Spunere

Frăţioare, om pribeag,

Ce de drumuri doar îţi pasă,

Ce-ai venit acum acasă,

Că părinţii nu-s în prag?

Cui să spui tu sărut-mâna,

Ori să-i strângi la piept cu dor,

Că tătuca şi cu muma,

Nu mai sunt colo-n pridvor.

Nimeni nu-i să-ţi mai asculte,

Cântecele şi povestea,

Că ai strâns atât de multe,

De-a ajuns şi aicea vestea.

Cu amar e plin potirul,

De când maica s-a tot dus,

Cine-o să mai toarcă firul,

Ori să-ntindă furca-n fus?

Şade colo pe uluce,

Coasa plină de rugină,

Iarba, cine s-o mai culce,

Că tătuca-i în ţărână?

Lungă ţi-a fost pribegia,

Noi pe aicea trişti stăteam,

Zi şi noapte tata, muma

Aşteptau plângând la geam.

Du-te colo jos pe vale,

Unde drumu-i la răscruci,

Şi-ai să dai de-o iarbă moale,

Unde plâng trist două cruci.

               - continuare-

       Poate că tata nu a fost  dragostea adevărată  a mamei,poate că

nu el trebuia să fie alesul ei.Frumusețea  mamei era umbrită  de o  trIs-

tețe  ușor vualată,iar după moartea lor aș fi putut să întreb, dar pe cine

Bunicilor  li s-a rupt  firul vieții în mod  neașteptat și brutal. După moartea

mamei, ei  umblau cerniți prin casă,cu gândurile cufundate în durere și

grija pentru viitorul meu.Câte vise și câte speranțe s-au stins odată cu moa-

tea părinților mei în acel accident tragic!Tragedia a fost resimțită profund de

bunicii mei, care știau că rămân singură pe lume,fără alte rude apropiate din

partea tatălui meu.

           Dimineața ce a răsărit pentru mine părea frumoasă ,dar s-a sfârșit într-un

mare necaz.Atunci eu nu cunoșteam frământările lor și nici nu știam că contractul

cu viața se apropie de sfârșit.Bunicul ,după moartea mamei,avea sufletul sfâșiat.

Blajin și credincios ,se îndoia de existența lui Dumnezeu,întrebându-se cum a pu-

tut El să hotărască ca eu să rămân singură pe lume.aîal auzeam în fiecare seară

imlorând cerul să-l  mai țină în viață încă o vreme ,ca să mă vadă crescând.

              Tristețea învăluia acum casa noastră.....unde era râsul,privirile voioase și

lumina din ochii încrezători în destin și în viitor/? Totul era cernit în casă,în suflet, în

inimă.Chiar și venirea primăverii ,nu mai avea nici un farmecToate aceste momente

se contopesc în amintirile mele.M-am trezit într-o de după masă ,când soarele își

căuta drumul spre apus,în mijlocul unui grup de necunoscuți care se purtau ciudat

de tăcuți, comunicând doar cu ochii și prin semne.Nu știu de unde a avut bunicul

puterea să organizeze totul conform obiceiurilor tradiționale.

              Pe peluza din fața casei erau aliniate două sicrie ,descoperite cu capacile

alături.Bunica se apropie ca o umbră ,plângând cu durere ,așezând cu grijă voalul

alb pe chipul mamei,care părea că doarme.O vânătaie îi urâțea fața altădată lumi-

noasă.Părul mamei ,frumos încadra fața ca o coroană pe prrna albă cu volănașe.

Bunica ,împietrită ,își plimbă ochii de la cap la picioare,simțind că nu era așezat totul

cum trebuie R ămâne lângă sicriu ,atingându-l din când în când ,parcă voind să se asigure

că mama era încă acolo.

                 Mai târziu ,am  realizat că alături în alt sicriu  era și tata,care părea străin de tot

ce era în jur.Apoi au venit ajutoare și sicriele au fost duse în camera mare ,unde nu de mult

petrecusem  zilele de Paște ,unde mama cântase la pian și unde ciocneam ouă roșii,făcând

mare haz atunci când reușeam să-mi păstrez oul întreg,spărgândule pe celelante.

