Spunere
Ai spus să te spăl pe pleoape,
Eu ți le-am plâns.
Mi-ai zâmbit cu solstițiul peșterii cu foc,
Eu îți admiram cascadele...
Ți-am înfrunzit auzul și
Te-am pipăit din floare, până în rădăcini...
Când mă înnouram să te plou,
Te fulgeram cu văzul înfipt în dimineață!
Apoi, când tomneai liniștită cu veșted în zâmbet,
Te-am nins cu tot ce-i vis!
Tu, m-ai privit în abis
Și ai surâs cocori!
De atunci, de când cu vara,
Îmi șchioapătă pomeții a plâns,
Și-i las să traseze linii duble, continue...
Păuză, linie, pauză, stop!
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Vlad Colceriu
Дата публикации: 2 октября 2024
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 147
Стихи из этой категории
Poemul dimineții
E prea devreme să ții treaz un înger,
Și îngerii se pare că mai obosesc,
E vorba despre tine preafrumoaso
Cum mă trezesc la tine mă gândesc!
Și dimineața asta este dulce iarăși,
Eu m-am trezit cu tine stând de vorbă ,
Nu pot să tac gândindu-mă la tine,
Și-ți spun a mia oară te iubesc!
(6 feb 2024 Vasilica dragostea mea)
O, de-aş fi...
O, de-aş fi o dimineaţă,
Să stau la fereastra ta,
Să privesc cum dormi tăcută,
Să te mângâi prin perdea.
O, de-aş fi o adiere
Să-ţi sărut obrazul roz,
Să-ţi aduc înspre vedere,
Tot ce-n lume e frumos.
Iar un fulg de nea de-aş fi,
Pe-a ta buză m-aş topi,
Să mă sorbi sub clar de lună,
Să fim pururea împreună.
O, de-aş fi o albă floare,
Să mă pui după ureche,
Să-ţi şoptesc plin de pudoare,
Vorbe dulci în limba veche.
O, de-aş fi copacul vieţii,
S-odihneşti la umbra mea,
Să-ţi simt vraja tinereţii,
Şi să-mi trag seva din ea.
Iar de-aş fi pământ sub iarbă,
Să mă calci cu pasul lent,
Lava-n mine o să fiarbă,
Şi-am să-nghit un continent.
Stea printre stele!
În astă seară mâna mi-am întins
Poate voi reuși să mângâi stele,
Dar cineva de acolo sus mi-a spus
Nu poți să le atingi și doar vorbi cu ele
Fără a sta prea mult pe gânduri
Mâna mi-am dus-o înspre buzunar,
Iar ochiul l-am țintit pe Ursa Mică
Pe steaua cel ajuta la navigat pe marinar
Și am vorbit cu Steaua Nordului
Să-mi fie far când calea rătăcesc,
Să-mi lumineze drumu-n noapte
S-ajung degrabă la fata ce-o iubesc
Nu știu dacă ce-am spus m-a auzit
Că n-am putut să mai repet dorința,
Că dintr-o dată cerul s-a înnourat
Și între noi s-a încheiat ședința
Voi încerca din nou și mâine seară
Să stau de vorbă și, cu alte stele,
Și poate voi avea puțin noroc
Să aflu, că una-i mama...dintre ele!
Tu ești acesta oare?...
1.Sunt doar un om.
Un om fără regrete;
Fără visuri deșarte,
Dar cu păcate.
2.Un om lipsit de răutate,
Care speră la puțină bunătate;
Un om ce poate întelege orice,
Mai puțin propriile fapte.
3.O fată frântă de propriile vise,
Din cauza lipsei de susținere;
Din cauza oamenilor fără rușine;
Din cauza oamenilor cu percepții diferite.
4.O fată retrasă de propriile gânduri,
Ucigând orice urmă de propuneri;
Pentru o fărâmă de fericire,
Chiar și pentru cele mai mici speranțe..
5.Un om căruia îi pasă de toți și de toate,
Un om care luptă pentru fapte și dorințe uitate,
Un om care crede în oameni distruși,
Pentru o lupta cu supuși.
