EU TE IUBESC…

    O, Ammon, soare pe pământ,
    Eşti zeul ce voiesc să-l cânt,
    Crează-mi umbra pe nisip fierbinte,
    Pe trupul sfânt al templelor-cuvinte!
    
    O, Amon-Ra, al zeilor conducător,
    Eşti tatăl meu, precum eşti tatăl lor,
    Eşti zeul mai presus de orice odă-ntreagă,
    Pe care timpul n-are cum s-o şteargă!
    
    O, Anubis, zeu al sfântului ţinut,
    Prinde-n palma ta, ca-n aşternut,
    Firicel de spirit, umil şi supus,
    Spre drumul vieţii, către roşu apus!
    
    O, tu Apis, zeul-taur, eşti fecund,
    În răsuflarea ta eu vreau să mă scufund,
    Să cresc în umbră de altar deosebit,
    Urmaşii tăi de drept, cu cornul ascuţit!

    Tu, spune-le, că noaptea asta 
    nu va trece prin mine, 
    degeaba...
    Tu, spune-le, că nu sunt, 
    atât de rău, 
    dar, nici bun,
    Tu, spune-le, că n-am uitat, 
    ce nu trebuie să uit, 
    niciodată,
    Şi, mai spune-le, tu, 
    că eliberarea mea, 
    nu e departe;
    
    Ziua aceea străluci-va cândva, 
    căci... nimic nu mai e de făcut
    aripile mele sunt gata, 
    ce dacă penele-mi sunt încă ude, 
    grele, sub roua dimineţii mele.
    
    Din înalt voi cade, 
    si dacă voi zbura vreodată, -
    încă n-am învăţat -
    spre TINE am să zbor, şi,
    în TINE, sufletul, am să-mi zdrobesc,
    ŞI ACOLO AM SĂ-L LAS !!!

-Ai o geană! Pune-ți o dorință! Ghicește: pe care obraz?
-Pe stângul!, am spus eu după ce-mi pusesem o dorință în gând.
-Greș! Ha! Ha! Ha!, n-o să ți se-mplinească! Uite!, îmi spuse, culegând geana cu vârful degetelor de pe obrazul meu drept. Ce ți-ai dorit?
-Nu spun!
-Spune mă! Că oricum n-o să se-mplinească, ce rost mai are s-o ții la "secret"?
-...

Doamne, dar cum ar fi fost dacă aș fi ghicit obrazul, mi-aș fi recuperat geana, aș fi stupit-o de trei ori - na, să fie cu... noroc! - și aș fi pus-o în sân, sperând ca dorința mea să se împlinească! Că doar aș fi avut certitudinea ghicitului, iar dorința n-ar mai fi avut încotro, ar fi trebuit să se supună și să se... împlinească!

Dorințe... Ce copil nu și-a dorit vreodată ceva, de care nu a mai avut parte? Îmi aduc aminte că stăteam singur în odaie, în semiîntuneric, cu fața sprijinită în mâini și coatele adunate pe masă, visând cu ochii deschiși la ceva... nici eu nu știam ce...

Am tras de sertarul dulăpiorului pe care se odihnea, burduhănos, televizorul alb-negru, cu ecran de sticlă verzuie și cu lămpi ce bâzâiau precum bondarii până se "încălzea". Pe televizor, îl chema "Miraj" și aveam o ciudă aspră pe el, fiindcă de fiecare dată când fila imaginea, eram trimis de "audiență" să învârt de lămpile care ardeau la degete, fiindcă erau fierbinți...

- Mă, ai grije să nu te curentezi naibii!, auzeam o voce din semiîntuneric.

Mă strâmbam în silă, iar mai apoi, ca să scap imaginea de "pureci", îi mai ardeam și una în laterala de lemn lecuit...

-Na, că acum nu mai "aude"! I-a luat sonorul!

-Își revine el!, mai zic eu șoptit și întorcându-mă către sertarul care adăpostea toate comorile copilăriei mele...

N-aveam mare lucru. Niște nimicuri, fără valoare. Dar pentru mine era un microunivers, care se aduna și se împrăștia din sertar, atunci când cotrobăiam în el după ce-mi era de trebuință: vreo trei mosoare metalice de la mașina de cusut, care erau îndelung căutate prin toată casa, bile de sticlă transparentă cu miez colorat (le mai am și acum!), o cutie din lemn maro care adăpostea piesele de rummy, o pereche de mănuși tocite, de sudor, pe care le purtam atunci când "făceam" poarta, la fotbal, pe maidan, și câte și mai câte de alte flecuștețe nefolositoare, dar care mie-mi erau dragi și foarte de folos!

Dar printre toate aceste mărunțișuri, la loc de cinste, într-o punguță de plastic specială, se afla colecția mea de vederi "mișcătoare", dintre-acelea, pe care dacă le mișcai, imaginile lor se schimbau, sau îți creau senzația de 3D, - îmi luaseră ani!, să le strâng. N-aveam prea multe: vreo douăsprezece, dar pe mine mă fascinau, fiindcă suprafața lor de plastic ridat, făcea lumina să cadă incident și astfel să miște sau să adâncească imaginea dedesubt.

