MIHAIL, SABIA CUVÂNTULUI

Era odată un copil care, într-o zi, a simțit o durere puternică la picior. Pentru o clipă, lumea parcă s-a oprit. Îi era atât de rău, încât simțea că puterile îl părăsesc. Îi era frică și nu știa ce avea să se întâmple. Se uita în jur și își dorea doar ca durerea să treacă. În inima lui se auzea un singur gând: „Doamne, mi-e teamă.” Dar, în mijlocul fricii, o altă voce parcă îi răspundea: „Nu trebuie să fii fără frică pentru a fi curajos. Curajul începe atunci când îți este frică și totuși alegi să mergi mai departe.” A venit ajutorul, iar după un timp durerea s-a liniștit. Copilul a înțeles că acea zi, deși îl speriase, nu avea să fie sfârșitul drumului său. A rămas cu o amintire, dar și cu o lecție: Uneori, Dumnezeu nu ne ferește de toate durerile, dar ne poate da puterea să trecem prin ele. Și, când mai târziu își amintea de acea zi, nu mai vedea doar frica. Vedea și copilul care, deși credea că nu mai poate, a rezistat. Morala: Nu este rușinos să te temi și nici să simți că nu mai poți. Chiar și omul curajos poate tremura. Important este să nu-ți pierzi nădejdea atunci când treci prin încercare, pentru că după durere poate veni vindecarea, iar după frică poate veni pacea.

[Cristian Diaconița]

Noaptea se așternuse încet peste casa lui Daniel.

Luminile din camere se stinseseră una câte una, iar liniștea se întindea peste pereți ca o pânză nevăzută. Afară, vântul mișca ușor crengile copacilor, iar din când în când câte o mașină trecea pe strada aproape pustie.

Daniel stătea în pat și privea în întuneric.

Nu putea să adoarmă.

Se întorcea de pe o parte pe alta, își trăgea pătura până la bărbie, apoi o dădea jos. Închidea ochii, dar în clipa în care îi închidea, amintirile începeau să vină.

Una câte una.

Greșeli vechi.

Cuvinte urâte.

Minciuni.

Lucruri pe care le făcuse când era mic și pe care atunci nu le înțelegea cu adevărat. Fapte pe care le uitase pentru o vreme, dar care acum se întorceau în mintea lui.

— De ce am făcut toate lucrurile acelea? șopti el.

Nu aștepta niciun răspuns.

Privea tavanul și simțea că în piept i se strânge ceva.

Daniel nu mai era copilul de atunci. Crescuse. Învățase multe. Începuse să înțeleagă diferența dintre bine și rău și înțelesese cât de mult poate răni un om printr-un cuvânt, printr-o faptă sau printr-o alegere greșită.

Dar în noaptea aceea nu se putea gândi la altceva decât la trecut.

Și, cu cât își amintea mai multe, cu atât îi era mai greu.

O lacrimă i se prelinse pe obraz.

Apoi încă una.

Daniel își acoperi fața cu mâinile.

— Doamne...

Vocea i se frânse.

— Îmi pare rău.

Era singur în cameră.

Dar nu se simțea cu adevărat singur.

În adâncul sufletului său știa că Dumnezeu îl vede.

Știa că Dumnezeu îi cunoscuse și copilăria, și greșelile, și clipele în care făcuse lucruri pe care acum le regreta.

Daniel începu să plângă mai tare.

Nu plângea pentru că cineva îl certase.

Nu plângea pentru că îi spusese cineva că este rău.

Plângea pentru că începuse să înțeleagă.

Uneori, omul nu plânge atunci când face răul.

Plânge mai târziu, când înțelege cât rău a făcut.

Daniel își amintea de copilul care fusese.

Un copil care nu știa cât de importante sunt unele lucruri.

Un copil care făcea uneori lucruri rele și apoi mergea mai departe, fără să se gândească prea mult.

Acum însă, privind înapoi, îl durea.

— Dacă aș putea să mă întorc...

Se opri.

Știa că nu poate.

Timpul nu se întoarce.

Ziua de ieri nu poate fi trăită din nou.

O greșeală făcută nu poate fi ștearsă din trecut ca și cum nu ar fi existat.

Dar Daniel își amintea ceva ce auzise cândva la biserică:

Dumnezeu nu cere omului să se întoarcă în timp. Îi cere să se întoarcă spre El.

Daniel își șterse ochii.

Pentru câteva clipe, se făcu liniște.

Apoi se auzi o bătaie ușoară în ușă.

— Daniel?

Era mama lui.

Băiatul nu răspunse.

— Ești bine?

Daniel își ținu respirația.