6.O fire ce se dăruiește din suflet,
Fără urmă de regret;
Pentru o lume ce nu contează,
Pentru o omenire în pauză..
7.Între atâția oameni întunecați,
Acești oameni sunt remarcați;
Prin dragostea lor numerică,
Pentru o lume puternică.
8.Deși, în sufletul lor totul este greșit,
Noi luptăm la nesfârșit;
Să demonstrăm ca omenirea merită,
O speranță puternică….
9.Acești oameni renunță pentru o clipă de fericire,
La toate luptele cu sine,
Pentru o simplă bucurie,
Pentru o simplă veselie…
10.Noi nu suntem Eminescu,Blaga sau Bacovia,
Să vorbim de romatisme,sicrie și oameni sfărmați,
Noi nu suntem cei cu actoria,
Dar suntem cei care luptă pentru a fi împăcați.
11.Luptăm pentru binele tuturor,
Deși noi nu suntem în locul lor;
Preferăm să învingem problema,
Pentru binele altora.
12.Ne rătăcim prin cărările durerii,
Prin pădurile pierzării,
Încercând să ne salvăm,
Pentru o clipă de adevar…
13.Cuvintele dureroase sunt ascunse,
Pentru luptele pierdute,
Care nu ar avea efecte,
Pentru oamenii fără verighete..
14. Și astfel ,oamenii ca noi,
Pierduți printre nori,
Rămân în singurătatea rece și dureroasă,
Până când tot ce simțim ne apasă..
15.Și foarte tare ne apasă,
Iar durerea nu ne lasă,
Și sperăm la o rază de soare,
-Tu ești acesta oare?...
Tăcere
Tăcere, tu ești blestem!
Să pleci degrabă de la mine
Și să nu stai vreodată-n preajma iubitei mele!
Mai bine mor decât să fiu cuprins de tine,
De a iubitei mele groaznică tăcere!
Iubito ,de-ai știi ce groaznică e a iubirii neagră tăcere,
Ai tot cânta sau ai striga la mine,
Știind că poți blestema de moarte pe oricine,
Doar cu tăcere!
Vai Doamne ce blestem este tăcerea
Când vrei să pedepsești Tu Însuți Doamne,
Nu dai răspuns la rugăciuni decât tăcere...
Iar bietul muritor primește dureroasa pedeapsă fără leac,
Tăcerea!
Piei blestemato,arzi in zgomote și vorbe,
Fie și șoapte sau o blândă adiere!
(2 feb 2024 Vasilica dragostea mea)
Respirația iubirii
Să respirăm iubirea împreună
Îmbrățișați stând cât pentru veșnicie,
Tu mă respiri pe mine când expir,
Eu respirându-te pe tine când expiri,
Așa lăsăm iubirea să ne patrundă
În sânge sau în oase și în gând,
Căci dragostea este chiar viața ce respiră,
Atunci când îți declar că te iubesc fără oprire,
Iar tu îmi spui că mă iubești etern...
Nu-i dragostea opusul morții care tace rece,
Nu noi suntem prezentul care face viața să respire?
Tu mă respiri pe mine când expir,
Eu respirându-te pe tine când expiri,
Așa lăsăm iubirea să ne patrundă
În sânge sau în oase și în gând!
(11 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)
Другие стихотворения автора
Sofisticat!
pe aceeași pală de vânt, o mirare a firescului în sine,
despre-o nu știu ce fandosită de fantezie
a culorilor a descris o traiectorie
ciudată de spirit, prin oceanele unei materii cenușii...
trecea, împopoțonat, un maistru de ceremonii...
în liniștea aceea de granit, dăltea zelul
trepte spre cer, câte trei, câte cinci, șapte, nouă,
oglinda purta soarele în ea și doamnă, chiar luna!
Prometeu, apoi, i-a dat un foc
bătrânului cu pipa și nu mare i-a fost
uimirea unui altfel de răsărit,
cu trandafirii pe rouă și cu bătaia vântului în jilț...
