MIHAIL, SABIA CUVÂNTULUI

PROLOG

Clopotul care a bătut în miezul nopții

Într-un sat așezat între dealuri înalte și păduri adânci trăia o fată pe nume Maria.

Satul era mic, dar avea o biserică veche de piatră, cu ziduri acoperite de iederă și cu o turlă albastră, pe care se ridica o cruce aurită. În fiecare dimineață, când soarele se ivea peste dealuri, lumina atingea crucea și o făcea să strălucească de parcă ar fi fost o stea coborâtă pe pământ.

Maria crescuse aproape de biserică. Îi plăcea să intre acolo când satul era liniștit și să privească picturile de pe pereți.

Nu înțelegea întotdeauna toate chipurile sfinților sau toate scenele zugrăvite pe ziduri, dar simțea că acele picturi îi spuneau o poveste.

O poveste despre oameni care au trecut prin încercări și nu și-au pierdut credința.

Într-o seară de toamnă, când vântul bătea printre ramurile pomilor, Maria stătea la fereastră și privea luna.

Pe masă avea o carte veche, cu coperți groase și închise la culoare.

Cartea fusese a bunicii ei.

Pe prima pagină era desenat un pom uriaș, ale cărui ramuri păreau să atingă cerul.

Sub desen se aflau câteva cuvinte:

„Cel ce caută lumina trebuie să treacă prin grădina inimii sale.”

Maria reciti propoziția de mai multe ori.

— Ce înseamnă oare? șopti ea.

Atunci se auzi clopotul bisericii.

O singură dată.

Dong!

Maria ridică privirea.

Era aproape miezul nopții.

Clopotul nu trebuia să bată.

Se ridică de la masă și se apropie de fereastră.

În curtea bisericii nu era nimeni.

Dar, în spatele gardului, la marginea pădurii, se vedea ceva neobișnuit.

O lumină.

Nu era lanternă.

Nu era foc.

Era o lumină albă și aurie, asemenea unei raze de soare.

Maria își puse haina și ieși.

Nu știa de ce.

Parcă cineva o chema.

---

CAPITOLUL I

Ușa din trunchiul bătrânului pom

Maria trecu de biserică și intră pe cărarea care ducea spre pădure.

Frunzele foșneau sub pașii ei.

Luna lumina drumul.

După câteva minute, Maria ajunse într-un loc pe care nu-l mai văzuse niciodată.

În mijlocul pădurii se afla un pom uriaș.

Trunchiul lui era atât de gros, încât zece oameni nu l-ar fi putut cuprinde cu brațele.

Pe scoarță era sculptată o cruce.

Maria se apropie.

În trunchi exista o ușă mică.

Ușa nu avea clanță.

În schimb, pe ea era desenată o inimă.

Maria puse mâna pe ușă.

În clipa aceea, pomul începu să lumineze.

O voce blândă se auzi:

— Nu orice ușă se deschide cu cheia.

Maria tresări.

— Cine a vorbit?

— Unele uși se deschid cu inima.

Ușa se deschise.

Dincolo de ea nu era întuneric.

Era o lume întreagă.

Maria păși înainte.

Și deodată căzu.

Nu într-o prăpastie.

Ci prin lumină.

Coborî încet, asemenea unei frunze purtate de vânt.

În jurul ei treceau stele, frunze aurii, păsări albe și mici clopote care nu aveau turnuri.

Apoi picioarele ei atinseră pământul.

Maria deschise ochii.

Se afla într-o grădină nesfârșită.

Pretutindeni creșteau pomi.

Unii aveau mere de aur.

Alții aveau pere albastre.

Unii aveau frunze argintii.

Iar alții erau acoperiți cu flori.

Departe, pe un deal, se vedea un oraș cu ziduri albe și cupole aurii.

În centrul lui se înălța o biserică uriașă.

Turlele sale străluceau în lumina dimineții.

Maria rămase nemișcată.

— Unde sunt?

Dintr-un tufiș se auzi o voce:

— În Țara Pomilor.

Maria se întoarse.

În fața ei se afla o pasăre albă.

Avea ochii negri și purta la gât o cruciuliță mică.

— Tu vorbești?

— Bineînțeles.

— Cine ești?

Pasărea își plecă ușor capul.

— Mă numesc Teofil. Sunt păzitorul Căii dintre Pomii Luminii.

— Dar eu vreau să mă întorc acasă.

Teofil o privi cu blândețe.

— Te vei întoarce.

— Când?

— După ce vei găsi Pomul Vieții.

Maria se uită spre oraș.

— Și unde este?

Pasărea tăcu.

— Asta trebuie să descoperi singură.

---

CAPITOLUL II

Țara Pomilor

Maria porni împreună cu Teofil.

Țara Pomilor era mai mare decât își imaginase.

Nu existau drumuri obișnuite.

Cărările se schimbau.

Uneori erau acoperite cu pietre albe.

Alteori treceau prin păduri.

Uneori dispăreau cu totul și apăreau în alt loc.

Pe fiecare pom era câte un simbol.

O cruce.

O inimă.

O stea.

Un pește.

O coroană.

Un porumbel.

— De ce sunt toate acestea pe pomi? întrebă Maria.

Teofil răspunse:

— Pentru că fiecare pom păstrează o lecție.

— Ce fel de lecție?

— Uneori despre curaj. Alteori despre răbdare. Uneori despre iertare.

Maria atinse un pom mic.

Pe scoarța lui scria:

„Nu te teme.”

Când atinse cuvintele, pomul începu să tremure.

O voce se auzi:

— De ce te temi?

Maria se gândi.

— De faptul că nu voi găsi drumul spre casă.

— Atunci trebuie să înveți să mergi chiar și când nu vezi tot drumul.

Maria înțelese.

Nu trebuia să știe unde va ajunge.

Trebuia doar să facă următorul pas.

---

CAPITOLUL III

Orașul cu șapte porți

După multe ore de mers, Maria ajunse la oraș.

Avea șapte porți.

Prima era din piatră.

A doua din lemn.

A treia din marmură.

A patra din fier.

A cincea din cristal.

A șasea din aur.

A șaptea era atât de simplă, încât părea făcută din lemnul unui copac obișnuit.

Deasupra ei scria:

„Intră cel ce caută adevărul, nu slava.”

Maria întinse mâna.

Poarta se deschise singură.

În interior era o piață uriașă.

Oamenii purtau haine lungi, asemănătoare celor din vechile cetăți bizantine.

Pe ziduri se aflau mozaicuri.

Aurul mozaicurilor strălucea în lumina soarelui.

În centrul pieței se afla o fântână.

Apa ei curgea fără oprire.

Lângă fântână stătea un bătrân.

Avea o mantie albastră și un toiag.

— Tu ești Maria?

Fata se opri.

— De unde știi numele meu?

Bătrânul zâmbi.

— În Țara Pomilor, cei care vin din lumea de dincolo sunt cunoscuți înainte de a ajunge.

— Cine ești?

— Sunt Grigorie, păzitorul Porții Adevărului.

Maria privi în jur.

— Unde este Pomul Vieții?

Bătrânul arătă spre munți.

— Dincolo de Valea Umbrelor.

Maria se încruntă.

— Și de ce trebuie să merg acolo?

— Pentru că Pomul Vieții nu crește într-un loc în care omul nu a fost încercat.

---

CAPITOLUL IV

Valea Umbrelor

A doua zi, Maria plecă.

Teofil o însoțea.

Drumul devenea din ce în ce mai întunecat.

Pomi mari acopereau cerul.

La un moment dat, soarele dispăru complet.

Maria simți teamă.

Din întuneric se auzi un glas:

— Întoarce-te!

Maria se opri.

— Cine ești?

— Sunt glasul fricii tale.

— Și ce vrei?

— Să te fac să crezi că nu poți merge mai departe.

Maria strânse cruciulița pe care o purta la gât.

Teofil îi spuse:

— Nu trebuie să învingi întunericul cu puterea ta.

— Atunci cu ce?

— Cu lumina pe care ai primit-o.

Maria își aminti de biserica din satul ei.

Își aminti de lumina lumânărilor.

Își aminti de bunica ei.

Și își continuă drumul.

Umbrele se retrăgeau.

Cu fiecare pas, drumul devenea mai luminos.

---

CAPITOLUL V

Împărăția Regelui de Aur

Dincolo de Valea Umbrelor se afla un palat.

Era construit din piatră albă.

Ferestrele erau împodobite cu mozaicuri.

Pe zidul principal se afla o imagine a unui pom uriaș.

În fața palatului stătea un rege.

Purta o coroană simplă și o mantie aurie.

— Maria, ai ajuns.

— Tu ești regele acestei țări?

— Nu sunt stăpânul ei.

— Atunci cine este?

Regele ridică privirea spre cer.

— Adevăratul Împărat nu are nevoie de un tron făcut de oameni.

Maria tăcu.

Regele îi întinse un măr.

— Ia-l.

Maria privi fructul.

— Ce este?

— O alegere.

— Dacă îl mănânc?

— Vei primi ceea ce crezi că îți dorești.

Maria se gândi.

— Și dacă nu îl mănânc?

— Vei rămâne ceea ce ești.

Maria puse mărul înapoi.

— Atunci nu-l vreau.

Regele zâmbi.

— Ai trecut prima încercare.

---

CAPITOLUL VI

Pomul Vieții

Maria urcă muntele.

Teofil zbura înainte.

În cele din urmă ajunseră într-o vale ascunsă.

În centrul ei se afla un singur pom.

Nu era cel mai mare.

Nu avea cele mai strălucitoare fructe.

Nu era făcut din aur.

Era simplu.

Dar din ramurile lui se răspândea o lumină blândă.

Maria se apropie.

Pe trunchi era sculptată o cruce.

Sub cruce scria:

„Viața adevărată nu se păstrează pentru sine.”

Maria puse mâna pe trunchi.

Pomul începu să lumineze.

În fața ei apărură imagini.

Văzu oameni care iertau.

Oameni care ajutau.

Oameni care plângeau, dar continuau să spere.

Văzu copii care împărțeau pâinea.

Văzu bătrâni care se rugau.

Văzu oameni singuri care primeau un cuvânt bun.

Maria înțelese.

Pomul Vieții nu era doar un loc.

Era un simbol.

Viața adevărată creștea atunci când omul o dăruia altora.

Atunci o voce se auzi:

— Maria.

— Da?

— Ce ai învățat?

Maria răspunse:

— Că lumina nu este făcută pentru a fi ascunsă.

---

CAPITOLUL VII

Întoarcerea

Teofil o conduse înapoi.

Când Maria ajunse la pomul de la marginea pădurii, în trunchiul lui apăruse din nou ușa.

— Trebuie să plec? întrebă Maria.

— Da.

— Te voi mai vedea?

Teofil zâmbi.

— Ori de câte ori îți vei aminti ceea ce ai învățat.

Maria trecu prin ușă.

Într-o clipă se afla din nou în pădure.

Era dimineață.

Clopotul bisericii bătea.

Maria alergă spre sat.

Când ajunse acasă, cartea bunicii era încă pe masă.

O deschise.

Desenul pomului dispăruse.

În locul lui era o singură propoziție:

„Cea mai îndepărtată călătorie este cea spre propria inimă.”

Maria zâmbi.

Începuse să înțeleagă.

Țara Pomilor nu fusese doar o lume fantastică.

Fusese o călătorie prin propriile ei frici, alegeri și speranțe.

---

EPILOG

Pomul care a rămas

Anii au trecut.

Maria nu a uitat niciodată Țara Pomilor.

În fiecare primăvară, când pomii satului înfloreau, ea mergea la biserică.

Într-o zi, copiii satului au întrebat-o:

— Maria, există cu adevărat Țara Pomilor?

Maria privi spre pădure.

Apoi spre biserică.

— Poate că există mai aproape decât credeți.

— Unde?

Maria zâmbi.

— În locul în care omul învață să nu se teamă de lumină.

Copiii nu înțeleseră pe deplin.

Dar Maria știa.

Știa că lumea poate fi plină de drumuri care se despart.

Unele duc spre bogăție.

Altele spre putere.

Altele spre faimă.

Dar există un drum care nu strălucește prin aur și nu promite slavă.

Drumul credinței.

Iar la capătul lui nu se află o coroană făcută de oameni.

Se află lumina.

În fiecare primăvară, în mijlocul pădurii, pomul cel bătrân înflorea.

Nimeni din sat nu știa de ce.

Dar într-o dimineață, Maria a găsit pe o ramură o mică pasăre albă.

Avea la gât o cruciuliță.

Maria zâmbi.

— Teofil...

Pasărea cântă.

