Sofisticat!
pe aceeași pală de vânt, o mirare a firescului în sine,
despre-o nu știu ce fandosită de fantezie
a culorilor a descris o traiectorie
ciudată de spirit, prin oceanele unei materii cenușii...
trecea, împopoțonat, un maistru de ceremonii...
în liniștea aceea de granit, dăltea zelul
trepte spre cer, câte trei, câte cinci, șapte, nouă,
oglinda purta soarele în ea și doamnă, chiar luna!
Prometeu, apoi, i-a dat un foc
bătrânului cu pipa și nu mare i-a fost
uimirea unui altfel de răsărit,
cu trandafirii pe rouă și cu bătaia vântului în jilț...
și-o șoaptă de-un tinitus infernal
înmărmurită într-un semn de întrebare,
într-un final de portativ dement,
din care, rând, pe rând chei sol, diezuri și chei sol...
focul, firesc, îmbie negrul de fum să acceadă
într-o quantică iubire a unui android
dezumanizat, în dans cu însăși natura
demonică a unei frumuseți de lut...
pe rândul al doilea, cu ochelari,
totul pare atât de pur și de sofisticat
printre valurile de minute contradictorii,
că până și încheierea poate dura eoni!
că vers, după vers, linii paralele se apropie,
într-un infinit tern și plictisitor,
iar depărtarea poate fi martoră
a cât de mult ne-am fi dorit acum, punct!
o demult uitată parte dintr-un pahar pelin,
parodiază o senzație în tâmple și sub pleoape
și-un sorb strident în oglindă îmbie
înspre o licoare ce pretinde-se a fi un vis.
cu toate că par așezate mai viclean
din călimară, cuvinte și tot felul de fluturi mov
inundă spațiul dintre lumi, într-o notă
de spectacol absurd și cam atât!
Category: Diverse poems
All author's poems: Vlad Colceriu
Date of posting: 1 октября 2024
Views: 284
Poems in the same category
Aş putea să scriu…
Aş putea să scriu istorii,
Cu ale mele tragedii,
Şi să-mi ţin toţi cititorii,
Numa-n spasme şi insomnii.
Aş putea să scriu elogii,
Suferinţei şi tristeţii,
De-or să creadă demagogii,
C-am citit pe toţi poeţii.
Aş putea să scriu nuvele,
Despre viaţă şi calvar,
Despre cânt de cucuvele,
Ce aduc un sfârşit amar.
Cronici aş putea să scriu,
Dar mi-e vorba cătrănită,
Şi mi-e sufletul pustiu,
Şi mi-e inima rănită.
Nană mare
Nană mare , cum mai e pe la tine ?
Mai sunt cocori ce-ţi vin la poartă
Sau păsări ce-ţi aduc în cioc un dram de noroc ?
Mai şuieră vântul în surdină printre merii din grădină ?
Ploaia ţi-a mai bătut la fereastră printre florile din glastră ,
Iarba-i tot verde , înaltă şi piciorul ţi-l desfată ?
Şi la tine sunt răcoroase dimineţile ,
Te mai năpădesc din când în când tristeţile ?
Cum sunt serile la tine , au astâmpăr ?
Stelele ţi se agaţă-n păr sau îţi stau pe umăr ?
Nană mare spune-mi , îţi este bine ?
Ce-ţi spun păsările despre mine când se culcuşesc în nuc ?
Nu-ţi spun că la mine este ca la balamuc ,
Că mă doare asfaltul pe care merg ,
Că de dimineaţa până seara alerg ,
Nu-ţi spun că seara mea este un tei în floare ,
Că prin nori sunt călătoare ?
Nu ţi-au spus nici că îmi iau culoare dintr-o aripă de flutur
Sau că pe buze îmi pun roşu de mac
Şi când soarele-mi zâmbeşte eu mă ruşinez şi tac ?
Nu ţi-au spus nimic de mine ?
Las că-i bine , las că-i bine ....
Nană mare tu , vorbeşte-mi despre tine .
De-aș fi un hoț...
Mai răscolesc câteodată prin trecut,
Să-mi mângâi anii tineri și pierduți,
Acum cu sânge calm și glasul mut,
Eu zac între coperți cu ochii abătuți.
De multă vreme mă înec în versuri,
Și sunt salvat eroic de o rimă albă,
Și dorm ca un orfan prin universuri,
Cu stele și comete prinse pe o salbă.