Între aceste vederi, se regăseau și două cu temă creștinească - "Cina cea de taină", și  scena crucificării -, ambele 3D, câteva cu temă marină, cu vase de război de secol XVII, ce aveau velele larg deschise, umflate de vânt și valuri periculoase, tot 3D, și una care reprezenta chipul unei foarte frumoase tinere coreence, care îți făcea literalmente cu ochiul atunci când înclinai vederea într-o parte și care nu se împaca prea bine alături de cele cu teme creștinești...

Ea era... regina vederilor, doar îți făcea cu ochiul, nu-i așa? Iar eu îmi găseam vederile ca fiind "minunate", și chiar așa le numeam atunci când le arătam, plin de mândrie, prietenilor mei, alături de câteva reviste vechi cu "Rahan - războinicul junglei", care îmi întregeau comoara...

Dar, a sosit o vreme în care a trebuit să ne mutăm de unde stăteam, într-un apartament cu trei camere, mai larg și mai spațios, aflat într-un cartier nou construit, cale de vreo doi-trei kilometri distanță de vechiul cartier. Odată început "strânsul" calabalâcului pe care îl aveam, am primit o sarcină importantă: aceea de a păzi să nu cumva să se spargă celebrul "Miraj", care fusese înfofolit în două pături groase, și așezat cu grijă și teamă, în vârful alambicat al unei grămezi de scaune, mese și alte cioromboaie de mobilier, înghesuite artistic într-o remorcă de tractor oricum neîncăpătoare...

Dar eu trebuia să am grijă și de sertarul meu cu comori, să nu se risipească - Doamne ferește! -, pe drumul către noua locuință. Așa că am fost urcat și cocoțat în vârful grămezii. Cu o mână țineam burduhănosul, iar cu cealaltă, pe genunchi, sertarul meu prețios... Și dă-i la drum, ce dacă se uitau toți vecinii, unii cu invidie, - ia uite dragă, vecinii se mută în cartierul cel nou!, au avut pile la primărie, las' că știu eu! -, sau trecătorii întâlniți pe drum, care se holbau curioși la echilibristica unui puști care hodorogea o namilă de televizor cu un sertar plin de reviste în brațe!

Odată cărat tot calabalâcul, am început așezarea mobilierului în noile odăi: ba, că vaza asta nu se potrivește în sufragerie, ba că astea du-le în cămară sau pe balcon, nu mă zăpăci de cap!, cărțile, în bibliotecă, ce-ai?, nu știu unde-s vederile tale, nu le-am văzut, poate că-s pe undeva prin vreo cutie... Cu haosul ăsta, mă mir că nu ne-am pierdut și capetele! 

-Nu se poate, doar le-am ținut tot timpul în sertar, că n-am scos nimic din el tot drumul și l-am ținut cu o mână pe genunchi...

Cred că mai bine de două săptămâni, am tot căutat prin toată casa, răscolind totul, iar și iar, dar vederile mele "minunate" nu se găseau nicăieri... Nici în sertar. Nici oriunde... Burduhănosul își "grăia" cu voce baritonală, lăfăindu-se în noua sa odaie, telejurnalul. Eu eram trist și disperat, de neconsolat, de pierderea suferită. Am pleznit cu ciudă laterala de lemn a televizorului, reglându-i sonorul... Taci.

Și de-atunci, nici în ziua de astăzi, rar - spre deloc - n-am mai folosit cuvântul "minunate"... Eu doar mi-am dorit să nu pierd...

Din mana florilor, cerească,
Au început din nou să crească,
În geamul meu, de atâtea ori,
Nebuni, cireșii-au înflorit în zori...

Și-au plâns cu-atâtea lacrimi mii,
Rupând din trupul lor petale vii,
Pe care mi le-au așternut în tindă,
Nebuni, cireșii îmi colindă...

Și atât de adânc și tainic era cântul,
Că nu știam ce îmi șoptește vântul,
Pierduți în tril de păsări cântătoare,
Nebuni, cireșii se scutură de floare...

Nimeni nu știe cât de mult te-am iubit,
Total, dedicat, cu-adâncă și simplă ardoare,
Ascuns în cuvinte meșteșugite-am zămislit,
Un gând firav, în ciuda vremii călătoare...

Tu nu mai știi, și ai uitat de vremurile-n care,
Mă sfâșiam cumplit de piele-n rănile-adânci,
Să fiu în calea ta precum o stea strălucitoare,
Un val nepieritor pe țărmul zdrențuit de stânci...

Dar, iată, vine-o vreme-n care trupul te trădează,
Și-acum tânjesc la dulce și finală evadare,
Ajuns ca un copac rănit, ce aur sângerează,
În mii de lacrimi vii, de sevă lucitoare...

Însă doar eu, și codrii - frați - deopotrivă, știm,
Cum e să arzi de dor în miezul ființei tale,
Cum e să te înalți și să te înfrângi sublim,
Lumina s-o desfaci în gemene petale...

Și-acum mă plec în fața ta cu greutate,
C-am luminat ca fulgerul în negură furtună,
Ca zidul cel mai 'nalt și vechi dintr-o cetate,
M-ai frânt precum iubirile născute din minciună...