Niște vecini acopereau oglinzile, tablourile cu pănză albă ,iar la capătul celor două sicrie

se aprindeau lumânări. Pe poarta larg deschisă cineva punea o pânză beagră cu două

nume scrise  pe ea.Știam să citesc și,cu tristețe am văzut numele mamei  și al tatălui meu

pe care apoi le-am văzut scrise pe piatra de pe mormânt sub fotografiile lor..Au trecut zile

de rătăciri ,întrebări,plâns și chemări iar în a treia zi ,într-o zi de vară frumoasă  preoții

făceau slujba de înmormântare.

               În cimitirul de pe coasta pădurii se dechidea o groapă mare și neagră ,primitoare

pentru cele două sicrie.îl văd pe bunicul cu mișcări de robot ,strângând pământul reavăn și

arucândul peste cele duoă sicrie bătute în cuie.apoi cu un -adio-îndurerat aruncă un buchet

mare de flori  care se resfiră în umbra gropii. Bunica se prăbușește pe marginea gropii,iar

bumicul se repede spre ea,căzând în genunchi și tânguindu-se cu glas sugrumat.Abia acum

își manifestă durarea, pare că uitase totul.Mă durea ceva profund în inimă care a rămas mult timp

Timpul a trecut cu lacrimi ascunse și candele aprinse pe acel mormânt dublu .cu flori proaspete,

lumânări și tămâie.

                   Viața a continuat,iar bunicul ,cu toată durerea a găsit puterea să își ordoneze tre-

burile lumești.A mers la notar și a căutat soluția cea mai bună pentru viitorul meu A găsit pe

cineva  care să se ocupe de mine și după ce a predat ștafeta s-a liniștit, și s-a înseninat.

A prdat gospodări și tot ce a agonisit într - o viață să-mi asigure viitorul.

Inimioară îmi zice 

Și-s plină de sânge

Sunt rană ,flacără și foc 

Sunt toate acestea la un loc.

Iubesc ,sștept,mă zbat ,mă înfurii

Doresc ,te chem și te blestem,

Sunt caldă ,plină și bogată 

Îndrăgostită-s de o-fată

Cu suflet de vrăjitoare.

Nici nu știe c-o iubesc

Nici nu știe că-am murit

Ca un soare în asfințit

Blestemând pe-un vechi altar 

C-am iubit-o în zadar.

Chiar de lipsești, te simt aproape

Ca pe un înger coborât din nori

Și chiar de mi te ții departe,

Cumva în mine, încă stârnești fiori.

Ești al meu înger dintre astre

C-o primăvară caldă în privire

Ce stârnești amintiri frumoase

Și noaptea vise în neștire.

Te voi păstra o viață-ntreagă

O să te port mereu cu mine

Și chiar de realitatea e beteagă

Aici în poezie..."totul va fi bine!"

     Sa-ti simt buzele impletindu-se cu ale mele

     Sa simt ca timpul s-a oprit

     Sa simt ca-mi sare inima din piept

     Sa stiu ca doar tu ai acest efect

Prietene, m-ai întrebat ce-am mai făcut, ce fac,
Iar eu am zăbovit și m-am oprit preț de-o secundă,
Și ți-am zâmbit pe sub mustăți, cu tâlc, și-acuma tac,
Lăsând tăcerea asta grea, să ne învăluie fecundă...

Așa că hai mai bine, cerul plin de stele, să-l privim, 
Într-o deplină și măiastră-nfrigurare, 
Doar tu și eu, în colțul ochilor, o lacrimă, strivim, 
În ciuda trecerii de timp și-a inimii chemare... 

