci, caci nici un ochi nu te admira, nici un gand nu te ajunge si nici un glas nu ti rosteste numele. Cat de mult trebuie sa fi, cat spatiu trebuie sa ocupi, cata zarva trebuie sa faci ca sa intorci un cap. Te scufunzi, fiindca totul e translucid, iar un registru de intalniri se vede prin tine. Esti un ecou printre glasuri ferme si o oglinda printre fete, si totusi te intrebi” Nici de tine nu ti convine”. Te scufunzi, pentru ca universal tau e plin si totusi traiesti la periferie. Te invarti cu trenul, un psager clandestine. ” Ah, oare cum o fi in inima orasului! ” , iar portile in nas ti se inchid. Te scufunzi, dar apa e aceeasi, si malul, si turnul de veghe. Din barca sar cu toti si trec , nici o privire, caci ei acum invata ,”Iar ea innoata bine”, atat stiu despre tine. Picioarele ti sunt grele, si bijuterii sau adunat de parca nici nu au existat. Si totusi au existat mai mult decat tine, ah, iar te ineci si nu ai de ce sa te apuci, caci apa e aceeasi, si tu esti tot la fel.
Singurătatea care arde că o torță
În fumul dens al serii stinse,
Se-nvârte gândul obosit,
Din scrum de vise neatinse,
Se naște-un dor necontenit.
Tăcerea curge printre vene,
Ca un lichid încet, amar,
Și nopțile se fac perene,
Când nici un glas nu-i pe hotar.
Pe geamuri plouă cu uitare,
Se-ntinde cerul ca un sloi,
Iar eu, sub norii de-ntrebare,
Îmi număr pașii către ploi.
Fumez din umbra mea subțire,
Din gândul greu și-nsângerat,
Și mă topesc în amintire,
Ca fumul ce s-a destrămat.
Dar poate mâine, prin ceață,
Va trece-o rază, fără rost,
Și-n scrum de singură speranță,
Se va apr
inde-un vis ce-a fost.
Alte poezii ale autorului
Terori noctorne
m-am trezit în dimineața aceasta confuz
nu eram nici om pe de-a-ntregul
nici spirit
dar puteam să merg
să deschid fereastra
să primesc ziua înăuntru-mi
printre ruinile sufletului
să-mi calc cu tălpile goale pe inimă
sub privirile tale încremenite
Doamne
exclami
și te văd adunându-mi resturile
fragmente din care încă mai picura sânge
„cum ai putut face asta?”
mă-ntrebi
iar eu îți răspund că n-am făcut nimic
că m-am trezit dintr-un somn adânc al rațiunii
sfârtecat de monștri
tu plecasei de cu seară să numeri stelele
de pe cer
la ce ți-o fi trebuit să numeri stelele chiar în noaptea aceasta
n-am înțeles
te căutam înfrigurat printre cearșafuri
încolțit de toate stihiile întunericului
dar nu erai acolo
nu aveam de ce să mă prind
în căderea aceea imposibil de exprimat în cuvinte
când îți vezi viața derulată la viteză maximă
înapoi
și când te trezești la mijlocul drumului înăuntru-ți
cu sufletul încremenit
asemenea unei stalactite imense
pe tavanul unei peșteri antice...