    Aceasta-i inima mea,
    Ca o piatră roasă de vânt,
    Uneori ca o petală,
    Strivită-n ploi de stele,
    Alteori ca un zar,
    Ce dansează-n lumină...
    
    Aici mă voi ascunde,
    În acest sanctuar,
    Şi-i voi plânge superior,
    Pe cei care nu ştiu ce-nseamnă dragostea, 
    şi n-au cunoscut durerea... şi moartea...

Iubita mea,

tu, Pasăre măiastră,

tu care zi de zi,

în lutul buzelor noastre

ciopleşti Poarta sărutului,

doar pentru noi doi.

Ia-mă şi mă urcă

pe Coloana fără sfârşit a iubirii tale,

până sus de tot,

deasupra de cuvinte,

în ţinutul iubirilor veşnice.

Acolo unde gurile noastre

dezbrăcate de cuvinte,

vor adormi îmbrăţişate

pe Masa tăcerii.

Esti langa mine,

Dar prea departe sa iti simt iubirea.

Si asteptarea doare, ma distruge,

Dar continui sa sper la o mica lumina la capat de drum

Desi drumul e mai lung cu cat merg mai repede pe el.

Imi simt inima cum se zdrobeste sub privirea ta rece, lipsita de sentimente

Si doare, doare ingrozitor de tare.

Sunt pierduta printre miile de fete

Care si au gasit a lor pereche

Asteptand ca tu sa fi cu mine.

Dar sa fie prea tarziu oare?

Sa iti fi gasit deja perechea,

Iar eu sa astept imposibilul?

Am realizat că îmi lipsești cu adevărat

Însă această lipsă nu duce în obișnuit

Aștept mereu să vii de la muncă cât mai rapid

Să vorbim cel puțin un minut în fiecare zi.

Te-aștept cum câinele-și așteaptă stăpânul când îi este foame,

Te-aștept cum copiii furnicilor

Așteaptă să își simtă mamele.

Te iubesc atât de mult, prin cuvinte e prea greu de explicat

Cu niște simple cuvinte cunoscute de orișicine

N-am să-ți pot împărtăși inima mea

N-am să pot să-ți spun că acolo se află inima ta.

Să dorm liniștită în brațele tale aș vrea

Să privim împreună amurgul-‘serat

Să simt aroma primăverii încă din toamnă

Să simți cum e să fii mereu adorat.

În brațele tale mă regăsesc, mă simt ca acasă

Fiecare bătaie a inimii mele tresare la atingerea ta

Îi mulțumesc lui Dumnezeu, cu sufletul înduplecat,

Că mi-a dăruit un înger ce mi-a dăruit toată dragostea pe tavă.

Ești refugiul, speranța și visul meu neîncetat,

În fiecare vers,iubitule, ești mereu adorat.

Te iubesc din toată inima, n-am să mai scot niciun cuvânt

Un sentiment straniu , un început de cântec sfânt.

ADIO cu zambetul pe fata si in inima

Nu imi dai alt sentiment cand ma gandesc la tine

N-ai asculta si ai vrut sa pleci de langa mine

Sincer, sper sa-ti fie mai bine

Cu siguranta, nu o sa iti fie

Dar fie, treaca de la mine

ADIO, MAREA MEA IUBIRE!

Atât de pustie ți-e odaia.  

Privești pe geam, a fost și ploaia.  

Nu mai e loc de regrete,  

S-au scurs odată cu ale tale secrete.

Se duc rapid printre canale  

Și lasă-n urmă brazde goale.  

Suspini pe geam și-un trecător  

Privește sus, către balcon.

Refren:  

Tu stingeai țigara apăsător,  

Cu glas calm îi spuneai ușor:  

— Știi și tu, nu-i așa?  

A fost și ploaia în viața ta?... în viața ta...

Când auzi aceste vorbe,  

Zâmbi duios, fiindcă știa.  

Lăsă capul spre pământ,  

Privea cum talpa urme lăsa.  

Știa că ploaia nu îl lasă.

Refren:  

Tu stingeai țigara apăsător,  

Cu glas calm îi spuneai ușor:  

— Știi și tu, nu-i așa?  

A fost și ploaia în viața ta... în viața ta...

Urmau amintiri să-l răscolească,  

Să-și lase urmele-n țărână,  

Așa cum grijile mă mistuiesc  

Și cred că n-am să mai iubesc.

Rămân aici, în întuneric,  

Ascult cum ropote brăzdează  

Potecile de nisip fin,  

De mult călcate de destin.

A plecat străinul ce privea  

Îndurerat spre casa mea.  

Simțea ce eu doream să știe —  

O parte din dulcea neîmplinire.

A fost și ploaia. Și încă e.  

Și seceta, de-ar veni...  

Nu ar conta, fiindcă am ști  

Că adăpost nicicând n-om găsi.

Refren:

Tu stingeai țigara apăsător,  

Cu glas calm îi spuneai ușor:  

— Știi și tu, nu-i așa?  

A fost și ploaia în viața ta... în viața ta...

Se simte frigul în odaie.  

A fost și ploaia... și ploaia.