Căci chiar dacă noi doi, ne-am auzit atât de rar,
Și ne-am văzut pierduți printre cuvinte,
Eu știu că suntem două fețe pe același zar,
Ce se învârte în același sens, și numai înainte...

pe aceeași pală de vânt, o mirare a firescului în sine,
despre-o nu știu ce fandosită de fantezie
a culorilor a descris o traiectorie
ciudată de spirit, prin oceanele unei materii cenușii...

trecea, împopoțonat, un maistru de ceremonii...
în liniștea aceea de granit, dăltea zelul
trepte spre cer, câte trei, câte cinci, șapte, nouă,
oglinda purta soarele în ea și doamnă, chiar luna!

Prometeu, apoi, i-a dat un foc
bătrânului cu pipa și nu mare i-a fost
uimirea unui altfel de răsărit,
cu trandafirii pe rouă și cu bătaia vântului în jilț...

și-o șoaptă de-un tinitus infernal
înmărmurită într-un semn de întrebare,
într-un final de portativ dement,
din care, rând, pe rând chei sol, diezuri și chei sol...

focul, firesc, îmbie negrul de fum să acceadă
într-o quantică iubire a unui android
dezumanizat, în dans cu însăși natura
demonică a unei frumuseți de lut...

pe rândul al doilea, cu ochelari,
totul pare atât de pur și de sofisticat
printre valurile de minute contradictorii,
că până și încheierea poate dura eoni!

că vers, după vers, linii paralele se apropie,
într-un infinit tern și plictisitor,
iar depărtarea poate fi martoră
a cât de mult ne-am fi dorit acum, punct!

o demult uitată parte dintr-un pahar pelin,
parodiază o senzație în tâmple și sub pleoape
și-un sorb strident în oglindă îmbie
înspre o licoare ce pretinde-se a fi un vis.

cu toate că par așezate mai viclean
din călimară, cuvinte și tot felul de fluturi mov
inundă spațiul dintre lumi, într-o notă
de spectacol absurd și cam atât!

faci totul aluziv și-acum depind,
în mare măsură de contrastul
pe care îl are o idee, cu odrasla unui gând,
oribil, etern și nonșalant, din când în când...

faci dinadins să pară că nu merg împreună plângând,
nici unduiri de vânt și nici apusuri cu strigoi,
chiar dacă pânza pe care o ungi, lasă dâre colorate
neinteligibil, într-o poveste cu tâlc...

și, de când s-au scurs, mai demult,
clepsidre-ntregi de plaje,
ne-am cuprins într-o îmbrățișare
pe care statuile au plâns-o și atât...

cu toate că doare, hoinăresc profund,
de mână, sub soare, cu ode zise
scurt, concis unor metafore răsfățate
și privirilor mirate, care-și caută retina...

uit diverse amănunte cu care, dacă aș vrea,
fără explicație m-aș întoarce
spre partea din care răsare tot timpul,
aceeași explozie de lumină, mereu!

ai spune ca aceasta discutie nu duce nicăieri
altundeva decât, concentric, în simetria
ce imită fildeșul colorat optimist,
în spirala unui scâncet viu.

parcă ai vrea să revii de dincolo de
gestul infantil, care, cu ochiul albastru,
l-ai dăruit florilor de cireș înfumurate,
cu gust asurzitor de cheie sol.

și-atunci răspunsul la întrebare,
mereu în gând, din când în când,
ideea că prăpastiile au flori de colț
cu catifea perenă, e înspăimântătoare!

Dacă ai un sărut în plus, așează-mi-l pe gene,
să-mi pară grele, să-nchid
în ele lumea ta, cu josul în sus,
așa, cu zenit-ul căzut peste nadir!

Așterne-mi albastrul peste deșertul pașilor
și peste urmele lăsate veșted,
în lumi pe care le simt
cunoscute în parfumul tău.

Și nu mă duce pe mine-n
amurgul de un auriu excentric,
în care se strecoară
fiorul rece al unei eternități...

Arată-mi steaua cazătoare
și s-alergăm să-i prindem
lumina între tâmple, cu
un hohot prelung de rouă,

să curgă valuri de viață
peste ceea ce-a fost
o nemurire năstrușnică
și fără demiurg!

O, rămâi cu capul pe umărul meu,
reverie sublimă!
Această secundă ne aparține,
aproape etern!