De-aș fi un hoț de teapă și fără cazier,
Nu aș fura nici aur, nici case și nici bani,
L-aș tâlhări pe Timp acolo sus în cer,
Și aș lua spășit vreo câțiva zeci de ani,
Ca tânăr să mai fiu, să beau și foc și ger,
Și iarăși să stârnesc în urma mea vulcani.
Whisky
Whisky fin, din butoi vechi,
Licoare nobilă, fără perechi.
Un strop pe buze, foc în piept,
Taină ascunsă într-un concept.
Culoarea-i aur, miros de fum,
Parfumul cald te duce-n drum.
Pe mal de râu sau lângă foc,
E whisky-ul cel mai bun joc.
Din Scoția rece, povestea vine,
Istorie-n sticlă, ce-l ține bine.
Și fiecare strop ce curge lin,
E-un cântec vechi, sublim, divin.
Fără nori...
Fără nori aș muri,
Fără nori ochii mei ar orbi,
Ei trec ca și mine senini,
Departe de ochii străini.
Fără nori mă întunec mereu,
Fără nori ochii îmi plouă,
Unde sunt ei, acolo-s și eu,
Suntem două boabe de rouă.
Fără nori sunt inutil,
Fără nori sunt un sihastru,
Mi-e traiul ușor infantil,
Și merit, cerul albastru!
Gândurile Domnului despre tine
În palma Lui e scris numele tău,
Sub stelele nopții, sub raze de rău,
Te știe din zori, dinainte de timp,
Ești parte din planul Lui cel mai sublim.
În ochii Lui, ești floare de dor,
Lumina ce crește pe-al vieții ogor,
Când norii se strâng și vântul te-nfrânge,
El suflă speranță, El rana îți strânge.
Nu ești uitat, nici clipă, nici ceas,
El te veghează la fiecare pas,
Și-atunci când te pierzi pe cărări fără drum,
El vine în urmă, te cheamă oricum.
Te vede curat, te vede întreg,
Te vede așa cum tu nici nu înțelegi,
Ești visul Lui viu, ești cântec și har,
Iubirea ce-și are în ceruri altar.
Așadar, nu te teme, nici plânsul, nici vântul,
Căci Domnul cunoaște și pasul, și gândul,
Și-n tot ce-ai să fii, și-n tot ce-ai să ai,
E gândul Lui sfânt – acasă, în Rai.
Aş putea să scriu…
Aş putea să scriu istorii,
Cu ale mele tragedii,
Şi să-mi ţin toţi cititorii,
Numa-n spasme şi insomnii.
Aş putea să scriu elogii,
Suferinţei şi tristeţii,
De-or să creadă demagogii,
C-am citit pe toţi poeţii.
Aş putea să scriu nuvele,
Despre viaţă şi calvar,
Despre cânt de cucuvele,
Ce aduc un sfârşit amar.
Cronici aş putea să scriu,
Dar mi-e vorba cătrănită,
Şi mi-e sufletul pustiu,
Şi mi-e inima rănită.
Nană mare
Nană mare , cum mai e pe la tine ?
Mai sunt cocori ce-ţi vin la poartă
Sau păsări ce-ţi aduc în cioc un dram de noroc ?
Mai şuieră vântul în surdină printre merii din grădină ?
Ploaia ţi-a mai bătut la fereastră printre florile din glastră ,
Iarba-i tot verde , înaltă şi piciorul ţi-l desfată ?
Şi la tine sunt răcoroase dimineţile ,
Te mai năpădesc din când în când tristeţile ?
Cum sunt serile la tine , au astâmpăr ?
Stelele ţi se agaţă-n păr sau îţi stau pe umăr ?
Nană mare spune-mi , îţi este bine ?
Ce-ţi spun păsările despre mine când se culcuşesc în nuc ?
Nu-ţi spun că la mine este ca la balamuc ,
Că mă doare asfaltul pe care merg ,
Că de dimineaţa până seara alerg ,
Nu-ţi spun că seara mea este un tei în floare ,
Că prin nori sunt călătoare ?
Nu ţi-au spus nici că îmi iau culoare dintr-o aripă de flutur
Sau că pe buze îmi pun roşu de mac
Şi când soarele-mi zâmbeşte eu mă ruşinez şi tac ?
Nu ţi-au spus nimic de mine ?
Las că-i bine , las că-i bine ....
Nană mare tu , vorbeşte-mi despre tine .
De-aș fi un hoț...
Mai răscolesc câteodată prin trecut,
Să-mi mângâi anii tineri și pierduți,
Acum cu sânge calm și glasul mut,
Eu zac între coperți cu ochii abătuți.