Și pentru o clipă, printre ramuri, Maria văzu din nou lumina aurie a Țării Pomilor.

Apoi totul dispăru.

Rămase doar vântul.

Și glasul clopotului.

Dong!

Maria închise ochii.

Iar în inima ei înțelese ultimul adevăr al călătoriei:

Omul poate pierde multe drumuri, poate rătăci prin multe păduri și poate trece prin multe încercări, dar cât timp caută lumina, nu este niciodată cu adevărat pierdut.

Și astfel începu legenda Mariei în Țara Pomilor.

O legendă despre curaj.

Despre iertare.

Despre credință.

Despre lumină.

Și despre un pom care, într-o lume ascunsă dincolo de toate drumurile, continua să înflorească.

Sfârșit.

Viața lui Ion Olaru

Ion Olaru s-a născut la data de 1 aprilie 1936 și a murit în august 2005, la vârsta de 69 de ani. A provenit dintr-o familie numeroasă și modestă, având șase frați: trei fete și trei băieți. Dintre frații săi, unul dintre băieți a murit de mic. În familie, Costică era penultimul copil, iar cea mai mică dintre frați era Gena, cunoscută și sub numele de Tanti Gena. O altă soră a familiei era Maria, din comuna Urdari.

Ion Olaru a fost un copil și apoi un tânăr foarte inteligent și silitor. A urmat școala și a învățat foarte bine, în ciuda faptului că familia sa era săracă și că a trebuit să muncească pentru a se întreține. La un moment dat, s-a angajat pe un șantier, unde a început să lucreze ca muncitor. Datorită inteligenței, seriozității și priceperii sale, nu a rămas mult timp la munca fizică. Superiorii au observat că era un om de încredere și i-au dat responsabilitatea de a ține gestiunea și de a administra banii.

Această responsabilitate a reprezentat un moment important în viața sa profesională. Ion a demonstrat că este foarte organizat, atent și corect, iar în timp a ajuns să ocupe funcții importante în domeniul comerțului. A lucrat ca inspector în comerț și director de gestiune, având responsabilități pentru mai multe magazine. Era cunoscut ca un om corect și cinstit. Nu lua șpagă de la nimeni și nu accepta compromisuri atunci când era vorba despre munca sa. De-a lungul vieții, a ajutat numeroși oameni, fie prin sfaturi, fie prin sprijin material.

Personalitatea și caracterul

Ion Olaru era un om cu o personalitate puternică. Era serios, uneori chiar dur, și nu suporta să se vorbească urât sau nepoliticos în preajma lui. Își dorea ca oamenii să îi respecte autoritatea și să îi asculte vorbele. Chiar dacă putea părea aspru, în spatele acestui caracter puternic se afla un om responsabil și preocupat de binele celor din jur.

Era extrem de organizat și atent la lucrurile pe care le făcea. Îi plăcea ca fiecare lucru să fie pus la locul lui și nu suporta dezordinea. Era un om muncitor și nu se ferea de muncă, chiar și atunci când nu era vorba despre serviciu. Îi plăcea foarte mult să lucreze în grădină și să se ocupe de gospodărie. Avea grijă ca totul în jurul său să fie îngrijit și bine pus la punct.

Ion Olaru era și foarte chibzuit cu banii. Nu obișnuia să cheltuiască fără rost și nu era un om risipitor. Mai întâi își achita cheltuielile și obligațiile, iar din banii care îi rămâneau cumpăra mâncare și lucrurile necesare gospodăriei. Pentru el, munca și banii câștigați prin muncă trebuiau respectate.

În același timp, era un om darnic cu familia sa. Era apropiat de frații și surorile sale, precum și de nepoții săi, adică de copiii fraților și surorilor. Atunci când aceștia aveau nevoie de bani, Ion îi ajuta și uneori le împrumuta bani fără să îi mai ceară înapoi. Pentru el, familia avea o importanță deosebită, iar ajutorul oferit celor apropiați era un lucru firesc.

Înfățișarea și stilul său

Ion Olaru era un bărbat înalt, având aproximativ 1,78–1,80 metri, și avea o prezență impunătoare. Se îmbrăca elegant și era atent la felul în care se prezenta în fața oamenilor. Deși era un om simplu și provenea dintr-o familie modestă, avea o anumită prestanță și inspira respect celor din jur.

Nu era o persoană preocupată de lux, ci mai degrabă de ordine, curățenie și decență. Își dorea ca lucrurile să fie făcute corect și avea grijă de aspectul său.

Obiceiuri și preocupări

Ion Olaru era interesat de ceea ce se întâmpla în societate și îi plăcea să fie la curent cu știrile. Citea ziarul și urmărea emisiunea „Viața Satului”, fiind interesat de evenimentele din țară și mai ales de viața oamenilor de la sate și de problemele gospodăriei.

De ziua sa de naștere, obișnuia să sărbătorească acasă, alături de familie. Sora sa, Gena, venea împreună cu soțul ei pentru a petrece timpul cu el. Relația dintre Ion și Gena era una apropiată, iar vizitele dintre ei făceau parte din viața de familie. Ion mergea și el adesea la Gena acasă, unde era primit cu drag și servit cu gogoși.

Îi plăcea să meargă la stațiunea Olănești, unde se bucura de timpul liber și de atmosfera stațiunii. De asemenea, îi plăcea să meargă la piață și să facă diverse cumpărături. Era atent la ceea ce cumpăra și prefera să își organizeze bine banii și necesitățile.

Relațiile cu familia

Relațiile lui Ion Olaru cu familia au fost complexe. Din amintirile celor apropiați reiese că era foarte atașat de frații și surorile sale și, în special, de copiii acestora. Îi ajuta atunci când aveau nevoie și era dispus să îi sprijine financiar. Pentru frații și nepoții săi, putea fi un om pe care se puteau baza.

În schimb, relația cu propriul copil a fost mult mai rece. Deși era un om apropiat de familia extinsă, față de propriul copil părea să păstreze o anumită distanță emoțională. Această parte a vieții sale arată că relațiile de familie nu au fost întotdeauna simple și că, în ciuda caracterului său darnic și protector față de frați și nepoți, a existat o răceală în relația cu copilul său.

Moștenirea lăsată în familie

Ion Olaru a rămas în amintirea celor care l-au cunoscut ca un om muncitor, corect, organizat și responsabil. A pornit de la o situație materială modestă, dar prin inteligență, muncă și seriozitate a reușit să își construiască o carieră în domeniul comerțului, ajungând inspector și director de gestiune.

Viața lui a fost marcată de respectul pentru muncă, pentru ordine și pentru corectitudine. Nu a fost un om perfect și a avut, asemenea oricărui om, atât calități, cât și defecte. Putea fi dur și autoritar, însă era și generos cu cei apropiați, ajutându-și frații și nepoții atunci când aceștia aveau nevoie.

A murit în august 2005, la vârsta de 69 de ani. Povestea vieții sale rămâne una despre un om care, deși a pornit cu puține posibilități materiale, a reușit prin muncă și inteligență să ajungă într-o poziție importantă și să câștige respectul celor din jur. Amintirile despre Ion Olaru păstrează imaginea unui bărbat simplu, dar impunător, exigent, cinstit, muncitor și darnic cu familia sa.


[Cristian Diaconița].

I. ȘCOALA TĂCERII

Nu școala este vinovată

Când nedreptatea crește-n ea,

Ci omul care vede totul

Și tace când ar trebui să stea.

Un elev spune: „Sunt lovit,

Mă strigă, râd și mă jignesc.”

Dar glasul lui rămâne-n ziduri,

Deși adulții îl privesc.

Profesorul știe, dar nu face,

Directorul află, dar așteaptă,

Iar cel ce-ar trebui să apere

Privește rece și nu-ndreaptă.

„Am spus”, răspunde câte unul,

„Dar ei oricum nu vor asculta.”

Dar poate fi aceasta o scuză

Când un copil nu mai poate sta?

Căci nu e de ajuns să spui

O dată rece: „Nu e bine!”

Când vezi că răul se repetă,

Ai datoria să intervii.

Nu poți lăsa un copil singur

În fața celor ce-l rănesc,

Apoi să spui că n-ai putere

Și să aștepți să se oprească firesc.

Școala ar trebui să fie

Un loc în care poți învăța,

Să fii ascultat și respectat,

Să poți veni fără a te temea.

Dar când cei puși să o conducă

Își uită rostul și tac mereu,

Nedreptatea prinde putere,

Iar cel mai slab rămâne greu.

Nu cărțile sunt vinovate,

Nici tabla, clasa sau caietul,

Ci nepăsarea ce apare

Când omul își uită jurământul.

Un profesor nu-i doar o funcție,

Nici doar un serviciu oarecare;

El poartă-n suflet răspunderea

De-a fi un sprijin la nevoie mare.

Iar cel ce conduce o școală

Nu trebuie doar să dea ordine;

El trebuie să vadă răul

Și să oprească nedreptățile.

Când un copil spune adevărul,

El trebuie să fie ascultat,

Nu ignorat, nu pus deoparte,

Nu judecat și condamnat.

Iar dacă cel ce face răul

Nu se oprește la cuvinte,

Atunci trebuie luate măsuri,

Nu doar rostite avertismente.

Căci autoritatea fără faptă

Devine doar un cuvânt gol,

Iar tăcerea celor responsabili

Lasă în urmă un greu ecou.

Nu spun că toate școlile tac,

Nu spun că toți profesorii greșesc;

Există oameni care apără

Și pentru elevi se dăruiesc.

Dar unde omul vede răul

Și poate face ceva — dar tace,

Acolo nu mai este doar tăcere:

Nepăsarea începe să crească.

Și poate într-o zi, în școli,

Nu zidurile se vor schimba,

Ci oamenii care le conduc

Vor înțelege menirea sa.

Că școala nu-i doar o clădire,

Nici catalog, note sau program;

Școala înseamnă oameni, copii,

Și fiecare are un dar.

De aceea, când un elev strigă,

Să nu-i răspundem cu tăcere;

Să fie ascultat și apărat,

Cu dreptate, grijă și putere.

Nu școala este problema,

Ci nepăsarea unor oameni;

Iar școala se poate îndrepta

Când cei responsabili rămân oameni.

II. CONTINUARE — ȘCOALA TĂCERII

În școala unde toți aud,

Dar prea puțini vor să spună,

Se-aude clopoțelul zilnic,

Dar dreptatea nu răsună.

Se intră-n clase, se predă,

Se scriu cuvinte în caiete,

Dar printre bănci rămân probleme

Pe care nimeni nu le vede.

Sau poate le vede, dar tace,

Fiindcă e mai simplu să ignori,

Să spui că „nu e treaba noastră”

Și să aștepți o altă zi.

Iar dacă banii sunt pe primul loc,

Iar funcția trebuie păstrată,

Ce mai înseamnă răspunderea

Față de o generație întreagă?

Unii vor să iasă-n evidență,

Să fie numele lăudat,

Să spună lumea cât de bine

Au condus și-au realizat.

Dar dacă-n spatele imaginii

Un elev rămâne singur,

Atunci ce folos mai are faima

Când omul nu mai este văzut?

Nu poți clădi o școală bună

Doar cu statistici și rezultate,

Când elevii ajung să creadă

Că problemele lor nu contează.

Ne puneți să luptăm între noi

Pentru fiecare punct și notă,

De parcă succesul unui coleg

Ar însemna că altul pierde.

Și ajungem să ne privim

Cu teamă și neîncredere,

Uitând că suntem colegi

Și avem nevoie unii de alții mereu.

O notă nu trebuie să fie

Motivul pentru care ne urâm,

Iar catalogul nu poate spune

Cine suntem și ce devenim.

Și totuși, presiunea crește,

Comparațiile nu se termină:

„El are mai mult decât tine.”

„Ea este mai bună decât tine.”

Dar nimeni nu se mai întreabă

Cât a muncit fiecare,

Ce greutăți a avut în viață

Și cât de greu i-a fost să urce.

Nu toți învățăm la fel,

Nu toți avem același drum,

Dar toți merităm respect

Și șansa de-a deveni mai buni.

Iar când un elev spune:

„Am o problemă, ajutați-mă!”,

Nu este suficient să-i răspunzi

Și-apoi să uiți ce ți-a spus.

Dacă problema mai continuă,

Trebuie căutat un răspuns;

Dacă primul pas nu ajunge,

Trebuie făcut și al doilea, de-ajuns.

„Le-am spus să se oprească.”

Dar dacă nu s-au oprit?

„I-am avertizat.”

Dar dacă au continuat?

Atunci nu mai este suficient

Un singur cuvânt spus în grabă;

Responsabilitatea înseamnă

Să cauți o soluție adevărată.