Visul lui Ptolemeu Filadelful
Althea nu-i tulbura diminețile
cu strigăte
umbla numai în vârful degetelor
nu se strecura în pat lângă dânsul
când era obosit sau adormea cu fața la perete
când îl simțea încordat
fără chef de nimic
nu-l cicălea niciodată la cap
cu întrebări nelalocul lor
”unde-ai fost…
de ce ai urme de ruj pe guler…
de ce miroși a parfum de femeie…”
oricum el ar fi găsit o explicație science fiction
și oricum se afla în fața unui fapt împlinit
imposibil de dat înapoi
ca timpul sau ceasul din bucătărie
îi plăcea când era el însuși
cu toate păcatele sale din naștere
de care nu era direct răspunzător
cum spunea Freud
când o sărută de o mie de ori
pe întuneric
cu mici întreruperi pentru a încuia ușa
sau a fuma o țigară
în această ordine
lucruri care nu-i provocau nicio daună
nu-l amenința cu plecarea la mama ei
neavând mamă
femeile acestea sunt întodeauna singure
n-au identitate
nu spun niciodată „nu”
nu cer excursii exotice
bijuterii
bani
fidelitatea lor arareori poate fi pusă la îndoială
docilitatea de asemenea
unele știu și glume cu tentă erotică
altele cuvinte vulgare
de efect
au puls
37 de grade Celsius la suprafața corpului
se mișcă
zâmbesc
nu-i tocmai accesibil oricui să aibă
o femeie cyborg
de ultimă generație
made in USA
cu inteligență artificială
cu mii de senzori estrogeni
la care să răspundă precum Eva
nu
nici legile acestea lumești
nu-s tocmai în pas cu timpul
din contra
o rezoluție a UE are în vedere un plan futurist
despre reglementarea unei posibile interacțiuni sociale
dintre roboți și oameni
sub aspect etic
nu știu câți dintre noi suntem pregătiți să acceptăm încă un partener
la masa umanității
știu însă că foarte mulți
nutrim să luăm cu asalt cerul...
Soluții
deschizi larg geamul dinspre strada pustie
privești în gol
sigur te-ntrebi ce rost mai are acest drum
neumblat de nimeni
îți ștergi urmele mâinii de pe fereastră
ca să-ți ascunzi nerăbdarea
adesea aprinzi o lumânare în geam
încercând să îndepărtezi noaptea parșivă
cuibărită-ntre noi
nu știi că drumul acesta e ca Fata Morgană
o iluzie
mai bine ai stinge lumânarea
nu cred că voi ajunge în timpul vieților noastre
de unde-am plecat
păstrează-mi totuși o cupă de dulceață
din cireșe amare
să-mi dreg sufletul de arșița voluptoasă a infinitului…
Vămi
mi-a fost imposibil să plec
să-mi fiu mie însumi
fiecare părticică din sufletul meu
aparține norilor de pe cer
prezenți în toate dimineților mele
răscolite de gânduri
pădurii de brad
cu mirosul ei inconfundabil de cetină
și rășină care ți se lipește de dinți
izvorului tainic
tremurat de inimile peștilor rătăciți
printre lespezi
vântului călător
bunicul îmi spusese cândva
să nu mă leg prea tare de lucruri și oameni
fiindcă altfel îmi va fi imposibil să trec Rubiconul
spre tine
și să cuceresc Roma
ca Iulius Cezar
nu-ți mai spun că va trebui să plătesc și o vamă în aur
bătrânului Charon
la granița dintre spațiu și timp…
Ars poetica
Cineva comparase poezia inimii cu o femeie grațioasă
era de fapt o forțare a metaforei
prin sobrietatea solemnă și persusivă a cuvântului
pentru că nicio poezie nu pornește din inimă
și nu se aseamănă cu nimic cunoscut
o tornadă nu se formează niciodată într-un pahar cu apă
și nu are grad de comparație
nu
poezia, la fel, țâșnește din adâncurile misterioase ale minții
ca un vârtej de simțire pe o axă verticală a gândului
sau ca o ciocnire între fisurile continentale ale acestuia
cu degajare de făcări
lăsând în urmă toate cadavrele sfârtecate ale alter-ego-ului
undeva, printre norii întunecați ai inconștientului, strălucesc ochii de cristal ai femeii
care dau frâu liber metaforei:
o floare în păr, două picături de rouă în urechi
atât de râvnitul Triunghi de Aur al Bermudelor de pe țărmurile Atlantidei
( identic cu numele unei femei!)
unde dispar cele mai frumoase vise ale nopții
.
și așa, din cenușa lor, renaște mereu ... poezia.
Cerșetorul de stele
- încotro?
- nu știu!
- cerșetorul de colo
pe care-l văd, invariabil, de-o viață, scormonind zorii,
își plimbă umbra slugarnică de cum răsare și apune Soarele,
se hrănește cu resturi și măruntaie în putrefacție,
însă merge hotărât înainte!
- eu cred că se-nvârte într-un cerc!
- dar nu renunță!
- nu mai are la ce!
- întotdeauna există ceva pentru care merită să trăiești:
o floare, o femeie, un vis, speranța în minunea
care se va întâmpla mâine!