De multă vreme mă înec în versuri,
Și sunt salvat eroic de o rimă albă,
Și dorm ca un orfan prin universuri,
Cu stele și comete prinse pe o salbă.
De-aș fi un hoț de teapă și fără cazier,
Nu aș fura nici aur, nici case și nici bani,
L-aș tâlhări pe Timp acolo sus în cer,
Și aș lua spășit vreo câțiva zeci de ani,
Ca tânăr să mai fiu, să beau și foc și ger,
Și iarăși să stârnesc în urma mea vulcani.
Whisky
Whisky fin, din butoi vechi,
Licoare nobilă, fără perechi.
Un strop pe buze, foc în piept,
Taină ascunsă într-un concept.
Culoarea-i aur, miros de fum,
Parfumul cald te duce-n drum.
Pe mal de râu sau lângă foc,
E whisky-ul cel mai bun joc.
Din Scoția rece, povestea vine,
Istorie-n sticlă, ce-l ține bine.
Și fiecare strop ce curge lin,
E-un cântec vechi, sublim, divin.
Fără nori...
Fără nori aș muri,
Fără nori ochii mei ar orbi,
Ei trec ca și mine senini,
Departe de ochii străini.
Fără nori mă întunec mereu,
Fără nori ochii îmi plouă,
Unde sunt ei, acolo-s și eu,
Suntem două boabe de rouă.
Fără nori sunt inutil,
Fără nori sunt un sihastru,
Mi-e traiul ușor infantil,
Și merit, cerul albastru!
Gândurile Domnului despre tine
În palma Lui e scris numele tău,
Sub stelele nopții, sub raze de rău,
Te știe din zori, dinainte de timp,
Ești parte din planul Lui cel mai sublim.
În ochii Lui, ești floare de dor,
Lumina ce crește pe-al vieții ogor,
Când norii se strâng și vântul te-nfrânge,
El suflă speranță, El rana îți strânge.
Nu ești uitat, nici clipă, nici ceas,
El te veghează la fiecare pas,
Și-atunci când te pierzi pe cărări fără drum,
El vine în urmă, te cheamă oricum.
Te vede curat, te vede întreg,
Te vede așa cum tu nici nu înțelegi,
Ești visul Lui viu, ești cântec și har,
Iubirea ce-și are în ceruri altar.
Așadar, nu te teme, nici plânsul, nici vântul,
Căci Domnul cunoaște și pasul, și gândul,
Și-n tot ce-ai să fii, și-n tot ce-ai să ai,
E gândul Lui sfânt – acasă, în Rai.
Other poems by the author
Catren tembel
înfumurat și prea părtinitor,
sunt prea copil și te iubesc prea criptic,
nu pot să plâng, să râd, să sper, nu pot să mor!
inconsecvent și mincinos,
un ignorant rizibil mă descopăr,
ultragiat de tot ce este sfânt,
profanator, mormântul mi-l acopăr.
zi-mi un poem, pe care eu să-l știu,
hai, spune-mi-l cu șoapta zisă tare!
lovește-mi dur timpanul sângeriu
și umple-mi gustul tot, cu versurile tale!
zi-mi doar un gând și restul îl zic eu,
aruncă-mi trei cuvinte temerare,
urlă-mi prelung în hăul „îngeriu”,
ecoul susurat de strofe infernale...
ambrozii putrede rimează „dezmierdin”,
titluri de ziar și năzuințe rare,
o indignare care duce la leșin,
ca un infarct al razelor de soare.
un cosmos mut și un declin divin,
un popă care cere de mâncare,
o mită către demiurg și un festin,
din lacrimile măsurate pe cântare...
să-mi fie oferite ca un bir,
plătibil doar cu mângâieri bizare,
mii de petale presărate de-un cretin,
cu lanțuri ferecate la picioare...
lumina atârnată lângă cer,
înlăcrimat, crepusculul dispare,
uriașele descântece de fier
scrâșnesc adânc în piepturi de fecioare.
condeiul cu alcool și pipa de măslin
descriu eternitatea în spirale,
un mugurel incriminat fumegă fin,
și-mi cântă osanale abisale.
atât a fost catrenul meu tembel,
o sclifosită, dulce dezertare,
ca zborul șchiop al unui porumbel,
un preambul, o clasică damnare...