și-o șoaptă de-un tinitus infernal
înmărmurită într-un semn de întrebare,
într-un final de portativ dement,
din care, rând, pe rând chei sol, diezuri și chei sol...
focul, firesc, îmbie negrul de fum să acceadă
într-o quantică iubire a unui android
dezumanizat, în dans cu însăși natura
demonică a unei frumuseți de lut...
pe rândul al doilea, cu ochelari,
totul pare atât de pur și de sofisticat
printre valurile de minute contradictorii,
că până și încheierea poate dura eoni!
că vers, după vers, linii paralele se apropie,
într-un infinit tern și plictisitor,
iar depărtarea poate fi martoră
a cât de mult ne-am fi dorit acum, punct!
o demult uitată parte dintr-un pahar pelin,
parodiază o senzație în tâmple și sub pleoape
și-un sorb strident în oglindă îmbie
înspre o licoare ce pretinde-se a fi un vis.
cu toate că par așezate mai viclean
din călimară, cuvinte și tot felul de fluturi mov
inundă spațiul dintre lumi, într-o notă
de spectacol absurd și cam atât!
Catren tembel
înfumurat și prea părtinitor,
sunt prea copil și te iubesc prea criptic,
nu pot să plâng, să râd, să sper, nu pot să mor!
inconsecvent și mincinos,
un ignorant rizibil mă descopăr,
ultragiat de tot ce este sfânt,
profanator, mormântul mi-l acopăr.
zi-mi un poem, pe care eu să-l știu,
hai, spune-mi-l cu șoapta zisă tare!
lovește-mi dur timpanul sângeriu
și umple-mi gustul tot, cu versurile tale!
zi-mi doar un gând și restul îl zic eu,
aruncă-mi trei cuvinte temerare,
urlă-mi prelung în hăul „îngeriu”,
ecoul susurat de strofe infernale...
ambrozii putrede rimează „dezmierdin”,
titluri de ziar și năzuințe rare,
o indignare care duce la leșin,
ca un infarct al razelor de soare.
un cosmos mut și un declin divin,
un popă care cere de mâncare,
o mită către demiurg și un festin,
din lacrimile măsurate pe cântare...
să-mi fie oferite ca un bir,
plătibil doar cu mângâieri bizare,
mii de petale presărate de-un cretin,
cu lanțuri ferecate la picioare...
lumina atârnată lângă cer,
înlăcrimat, crepusculul dispare,
uriașele descântece de fier
scrâșnesc adânc în piepturi de fecioare.
condeiul cu alcool și pipa de măslin
descriu eternitatea în spirale,
un mugurel incriminat fumegă fin,
și-mi cântă osanale abisale.
atât a fost catrenul meu tembel,
o sclifosită, dulce dezertare,
ca zborul șchiop al unui porumbel,
un preambul, o clasică damnare...
Exact în centru
dacă n-am putea ”zâmbi” unii altora,
când ieșim din drogherie, am ști fiecare
ce fel de doftorie se pretează,
pentru a ne mai cârpi, pe ici, pe colo,
poate, poate, să mai prindem câteva cvartale de
răsărituri anxioase...
noroc că amintirile continuă să mintă
că ”înainte-a fost mai bine!”, pe cer
trec fără nici un ritm de ”dabum-dabum-dabum”
norii și animale înaripate imită păsările
de foc, de jale și de dor - există versuri
cu sonor în spate și pletoși care se scălămbăie
pe ritmuri orientale...
din bere curge dragoste și se nasc într-una,
câte una, câte două, câte nouă,
ființe, cu sau fără a le fi acceptată conștiința,
cu denumire și cod de bare, cu cip și zgardă
cu lanț și pașaport intercontinental,
cu fasoane și aere de rezidențial,
la margine de mahala...
vis, aieve, vis, aieve, aieve, vis, viseve, ais,
se schimbă-ntre ele, umede și reci, diplomate
cu cod și cu cătușe legate de încheieturi
asortate la desagi cu brânzeturi fine, sibiene
de la bulgari, cu care se desfată orbii cântând
marșul mut al unei schizofrenii trătită
în grup, exact în centrul capitalei...