Rămâi așa, eoni, nemișcată,
netresărită, neplânsă și fericită,
ca o copilărie nostimă
și fără de sfârșit!

poți spune oricând că te întrebi
obsesiv din prima zi în care
cărarea desena peren, nisipul
din buzele mării prea dulci,

de ce au mai surâs înalt,
galaxiile și sorii învăpăiați,
cu șansa de unu la un milion
ca tu să afli adevărul

despicat în patru cu acuratețea
cu care doar zânele au admirat
licăritul astronomic de talentat,
din momentul întâi...

se ivește, din nou, un paradis
speculativ din punct
de vedere... subiectiv ca un alint
și ca o metamorfoză

a unui zâmbet alungit etern
în singularitata eludată din
arca pe care dansul apropie
polii ultimului răsărit

cu cratere ce scuipă nemurire
la tot pasul, cirezi împânzesc
întinderi de lut, într-o gravitație
absolută de zero...

râd miresmele din zorii
unor secunde matur vibrante
la unison, alături de o desfătare
spectaculos de introspectă

și n-ai să afli decât
intervalul dintre două puncte
de reper profund, aflate într-o
magnetică persuadare.

diverse clipe în ipostaze ce
interpretează vibrant aurore
care, boreale, așten în cer
stalactite ce curg spre muritori...

căutarea te paralizează în spectacolul
de umbre, care se remarcă gri,
pe șevaletul unor prunci
de tenori, sobri și flămânzi

apoi, îmi ceri iertare ca și cum ai fi,
de ani lungi, împletit în durerea
pe care o pun, în zile impare,
pe seama unui moft

cafeaua amară lustruiește
otrava cu care am obosit
atât de mult, încât aș vrea
din nou, talpa să-ți sărut

să strig minunate hohote
de cristal, în care să se arate
zborul niciuneia dintre
aripile pe care le purtăm

în zile de sărbătoare și,
bineînțeles, totată înțelepciunea
se va îmbulzi să mai prindă
doar una din cele 7 minuni

date prin praf de stele și
așezate pe o masă a tăcerii,
inaintea unui fulger
profanat, demult

dintr-o copilărie abandonată
într-un vis în care au jucat,
pe rând, mari nume ale
unor culori de nedescris

se așterneau, așa, parcă
era al lor tot timpul
al cărui cifru domnește
ca un sfinx, dinadins...

inclusiv o vioară și-un pian
au deschis orizontul, ca pleoapa
din care mai răzbește
o dâră de surâs

cu capul lăsat pe spate,
ca într-o visare din negura
unui diapazon ce cântă fals,
ascuns sub soare

chicoteli ale unor raze
desprinse parcă dintr-un
stol de privighetori cu inimi
de bătrâni flămânzi.

dacă n-am putea ”zâmbi” unii altora,
când ieșim din drogherie, am ști fiecare
ce fel de doftorie se pretează,
pentru a ne mai cârpi, pe ici, pe colo,
poate, poate, să mai prindem câteva cvartale de
răsărituri anxioase...

noroc că amintirile continuă să mintă
că ”înainte-a fost mai bine!”, pe cer
trec fără nici un ritm de ”dabum-dabum-dabum”
norii și animale înaripate imită păsările
de foc, de jale și de dor - există versuri
cu sonor în spate și pletoși care se scălămbăie
pe ritmuri orientale...

din bere curge dragoste și se nasc într-una,
câte una, câte două, câte nouă,
ființe, cu sau fără a le fi acceptată conștiința,
cu denumire și cod de bare, cu cip și zgardă
cu lanț și pașaport intercontinental,
cu fasoane și aere de rezidențial,
la margine de mahala...

vis, aieve, vis, aieve, aieve, vis, viseve, ais,
se schimbă-ntre ele, umede și reci, diplomate
cu cod și cu cătușe legate de încheieturi
asortate la desagi cu brânzeturi fine, sibiene
de la bulgari, cu care se desfată orbii cântând
marșul mut al unei schizofrenii trătită
în grup, exact în centrul capitalei...