Zi de zi

Iubirea mea să-ți fie darul,

Ce trebuia mult mai demult să îl primești,

Știu că așa arată fericirea

Și știu c-ai început să mă iubești.

Cu tine ziua își are rostul,

Iar fără tine toate-s scrum,

Așa pățești când dragostea se naște,

Nimic din astă lume nu-ți mai aparține,

Pe toate ochii tăi le văd sau le privesc,

Ca tainice minuni din cer sosite,

Eu doar iubindu-te,

Pot zice c-am inceput să sper...

Căci viața asta este trecatoare,

Iluzie precum un fum,

Ce să-ți dorești ,doar cu ardoare,

Decât iubirea care nu mai moare,

Știindu-ne și tu și eu cu Dumnezeu,

Mergând doar cu Hristos pe singura cărare,

Iubirea mea să-ți fie darul,

Ce trebuia mult mai demult să îl primești !

(14 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Voi căuta un loc aglomerat

Cu mii de ochi și gură cască

Și-am să te strâng în brațe tare

Fără vreo jenă sau rușine

Și voi striga în gura mare

Că te iubesc,de fapt nimic nu-i nou sub soare...

Și-ți voi trimite un sărut pe gură...

Pe ochii tăi ca două perle ce-au ieșit din mare

Iar te voi săruta domol,

Să mă iubești și tu mai tare,

Că dragostea e prea frumoasă și nu doare!

(21 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Te iubesc în ritm de respirație,

Inspir iubindu-te,

Expir iubindu-te!

Dragostea mea este respirându-te pe tine,

Tu inspirându-mă pe mine,

Noi respirând împreună iubindu-ne!

Respirația iubirii noastre nu încetează vreodată,

Moartea nu știe și nici nu poate să ne oprească,

Hristos ne ține de mână,

Noi respirăm veșnicia prinsă-n cunună!

Dragostea mea este respirându-te pe tine,

Tu inspirându-mă pe mine,

Noi respirând împreună iubindu-ne!

(7 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Bună dimineața iubito,

Drum bun spre casă iar iti spun,

Am gândul prins la tine,

Cu veșnicul suspin când nu-s la tine-n brațe,

Iar clipa când vom fi-mpreună nu-i prea departe!

Iubito tu ești frumoasa mea din vise,

Te voi iubi cu mult mai mult ca-n vorbele promise,

Doar faptele contează știi bine ți-am mai spus-o,

Iar îți repet cu bucurie sfântă

Tu ești frumoasa mea iubită

A Cerului trimisă!

(6 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Te-aș putea iubi infinit,

Începând de acum...

Sau de când o să vrei!

Chiar de ieri...

O să-ți scriu un poem de mă lași,

Tu iubirea fiind,

Sau sărutul sau Luna zâmbind,

Celor ce ar vrea să se plimbe sub ea...

Oare tot ce-i trecut a murit?

Amintirele mor sau dor ori plâng,

Sau au aripi ce le-nalță la Cer

Zboară și dispar se topesc?

Cui îi pasă de ieri sau de ce-i apus?

Nu ești tu dragostea însăși

Iar eu sclavul amorului tău,

Viața ce o port la picioare ți-o pun,

Și te rog să mă lași să îți scriu

Cât de mult mi-ai lipsit,

Și că vreau să îți fur al tău de arome parfum și întregul mister,

Sau perpetuum dulcele-ți și de taină sărut...!

Nu ești tu doar un Înger sosit

Ce nu știe decât să iubească etern?

Nu ești tu chiar Amorul cel viu

Care vrea să dea viață celor triști,

Sau pierduți cum sunt eu?

(12/13 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Iubito,îți spun a mia oară

Tu ești poemul de amor...

Căci vorbele oricât de grele vor să pară,

Sunt goale și lipsite de putere,

Ce vor atâtea în neputința lor!

De te iubesc sau nu tu îmi vei spune,

Nu când te cuceresc ca pe-o cetate,

Cu armele ce le dețin ca scriitor,

Ci când te țin în brațe ca pe-un copil,

Ori te sărut,sărutul însuși fiind iubirea ce se vrea rostită,

Dar neputând ca să vorbească,

Te sărută....

Iar eu, al tău poet îndrăgostit pe veșnicie doar de tine,

Îți scrie dulcile cuvinte de amor,

Să-ți fiu mereu aproape cu iubire,

Acum,sau mâine în infinitul timp nemuritor!

(29 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)

Tată ai uitat de noi!

Am rămas doar noi în doi.

Stropiți cu gunoi,

Vopsiți cu noroi.

Din cînd în cînd aruncăm cîti-un zîmbet greoi,

Cu ochii îndurerați și moi.

Atacați zi de zi de ploi,

De parc-am fi la război

Unde gloanțe vin roi...