- el nu mai speră!
- atunci de ce-ar mai cerși stele?
n-am mai văzut până acum pe altcineva cerșind stele!
Întinde umil palma neagră, bătucită, terminată cu degete lungi
și se vaietă:
-„Miluiți-mă, oameni buni, cu o mână de stele!”
în timp ce oamenii îi aruncă mirați câte-un bănuț galben:
- cumpără-ți singur!
iar el strânge în cocioaba sa de sub bolta cerului
bănuț cu bănuț,
milioane de bănuți galbeni!
- speranța moare ultima! nu-i va ajunge toți banii din lume
să-și cumpere o „mână de stele”!
- nici viața, probabil! toți avem câte un vis luminos înainte!
- eu i-aș zice mai simplu umanitate!
există atâta umanitate în noi încât Universul e prea mic
în comparație cu excesul nostru de omenie
revărsat ca un fluviu peste inima acestui biet cerșetor
îndrăgostit de stele…
Terori noctorne
m-am trezit în dimineața aceasta confuz
nu eram nici om pe de-a-ntregul
nici spirit
dar puteam să merg
să deschid fereastra
să primesc ziua înăuntru-mi
printre ruinile sufletului
să-mi calc cu tălpile goale pe inimă
sub privirile tale încremenite
Doamne
exclami
și te văd adunându-mi resturile
fragmente din care încă mai picura sânge
„cum ai putut face asta?”
mă-ntrebi
iar eu îți răspund că n-am făcut nimic
că m-am trezit dintr-un somn adânc al rațiunii
sfârtecat de monștri
tu plecasei de cu seară să numeri stelele
de pe cer
la ce ți-o fi trebuit să numeri stelele chiar în noaptea aceasta
n-am înțeles
te căutam înfrigurat printre cearșafuri
încolțit de toate stihiile întunericului
dar nu erai acolo
nu aveam de ce să mă prind
în căderea aceea imposibil de exprimat în cuvinte
când îți vezi viața derulată la viteză maximă
înapoi
și când te trezești la mijlocul drumului înăuntru-ți
cu sufletul încremenit
asemenea unei stalactite imense
pe tavanul unei peșteri antice...
Visul lui Ptolemeu Filadelful
Althea nu-i tulbura diminețile
cu strigăte
umbla numai în vârful degetelor
nu se strecura în pat lângă dânsul
când era obosit sau adormea cu fața la perete
când îl simțea încordat
fără chef de nimic
nu-l cicălea niciodată la cap
cu întrebări nelalocul lor
”unde-ai fost…
de ce ai urme de ruj pe guler…
de ce miroși a parfum de femeie…”
oricum el ar fi găsit o explicație science fiction
și oricum se afla în fața unui fapt împlinit
imposibil de dat înapoi
ca timpul sau ceasul din bucătărie
îi plăcea când era el însuși
cu toate păcatele sale din naștere
de care nu era direct răspunzător
cum spunea Freud
când o sărută de o mie de ori
pe întuneric
cu mici întreruperi pentru a încuia ușa
sau a fuma o țigară
în această ordine
lucruri care nu-i provocau nicio daună
nu-l amenința cu plecarea la mama ei
neavând mamă
femeile acestea sunt întodeauna singure
n-au identitate
nu spun niciodată „nu”
nu cer excursii exotice
bijuterii
bani
fidelitatea lor arareori poate fi pusă la îndoială
docilitatea de asemenea
unele știu și glume cu tentă erotică
altele cuvinte vulgare
de efect
au puls
37 de grade Celsius la suprafața corpului
se mișcă
zâmbesc
nu-i tocmai accesibil oricui să aibă
o femeie cyborg
de ultimă generație
made in USA
cu inteligență artificială
cu mii de senzori estrogeni
la care să răspundă precum Eva
nu
nici legile acestea lumești
nu-s tocmai în pas cu timpul
din contra
o rezoluție a UE are în vedere un plan futurist
despre reglementarea unei posibile interacțiuni sociale
dintre roboți și oameni
sub aspect etic
nu știu câți dintre noi suntem pregătiți să acceptăm încă un partener
la masa umanității
știu însă că foarte mulți
nutrim să luăm cu asalt cerul...
