EU TE IUBESC…

E-atât de greu să te ridici spre nori,
Fără aripi, speranțe și fără viitor,
Din propria cenușă ce-a căzut din zori,
Ne-am renăscut în lutul ăsta muritor...

Din întuneric destrămat de lună plină,
Cu fruntea sus, am ridicat privirea înspre voi,
Căci n-am fugit de moartea ce-i stăpână:
Ne-am înălțat, pe rând, eroi...

Cu trudă grea, cu mințile descătușate,
Am ridicat spre soare, aceste holde-n aur,
Și le-am jertfit pe-altare sfințite, înălțate,
În rugăciuni topite-n strălucire de tezaur...

O, zei cu temple sfărâmate,
V-ați înălțat spre cer, în paradis,
Lăsându-ne cumplita noapte,
Strivind amurgul ce v-a fost promis...

    Sunt câteodată obosit,
    Doar de cărţi înconjurat,
    Cu ochii goi, sufletul trist,
    De ani împovărat...
    
    În jurul meu cuvinte seci,
    Mi-au murmurat osânda,
    Închipuind sentinţe reci,
    Şi-acumulând dobânda...
    
    Căci am ajuns atât de jos,
    Dator cu ani din viaţă,
    Contract semnat avantajos,
    Ce te transformă în paiaţă...
    
    În mine doar o umbră sunt,
    A tot ce-am fost odată,
    Cu trupul slab, părul cărunt,
    Şi-o inima abandonată...
    
    Din luciul slab al geamului de-argint,
    Străinul mă îndeamnă,
    Să mai trăiesc o zi tânjind,
    Eternitatea încuiată-n toamnă...

    Atâtea drumuri străbătute în singurătate,
    Atâtea greutăți pe care le-am cărat în spate,
    Că n-am avut pe nimeni să m-ajute câtuși de puțin,
    Să-mi fie viața mai ușoară, fără atâta zbatere și chin...
    
    Atâtea vorbe nerostite, s-au risipit în tihnă de amurg,
    Să-mi simt prin vene secundele care se scurg,
    În mine am rămas doar eu și o lume care nu cuvântă, 
    Un vers ce-i tors într-o cântare mistică și sfântă…

    Ce dulce și limpede e apa din sufletul tău,
    Din care sorb cu poftă, ca dintr-un hău,
    Știind că mi-e sete tot timpul de tine:
    Te caut și te găsesc, în cuvinte puține...
    
    Cu sârg te-am cules din rănile mele adânci,
    Ca pe-un val risipit peste albastrele stânci,
    Ca pe un fruct copt al dorințelor mele,
    Ca pe o ploaie căzută peste nopțile grele...
    
    Te-am simțit pe buze ca pe-un nectar,
    Dulce, dar în același timp și amar,
    În lumile tale m-am rătăcit fără să vreau,
    În lumina ochilor tăi, care mă urmăreau...
    
    Și-n tăcerile acestea, ce ne-au mai rămas,
    Ți-am simțit pasul liniștit, trecând fără glas,
    Ca o stea licărind, te aștept în amurg,
    Numărând clipele care încet se scurg...
    
    Eu te-am pierdut printre atâtea amintiri,
    Fiind amândoi ale iubirii noastre martiri,
    Dar tu m-ai regăsit printre suspinele tale,
    În zorii de zi, atunci când a nins cu petale...
    
    Iar noi am aflat, chiar și-n tăcere deplină,
    Iubirea nu moare, ci doar se înclină,
    Se-ascunde în ploaie, în zbor de cocori,
    În dorul ce-apasă tăcut uneori…
    

Plângeam şi nu ştiam de ce:   
De fericire, de tristeţe, de amar...   
O, lacrimă, de ce eşti rece,   
Că doară nu e luna lui brumar...   
  
E-o zi de primăvară şi-i târziu,   
Deşi abia-i trecut de ora şapte...   
Afară-i întuneric şi-i pustiu,   
Şi toată lumea umblă-n şoapte...   
  
Pendula, pe perete, bate-n cadențar   
Şi-anunţă cu plictis prezenţa,   
Că-n noapte urlă un marfar,   
Înfiorând pe loc, audienţa...  
  
Şi-n tot acest decor frenetic, ireal,   
Încerc să îmi găsesc perechea...   
Şi strig, stârnind ecouri, abisal,   
Ce nu îmi par a fi aievea...   
  
Plângeam şi-acum ştiam de ce:   
Pe dinăuntrul pleoapei mele   
S-a cuibărit un vis ce nu mai trece,   
Lăsând în urmă-i spaime grele...

    Atunci, m-am prăvălit în genunchi, 
    şi sunet ascuţit, spre cer am lăsat,
    Copacii-n jur tremurau cu uimire,
    şi-şi dansau macabru, crengile-n spre mine...
    
    Norii grei s-au răsucit împotrivă-mi, 
    şi frunzele moarte, grăbindu-mi sfârşitul, 
    m-au îngropat în lumina slabă a lunii...
    