Căci elevul care cere ajutor

Nu trebuie să plece mai departe

Cu impresia că este singur

Într-un loc ce trebuia să-l apere.

Iar dacă un elev este agresat,

Nu trebuie întrebat doar

De ce nu s-a apărat singur

Și de ce n-a încercat mai mult.

Întrebarea trebuie să fie:

„De ce s-a ajuns până aici

Și ce putem face să se oprească?”

Asta înseamnă răspundere,

Asta înseamnă să fii drept:

Nu ascunzi problema de mâine,

Ci cauți soluția cât mai concret.

Nu muți problema de pe-o zi pe alta,

Nu speri că va dispărea singură;

Căci o problemă ignorată

Rămâne acolo și se adună.

Ea rămâne.

Și uneori crește.

Iar școala devine tăcută

Nu pentru că nu sunt probleme,

Ci pentru că oamenii au învățat

Să nu mai vorbească despre ele.

Aceasta este școala tăcerii:

Elevul vorbește,

Dar glasul lui nu ajunge unde trebuie.

Profesorul vede,

Dar uneori trece mai departe.

Conducerea știe,

Dar imaginea pare mai importantă.

Nota devine competiție,

Iar colegul devine rival.

Banii, funcțiile și prestigiul

Ajung uneori înaintea răspunderii.

Dar tăcerea nu poate dura

La nesfârșit, fără glas,

Fiindcă există elevi care întreabă

Și elevi care nu fac un pas înapoi.

Există elevi care observă

Și nu vor să accepte

Că nedreptatea este normală

Și că nimeni nu trebuie să lupte singur pentru dreptate.

Poate că într-o zi

Școala tăcerii se va schimba.

Nu prin dărâmarea clădirilor,

Nu prin schimbarea cărților,

Ci prin schimbarea oamenilor

Care au puterea să facă ceva.

Atunci profesorul va asculta,

Directorul va interveni,

Regulile vor fi respectate,

Iar elevul va fi protejat.

Nota va rămâne doar o notă,

Iar colegul nu va fi dușman;

Școala va deveni din nou

Un loc pentru fiecare an.

Atunci școala va fi locul

În care omul este mai important

Decât funcția, banii, imaginea

Și orice interes trecător.

Până atunci însă rămâne

O întrebare către noi:

Cât timp poate dura tăcerea

Când atât de mulți au ceva de spus?

Și cât timp poate fi numită

„educație” o lume în care

Elevii trebuie să învețe singuri

Cum să lupte ca să fie ascultați?

Nu școala trebuie condamnată,

Ci nepăsarea trebuie schimbată.

Nu educația trebuie distrusă,

Ci nedreptatea trebuie înlăturată.

Și nu elevii trebuie puși

Să se lupte între ei,

Ci oamenii responsabili

Să lupte pentru drepturile lor.

III. FINAL

Nu orice om ce intră-n clasă

Și ține lecții zi de zi

Înțelege cu adevărat

Ce-nseamnă profesor a fi.

Profesorul adevărat nu doar predă,

Nu doar note pune-n catalog,

Nu cere doar liniște și teme,

Apoi pleacă nepăsător.

Profesorul adevărat ascultă,

Observă chiar când nimeni nu vorbește,

Apără dreptatea când o vede

Și nu lasă răul să crească orbește.

Când un elev cere ajutor,

Nu întoarce capul nepăsător;

Când vede-o nedreptate,

Nu spune: „Nu este treaba mea.”

Iar când situația continuă,

Nu se ascunde după cuvinte;

Caută soluții, ia măsuri

Și-și asumă lucrurile sfinte.

Pentru că a fi profesor

Nu înseamnă doar o funcție;

Înseamnă grijă și răspundere,

Înseamnă suflet și misiune.

De aceea spun la final,

Fără să condamn școala sau educația:

Cei care văd nedreptatea

Și aleg mereu să tacă,

Cei ce-aud un elev și-l ignoră

Își uită adevărata menire.

Un profesor adevărat

Nu este definit de catedră,

Ci de ceea ce face

Când un elev are nevoie de el.

Școala nu este problema.

Problema este nepăsarea

Celui care vede și poate

Să schimbe ceva, dar nu vrea.

Iar școala tăcerii

Va deveni școala dreptății

Atunci când cei responsabili

Vor alege să nu mai tacă.

Atunci clopoțelul va suna

Nu doar pentru-o nouă lecție,

Ci pentru-o școală în care

Dreptatea devine direcție.

Iar fiecare copil va ști,

Când va păși pe poarta ei,

Că glasul lui va fi ascultat

Și că nu este singur printre cei.

Atunci școala nu va mai fi

Doar zid, catalog și catalogare,

Ci locul unde fiecare copil

Își poate găsi propria valoare.

Și poate acesta este rostul

Pe care școala trebuie să-l aibă:

Să formeze oameni cu suflet,

Nu doar elevi cu note-n grabă.

Să învețe omul să respecte,

Să ajute și să apere,

Iar atunci când vede nedreptatea,

Să aibă curajul să nu mai tacă.

CONSTANTIN ȘI TAINA LUMINII

Prolog — Copilul care vorbea cu Dumnezeu

Într-un sat așezat între munți, unde pădurile se întindeau până aproape de cer, trăia un băiat de doisprezece ani pe nume Constantin.

Nu era diferit de ceilalți copii.

Mergea la școală. Își ajuta părinții. Se juca. Uneori se supăra. Alteori făcea greșeli.

Dar avea un obicei pe care ceilalți nu îl înțelegeau.

Vorbea cu Dumnezeu.

În fiecare dimineață, înainte să se ridice din pat, spunea:

— Doamne, Îți mulțumesc pentru această zi. Ajută-mă să fac binele.

La școală, când îi era greu:

— Doamne, ajută-mă.

Când cineva îl rănea:

— Doamne, ajută-mă să nu răspund cu rău.

Iar seara, înainte de culcare:

— Doamne, iartă-mă pentru toate greșelile mele și ai grijă de familia mea.

Nu auzea întotdeauna un răspuns.

Dar continua să se roage.

Bunica lui îi spusese când era mic:

— Dumnezeu nu este departe de omul care Îl caută cu inimă sinceră. Uneori răspunsul vine repede. Alteori trebuie să aștepți. Și uneori răspunsul este ascuns într-o întâmplare pe care încă nu o înțelegi.

Constantin nu știa că într-o noapte avea să înceapă cea mai mare aventură din viața lui.

---

Capitolul 1 — Lumina

Era o noapte rece de toamnă.

Constantin dormea când se trezi brusc.

Camera era întunecată.

Se ridică în capul oaselor.

Ceva îl trezise.

Privi spre fereastră.

Departe, în pădure, se vedea o lumină albă.

Nu semăna cu lumina unei lanterne.

Nu pâlpâia precum focul.

Era ca o stea coborâtă pe pământ.

Constantin se apropie de fereastră.

— Ce este?

Se uită câteva clipe.

Apoi șopti:

— Doamne, dacă aceasta este ceva ce trebuie să văd, ajută-mă să înțeleg.

Lumina dispăru.

Constantin se întoarse.

Atunci auzi:

Toc.

Toc.

Toc.

Sunetul venea de la fereastră.

Deschise încet.

Pe pervaz stătea o pasăre albă.

În cioc avea un mic medalion de lemn.

Pasărea îl lăsă în palma băiatului și zbură.

Pe medalion era sculptată o cruce.

Pe spate erau trei cuvinte:

NU TE TEME.

Constantin simți cum îi bate inima.

— Doamne...

Medalionul începu să strălucească.

Pe podea apăru o dâră de lumină.

Aceasta trecea prin cameră, ieșea pe ușă și continua spre pădure.

Constantin își puse haina.

Înainte să plece, îngenunche.

— Doamne, nu știu unde mă duc. Dacă nu este bine, oprește-mă. Dacă este bine, mergi cu mine.

Și ieși.

---

Capitolul 2 — Pădurea

Pădurea era înfricoșătoare noaptea.

Ramurile se mișcau în vânt.

Frunzele foșneau.

Constantin mergea încet.

Medalionul îl călăuzea.

După câteva minute, lumina se stinse.

Constantin se opri.

— Doamne?

Nimic.

În spatele lui se auzi un zgomot.

Se întoarse.

Între copaci se afla o umbră.

Înaltă.

Nefirească.

Constantin făcu un pas înapoi.

— Cine ești?

Umbra răspunse:

— Cel care știe că ți-e frică.

Constantin tremura.

— Da. Mi-e frică.

Umbra râse.

— Atunci fugi.

Constantin strânse medalionul.

— Nu.

— De ce?

— Pentru că nu sunt singur.

— Unde este Dumnezeul tău?

Constantin închise ochii.

— Cu mine.

Începu să se roage.

— Tatăl nostru...

Umbra se retrase.

Constantin continuă.

— Sfințească-se numele Tău...

Lumina medalionului crescu.

Umbra dispăru.

În fața lui apăru o lumină blândă.

Constantin căzu în genunchi.

O voce îi vorbi:

— Constantin.

— Doamne?

— Nu te teme.

Constantin începu să plângă.

— De ce mi-ai arătat toate acestea?

— Pentru că urmează un drum.

— Unde?

— Acolo unde oamenii au uitat că lumina nu se păstrează ascunsă.

Constantin nu înțelegea.

— Și ce trebuie să fac?

— Să cauți.

— Ce?

— Taina Luminii.

Apoi lumina dispăru.

Pe pământ rămăsese o carte.

Constantin o ridică.

Pe copertă scria:

CRONICA LUMINII.

---

Capitolul 3 — Cei doi prieteni

A doua zi, Constantin le povesti totul celor mai buni prieteni ai lui.

Andrei era curajos și uneori prea grăbit.

Maria era foarte inteligentă și nu credea nimic fără dovezi.

— Ai mers singur în pădure? întrebă Andrei.

— Da.

— Și ai văzut o umbră?

— Da.

Maria luă cartea.

— De unde ai luat-o?

— Din pădure.

Ea o deschise.

Pe prima pagină scria:

„Când întunericul va crește, trei copii vor porni spre Muntele Alb.”

Andrei se uită la Constantin.

— Noi suntem cei trei?

Constantin ridică din umeri.

— Nu știu.

Maria continuă să citească.

— „Vor căuta Lumina ascunsă și vor descoperi că adevărata putere nu este aceea de a-i învinge pe ceilalți, ci aceea de a nu deveni asemenea întunericului.”

Cei trei rămaseră tăcuți.

Andrei zâmbi.

— Atunci mergem.

Maria îl privi.

— Ești nebun.

— Probabil.

Constantin zâmbi.

— Înainte să plecăm, ne rugăm.

Cei trei își plecară capetele.

— Doamne, dacă drumul acesta este bun, călăuzește-ne. Dacă nu este bun, oprește-ne. Și păzește-ne inimile.

---

Capitolul 4 — Muntele Alb

Drumul către Muntele Alb a durat două zile.

Au trecut prin sate, păduri și văi.

În a doua seară au ajuns la poalele muntelui.

Acolo au găsit un bătrân.

Avea o barbă albă și ținea un toiag.

— Unde mergeți? întrebă el.

— La mănăstirea din vârf, răspunse Constantin.

Bătrânul îl privi atent.

— De ce?

Constantin scoase medalionul.

Bătrânul îngheță.

— De unde ai acesta?

— L-am găsit.

Bătrânul oftă.

— Atunci legenda a început din nou.

Maria făcu un pas înainte.

— Ce legendă?

Bătrânul răspunse:

— Cu mulți ani în urmă, trei copii au venit aici. Au căutat Lumina. Au găsit-o. Dar unul dintre ei a ales puterea în locul iubirii.

Andrei întrebă:

— Ce s-a întâmplat?

— A încercat să păstreze Lumina pentru el.

— Și?

Bătrânul privi spre munte.

— Lumina nu poate fi posedată.

Apoi plecă.

---

Capitolul 5 — Mănăstirea fără clopote

La răsărit, cei trei ajunseră la mănăstire.

Era veche.

Foarte veche.

Dar ceva era ciudat.

Nu avea clopote.

Ușa se deschise singură.

Înăuntru era un călugăr bătrân.

— Vă așteptam.

Constantin rămase uimit.

— Ne așteptați?

— Da.

Călugărul îi conduse într-o încăpere subterană.

Pe pereți erau pictate scene din viața Mântuitorului: nașterea, minunile, răstignirea și Învierea.

În mijloc se afla o cruce.

Călugărul spuse:

— Mulți oameni caută puterea. Unii caută bogăția. Alții caută să fie admirați.

Se uită la Constantin.

— Dar voi trebuie să învățați să căutați iubirea.