Paleo logic
vers, după vers, după vers, după floare,
după rază, după mers,
din adânc, din haos pur, din pronaos,
din cântare, din suflare...
ce oracol, ce visare!
despre cosmos, despre lut, despre amalgamul mut,
despre orizont și zile,
despre ură și iubire, despre tot și despre tine,
despre noi sau despre mine...
ce avânt, ce prăbușire!
după vers, după mers, dintr-un haos fără sens,
din deșert, dintr-o genune, stau și-adulmecă să sară,
sus în gât, la jugulară,
doar hiene, îngeri dulci,
cuminți berze, fără prunci.
catafalc de neputință, osândire la voință,
o dârzenie pierdută, se apleacă și-mi sărută,
trupul frânt de remușcări...
ce de schele fără scări!
câți Manole... câte ziduri...
tot neantul se închină, pana-mi tace și suspină,
zâmbet larg, descarcerare, agonie și visare,
sfinxul tremură, tresare,
luna-și dăruiește soare,
la-nceput cuvântul, la sfârșit doar vântul...
între ele, gândul...
Din când în când
faci totul aluziv și-acum depind,
în mare măsură de contrastul
pe care îl are o idee, cu odrasla unui gând,
oribil, etern și nonșalant, din când în când...
faci dinadins să pară că nu merg împreună plângând,
nici unduiri de vânt și nici apusuri cu strigoi,
chiar dacă pânza pe care o ungi, lasă dâre colorate
neinteligibil, într-o poveste cu tâlc...
și, de când s-au scurs, mai demult,
clepsidre-ntregi de plaje,
ne-am cuprins într-o îmbrățișare
pe care statuile au plâns-o și atât...
cu toate că doare, hoinăresc profund,
de mână, sub soare, cu ode zise
scurt, concis unor metafore răsfățate
și privirilor mirate, care-și caută retina...
uit diverse amănunte cu care, dacă aș vrea,
fără explicație m-aș întoarce
spre partea din care răsare tot timpul,
aceeași explozie de lumină, mereu!
ai spune ca aceasta discutie nu duce nicăieri
altundeva decât, concentric, în simetria
ce imită fildeșul colorat optimist,
în spirala unui scâncet viu.
parcă ai vrea să revii de dincolo de
gestul infantil, care, cu ochiul albastru,
l-ai dăruit florilor de cireș înfumurate,
cu gust asurzitor de cheie sol.
și-atunci răspunsul la întrebare,
mereu în gând, din când în când,
ideea că prăpastiile au flori de colț
cu catifea perenă, e înspăimântătoare!
De sus
diverse clipe în ipostaze ce
interpretează vibrant aurore
care, boreale, așten în cer
stalactite ce curg spre muritori...
căutarea te paralizează în spectacolul
de umbre, care se remarcă gri,
pe șevaletul unor prunci
de tenori, sobri și flămânzi
apoi, îmi ceri iertare ca și cum ai fi,
de ani lungi, împletit în durerea
pe care o pun, în zile impare,
pe seama unui moft
cafeaua amară lustruiește
otrava cu care am obosit
atât de mult, încât aș vrea
din nou, talpa să-ți sărut
să strig minunate hohote
de cristal, în care să se arate
zborul niciuneia dintre
aripile pe care le purtăm
în zile de sărbătoare și,
bineînțeles, totată înțelepciunea
se va îmbulzi să mai prindă
doar una din cele 7 minuni
date prin praf de stele și
așezate pe o masă a tăcerii,
inaintea unui fulger
profanat, demult
dintr-o copilărie abandonată
într-un vis în care au jucat,
pe rând, mari nume ale
unor culori de nedescris
se așterneau, așa, parcă
era al lor tot timpul
al cărui cifru domnește
ca un sfinx, dinadins...
inclusiv o vioară și-un pian
au deschis orizontul, ca pleoapa
din care mai răzbește
o dâră de surâs
cu capul lăsat pe spate,
ca într-o visare din negura
unui diapazon ce cântă fals,
ascuns sub soare
chicoteli ale unor raze
desprinse parcă dintr-un
stol de privighetori cu inimi
de bătrâni flămânzi.
Spunere
Ai spus să te spăl pe pleoape,
Eu ți le-am plâns.
Mi-ai zâmbit cu solstițiul peșterii cu foc,
Eu îți admiram cascadele...
Ți-am înfrunzit auzul și
Te-am pipăit din floare, până în rădăcini...
Când mă înnouram să te plou,
Te fulgeram cu văzul înfipt în dimineață!