Soluții
deschizi larg geamul dinspre strada pustie
privești în gol
sigur te-ntrebi ce rost mai are acest drum
neumblat de nimeni
îți ștergi urmele mâinii de pe fereastră
ca să-ți ascunzi nerăbdarea
adesea aprinzi o lumânare în geam
încercând să îndepărtezi noaptea parșivă
cuibărită-ntre noi
nu știi că drumul acesta e ca Fata Morgană
o iluzie
mai bine ai stinge lumânarea
nu cred că voi ajunge în timpul vieților noastre
de unde-am plecat
păstrează-mi totuși o cupă de dulceață
din cireșe amare
să-mi dreg sufletul de arșița voluptoasă a infinitului…
Vămi
mi-a fost imposibil să plec
să-mi fiu mie însumi
fiecare părticică din sufletul meu
aparține norilor de pe cer
prezenți în toate dimineților mele
răscolite de gânduri
pădurii de brad
cu mirosul ei inconfundabil de cetină
și rășină care ți se lipește de dinți
izvorului tainic
tremurat de inimile peștilor rătăciți
printre lespezi
vântului călător
bunicul îmi spusese cândva
să nu mă leg prea tare de lucruri și oameni
fiindcă altfel îmi va fi imposibil să trec Rubiconul
spre tine
și să cuceresc Roma
ca Iulius Cezar
nu-ți mai spun că va trebui să plătesc și o vamă în aur
bătrânului Charon
la granița dintre spațiu și timp…
Ars poetica
Cineva comparase poezia inimii cu o femeie grațioasă
era de fapt o forțare a metaforei
prin sobrietatea solemnă și persusivă a cuvântului
pentru că nicio poezie nu pornește din inimă
și nu se aseamănă cu nimic cunoscut
o tornadă nu se formează niciodată într-un pahar cu apă
și nu are grad de comparație
nu
poezia, la fel, țâșnește din adâncurile misterioase ale minții
ca un vârtej de simțire pe o axă verticală a gândului
sau ca o ciocnire între fisurile continentale ale acestuia
cu degajare de făcări
lăsând în urmă toate cadavrele sfârtecate ale alter-ego-ului
undeva, printre norii întunecați ai inconștientului, strălucesc ochii de cristal ai femeii
care dau frâu liber metaforei:
o floare în păr, două picături de rouă în urechi
atât de râvnitul Triunghi de Aur al Bermudelor de pe țărmurile Atlantidei
( identic cu numele unei femei!)
unde dispar cele mai frumoase vise ale nopții
.
și așa, din cenușa lor, renaște mereu ... poezia.
Cerșetorul de stele
- încotro?
- nu știu!
- cerșetorul de colo
pe care-l văd, invariabil, de-o viață, scormonind zorii,
își plimbă umbra slugarnică de cum răsare și apune Soarele,
se hrănește cu resturi și măruntaie în putrefacție,
însă merge hotărât înainte!
- eu cred că se-nvârte într-un cerc!
- dar nu renunță!
- nu mai are la ce!
- întotdeauna există ceva pentru care merită să trăiești:
o floare, o femeie, un vis, speranța în minunea
care se va întâmpla mâine!
- el nu mai speră!
- atunci de ce-ar mai cerși stele?
n-am mai văzut până acum pe altcineva cerșind stele!
Întinde umil palma neagră, bătucită, terminată cu degete lungi
și se vaietă:
-„Miluiți-mă, oameni buni, cu o mână de stele!”
în timp ce oamenii îi aruncă mirați câte-un bănuț galben:
- cumpără-ți singur!
iar el strânge în cocioaba sa de sub bolta cerului
bănuț cu bănuț,
milioane de bănuți galbeni!
- speranța moare ultima! nu-i va ajunge toți banii din lume
să-și cumpere o „mână de stele”!
- nici viața, probabil! toți avem câte un vis luminos înainte!
- eu i-aș zice mai simplu umanitate!
există atâta umanitate în noi încât Universul e prea mic
în comparație cu excesul nostru de omenie
revărsat ca un fluviu peste inima acestui biet cerșetor
îndrăgostit de stele…