Olfactiv
poți spune oricând că te întrebi
obsesiv din prima zi în care
cărarea desena peren, nisipul
din buzele mării prea dulci,
de ce au mai surâs înalt,
galaxiile și sorii învăpăiați,
cu șansa de unu la un milion
ca tu să afli adevărul
despicat în patru cu acuratețea
cu care doar zânele au admirat
licăritul astronomic de talentat,
din momentul întâi...
se ivește, din nou, un paradis
speculativ din punct
de vedere... subiectiv ca un alint
și ca o metamorfoză
a unui zâmbet alungit etern
în singularitata eludată din
arca pe care dansul apropie
polii ultimului răsărit
cu cratere ce scuipă nemurire
la tot pasul, cirezi împânzesc
întinderi de lut, într-o gravitație
absolută de zero...
râd miresmele din zorii
unor secunde matur vibrante
la unison, alături de o desfătare
spectaculos de introspectă
și n-ai să afli decât
intervalul dintre două puncte
de reper profund, aflate într-o
magnetică persuadare.
Din când în când
faci totul aluziv și-acum depind,
în mare măsură de contrastul
pe care îl are o idee, cu odrasla unui gând,
oribil, etern și nonșalant, din când în când...
faci dinadins să pară că nu merg împreună plângând,
nici unduiri de vânt și nici apusuri cu strigoi,
chiar dacă pânza pe care o ungi, lasă dâre colorate
neinteligibil, într-o poveste cu tâlc...
și, de când s-au scurs, mai demult,
clepsidre-ntregi de plaje,
ne-am cuprins într-o îmbrățișare
pe care statuile au plâns-o și atât...
cu toate că doare, hoinăresc profund,
de mână, sub soare, cu ode zise
scurt, concis unor metafore răsfățate
și privirilor mirate, care-și caută retina...
uit diverse amănunte cu care, dacă aș vrea,
fără explicație m-aș întoarce
spre partea din care răsare tot timpul,
aceeași explozie de lumină, mereu!
ai spune ca aceasta discutie nu duce nicăieri
altundeva decât, concentric, în simetria
ce imită fildeșul colorat optimist,
în spirala unui scâncet viu.
parcă ai vrea să revii de dincolo de
gestul infantil, care, cu ochiul albastru,
l-ai dăruit florilor de cireș înfumurate,
cu gust asurzitor de cheie sol.
și-atunci răspunsul la întrebare,
mereu în gând, din când în când,
ideea că prăpastiile au flori de colț
cu catifea perenă, e înspăimântătoare!
De sus
diverse clipe în ipostaze ce
interpretează vibrant aurore
care, boreale, așten în cer
stalactite ce curg spre muritori...
căutarea te paralizează în spectacolul
de umbre, care se remarcă gri,
pe șevaletul unor prunci
de tenori, sobri și flămânzi
apoi, îmi ceri iertare ca și cum ai fi,
de ani lungi, împletit în durerea
pe care o pun, în zile impare,
pe seama unui moft
cafeaua amară lustruiește
otrava cu care am obosit
atât de mult, încât aș vrea
din nou, talpa să-ți sărut
să strig minunate hohote
de cristal, în care să se arate
zborul niciuneia dintre
aripile pe care le purtăm
în zile de sărbătoare și,
bineînțeles, totată înțelepciunea
se va îmbulzi să mai prindă
doar una din cele 7 minuni
date prin praf de stele și
așezate pe o masă a tăcerii,
inaintea unui fulger
profanat, demult
dintr-o copilărie abandonată
într-un vis în care au jucat,
pe rând, mari nume ale
unor culori de nedescris
se așterneau, așa, parcă
era al lor tot timpul
al cărui cifru domnește
ca un sfinx, dinadins...
inclusiv o vioară și-un pian
au deschis orizontul, ca pleoapa
din care mai răzbește
o dâră de surâs
cu capul lăsat pe spate,
ca într-o visare din negura
unui diapazon ce cântă fals,
ascuns sub soare
chicoteli ale unor raze
desprinse parcă dintr-un
stol de privighetori cu inimi
de bătrâni flămânzi.