Maria întrebă:

— Unde este Taina Luminii?

Călugărul zâmbi.

— Nu este un obiect.

— Atunci ce este?

— O alegere.

Andrei se încruntă.

— Am venit până aici pentru o alegere?

— Da.

— Ce alegere?

Călugărul răspunse:

— Să alegi binele atunci când nimeni nu te obligă.

---

Capitolul 6 — Prima încercare

În noaptea aceea, fiecare copil avu un vis.

Andrei se văzu conducătorul unei cetăți.

Toți îl ascultau.

Maria se văzu înconjurată de cărți și oameni care o admirau.

Constantin se văzu într-un loc în care Dumnezeu îi oferea tot ce își dorea.

— Poți avea orice, îi spuse o voce.

Constantin întrebă:

— Orice?

— Da.

— Atunci vreau să nu mai sufere nimeni.

Vocea tăcu.

— Nu poți primi asta.

— Atunci vreau să-mi protejez familia.

— Nici asta nu poți garanta.

Constantin plânse.

— Atunci ce pot primi?

Vocea răspunse:

— Poți primi puterea de a iubi chiar și atunci când nu poți schimba totul.

Constantin se trezi.

Era dimineață.

Călugărul îl aștepta.

— Ai înțeles?

Constantin dădu din cap.

— Nu pot controla lumea.

— Dar?

— Pot alege ce fac eu.

---

Capitolul 7 — Pădurea Umbrelor

Cei trei plecară de la mănăstire.

Trebuiau să traverseze Pădurea Umbrelor.

Acolo fiecare om vedea ceea ce îl speria cel mai mult.

Andrei își văzu frica de a fi laș.

Maria își văzu frica de a greși.

Constantin își văzu frica de a-L pierde pe Dumnezeu.

În fața lui apăru o imagine.

Oamenii plecau.

Casa lui era goală.

Bunica lui nu mai era.

Părinții lui nu mai erau.

Constantin căzu în genunchi.

— Nu!

O voce îi șopti:

— Vezi? Totul se poate pierde.

Constantin plângea.

— Doamne...

Vocea răspunse:

— Crezi că Dumnezeu încetează să fie Dumnezeu atunci când viața devine grea?

Constantin își ridică privirea.

— Nu.

— Atunci mergi.

Constantin se ridică.

— Doamne, chiar dacă nu înțeleg, am încredere în Tine.

Imaginea dispăru.

Andrei îl aștepta.

Maria îl aștepta.

Cei trei se îmbrățișară.

---

Capitolul 8 — Îngerul

În centrul pădurii au găsit o poiană.

În mijlocul ei se afla o lumină.

Din lumină apăru o ființă asemenea unui om, dar înconjurată de strălucire.

Maria rămase fără cuvinte.

Andrei făcu un pas înapoi.

Constantin îngenunche.

— Cine ești?

Ființa răspunse:

— Sunt un slujitor al lui Dumnezeu.

Constantin întrebă:

— Ești înger?

— Da.

Îngerul îi privi.

— Ați trecut prin prima încercare.

Andrei întrebă:

— Mai sunt și altele?

Îngerul zâmbi.

— Vor fi.

Maria întrebă:

— De ce Dumnezeu ne-a ales pe noi?

— Dumnezeu nu caută oameni perfecți.

— Atunci ce caută?

— Inimi care sunt dispuse să se schimbe.

Îngerul se întoarse spre Constantin.

— Dar cea mai grea încercare încă nu a venit.

— Care?

Îngerul răspunse:

— Iertarea.

---

Capitolul 9 — Vrăjmașul

În acea noapte apăru un om.

Purta o mantie neagră.

Numele lui era Malachor.

Nu era un monstru.

Era un om.

Tocmai asta îl făcea înfricoșător.

El fusese unul dintre cei trei copii care căutaseră Lumina cu mulți ani înainte.

Malachor nu dorise să iubească.

Dorise să conducă.

Să fie ascultat.

Să nu mai fie niciodată slab.

El îi privi pe copii.

— Constantin.

— De unde îmi știi numele?

— Te-am așteptat.

— Ce vrei?

— Să-ți ofer ceea ce Dumnezeu nu îți oferă.

— Ce?

— Putere.

Malachor ridică mâna.

Pietrele din jur se ridicară în aer.

Andrei rămase uimit.

— Cum ai făcut asta?

Malachor râse.

— Puterea este totul.

Constantin îl privi.

— Nu.

Malachor se încruntă.

— Nu?

— Nu este totul.

— Atunci ce este?

Constantin răspunse:

— Iubirea.

Malachor atacă.

---

Capitolul 10 — Căderea lui Andrei

Andrei fu aruncat la pământ.

Constantin alergă spre el.

— Andrei!

Malachor îi întinse mâna.

— Vino cu mine.

Andrei se ridică.

— De ce?

— Pentru că tu vrei să fii puternic.

Andrei tăcu.

Era adevărat.

Își dorea să fie cel mai curajos.

Să nu-i fie frică niciodată.

Malachor îi spuse:

— Cu mine nu vei mai fi slab.

Andrei făcu un pas.

Constantin strigă:

— Andrei!

Băiatul se opri.

Se uită la prietenul lui.

— Mi-e frică, Constantin.

— Știu.

— Și vreau să fiu puternic.

Constantin îi răspunse:

— Poți fi puternic fără să devii rău.

Andrei se întoarse spre Malachor.

— Nu vin.

Malachor se înfurie.

— Prostule!

Și dispăru.

---

Capitolul 11 — Orașul întunericului

Cei trei ajunseră la o cetate veche.

Acolo oamenii nu se mai rugau.

Nu se mai ajutau.

Fiecare se gândea doar la el.

Pe porțile cetății era scris:

„Aici fiecare om trăiește pentru sine.”

Constantin se întristă.

— Asta este lumea pe care o vrea Malachor.

Maria spuse:

— Cum o putem schimba?

Constantin răspunse:

— Nu putem schimba toți oamenii.

— Atunci ce facem?

— Începem cu noi.

Au găsit un bătrân care nu avea mâncare.

I-au dat din puținul lor.

Au găsit un copil singur.

S-au așezat lângă el.

Au găsit un om bolnav.

Au chemat ajutor.

Și ceva incredibil s-a întâmplat.

Un om i-a văzut.

A început să-i ajute.

Apoi altul.

Apoi altul.

În câteva zile, cetatea începu să se schimbe.

Malachor privi de la fereastra turnului.

— Nu!

Nu putea înțelege.

Constantin nu luptase cu arme.

Nu folosise puteri.

Folosise iubire.

---

Capitolul 12 — Trădarea

Într-o seară, Maria dispăru.

Andrei și Constantin o căutară peste tot.

O găsiră în turnul lui Malachor.

Malachor îi spusese:

— Tu ești cea mai inteligentă. Ai putea conduce lumea.

Maria ezită.

— Nu vreau să conduc lumea.

— Atunci de ce ești nemulțumită de tine?

Maria tăcu.

Malachor lovise exact unde trebuia.

Maria se temea să greșească.

Se temea să nu fie suficient de bună.

Constantin ajunse în turn.

— Maria!

Ea plângea.

— Nu pot.

— Ce?

— Nu pot să fiu perfectă.

Constantin se apropie.

— Nici eu.

Andrei spuse:

— Nici eu.

Maria îi privi.

Constantin continuă:

— Dumnezeu nu ne cere să fim perfecți. Ne cere să ne ridicăm atunci când cădem.

Maria plânse.

— M-am temut că voi râdeți de mine.

— Niciodată, spuse Andrei.

Cei trei se îmbrățișară.

Malachor urlă.

— De ce nu vă puteți despărți?!

Constantin răspunse:

— Pentru că prietenia adevărată iartă.

---

Capitolul 13 — Marea încercare

Malachor îi conduse într-o sală subterană.

În mijloc se afla o lumină uriașă.

Taina Luminii.

Constantin se apropie.

— Asta este?

Malachor zâmbi.

— Da.

Lumina era atât de puternică încât cei trei abia puteau privi.

Malachor spuse:

— Ia-o.

Constantin întinse mâna.

Dar îngerul apăru.

— Nu o lua.

Constantin se opri.

— De ce?

— Pentru că lumina nu este un lucru.

Malachor țipă:

— Minte!

Îngerul îl privi.

— Tu ai încercat să o stăpânești.

Malachor răspunse:

— Pentru că voiam să nu mai sufăr!

Îngerul tăcu.

Constantin înțelese.

Malachor nu fusese întotdeauna rău.

Fusese un om rănit.

Un om care alesese puterea pentru că îi era frică să mai fie slab.

Constantin se apropie.

— Malachor.

— Ce vrei?

— Te iert.

Malachor rămase nemișcat.

— Pentru ce?

— Pentru tot.

— Nu vreau mila ta!

— Nu este milă.

— Atunci ce este?

— O invitație să te întorci.

Malachor începu să plângă.

Pentru prima dată după mulți ani.

---

Capitolul 14 — Întunericul se ridică

Dar în acel moment, ceva mult mai întunecat se ridică din adâncul cetății.

Nu era Malachor.

Nu era om.

Era întunericul pe care Malachor îl hrănise ani întregi.

Toate fricile, ura, mândria și răutatea se adunaseră într-o singură umbră.

Malachor strigă:

— Nu!

Umbra îl aruncă la pământ.

Constantin ridică medalionul.

— Doamne!

Lumina apăru.

Andrei strigă:

— Ce facem?

Constantin răspunse:

— Ne rugăm.

Cei trei îngenuncheară.

Malachor îi privi.

Apoi, încet, îngenunche și el.

Pentru prima dată după mulți ani, se rugă.

— Doamne... dacă mai pot fi iertat... iartă-mă.

Umbra începu să se destrame.

Constantin continuă:

— Tatăl nostru...

Maria se rugă.

Andrei se rugă.

Malachor se rugă.

Și lumina umplu sala.

---

Capitolul 15 — Sacrificiul

Umbra se ridică pentru ultima dată.

Se îndreptă spre copii.

Constantin văzu că prietenii lui erau în pericol.

Fără să ezite, alergă înainte.

— Constantin! strigă Maria.

Umbra îl înconjură.

Pentru o clipă, băiatul nu mai vedea nimic.

Auzi doar o voce:

— Renunță.

Constantin răspunse:

— Nu.

— Vei pierde totul.

— Nu mă tem.

— Vei suferi.

— Dumnezeu este cu mine.

— Vei muri.

Constantin închise ochii.

— Viața mea este în mâna lui Dumnezeu.

Atunci medalionul se deschise.

În interior nu era aur.

Nu era piatră prețioasă.

Era o mică cruce.

Lumina izbucni.

Umbra dispăru.

---

Capitolul 16 — Adevărul

După ce totul se termină, îngerul apăru din nou.

Constantin întrebă:

— De ce medalionul?

Îngerul răspunse:

— Pentru a-ți aminti că adevărata putere nu vine din obiecte.

— Atunci de unde?

— Din Dumnezeu.

Constantin privi crucea.

— Și Taina Luminii?

Îngerul zâmbi.

— Ai descoperit-o deja.

— Unde?

Îngerul arătă spre inima lui.

— În fiecare alegere prin care ai ales iubirea în locul urii, iertarea în locul răzbunării și credința în locul fricii.

Constantin începu să plângă.

— Deci nu trebuia să găsim o comoară?

— Nu.

— Ci să devenim noi înșine lumină?

— Da.

---

Capitolul 17 — Întoarcerea

După aventură, cei trei copii se întoarseră în sat.

Părinții lui Constantin îl așteptau.

Mama lui îl îmbrățișă.

— Unde ai fost?

Constantin o strânse în brațe.

— Departe.

— Ai fost în pericol?

Constantin se uită spre cer.

— Da.

— Cine te-a protejat?

Constantin zâmbi.

— Dumnezeu.

Bunica lui îl privi și înțelese că ceva se schimbase.

— Ai găsit ce căutai?

Constantin scoase medalionul.

— Da.

— Ce?

Constantin răspunse:

— Am găsit Lumina.

Bunica zâmbi.

— Și unde este?

Constantin puse mâna pe inimă.

— Aici.

---

Capitolul 18 — Ultima noapte

În noaptea aceea, Constantin se așeză lângă fereastră.

Privi stelele.

Se rugă:

— Doamne, Îți mulțumesc.

Tăcere.

— Îți mulțumesc că m-ai ajutat.

Tăcere.

— Îți mulțumesc pentru Andrei și Maria.

Tăcere.

— Și Îți mulțumesc că m-ai învățat să iert.

Constantin zâmbi.

— Dar, Doamne...

Se opri.

— Mai am o întrebare.

O lumină mică apăru în depărtare.