Mama deschise puțin ușa și se uită în cameră.

— Nu dormi?

— Nu...

Vocea lui era foarte slabă.

Mama intră și se așeză pe marginea patului.

— Ce ai?

Daniel întoarse capul spre perete.

Nu putea să spună.

Cum să-i explice mamei lui ce se întâmpla în sufletul său?

Cum să-i spună că plângea pentru lucruri făcute cu mulți ani în urmă?

Cum să-i spună că îi era rușine de copilul care fusese?

Cum să-i spună că, în acea noapte, sufletul lui parcă își deschisese toate sertarele și scosese la lumină toate greșelile ascunse?

— Nimic, mamă.

Mama îl privi cu îngrijorare.

Știa că nu era „nimic”.

— Ai plâns?

Daniel nu răspunse.

Mama îi puse mâna pe frunte.

— Te doare ceva?

— Nu.

— Atunci ce ai?

Daniel strânse din ochi.

Ar fi vrut să vorbească.

Ar fi vrut să spună tot.

Dar cuvintele nu veneau.

Uneori, durerea din suflet este atât de mare încât omul nu știe să o transforme în cuvinte.

Mama se ridică încet.

— Bine. Dacă nu vrei să-mi spui acum, nu te oblig.

Se îndreptă spre ușă.

— Dar să știi că sunt aici.

Daniel nu răspunse.

După ce mama ieși, el rămase din nou singur.

Și atunci privirea îi căzu asupra unui obiect aflat pe un raft.

O fotografie.

Era o fotografie veche, pusă într-o ramă.

În fotografie era el.

Daniel, copil.

Avea obrajii rotunzi, ochii mari și un zâmbet larg.

Privea fotografia mult timp.

— Tu ai fost eu...

Și îl cuprinse o tristețe adâncă.

Nu ura copilul din fotografie.

De fapt, tocmai pentru că era copil îl durea atât de mult.

Își amintea de toate lucrurile pe care le făcuse atunci.

Unele erau mici.

Altele îl făceau să se rușineze.

Altele îl făceau să se întrebe de ce fusese capabil să facă asemenea lucruri.

Se ridică din pat și luă fotografia.

Ținu rama în mâini.

— Mi-aș fi dorit să știi atunci ceea ce știu acum...

Ochii i se umplură din nou de lacrimi.

— Mi-aș fi dorit să alegi altfel.

Daniel privi chipul copilului.

Apoi, într-un moment de durere și revoltă față de propriul trecut, scoase fotografia din ramă.

O ținu între degete.

Pentru câteva secunde ezită.

Apoi o rupse.

Rrrrip.

Sunetul hârtiei sfâșiate se auzi în camera liniștită.

Daniel rămase nemișcat.

Privi cele două bucăți.

Își dădu seama că fotografia putea fi ruptă.

Dar trecutul nu.

Nu putea să rupă ceea ce fusese.

Nu putea să distrugă copilul din fotografie.

Nu putea să șteargă faptele.

Și atunci înțelese ceva.

Poate că nu trebuia să-și distrugă trecutul.

Poate că trebuia să-l lase în mâinile lui Dumnezeu.

Daniel îngenunche lângă pat.

Cele două bucăți ale fotografiei erau încă în mâna lui.

Le așeză încet pe podea.

Și începu să se roage.

— Doamne...

Tăcu.

Lacrimile îi curgeau pe obraji.

— Tu mă cunoști.

Respiră greu.

— Tu știi ce am făcut. Știi lucrurile pe care nu le-am spus nimănui. Știi greșelile mele. Știi cât de mult regret.

Daniel își plecă fruntea.

— Nu pot să schimb trecutul.

O lacrimă căzu pe podea.

— Dar pot să mă schimb eu.

Pentru prima dată în acea noapte, simți că sufletul începe să se liniștească.

Nu pentru că toate problemele dispăruseră.

Nu pentru că trecutul fusese șters.

Ci pentru că înțelesese că Dumnezeu nu îl privea doar prin greșelile lui.

Dumnezeu vedea și pocăința.

Vedea și lacrimile.

Vedea și dorința de a deveni un om mai bun.

Daniel rămase mult timp în genunchi.

Apoi se ridică.

Se uită la fotografia ruptă.

Luă cele două bucăți și le puse înapoi în ramă.

Fotografia nu mai era întreagă.

Se vedea linia rupturii.

Dar Daniel nu o mai aruncă.

O așeză din nou pe raft.

De data aceasta, nu ca să privească un copil perfect.

Ci ca să-și amintească de unde venise.

Și să nu mai fie omul de atunci.

Se întoarse în pat.