Unde ești plecat cînd avem nevoie d-eroi.

Toți ne mîzgîlesc ca pe foi,

Că-s la suflete mai puțin plini mai mult goi...

Fără de-a ști că noi înc-așteptăm să vină joi,

Cînd o să dăm timpu-napoi,

Să te vedem înc-odată vioi,

Dar ei nu-nțeleg c-au inimi de cioroi...

De-ai ști... de-ai sti cât mi-e de dor...

Mi-e dor de al tău vin dulceag

De parfumul lui, după care aș putea să mor...

Sa imi dispară fumul de țigară din al nopții prag.

Mi-e dor... de cum "mă îmbatai"

Când îmi turnai muza ta în pahar...

Cum sărutându-mă gustam o parte din rai

Și mă îmbrățișai de dragă ce-ți eram....

Mi-e dor... și nu pot decât să imi revin, să mă complac

Cu ideea că sufletu-mi va rămâne de dor prăfuit

Mult timp de-acum încolo... până peste timp

Ca sticla ce-am savurat-o în doi... de vin învechit...

Mi-e dor și pot doar să te scriu... mâna mi-e rece

Oare n-ai putea să-mi treci... în trecere?....

Cu o îmbrățișare toată să mă încălzești 

Cu-n vin bun din crama ta, sufletul de dor să-l vindeci....?

Formula visului pe piele

Pe pielea mea, atingerile lui sunt reacții tăcute,

molecule vibrând la limita coliziunii,

unde chimia dorinței arde fără oxigen.

E hidrogen pur în privirea lui,

gata să explodeze dacă îl privesc prea mult,

iar eu sunt oxigenul care-l cheamă spre combustie.

Atingerea lui e un lanț de legături covalente,

piele de piele, atom de atom,

un schimb lent de energie în care căldura

devine catalizatorul unui vis de nezguduit.

Electronii sar între noi,

o plasmă invizibilă ne învăluie,

iar corpul meu devine un laborator

unde doar el știe formulele.

Pe buze, rămâne gustul unui acid dulce,

ce corodează zidurile timpului,

dar construiește poduri între clipă și etern.

În venele mele curg ioni de dorință,

magnetismul lui schimbă polaritatea

și mă atrage, inevitabil, ca un metal rătăcit

spre inima unui reactor.

Visul atingerilor lui e un amestec perfect,

nici prea instabil, nici inert,

o soluție saturată cu tăceri

și șoapte distilate.

În piele, el lasă o urmă de lumină,

fosfor rece ce strălucește pe întuneric,

ca o amintire care nu vrea să se stingă.

Când dispare, mă descompun în molecule,

dar rămâne parfumul reacției noastre,

un compus imposibil de refăcut.

Și totuși, îl visez din nou,

până când atomii noștri se unesc iar,

într-o alchimie ce transcende

legile universului.

În astă seară mă învelesc de frig într-o speranță,

Durerea încerc să o tratez c-o aroganță 

Și chiar de vântul urlă și cerul se răscoală 

Visele-mi vreau să le scriu cu cerneală...

De-ai ști cum sună ploaia prin fumul de țigară 

Cum îmi reamintește de zilele de vară 

Când gândurile-ți erau senine despre mine

Și așteptam cu nerăbdare să stau în brațe la tine.

De-ai ști ce simt când tot apari în gândul meu

Și cum din amintiri mi-apare chipul tău 

Deși am renunțat la tot, mai simt cum încă doare

Visu-mi neîmplinit.... un vin și-o-mbrățisare.

De-ai sti cum pentru tine am înmuiat lacrimi în vin

Purtând tăcerea-ți ca o cruce în fiecare anotimp

Și deși anii îmi vor trece, tu vei rămâne,

Dorul ce îmi va curge mereu prin sânge.

Pustiu, pustiu de lume,
măști ascunse pe sub piele
cu miros a flori de plastic
plini de dogme și embleme.

Prea pustiu și trist adesea,
mulți aleg în loc de artă:
sex și-atracții efemere,
colorant și apă fiartă.

Chiar pustiu, fără nisipuri
doar coperte primprejur,
lume vie fără suflet-
bec stricat în abajur...

Era să fim

Era să fim lumină pe drum,

O șoaptă pierdută-n al vieții parfum,

Un dans printre stele, o vară fierbinte,

Dar totul s-a stins în cuvinte mărunte.

Era să fim izvor de-nceput,

Un glas ce răsună din ce-am petrecut,

O frunză-ntr-o toamnă ce nu se usca,

Dar vântul ne-a dus pe căi altundeva.

Era să fim povestea din noi,

Dar timpul ne-a rupt în două nevoi.

Și chiar de ne pierdem pe-un țărm anonim,

În inimi va sta mereu: era să fim.