Constantin privi.

— Povestea s-a terminat?

Pentru o clipă, i se păru că aude:

— Nu.

Constantin se ridică.

— Ce?

Lumina dispăru.

Pe pervaz apăru pasărea albă.

În cioc avea un alt medalion.

De data aceasta era albastru.

Constantin îl luă.

Pe spate erau scrise cuvintele:

„MAI EXISTĂ UN DRUM.”

Constantin zâmbi.

— Atunci voi fi pregătit.

Și se așeză din nou la rugăciune.

---

EPILOG — Lumina nu moare

Au trecut ani.

Constantin a crescut.

Dar nu a uitat niciodată pădurea.

Nu a uitat mănăstirea.

Nu l-a uitat pe Malachor.

Nu i-a uitat pe Andrei și Maria.

Și mai ales...

nu a uitat să se roage.

Uneori viața lui era ușoară.

Alteori era grea.

Uneori primea răspunsuri.

Alteori trebuia să aștepte.

Dar în fiecare dimineață spunea:

— Doamne, mergi cu mine.

Iar în fiecare seară:

— Doamne, rămâi cu mine.

Într-o zi, Constantin devenise adult și se afla într-un oraș mare.

Văzu un copil stând singur pe o bancă.

Copilul plângea.

Constantin se apropie.

— Ce ai?

— Mi-e frică.

Constantin se așeză lângă el.

— Și mie mi-a fost frică odată.

— Și ce ai făcut?

Constantin zâmbi.

— Am început să mă rog.

Copilul îl privi.

— Dumnezeu chiar ascultă?

Constantin privi cerul.

— Da.

— Chiar dacă nu răspunde?

Constantin zâmbi.

— Mai ales atunci când trebuie să învățăm să avem încredere.

Copilul își împreună mâinile.

Constantin făcu la fel.

Și împreună au început să se roage.

Deasupra lor, pentru o clipă, o pasăre albă traversă cerul.

Iar undeva, foarte departe, într-o pădure ascunsă între munți, o lumină se aprinse.

Pentru că Taina Luminii nu fusese niciodată o comoară.

Nu fusese o armă.

Nu fusese o putere.

Era credința care îl făcea pe om să aleagă binele atunci când putea alege răul.

Iar Constantin înțelesese în sfârșit cel mai important lucru:

Nu trebuie să fii cel mai puternic ca să învingi întunericul.

Trebuie doar să nu lași întunericul să-ți ia lumina din inimă.

Și, cât timp mai exista un om care se ruga, ierta și iubea...

lumina nu putea muri.

SFÂRȘIT

PROLOG

În vremea clopotelor și a drumurilor lungi

În vremuri de demult, când cetățile își ridicau zidurile spre cer, când călătorii mergeau zile întregi pe drumuri de pământ, iar clopotele mănăstirilor vesteau dimineața și seara peste munți, trăia într-un ținut românesc un om pe nume Ion.

Ion era cunoscut în sat pentru trei lucruri:

era bun la inimă,

era foarte curios,

și vorbea atât de mult, încât până și cocoșul satului se plictisea să-l asculte.

Dacă îl întâlneai dimineața și îl întrebai:

— Ion, ai dormit bine?

Până seara aflai cum dormise bunicul lui în tinerețe, cum se stricase căruța vecinului și de ce unchiul său cumpărase odată un măgar care nu voia să meargă decât înapoi.

Ion nu era bogat și nici puternic.

Dar avea o credință simplă, o inimă ospitalieră și o dorință sinceră de a-i ajuta pe ceilalți.

Într-o dimineață de toamnă, viața lui urma să se schimbe.

Clopotele vechii Mănăstiri a Sfântului Nicolae răsunau peste dealuri.

Dang! Dang! Dang!

Ion mergea spre mănăstire când observă un călător străin la poartă.

Omul purta haine de călătorie, avea un sac pe umăr și ținea în mână un toiag.

Ion se apropie.

— Pace ție!

— Pace și ție! răspunse străinul.

— Ești pierdut?

— Puțin.

Ion zâmbi.

— Atunci ai noroc.

— De ce?

— Pentru că eu mă pricep foarte bine la găsit oameni pierduți.

Străinul râse.

— Și dacă tu ești pierdut?

Ion rămase câteva clipe pe gânduri.

— Atunci suntem doi.

Străinul întinse mâna.

— Mă numesc Yusuf.

— Ion.

— Sunt călător.

— Și eu.

Yusuf se uită la el.

— Tu?

— Eu călătoresc până la satul vecin aproape în fiecare săptămână.

Yusuf izbucni în râs.

— Cred că avem definiții diferite pentru cuvântul „călător”.

Ion îl bătu prietenește pe umăr.

— O să te obișnuiești.

Nu știau atunci că acea întâlnire avea să-i poarte prin păduri, cetăți, mănăstiri și drumuri primejdioase și că avea să-i transforme din doi străini în cei mai buni prieteni.

---

CAPITOLUL I

Străinul de la mănăstire

Părintele Teofan, starețul mănăstirii, îi primi pe cei doi în biserică.

Era un bătrân cu barbă albă și ochi liniștiți.

— Bine ai venit, fiule, îi spuse lui Yusuf.

— Vă mulțumesc, părinte.

Yusuf privi icoanele.

— Am venit de foarte departe pentru a vedea aceste locuri creștine.

— Atunci vei fi primit ca un oaspete.

Ion zâmbi.

— Părinte, pot să-i arăt eu mănăstirea?

Părintele Teofan îl privi.

— Poți.

— Tot?

— Tot.

— Și turnul?

— Da.

— Și pivnița?

— Da.

— Și cămara?

Părintele se opri.

— De ce vrei să-i arăți cămara?

Ion răspunse foarte serios:

— Pentru cultură.

Yusuf izbucni în râs.

Părintele clătină din cap.

— Du-te, Ion.

Ion îl luă pe Yusuf.

— Ai auzit? Avem binecuvântare.

— Pentru ce?

— Pentru cămară.

---

După ce îi arătă curtea, clopotnița și grădina, Ion îl duse în biserică.

Yusuf privi icoanele cu atenție.

— Sunt foarte frumoase.

— Da.

— Ce înseamnă icoanele pentru creștini?

Ion deveni serios.

— Ne amintesc de Dumnezeu, de Maica Domnului și de sfinți. Nu ne închinăm lemnului sau vopselei, ci cinstim persoana reprezentată.

Yusuf dădu din cap.

— Înțeleg.

În acel moment, părintele Teofan veni spre ei.

— Priviți icoana Sfântului Nicolae.

Cei doi se apropiară.

Părintele observă ceva.

— Asta nu era aici.

În partea de jos a icoanei apăruse o mică inscripție.

Era aproape ascunsă.

Ion se apropie.

— Ce scrie?

Părintele citi:

„Când omul răsăritului va întâlni omul ținutului de miazănoapte, se va deschide drumul către comoara ascunsă.”

Ion se uită la Yusuf.

Yusuf se uită la Ion.

— Eu sunt omul răsăritului?

Părintele nu răspunse.

Ion ridică mâna.

— Atunci eu sunt omul miazănoaptei?

Părintele zâmbi.

— Poate.

Ion oftă.

— Părinte, de ce toate lucrurile misterioase încep cu „poate”?

---

CAPITOLUL II

Harta din clopotniță

Părintele Teofan îi conduse în turn.

Acolo, printre funii, grinzi și praful adunat de-a lungul anilor, găsiră o cutie veche.

Ion suflă praful de pe ea.

— Hapciu!

Yusuf râse.

— Ai trezit cutia.

— Nu râde. Praful de aici are probabil mai mulți ani decât mine.

Deschiseră cutia.

Înăuntru era o hartă.

Pe ea se vedeau munți, râuri, drumuri și trei clopote desenate.

În partea de jos scria:

„Trei clopote vor arăta calea. Trei chei vor deschide piatra. Iar cartea va fi găsită de cei care caută nu aurul, ci lumina.”

Yusuf privi harta.

— Este o hartă veche.

— Foarte veche, spuse părintele.

Ion întrebă:

— Și ce trebuie să facem?

— Să aflați unde duc cele trei clopote.

Ion privi harta.

— Părinte...

— Da?

— Nu putem să așteptăm să vină ele la noi?

Părintele începu să râdă.

— Nu.

— Am încercat.

---

CAPITOLUL III

Plecarea

A doua zi, Ion și Yusuf porniră la drum.

Părintele Teofan le dădu pâine, brânză, apă și o mică cruce de lemn.

— Luați-o cu voi.

Ion o primi cu respect.

— Vă mulțumim, părinte.

— Aveți grijă unul de altul.

— Vom avea.

— Și nu vă lăsați conduși de lăcomie.

Yusuf răspunse:

— Nu ne vom lăsa.

Ion tăcu.

Părintele îl privi.

— Ion?

— Da?

— Ai înțeles?

— Da.

— Bine.

Ion se uită la sacul cu merinde.

— Dar dacă găsim ceva bun de mâncare pe drum?

Părintele izbucni în râs.

— Mergi, fiule.

---

CAPITOLUL IV

Calul împărătesc

La un han din apropiere, cei doi găsiră doi cai.

Unul era alb și liniștit.

Celălalt era maro și foarte încăpățânat.

Ion îl privi.

Calul îl privi.

Ion făcu un pas înapoi.

— Yusuf, eu îl aleg pe cel alb.

— De ce?

— Cel maro pare că știe mai multe decât mine.

— Poate chiar știe.

— Atunci este periculos.

Yusuf începu să râdă.

Porniră.

După o vreme, calul lui Ion se opri.

Ion trase de frâu.

— Hai!

Calul nu se mișcă.

— Hai!

Nimic.

Yusuf strigă:

— Ce faci?

— Îl conving.

— Cum?

— Vorbesc cu el.

Yusuf se uită la Ion.

— Și înțelege?

— Până acum nu.

Ion îi șopti calului:

— Dacă mergem mai departe, primești un morcov.

Calul porni imediat.

Yusuf râse.

— Deci ai găsit metoda.

Ion zâmbi.

— Toți avem un punct slab.

---

CAPITOLUL V

Hanul celor trei clopote

Spre seară, ajunseră la un han.

Deasupra porții erau trei clopote.

Ion sări de pe cal.

— Yusuf!

— Ce?

— Uite!

— Cele trei clopote.

— Exact!

Intrară în han.

Hangioaica îi privi atent.

— Sunteți călători?

— Da.

— Ce căutați?

Ion răspunse:

— O carte veche.

Femeia tăcu.

— Cine v-a trimis?

— Părintele Teofan.

Femeia își schimbă expresia.

— Atunci trebuie să vedeți pe cineva.

— Pe cine?

— Pe bătrânul Ilie.

— Unde este?

— În grajd.

Ion se uită la Yusuf.

— De ce toate persoanele importante din poveste locuiesc în grajduri?

---

CAPITOL VI

Bătrânul Ilie

Ilie era un bătrân cu barbă albă și o voce puternică.

Când văzu harta, se ridică.

— De unde aveți asta?

— De la mănăstire.

Ilie oftă.

— Credeam că nu va mai veni nimeni.

Yusuf întrebă:

— Ce știți despre hartă?

— Știu că duce spre o cetate veche.

— Și cheia?

Ilie scoase o cutie.

În ea se afla o cheie.

— Aceasta este prima.

Ion o privi.

— Și celelalte?

— Una este ascunsă în munți.

— Iar a treia?

— Într-o cetate părăsită.

Ion oftă.

— Nu putea fi una lângă fântână?

Ilie râse.

— Nu.

— Am întrebat.

---

CAPITOL VII

Furtuna

A doua zi, cei doi porniră spre munți.

Pe la prânz, cerul se întunecă.

Vântul începu să sufle.

— Vine furtuna! strigă Yusuf.

— O văd!

— Trebuie să găsim adăpost!

— Unde?

— Nu știu!

— Atunci suntem în aceeași situație!

Ploaia începu.

Cei doi găsiră o peșteră.

Intrând, Yusuf aprinse o torță.

Pe pereți erau picturi vechi.

Cruci.

Clopote.

Și un drum desenat.

Ion se apropie.

— Yusuf...

— Da?

— Cred că am găsit următorul indiciu.

În acel moment se auzi un zgomot.

Ion încremeni.

— Ce a fost?

Zgomotul se auzi din nou.

— Urs? întrebă Ion.

— Nu.

— Lup?

— Nu.

Din întuneric apăru un călugăr.

Ion sări înapoi.

— Maica Domnului!

Călugărul îl privi calm.

— Pace vouă.

Ion puse mâna pe inimă.

— Părinte, data viitoare tușește înainte să apari din întuneric!

Călugărul începu să râdă.