Își puse capul pe pernă.

Ochii încă îi erau umezi.

Dar acum plânsul se transformase într-o liniște adâncă.

Înainte să adoarmă, Daniel șopti:

— Doamne, iartă-mă și ajută-mă să nu mai fiu omul care am fost.

Apoi închise ochii.

Și, pentru prima dată în acea noapte, adormi.

Dimineața, mama lui intră în cameră.

Văzu fotografia.

Observă ruptura.

— Daniel...

El deschise ochii.

Mama luă rama în mâini.

— Ce s-a întâmplat cu fotografia?

Daniel tăcu.

Apoi, după câteva secunde, spuse:

— Am rupt-o aseară.

— De ce?

Daniel privi fotografia.

— Pentru că mi-a fost rușine de copilul din ea.

Mama se așeză lângă el.

— Daniel, copilul acela nu mai poate schimba ce a făcut.

— Știu.

— Dar nici tu nu trebuie să rămâi prizonierul greșelilor lui.

Daniel o privi.

Mama continuă:

— Dacă îți pare rău cu adevărat, atunci folosește regretul ca să devii mai bun. Nu ca să te distrugi.

Daniel începu din nou să plângă.

Dar de data aceasta nu se mai ascunse.

Își sprijini capul pe umărul mamei.

— Mamă...

— Da?

— Îmi pare rău pentru multe lucruri.

Mama îl strânse în brațe.

— Atunci începe de astăzi să faci bine.

Daniel închise ochii.

În acea dimineață, înțelese ceva ce nu înțelesese niciodată când era copil:

Pocăința nu înseamnă să urăști omul care ai fost. Înseamnă să recunoști răul pe care l-ai făcut, să ceri iertare și să alegi o altă cale.

Fotografia rămase pe raft.

Ruptă.

Dar nu aruncată.

Iar ruptura aceea avea să-i amintească mereu lui Daniel că trecutul nu poate fi schimbat.

Însă viitorul poate fi.

Și, mai ales, că atunci când omul se întoarce sincer către Dumnezeu, nu trebuie să creadă că este prea târziu.

Pentru că Dumnezeu vede lacrima care cade în întuneric.

Vede rugăciunea pe care omul abia reușește să o rostească.

Vede regretul ascuns.

Și vede și inima care încearcă să se întoarcă spre lumină.

În noaptea aceea, Daniel plânsese pentru copilul care fusese.

Dar în dimineața următoare s-a trezit cu dorința de a deveni un om nou.

Iar fotografia ruptă a rămas acolo, în ramă, ca o mărturie tăcută:

Trecutul poate lăsa cicatrici, dar nu trebuie să hotărască cine vei fi.

Fotografia din ramă – Partea a II-a

Imaginile din trecut

În zilele care au urmat, Daniel a încercat să-și vadă de viață.

Se trezea dimineața, își făcea rutina obișnuită și încerca să pară că totul era în regulă.

Dar în sufletul lui se întâmplase ceva.

Noaptea aceea deschisese o ușă pe care Daniel o ținuse închisă mult timp.

Iar acum, prin acea ușă, începeau să apară amintiri.

Uneori erau doar câteva secunde.

O cameră.

Un chip.

Un loc.

O situație.

Un cuvânt.

O imagine veche care îi apărea brusc în minte.

Daniel încerca să nu se gândească.

Dar cu cât încerca mai mult să alunge acele imagini, cu atât ele reveneau.

Stătea la masă cu părinții și, dintr-odată, privirea i se oprea într-un punct.

Mama îl întreba:

— Daniel, ești bine?

El tresărea.

— Da.

— Sigur?

— Da, mamă.

Dar nu era bine.

În mintea lui apăruse din nou o imagine dureroasă din trecut.

Daniel își lăsa privirea în jos.

Nu putea să explice.

Nu putea să spună.

Nu știa cum.

Uneori nici măcar el nu înțelegea de ce îl durea atât de tare.

Era ca și cum trecutul devenise un film pe care nu îl putea opri.

Imaginile veneau fără să le cheme.

Și fiecare imagine aducea cu ea o emoție.

Rușine.

Frică.

Regret.

Tristețe.

Vinovăție.

Daniel începea să se întrebe:

De ce îmi apar toate acum?

De ce nu pot să le uit?

De ce mă doare ceva ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă?

Într-o seară, părinții lui stăteau în sufragerie.

Mama citea.

Tatăl se uita la televizor.

Daniel era în camera lui.

Privea fotografia din ramă.

Încă se vedea urma rupturii.

Daniel trecu degetul peste fotografie.

— De ce nu pot să uit?