Apoi, când tomneai liniștită cu veșted în zâmbet,
Te-am nins cu tot ce-i vis!
Tu, m-ai privit în abis
Și ai surâs cocori!
De atunci, de când cu vara,
Îmi șchioapătă pomeții a plâns,
Și-i las să traseze linii duble, continue...
Păuză, linie, pauză, stop!
Rămâi
Dacă ai un sărut în plus, așează-mi-l pe gene,
să-mi pară grele, să-nchid
în ele lumea ta, cu josul în sus,
așa, cu zenit-ul căzut peste nadir!
Așterne-mi albastrul peste deșertul pașilor
și peste urmele lăsate veșted,
în lumi pe care le simt
cunoscute în parfumul tău.
Și nu mă duce pe mine-n
amurgul de un auriu excentric,
în care se strecoară
fiorul rece al unei eternități...
Arată-mi steaua cazătoare
și s-alergăm să-i prindem
lumina între tâmple, cu
un hohot prelung de rouă,
să curgă valuri de viață
peste ceea ce-a fost
o nemurire năstrușnică
și fără demiurg!
O, rămâi cu capul pe umărul meu,
reverie sublimă!
Această secundă ne aparține,
aproape etern!
Rămâi așa, eoni, nemișcată,
netresărită, neplânsă și fericită,
ca o copilărie nostimă
și fără de sfârșit!
Catren tembel
înfumurat și prea părtinitor,
sunt prea copil și te iubesc prea criptic,
nu pot să plâng, să râd, să sper, nu pot să mor!
inconsecvent și mincinos,
un ignorant rizibil mă descopăr,
ultragiat de tot ce este sfânt,
profanator, mormântul mi-l acopăr.
zi-mi un poem, pe care eu să-l știu,
hai, spune-mi-l cu șoapta zisă tare!
lovește-mi dur timpanul sângeriu
și umple-mi gustul tot, cu versurile tale!
zi-mi doar un gând și restul îl zic eu,
aruncă-mi trei cuvinte temerare,
urlă-mi prelung în hăul „îngeriu”,
ecoul susurat de strofe infernale...
ambrozii putrede rimează „dezmierdin”,
titluri de ziar și năzuințe rare,
o indignare care duce la leșin,
ca un infarct al razelor de soare.
un cosmos mut și un declin divin,
un popă care cere de mâncare,
o mită către demiurg și un festin,
din lacrimile măsurate pe cântare...
să-mi fie oferite ca un bir,
plătibil doar cu mângâieri bizare,
mii de petale presărate de-un cretin,
cu lanțuri ferecate la picioare...
lumina atârnată lângă cer,
înlăcrimat, crepusculul dispare,
uriașele descântece de fier
scrâșnesc adânc în piepturi de fecioare.
condeiul cu alcool și pipa de măslin
descriu eternitatea în spirale,
un mugurel incriminat fumegă fin,
și-mi cântă osanale abisale.
atât a fost catrenul meu tembel,
o sclifosită, dulce dezertare,
ca zborul șchiop al unui porumbel,
un preambul, o clasică damnare...
Paleo logic
vers, după vers, după vers, după floare,
după rază, după mers,
din adânc, din haos pur, din pronaos,
din cântare, din suflare...
ce oracol, ce visare!
despre cosmos, despre lut, despre amalgamul mut,
despre orizont și zile,
despre ură și iubire, despre tot și despre tine,
despre noi sau despre mine...
ce avânt, ce prăbușire!
după vers, după mers, dintr-un haos fără sens,
din deșert, dintr-o genune, stau și-adulmecă să sară,
sus în gât, la jugulară,
doar hiene, îngeri dulci,
cuminți berze, fără prunci.
catafalc de neputință, osândire la voință,
o dârzenie pierdută, se apleacă și-mi sărută,
trupul frânt de remușcări...
ce de schele fără scări!
câți Manole... câte ziduri...
tot neantul se închină, pana-mi tace și suspină,
zâmbet larg, descarcerare, agonie și visare,
sfinxul tremură, tresare,
luna-și dăruiește soare,
la-nceput cuvântul, la sfârșit doar vântul...
între ele, gândul...
Din când în când
faci totul aluziv și-acum depind,
în mare măsură de contrastul
pe care îl are o idee, cu odrasla unui gând,
oribil, etern și nonșalant, din când în când...
faci dinadins să pară că nu merg împreună plângând,
nici unduiri de vânt și nici apusuri cu strigoi,
chiar dacă pânza pe care o ungi, lasă dâre colorate
neinteligibil, într-o poveste cu tâlc...