---

CAPITOL VIII

Călugărul Damian

Călugărul se numea Damian.

Locuia de mulți ani într-un mic schit din munți.

— Știu legenda cărții, spuse el.

Yusuf îl întrebă:

— Unde este?

— Într-un loc pe care nu-l poate găsi un om care caută aur.

Ion oftă.

— Iar nu este aur.

— Nu.

— Bănuiam.

Călugărul îi conduse într-o încăpere ascunsă.

Acolo se afla o ușă de piatră.

Pe ușă erau trei semne:

clopotul, crucea și steaua.

— Aveți nevoie de trei chei.

Ion scoase cheia de la Ilie.

— Una o avem.

Damian dădu din cap.

— A doua este în cetatea veche.

— Și a treia?

— În locul în care trei drumuri se întâlnesc.

Ion privi harta.

— Și unde este acel loc?

Damian arătă spre vale.

— La răscrucea celor trei drumuri.

Ion zâmbi.

— Asta chiar pare ușor.

Yusuf îl privi.

— Când spui că ceva pare ușor, întotdeauna se întâmplă ceva.

Ion oftă.

— Nu mai spune asta.

---

CAPITOL IX

Răscrucea

A doua zi, ajunseră la o răscruce.

Trei drumuri.

Unul spre nord.

Unul spre sud.

Unul spre munți.

Ion scoase harta.

— Și acum?

Yusuf arătă spre nord.

— Nord.

Ion arătă spre sud.

— Sud.

Se uitară unul la altul.

— Cine are dreptate? întrebă Yusuf.

— Eu.

— De ce?

— Pentru că am zis primul.

— Asta nu este logică.

— Este logică românească.

Au ales drumul din mijloc.

După două ore, ajunseră exact de unde plecaseră.

Yusuf se uită la Ion.

Ion se uită la Yusuf.

— Nu spune nimic.

— Nu spun.

— Bine.

— Dar ai ales tu drumul.

— Știu.

---

CAPITOL X

Cetatea părăsită

După ce se întoarseră la răscruce, urmară drumul corect.

Ajunseră la o cetate veche.

Zidurile erau înalte.

Poarta era deschisă.

— Asta nu-mi place, spuse Yusuf.

— De ce?

— Pentru că o cetate părăsită nu ar trebui să aibă poarta deschisă.

Ion se uită la poartă.

— Poate au uitat să o închidă.

— Acum o mie de ani?

Ion tăcu.

— Bun argument.

Intrară.

În centrul cetății era o capelă veche.

Pe altar se afla o stea de piatră.

Yusuf o ridică.

Dedesubt era cheia.

— Am găsit-o!

În acel moment, se auziră pași.

Ion se întoarse.

La intrare se aflau trei oameni.

Era o ceată de tâlhari.

Conducătorul lor strigă:

— Dați-ne harta!

Ion șopti:

— Yusuf.

— Da?

— Am o idee.

— Care?

— Fugim.

— Este cea mai bună idee pe care ai avut-o azi.

---

CAPITOL XI

Urmărirea

Cei doi alergară spre cai.

Tâlharii îi urmăreau.

Ion urcă pe cal.

Yusuf urcă și el.

— Pleacă!

Caii porniră.

Drumul cobora printre stânci.

— Mai repede! strigă Yusuf.

— Încerc!

— De ce mergi atât de încet?

— Pentru că al meu este cal creștin!

— Ce înseamnă asta?

— Merge numai dacă are voie!

Yusuf începu să râdă.

Tâlharii se apropiau.

Ion observă un pod vechi.

— Yusuf!

— Ce?

— Podul!

— Trebuie să trecem!

Trecură.

Când ajunseră pe partea cealaltă, podul se rupse.

Tâlharii se opriră.

Ion răsuflă ușurat.

— Slavă lui Dumnezeu!

Yusuf zâmbi.

— Am scăpat.

Ion scoase harta.

— Și avem cheia.

— Atunci să mergem.

---

CAPITOL XII

Ultima cheie

Se întoarseră la mănăstirea din munți.

Călugărul Damian îi aștepta.

— Ați găsit cheia?

Yusuf o ridică.

— Da.

— Atunci mai aveți nevoie de ultima.

Ion întrebă:

— Unde este?

Damian zâmbi.

— La mănăstirea voastră.

Ion făcu ochii mari.

— Adică am călătorit până aici și trebuie să ne întoarcem?

— Da.

Ion se așeză pe o piatră.

— Eu cred că această aventură are ceva personal cu mine.

Yusuf râse.

---

CAPITOL XIII

Întoarcerea la Sfântul Nicolae

Când se întoarseră la mănăstire, părintele Teofan îi aștepta.

— V-ați întors.

— Da, părinte.

— Ați găsit cheia?

Ion se uită la el.

— Părinte...

— Da?

— Dumneavoastră știați unde este?

Părintele zâmbi.

— Da.

Ion rămase fără cuvinte.

Yusuf râse.

— Cred că este prima dată când Ion nu știe ce să spună.

— Părinte!

Călugărul scoase o mică cheie de sub haina sa.

— A treia cheie.

Ion aproape că se prăbuși.

— Noi am trecut prin păduri, furtuni, cetăți și tâlhari!

— Știu.

— Și cheia era aici?!

— Da.

Ion se uită spre cer.

— Doamne, dă-mi răbdare.

Yusuf îl bătu pe umăr.

— Măcar am avut aventură.

Ion zâmbi.

— Asta este adevărat.

---

CAPITOL XIV

Camera ascunsă

Cei trei merseră în biserică.

Părintele Teofan îi conduse în spatele altarului.

Acolo se afla o ușă veche, ascunsă după o perdea.

Ion privi cele trei chei.

— Acum?

— Acum.

Prima cheie.

Clic.

A doua.

Clic.

A treia.

Clic.

Ușa se deschise.

Înăuntru era o cameră mică.

Pe o masă de piatră se afla o carte veche.

Coperta era simplă.

Avea o cruce.

Yusuf se apropie.

— Aceasta este cartea?

— Da.

Ion se uită în jur.

— Și unde este aurul?

Părintele îl privi.

— Ion...

— Glumeam.

Cartea era plină de învățături despre credință, milostenie, iertare, pace și iubirea aproapelui.

Yusuf citi cu atenție.

Ion deveni liniștit.

— Atâta drum pentru asta...

Părintele Teofan răspunse:

— Uneori, Dumnezeu îngăduie omului să parcurgă un drum lung pentru a găsi un adevăr simplu.

Ion dădu din cap.

— Acum înțeleg.

Yusuf zâmbi.

— Și eu.

---

CAPITOL XV

Ultima aventură

Credeau că aventura se terminase.

Dar în noaptea aceea, clopotul mănăstirii începu să bată singur.

Dang!

Ion se ridică din pat.

— Yusuf!

— Ce este?

— Clopotul!

— Poate bate vântul.

Dang!

— Nu bate vântul, spuse Ion.

Părintele Teofan intră.

— Ce se întâmplă?

Cei trei merseră spre clopotniță.

Acolo găsiră o ușă deschisă.

Înăuntru era un băiat speriat.

Era un copil din sat care venise să caute un miel pierdut.

Ion îl privi.

— Pentru asta am venit?

Băiatul spuse:

— Mielul meu a intrat aici.

Yusuf începu să râdă.

— Aventura continuă.

Ion oftă.

— Să găsim mielul.

După o oră, îl găsiră în magazia mănăstirii.

Ion îl scoase.

— Iată-l!

Băiatul îl luă în brațe.

— Mulțumesc!

Părintele Teofan zâmbi.

— Vedeți? Uneori cea mai importantă faptă nu este să găsești o carte veche, ci să ajuți un copil să-și găsească mielul.

Ion zâmbi.

— Și mie îmi place mai mult mielul decât harta.

Yusuf râse.

— Pentru că mielul nu te pune să mergi trei zile prin munți.

---

EPILOG

Prietenia

Au trecut anii.

Yusuf s-a întors în țara sa, dar nu a uitat niciodată mănăstirea.

Ion a rămas în sat.

Când primea vești de la Yusuf, mergea imediat la mănăstire să i le spună părintelui Teofan.

Într-o zi, după mulți ani, Yusuf s-a întors.

Ion îl aștepta la poartă.

— Yusuf!

— Ion!

Se îmbrățișară ca doi vechi prieteni.

— Ți-a fost dor de România? întrebă Ion.

— Da.

— De mănăstire?

— Da.

— De mine?

Yusuf zâmbi.

— Și de tine.

Ion se lumină.

— Dar de halva?

Yusuf începu să râdă.

— Mai ales de halva.

Ion scoase imediat o pungă.

— Știam eu!

Părintele Teofan îi privea de la fereastră.

Clopotele începură să bată.

Dang! Dang! Dang!

Yusuf privi mănăstirea.

— Am venit aici ca străin.

Ion îi răspunse:

— Dar ai plecat ca prieten.

Yusuf zâmbi.

— Asta este adevărata comoară.

Ion dădu din cap.

— Da.

Se făcu liniște.

Apoi Ion întrebă:

— Mergem să mâncăm?

Yusuf începu să râdă.

— Știam că vei întreba.

— După atâtea aventuri, merităm.

— Ce avem?

Ion zâmbi larg.

— Pâine, brânză, miere...

Yusuf completă:

— Și halva.

— Exact!

Cei doi intrară în mănăstire.

Clopotele continuau să răsune peste dealuri.

Iar povestea lor rămase în amintirea oamenilor ca povestea Românului și Arabului — doi oameni veniți din locuri diferite, care au descoperit că o prietenie adevărată poate trece peste hotare, limbi și distanțe.

Nu aurul fusese comoara.

Nu cartea.

Nu cheile.

Nu cetatea.

Comoara fusese prietenia.

Iar lumina pe care o căutaseră în toate acele locuri fusese, în cele din urmă, lumina binelui din inima omului.

Ion ieși pentru ultima dată în curtea mănăstirii.

Se uită spre cer.

— Slavă lui Dumnezeu!

Yusuf zâmbi.

— Amin.

Din clopotniță se auzi încă o dată:

Dang! Dang! Dang!

Ion ridică punga cu halva.

— Și slavă pentru asta!

Yusuf izbucni în râs.

Părintele Teofan își făcu semnul crucii și zâmbi.

Iar peste vechea mănăstire se așternu liniștea serii.

SFÂRȘIT

---

MORALA

Omul poate veni dintr-o țară îndepărtată, poate vorbi o altă limbă și poate avea alte obiceiuri, dar bunătatea, respectul, credința, iertarea și prietenia pot uni inimile.

Adevărata comoară nu este aurul pe care îl găsim într-o peșteră, ci binele pe care îl găsim în oameni.

Iar uneori, cele mai mari aventuri ale vieții nu ne duc acolo unde credeam că trebuie să ajungem, ci ne învață cine suntem și cine ne sunt adevărații prieteni.

O, Mamă, de-aș putea să mai stau cu tine încă o dată... De-aș putea să mai aud glasul tău, să îți văd chipul și să îți spun cât de mult însemni pentru mine. Sunt atâtea lucruri pe care aș fi vrut să ți le spun și atâtea clipe pe care aș fi vrut să le mai trăim împreună.

O, Mamă, de ce ai plecat? De ce m-ai lăsat singur cu această durere în suflet? Uneori, inima mea caută răspunsuri, dar nu găsește decât lacrimi și dor. Îmi este greu să înțeleg de ce viața ne desparte de cei pe care îi iubim. Dar sper și mă rog ca tu să fii într-un loc mai bun, într-un loc de pace, unde nu există durere, lacrimi sau suferință.

Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să îți dea odihnă și liniște. Iar eu voi păstra amintirea ta în inima mea atât timp cât voi trăi. O, Mamă, de-ai fi mai stat cu noi puțin, de-am mai fi avut timp să vorbim, să râdem și să fim împreună. Dar timpul pe care Dumnezeu ni-l dă este uneori un mare mister, iar omul nu poate înțelege toate căile Lui.

Mamă, iartă-mă pentru toate greșelile pe care le-am făcut față de tine. Iartă-mă pentru cuvintele pe care poate nu ar fi trebuit să le spun, pentru momentele în care nu am știut să îți arăt destul cât de mult te iubesc și pentru toate clipele în care aș fi putut să fiu mai bun. Dacă aș putea da timpul înapoi, aș încerca să prețuiesc fiecare clipă petrecută alături de tine.

Acum însă, nu pot decât să mă rog. Am să mă rog la Dumnezeu neîncetat, ca El să îți poarte sufletul în pace și să îmi dea și mie puterea de a merge mai departe. Numai Dumnezeu poate să dea pace sufletului meu și liniște inimii mele. Când oamenii nu pot alina durerea, Dumnezeu rămâne aproape. Când lacrimile curg și cuvintele nu mai sunt de ajuns, Dumnezeu cunoaște durerea inimii.