    Orice-am făcut şi de-am greşit, 
    tu mă iartă, 
    şi crede-mă prietene, 
    când îţi spun, ACUM, 
    iartă-mă prietene, 
    să nu mă plângi...

Se aude vântul. In inima mea furia creste. Săgeata aceea a ei a făcut o rana adâncă, dar el a imbratisat- o. Șuierul vântului acoperă simfonia frumoasa a unei povesti. Cândva, versurile mele erau flori roșii, și albe, azi sunt fulgere. Sau tăceri. Poate credeai că vreau lauri, coroana de regina. Știu,așa părea. Dar nu vroiam decât scânteia născută din dansul spiritelor noastre. A apărut ea și mi-a spus: Ești nimeni. Tu ai imbratisat-o. Poate sunt nimeni, dar pulberea poate ascunde praf de diamante uneori- sentimentul sublim transpus în vers,sau trăirile dăruite, sau nesinguratatea, sau acea conexiune invizibila născută din compatibilitate. Lasă, îmbrățișarea data ei a fost aripile negre ale nepăsării tale ce m-au sufocat cu îmbrățișarea lor. Să cânte vântul,să urle,să șuiere tulburător, ultima lacrima ce cade pe obrazul tau sau al meu s-o risipească. E apus,e noapte, e frig, pașii mei se îndepărtează și vântul îmi flutura pletele negre iar ochii mei căprui privesc spre neant...

Când vei ajunge în inima mea,
Nu bate la ușă, nu cere voie,
Căci acolo, de mult, am adunat doar umbre,
Iar sufletul meu te așteaptă tăcut, în tăcere.

Vântul pierdut a stat demult, abia adie

Aripi atârnă la pământ de-o veșnicie

Se mișc-o frunză tremurând, apoi omie

Îmi iau avânt stârnit de vânt, ce nebunie

De zbor uitând caut în gând prin amintire

Sângele fierbe alergând ca-ntr-o beție

Aripi întind să prindă vânt, speranța-nvie

Plutind pe-o frunză, evadând, s-ating iubire

Aleargă sufletul flămând, gonind spre tine

Zborul spre stea e doar un gând, norul mă ține

Prin ceață drumul căutând mă pierd de mine

Frunzele-mi tremură urlând în agonie

Ciudatul vânt suflă rupând aripi divine

Aruncă sufletul plăpând schimbând destine

Usucă frunzele zburând printr-e suspine

Să mă golească transformând inima-n rime

Lipsit de vânt caut pământ cu ape line

Din nor căzând devin o piatră-ntre ruine

Zboru-i o frunză tremurând de amăgire

Ajung din om un simplu gând pe o hârtie

încă port în mine ecoul expirat,
un semn de înviere,
ca un ton rece, pe fundal,
ca un abur rămas pe cana mea fără tartă,
ca un nume pe care nu-l mai rostesc,
dar care mă apasă pe tâmple
și-mi activează durerea de cap.

astăzi, cafeaua nici n-o mai încălzesc după suflet,
o beau în amărăciunea crudă,
fără zahăr, fără tine,
fără mine, pe linia de plutire,
fără întrebări.

poate că nu era despre „Noi” nici azi, Vineri.
poate că nici „Eu”
n-am fost pe deplin pentru tine,
într-o zi de Joi
care a uitat să devină Vineri
în zâmbetul nostru șters.

și totuși, încă mă trezesc
că-ți păstrez locul la masă.
mă poți judeca?

În lumea asta rece și bizară,

Ce are ochi fără vederea clară,

Care se mișcă haotic fără ținte limpezi,

Care nu vrea nimic concret,

Și croncăne precum o cioară,

Noi doi iubito,

Avem o altă treabă importantă

Să ne iubim și iar să ne iubim până diseară!

Iar de ți-e teamă să fugi cu mine-n lume,

Neștiindu-mă prea bine după cum îmi zici,

Iubito,să-ți fie puțin rușine

Când tu de mine te dezici,

Îmbrațișează-mă ca pe-o vioară

Apoi să ne iubim și iar să ne iubim până diseară,

Ca teama veșnic să-ți dispară,

Să afli adevărul iubirii noastre

De-i mincinoasă sau ușoară !

Dar eu îți spun că te iubesc

Nu-i nici minciună nici vrăjeală,

Noi doi avem o altă treabă importantă,

Îți tot repet de-o vreme bună,

Ca să mă crezi fie și-ntr-un târziu,

Să ne iubim și iar să ne iubim până diseară,

Apoi în lume să fugim!

(22 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Căzut-au norii pe pământ,

Îngreunați de geruri,

Scursu-s-a soarele cel blând 

Prin crăpături din ceruri.

Plecat-au păsările. Mut

E Codrul în tihnire.

Așteaptă; vrea să fi căzut 

În dulcea amorțire.