și, de când s-au scurs, mai demult,
clepsidre-ntregi de plaje,
ne-am cuprins într-o îmbrățișare
pe care statuile au plâns-o și atât...
cu toate că doare, hoinăresc profund,
de mână, sub soare, cu ode zise
scurt, concis unor metafore răsfățate
și privirilor mirate, care-și caută retina...
uit diverse amănunte cu care, dacă aș vrea,
fără explicație m-aș întoarce
spre partea din care răsare tot timpul,
aceeași explozie de lumină, mereu!
ai spune ca aceasta discutie nu duce nicăieri
altundeva decât, concentric, în simetria
ce imită fildeșul colorat optimist,
în spirala unui scâncet viu.
parcă ai vrea să revii de dincolo de
gestul infantil, care, cu ochiul albastru,
l-ai dăruit florilor de cireș înfumurate,
cu gust asurzitor de cheie sol.
și-atunci răspunsul la întrebare,
mereu în gând, din când în când,
ideea că prăpastiile au flori de colț
cu catifea perenă, e înspăimântătoare!
De sus
diverse clipe în ipostaze ce
interpretează vibrant aurore
care, boreale, așten în cer
stalactite ce curg spre muritori...
căutarea te paralizează în spectacolul
de umbre, care se remarcă gri,
pe șevaletul unor prunci
de tenori, sobri și flămânzi
apoi, îmi ceri iertare ca și cum ai fi,
de ani lungi, împletit în durerea
pe care o pun, în zile impare,
pe seama unui moft
cafeaua amară lustruiește
otrava cu care am obosit
atât de mult, încât aș vrea
din nou, talpa să-ți sărut
să strig minunate hohote
de cristal, în care să se arate
zborul niciuneia dintre
aripile pe care le purtăm
în zile de sărbătoare și,
bineînțeles, totată înțelepciunea
se va îmbulzi să mai prindă
doar una din cele 7 minuni
date prin praf de stele și
așezate pe o masă a tăcerii,
inaintea unui fulger
profanat, demult
dintr-o copilărie abandonată
într-un vis în care au jucat,
pe rând, mari nume ale
unor culori de nedescris
se așterneau, așa, parcă
era al lor tot timpul
al cărui cifru domnește
ca un sfinx, dinadins...
inclusiv o vioară și-un pian
au deschis orizontul, ca pleoapa
din care mai răzbește
o dâră de surâs
cu capul lăsat pe spate,
ca într-o visare din negura
unui diapazon ce cântă fals,
ascuns sub soare
chicoteli ale unor raze
desprinse parcă dintr-un
stol de privighetori cu inimi
de bătrâni flămânzi.
Spunere
Ai spus să te spăl pe pleoape,
Eu ți le-am plâns.
Mi-ai zâmbit cu solstițiul peșterii cu foc,
Eu îți admiram cascadele...
Ți-am înfrunzit auzul și
Te-am pipăit din floare, până în rădăcini...
Când mă înnouram să te plou,
Te fulgeram cu văzul înfipt în dimineață!
Apoi, când tomneai liniștită cu veșted în zâmbet,
Te-am nins cu tot ce-i vis!
Tu, m-ai privit în abis
Și ai surâs cocori!
De atunci, de când cu vara,
Îmi șchioapătă pomeții a plâns,
Și-i las să traseze linii duble, continue...
Păuză, linie, pauză, stop!
Rămâi
Dacă ai un sărut în plus, așează-mi-l pe gene,
să-mi pară grele, să-nchid
în ele lumea ta, cu josul în sus,
așa, cu zenit-ul căzut peste nadir!
Așterne-mi albastrul peste deșertul pașilor
și peste urmele lăsate veșted,
în lumi pe care le simt
cunoscute în parfumul tău.
Și nu mă duce pe mine-n
amurgul de un auriu excentric,
în care se strecoară
fiorul rece al unei eternități...
Arată-mi steaua cazătoare
și s-alergăm să-i prindem
lumina între tâmple, cu
un hohot prelung de rouă,
să curgă valuri de viață
peste ceea ce-a fost
o nemurire năstrușnică
și fără demiurg!
O, rămâi cu capul pe umărul meu,
reverie sublimă!
Această secundă ne aparține,
aproape etern!
Rămâi așa, eoni, nemișcată,
netresărită, neplânsă și fericită,
ca o copilărie nostimă
și fără de sfârșit!