Inima mea este în bucăți, Mamă. Uneori simt că o parte din mine a plecat odată cu tine. Dar cred că Dumnezeu, în iubirea și mila Sa, poate să vindece ceea ce pare de nevindecat. El poate să îmi dea o inimă nouă, o inimă care să poată purta durerea fără să își piardă speranța. Poate că rănile nu vor dispărea niciodată complet, pentru că iubirea lasă în urmă dor, dar Dumnezeu poate transforma lacrimile în rugăciune și durerea în speranță.

Mamă, nu te voi uita niciodată. Vei rămâne mereu în sufletul meu, în amintirile mele și în rugăciunile mele. Dragostea adevărată nu dispare atunci când nu mai putem vedea pe cineva. Ea rămâne vie în inimă.

Mă voi ruga lui Dumnezeu să îmi dea putere și să mă ajute să găsesc liniștea pe care o caut. Și, chiar dacă astăzi plâng și sufletul meu este greu, sper că într-o zi Dumnezeu va șterge lacrimile mele și va aduce pace în inima mea.

Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să te ocrotească și să îți dea odihnă. Iar eu voi continua să mă rog, să sper și să cred că iubirea nu se termină odată cu despărțirea.

O, Mamă, de-aș mai putea sta cu tine măcar o clipă... să îți spun încă o dată: Te iubesc. Și îmi este dor de tine.                                                   Această poezie este un omagiu plin de iubire, dor și durere al lui Ionuț pentru mama sa plecată dintre cei dragi. Ionuț își exprimă suferința și dorința de a mai putea sta încă o dată alături de mama lui, de a-i auzi glasul și de a-i spune cât de mult o iubește.

În cuvintele lui Ionuț se află și o rugăminte de iertare pentru toate greșelile pe care crede că le-a făcut față de mama sa. Durerea lui este mare, iar inima lui pare zdrobită de despărțire. Totuși, el își pune toată speranța în Dumnezeu, crezând că numai Dumnezeu îi poate da pace sufletului și liniște inimii.

Ionuț se roagă neîncetat și speră că mama lui se află într-un loc de pace. Chiar dacă dorul rămâne, el crede că Dumnezeu poate vindeca o inimă frântă și poate transforma durerea în speranță.

[Cristian Diaconița]

Regina furnică Anta este servită de o suită de furnici, între care se remarcă două furnici credincioase. Acestea răspund imediat, dându-se peste cap pentru a-i face pe plac dorințelor reginei, dând ordine celorlalte și ținând lucrurile în control, astfel încât nimic să nu fie făcut anapoda... 

Totul este foarte bine pus la punct, fiecare furnică își cunoaște job-ul, nimeni nu se abate de la sarcinile care îi revin: în mușuroi, deși nu este o democrație, nimeni nu suferă de foame sau de sete, toată lumea primește după cât muncește, legile sunt stricte și urmate de către toți, fără abatere...

Regele furnic, Anton, este și el deservit la rându-i de câțiva furnici, care printre altele se mai ocupă și cu paza și ordinea furnicilor din întreg mușuroiul, sub atenta supraveghere a regelui, ale căror ordine sunt urmate imediat și fără crâcnire.

Printre aceștia se numără câțiva furnici, generalii, care preiau ordinele de la rege și le transpun în practică către armata de furnici, care sunt gata oricând să le îndeplinească. Nimeni nu comentează, nimeni nu se opune, fiindcă toată lumea știe că mai presus de interesul propriu, stă interesul comun, universal, al mușuroiului.

Desigur că în mușuroi mai apar și conflicte, dar acestea sunt tranșate și rezolvate rapid, fără prea multă zarvă, chiar de către regină sau rege, după caz. Orice dispută este analizată și învățată astfel încât să nu se mai repete: așa a apărut codul legislativ, și deci prin urmare și un grup restrâns de furnici care se ocupă numai cu legile și aplicarea lor: judecătorii. 

Judecătorii sunt foarte respectați de către toată lumea, chiar și de către rege și regină, care au mare încredere în judecata lor cea dreaptă. Fiecare pricină este transparent rezolvată, mușuroiul aflând imediat fiecare hotărâre luată de către judecători. Așa a apărut un alt grup de furnici, cele care trâmbițează legile și toate știrile legate de acestea: furnicile jurnaliste.

Și ele sunt respectate, fiindcă rolul lor este foarte important pentru tot mușuroiul: toată lumea află imediat despre tot ceea ce se întâmplă în micul univers al mușuroiului.

Rând pe rând, au apărut și alte caste de furnici: îngrijitoarele ouălelor, vraci, învățători, comercianți, advocați, constructori, bucătari, poeți, artiști, și așa mai departe - toate, la vremea lor, rostuite cu un scop - încât, încet-încet, mai bine de jumătate de furnici nu se mai ocupau cu munca fizică de jos, cea mai importantă de altfel, culesul mâncării.

Astfel, pentru furnicile însărcinate cu strânsul mâncării, truda a devenit și mai grea, fiindcă trebuiau să strângă de două ori mai multă hrană cât să îndestuleze și "cealaltă" jumătate neproductivă a mușuroiului. Așa au apărut sindicatele. Ele s-au ridicat din rândul furnicilor muncitoare, gata să le apere interesele acestora, cerând program de lucru de 8 ore pe zi, libere sâmbăta și duminica, concediu plătit, plata simbriei în mâncare, acces la sănătate și cultură și câte și mai câte!

Sindicatele, evident că la rândul lor nu adunau mâncare. Nici nu mai era nevoie, că doar pentru asta existau furnicile din clasa muncitoare...

Am luat un băț și am început să scobesc mușuroiul. Imediat s-a dat alarma și o armată de furnici fioroase au început să mișune, încercând să oprească bățul cel nimicitor. Dar eu încercam doar să mai reduc din numărul furnicilor grase care, inactive, stăteau într-o parte a mușuroiului filozofând și dezbătând diferența dintre viață și moarte...

Da... Într-un mușuroi, nu există democrație, dar uneori pare că, pentru "sănătatea" și echilibrul acestuia, un băț nimicitor care mai reduce din rândul furnicilor grase, dă astfel o gură de oxigen furnicilor slăbite de prea multă trudă din clasa muncitoare... chiar dacă, de fiecare dată, ceva se pierde odată cu el. Iar ceea ce pentru unii ajunge sa fie doar distrugere, pentru alții poate deveni începutul unei schimbări: libertatea plutește în aer...

-Uite, acolo, îi Ursa Mare, iar mai gios, înspri stânga, Ursa Mică!
-Unde bunicule, unde?, că eu nu văd nicio ursoaică! Unde-i puiul?
-Uite!, îmi zise luându-mi mâna în palma lui mare, sfătoasă și dreaptă, înscriind pe cer semne tainice de neînțeles pentru mine. Acolo! Acum vezi?, cum ursoaica își apără puiul?
-Parcă... da!, am mințit eu cu grijă, întrucât, cu toată imaginația, nu reușeam cu mintea mea de copil să cuprind vastele cunoștințe astronomice ale bunicului meu.

Era o noapte superbă de vară, cu un cer înalt, întunecat ca smoala, acoperit cu o puzderie de stele strălucitoare, păstorite calm de o lună plină și îngăduitoare. Eu, împreună cu bunicul, ședeam pe prispa casei și priveam cerul. Becul de sub streașină era stins, pentru a vedea mai bine stelele și Calea Lactee.

-Cum adică Calea Laptelui?, că doară din cer nu curge lapte, bunicule! Tu vreai să mă păcălești!

-Ei, tre' să "vezi" cu ochii minții!

-...

Am tăcut, plimbând toate aceste idei noi, în mintea mea cea tânără. Mă uitam la bunicul cu adorație sinceră și mă minunam cât de înțelept este! Îmi părea ca un patriarh biblic, - știam de la bunica cum arătau aceștia -, și-mi imaginam cu mintea mea de copil, că bunicul era de fapt un înțelept din vechime care știa mai multe decât dădea de înțeles.

Apoi, îmi vorbi cu voce caldă și domoală despre semnele celeste, despre cum Soarele și Luna, - frate și soră -, nu-și dau niciodată mâna peste cer fiind certați, vezi, de aia nu-i bine să fii certat, uite, acolo, steaua aceea care lucește mai tare, da, da, cea care clipește și ne face cu ochiul, se cheamă Luceafărul de noapte, îi o stea călăuzitoare, dacă știi s-o citești față de celelalte stele, nu vei rătăci niciodată calea...

-Învață-mă și pe mine bunicule!, am zis eu pe un ton rugător.

-Vezi tu, ea stă fixată pe cer, nu se mișcă odată cu celelalte stele, Carul Mare și cel Mic, se mișcă, își scârțâie osiile toată noaptea, urșii pot să râdă sau dimpotrivă, dar Luceafărul nu se mișcă. El doar privește...

Mă străduiam să înțeleg, și-mi aduc aminte că-mi era ciudă pe neputința mea, dar priveam cerul simțindu-l, îmbrățișându-l cu brațele larg deschise, se făcea că, desculț, zburam lin către cer, iată, acum pășesc peste această iarbă înaltă și întunecată, stelele, precum mii de licurici strălucitori, îmi arată calea către o Lună mare, galbenă și mândră:

-De ce v-ați certat, tu și cu Soarele? Bunicul îmi spune că nu-i bine să te culci îmbufnat!

Dar Luna tăcea, nepăsătoare și rece, privindu-mă peste umăr cu indiferență, nu-mi auzea ruga din pătuțul meu cald și moale, doar că întinse o mână subțire pentru a-mi aranja pe frunte câteva șuvițe rebele... Și ca prin ceață, priveam ochii albaștri ai bunicului meu care mă purtară către pat, ceasul fiind târziu, mulțumit că stelele și Luna și Luceafărul vor rămâne cu mine peste ani, stelele pot să se piardă, dar nu și Luceafărul care îmi va arăta întotdeauna să nu rătăcesc calea...

Doamnelor și domnilor, suntem astăzi organizatorii unui eveniment spectaculos, ne-am dat întâlnire toată lumea în Ulaanbaatar, cel mai frumos oraș al Mongoliei, ce și-a propus ca în acest an să găzduiască un campionat un pic cam ieșit din tipare, este vorba despre campionatul international de strănutat. S-au adunat concurenți din toate colțurile lumii pentru a arăta că pot, că au talent și știu cum să-l mai și folosească. Fără să mai așteptăm, să începem!

Concurenta cu numărul 1 se pregătește să strănute, face exerciții de inspir-expir, inspir-expir și strănută! Mămulică... da' ce strănut, s-a auzit până la jumătatea stadionului. Bravo!

Concurenta cu numărul 2 a tras pe nas piper din solnița cu capac auriu, îi curg lacrimile, presimt că va fi ceva extrem de melodios. Și strănută...! A strănutat atât de tare, că nici nu s-a auzit... până și pisicile strănută mai tare...mai trebuie exersat...

Concurentul cu numărul 3 mai este și scafandru profesionist, știe și cât timp să își țină respirația pentru a strănuta perfect. Ne pregătim să îl ascultăm. Se desfășoară. Și acesta este un strănut genial. Foarte bine! S-a auzit până și în câmpiile vecine Mongoliei...

Concurentul cu numărul 4 susține că are strănutatul în sânge. De mic copil strănuta de la ambrozie și pomi fructiferi, iar în timp a devenit expert. Acum strănută și el. Ce strănut și de această dată...l-a detectat un satelit ce oferă internet pe planeta Pământ.

Deja facem progrese!

Concurenta cu numărul 5 are studii de specialitate în așa ceva. S-a antrenat și pe cont propriu strănutând la nunți, petreceri în aer liber, zile de naștere, de Anul Nou cu prietenii și așa mai departe... Începe, se pregătește, strănută...10 perfect! De această dată, l-a recepționat un satelit de pe lună. Povestea astrofizică a lui Morgan Freeman cu moleculele de oxigen ce împiedică propagarea sunetelor în Univers nu prea are sens în cazul acestei competiții. 

Concurenții următori au reușit să ne impresioneze chiar mai mult privind intensitatea sunetelor produse. Au fost persoane care au strănutat atât de tare, încât sunetul a fost recepționat și de sateliți de pe Venus și Mercur. Asemenea profesioniști ne-ar putea încânta doar o dată în viață cu rezultatul muncii lor asidue.

Din 1000 de participanți ascultați și evaluați, doar unul a obținut premiul cel mare și anume, atât o locuință lacustră în Maldive, cât și un epilator de ultimă generație. Câștigătorul este norvegian de origine și o sursă de inspirație pentru toți cei ce plănuiesc să participe și să se antreneze pentru un asemenea campionat! Felicitări!

Championnat d'éternuement

Mesdames et messieurs, nous sommes aujourd'hui les organisateurs d'un événement spectaculaire, nous nous sommes tous retrouvés à Oulan-Bator, la plus belle ville de Mongolie, qui a décidé d'accueillir cette année un championnat un peu hors du commun, il s'agit de l'éternuement international championnat. Des concurrents du monde entier se sont réunis pour montrer qu'ils en sont capables, qu'ils ont du talent et qu'ils savent l'utiliser. Sans plus tarder, commençons !

Le concurrent n°1 se prépare à éternuer, inspire-expire, inspire-expire et éternue ! Mamulica... oui, quel éternuement, on l'a entendu à mi-chemin dans le stade. Bravo!

La candidate numéro 2 a reniflé du poivre dans la salière au capuchon doré, les larmes coulant sur son nez, j'ai le sentiment que ça va être quelque chose d'extrêmement mélodieux. Et éternuez...! Il a éternué si fort qu'on ne pouvait même pas l'entendre... même les chats éternuent plus fort... il faut encore s'entraîner...

Le concurrent numéro 3 est également plongeur professionnel et sait retenir sa respiration pour éternuer parfaitement. Nous nous préparons à l'écouter. Cela se déroule. Et c'est un éternuement brillant. Très bien! On l'entendait même dans les plaines voisines de Mongolie...

Le concurrent n°4 affirme qu'il a des éternuements dans le sang. Lorsqu'il était petit enfant, il éternuait dans l'ambroisie et les arbres fruitiers et, au fil du temps, il est devenu un expert. Maintenant, il éternue aussi. Quel éternuement cette fois aussi... il a été détecté par un satellite qui fournit Internet sur la planète Terre.

Nous progressons déjà !

Le concours numéro 5 comporte des études spécialisées dans ce domaine. Elle s'entraînait également seule en éternuant lors de mariages, de fêtes en plein air, d'anniversaires, du nouvel an entre amis, etc... Commence, prépare, éternue...parfait 10 ! Cette fois, il a été reçu par un satellite depuis la Lune. L'histoire astrophysique de Morgan Freeman avec des molécules d'oxygène empêchant la propagation des sons dans l'Univers n'a pas vraiment de sens dans le cas de cette compétition.

Les concurrents suivants ont réussi à nous impressionner encore plus par l'intensité des sons produits. Il y avait des gens qui éternuaient si fort que le son était également capté par les satellites de Vénus et Mercure. De tels professionnels ne pourraient nous plaire qu'une fois dans leur vie grâce au résultat de leur travail acharné.

Sur 1 000 participants écoutés et jugés, un seul a remporté le premier prix, à savoir une maison au bord d'un lac aux Maldives et un épilateur ultramoderne. Le gagnant est norvégien d'origine et est une source d'inspiration pour tous ceux qui envisagent de participer et de s'entraîner pour un tel championnat ! Toutes nos félicitations!

Mi-am făcut cerneală din fluturii mei albi zburând, prin grădinile de trandafiri lăsându-mi scrisori. unul dintre ei a avut o iniţială greu de scos l-am eliberat

n-ar trebui să mă caute doar prin alte chipuri cu ochi blânzi dar recunoscuţi.

Doamnelor și domnilor, suntem astăzi organizatorii unui eveniment spectaculos, ne-am dat întâlnire toată lumea în Ulaanbaatar, cel mai frumos oraș al Mongoliei, ce și-a propus ca în acest an să găzduiască un campionat un pic cam ieșit din tipare, este vorba despre campionatul international de strănutat. S-au adunat concurenți din toate colțurile lumii pentru a arăta că pot, că au talent și știu cum să-l mai și folosească. Fără să mai așteptăm, să începem!

Concurenta cu numărul 1 se pregătește să strănute, face exerciții de inspir-expir, inspir-expir și strănută! Mămulică... da' ce strănut, s-a auzit până la jumătatea stadionului. Bravo!

Concurenta cu numărul 2 a tras pe nas piper din solnița cu capac auriu, îi curg lacrimile, presimt că va fi ceva extrem de melodios. Și strănută...! A strănutat atât de tare, că nici nu s-a auzit... până și pisicile strănută mai tare...mai trebuie exersat...

Concurentul cu numărul 3 mai este și scafandru profesionist, știe și cât timp să își țină respirația pentru a strănuta perfect. Ne pregătim să îl ascultăm. Se desfășoară. Și acesta este un strănut genial. Foarte bine! S-a auzit până și în câmpiile vecine Mongoliei...

Concurentul cu numărul 4 susține că are strănutatul în sânge. De mic copil strănuta de la ambrozie și pomi fructiferi, iar în timp a devenit expert. Acum strănută și el. Ce strănut și de această dată...l-a detectat un satelit ce oferă internet pe planeta Pământ.

Deja facem progrese!

Concurenta cu numărul 5 are studii de specialitate în așa ceva. S-a antrenat și pe cont propriu strănutând la nunți, petreceri în aer liber, zile de naștere, de Anul Nou cu prietenii și așa mai departe... Începe, se pregătește, strănută...10 perfect! De această dată, l-a recepționat un satelit de pe lună. Povestea astrofizică a lui Morgan Freeman cu moleculele de oxigen ce împiedică propagarea sunetelor în Univers nu prea are sens în cazul acestei competiții. 

Concurenții următori au reușit să ne impresioneze chiar mai mult privind intensitatea sunetelor produse. Au fost persoane care au strănutat atât de tare, încât sunetul a fost recepționat și de sateliți de pe Venus și Mercur. Asemenea profesioniști ne-ar putea încânta doar o dată în viață cu rezultatul muncii lor asidue.

Din 1000 de participanți ascultați și evaluați, doar unul a obținut premiul cel mare și anume, atât o locuință lacustră în Maldive, cât și un epilator de ultimă generație. Câștigătorul este norvegian de origine și o sursă de inspirație pentru toți cei ce plănuiesc să participe și să se antreneze pentru un asemenea campionat! Felicitări!

Hapşırma Şampiyonası

Bayanlar ve baylar, bugün muhteşem bir etkinliğin organizatörüyüz, hepimiz bu yıl biraz alışılmışın dışında bir şampiyonaya ev sahipliği yapmaya karar veren Moğolistan'ın en güzel şehri Ulaanbaatar'da buluştuk, konu uluslararası hapşırıkla ilgili şampiyonluk. Dünyanın her yerinden yarışmacılar yapabileceklerini, yeteneklere sahip olduklarını ve onu nasıl kullanacaklarını bildiklerini göstermek için bir araya geldi. Daha fazla uzatmadan başlayalım!

1 numaralı yarışmacı hapşırmaya hazırlanıyor, nefes alıyor-nefes veriyor, nefes alıyor-nefes veriyor ve hapşırıyor! Mamulica... evet, ne hapşırma, stadyumun yarısında duyuldu. Bravo!

2 numaralı yarışmacı altın kapaklı tuzluktan biberin kokusunu aldı, burnundan gözyaşları akıyordu, son derece melodik bir şey olacağına dair bir his var içimde. Ve hapşır...! O kadar sert hapşırdı ki duyamıyordunuz bile... kediler bile daha sert hapşırır... yine de pratik yapmanız gerekiyor...

3 numaralı yarışmacı da profesyonel bir dalgıçtır ve hapşırmak için nefesini ne kadar tutması gerektiğini mükemmel bir şekilde bilir. Onu dinlemeye hazırlanıyoruz. Ortaya çıkıyor. Ve bu harika bir hapşırık. Çok güzel! Moğolistan'ın komşu ovalarında bile duyuldu...

4. yarışmacı kanında hapşırık olduğunu iddia ediyor. Küçük bir çocukken yakupotu ve meyve ağaçlarından hapşırdı ve zamanla uzman oldu. Artık o da hapşırıyor. Bu sefer de nasıl bir hapşırık... Dünya gezegeninde internet sağlayan bir uydu tarafından tespit edildi.

Zaten ilerleme kaydediyoruz!

5 numaralı yarışmanın bu konuda özel çalışmaları var. Ayrıca düğünlerde, açık hava partilerinde, doğum günlerinde, arkadaşlarıyla yılbaşında vb. hapşırarak kendi başına pratik yaptı... Başlıyor, hazırlanıyor, hapşırıyor... mükemmel 10! Bu sefer Ay'dan gelen bir uydu tarafından alındı. Morgan Freeman'ın oksijen moleküllerinin Evren'de seslerin yayılmasını engelleyen astrofiziksel hikayesi bu rekabet durumunda pek mantıklı gelmiyor.

Aşağıdaki yarışmacılar ürettikleri seslerin yoğunluğuyla bizi daha da etkilemeyi başardılar. O kadar yüksek sesle hapşıranlar vardı ki, ses Venüs ve Merkür'ün uyduları tarafından da alınıyordu. Bu tür profesyoneller, sıkı çalışmalarının sonucu olarak bizi ömür boyu yalnızca bir kez memnun edebilirler.

Dinlenen ve değerlendirilen 1000 katılımcıdan yalnızca biri büyük ödülü kazandı: hem Maldivler'de bir göl evi hem de son teknoloji ürünü bir epilatör. Kazanan Norveç kökenlidir ve böyle bir şampiyonaya katılmayı ve antrenman yapmayı planlayan herkes için bir ilham kaynağıdır! Tebrikler!

Astăzi am murit puțin. Și am înviat puțin. Cu aceeași, egală, măsură. C-așa-i Omul: cât trăiește, învață și a muri. Căci omului îi este dat, în zbaterea lui pe acest pământ, să trăiască de toate: viață, tinerețe, sănătate, iubire, boală, moarte. Un ciclu complet. Fiindcă, așa cum spunea cineva, "tot ce s-a născut, este dator cu o moarte".

Ce nu se spune, sau s-a spus deja, contează mai mult felul în care ai trăit, trăiești și vei trăi, decât cât ai trăit... Calitatea înaintea cantității. Dar ce înseamnă "calitatea unei vieți", cum poate fi ea evaluată, după care criterii, conform căror standarde? Și mai ales, cine stabilește criteriile sau standardele, ca să poată da verdictul că o viață a fost sau nu, bine trăită, împlinită sau irosită?

Sunt întrebări care, cel puțin pentru mine, vor rămâne fără răspuns... fiindcă nimeni nu-și cumpără patul cu gândul să moară în el. După părerea mea, epitaful unei vieți "bine trăite" ar trebui să sune cam așa: "s-a născut, a crescut, a iubit, a trăit, a murit". 

Napoleon spunea frumos că "moartea nu-i decât un somn fără vise". Fără pretenția de a-l contrazice, aș zice că moartea nu-i decât o continuare a vieții. A unei vieți bine trăite. 

Și poate că nu voi afla niciodată ce înseamnă o viață "bine trăită". Dar știu că fiecare zi care m-a durut, fiecare zi care m-a bucurat, m-a învățat să fiu om. Și dacă acesta este prețul pentru a merge mai departe, îl plătesc liniștit: căci, în felul meu, încă trăiesc… și încă învăț.

Asistăm, neputincioși de cele mai multe ori, la degradarea noastră fizică, sufletească și mintală, cu fiecare zi care trece prin noi, lăsându-și urma într-un nou rid, într-un nou fir de păr alb, într-o nouă cedare, căci puțin câte puțin, tot pierdem din noi câte-o bucățică, câte o nuanță, din ceea ce am fost cândva. Și învățăm că cedarea face parte din însăși ființa noastră, ne bucurăm să adăugăm o nouă zi, un nou an existenței noastre, fără să știm prețul pe care, mai târziu, tot va trebui să-l plătim.

Și fiindcă nimeni n-a reușit câtuși de puțin să ridice măcar preț de o clipă, vreun colț de lume, ca să zărească ce e dincolo de ea, nici eu, ca atâția alții, n-am reușit decât să rătăcesc vremelnic pe lumea aceasta, fiind dator cu energia pe care am consumat-o, pentru că simt, cumva, adânc înscris în DNA-ul meu, că n-am irosit în van această energie primită în dar la naștere, care se numește "viață"...

Așa că nu mă tem nici de viață, nici de moarte. Le port pe amândouă în mine, viața ca pe o lumină, moartea ca pe o umbră: una mă trezește, cealaltă mă adoarme. Iar dacă moartea e o continuare,
atunci viața nu se sfârșește niciodată cu adevărat: se mută doar în altă lumină, în alt timp, într-un loc unde numărul anilor nu mai contează.