Și iar îi veni în minte o imagine.

Închise ochii.

— Nu...

Își puse mâinile peste față.

— Nu vreau să mă mai gândesc.

Dar imaginea rămânea.

Daniel se ridică și începu să meargă prin cameră.

Nu putea sta locului.

Se simțea prins între trecut și prezent.

Într-un colț al camerei era Biblia.

Daniel o luă.

O deschise fără să știe unde.

Ochii îi căzură asupra unui verset despre omul care se întoarce către Dumnezeu.

Citi încet.

Apoi se opri.

Și începu să plângă.

— Doamne, eu vreau să mă vindec.

Nu știa dacă „vindecare” era cuvântul potrivit.

Dar acesta era cuvântul pe care îl simțea în inimă.

Nu mai voia să fugă de trecut.

Nu mai voia să se ascundă.

Dar îi era teamă să vorbească.

Mai ales cu părinții.

De multe ori, mama lui încerca să se apropie.

— Daniel, te văd trist în ultima vreme.

— Sunt doar obosit.

— Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui.

Daniel deschidea gura.

Și apoi tăcea.

Cuvintele erau acolo.

Dar nu puteau ieși.

Îi era teamă că nu va fi înțeles.

Îi era rușine.

Se temea că părinții îl vor privi altfel.

Așa că spunea mereu:

— Sunt bine.

Dar după ce mama pleca, Daniel își ștergea lacrimile.

Într-o noapte, stătea din nou în pat.

Era aproape aceeași liniște ca în noaptea în care plânsese pentru greșelile lui.

Doar că acum înțelegea că în sufletul lui nu erau doar regrete.

Erau și răni.

Unele lucruri pe care le făcuse el.

Alte lucruri pe care le trăise.

Amintiri pe care nu știa cum să le pună în cuvinte.

Și unele imagini care îl făceau să simtă o durere pe care nu o putea explica.

Daniel se întoarse spre perete.

Lacrimile începură să-i curgă.

— Doamne...

Apoi șopti:

— Dacă nu pot să spun oamenilor, măcar Tu știi.

Și pentru prima dată nu mai încercă să se prefacă puternic.

Plânse.

Mult.

În liniște.

Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar fi putut vedea.

Ci tocmai pentru că știa că Dumnezeu îl vede.

După un timp, Daniel adormi.

Dimineața, mama găsi Biblia lângă patul lui.

O ridică și o puse pe noptieră.

Nu știa ce se întâmpla în sufletul copilului ei.

Dar începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă.

În aceeași zi, îl găsi pe Daniel în fața fotografiei.

— Încă te uiți la ea?

Daniel zâmbi trist.

— Da.

— Ce vezi?

Daniel rămase tăcut.

Apoi spuse:

— Văd un copil care nu știa multe lucruri.

Mama se apropie.

— Și ce simți când îl privești?

Daniel coborî privirea.

— Nu știu.

Mama nu îl presă.

Nu i-a spus: „Spune-mi acum!”

Nu l-a certat.

Doar a rămas lângă el.

Uneori, iubirea înseamnă și să rămâi lângă cineva atunci când nu poate vorbi.

Daniel simți pentru prima dată că poate că într-o zi va reuși.

Nu în acea zi.

Poate nici în următoarea.

Dar într-o zi.

Pentru că Dumnezeu îi dădea curaj încet.

În seara aceea, Daniel îngenunche din nou.

— Doamne, ajută-mă să nu mai fug.

— Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă în mine.

— Ajută-mă să pot vorbi.

— Și dacă nu pot spune totul, ajută-mă să spun măcar primul lucru.

Apoi tăcu.

Și în liniștea camerei simți ceva ce nu mai simțise de mult.

Nădejde.

Nu o nădejde zgomotoasă.

Ci una mică.

Ca o lumină care apare la capătul unui drum întunecat.

Daniel privi din nou fotografia.

Ruptura era încă acolo.

Dar acum o vedea altfel.

Nu mai era doar semnul unei nopți în care își urâse trecutul.

Era semnul unei alegeri.

Daniel nu mai voia să-și distrugă trecutul.

Voia să-l înțeleagă.

Voia să-l pună înaintea lui Dumnezeu.

Și voia, încetul cu încetul, să învețe să vorbească despre ceea ce îl durea.

Pentru că începuse să înțeleagă un adevăr:

Unele răni nu se vindecă prin tăcere.

Uneori, primul pas spre vindecare este să ai curajul să spui: „Mă doare.”

Iar Daniel încă nu putea să spună toate lucrurile.

Dar în acea seară reușise să spună ceva.

Nu părinților.

Ci lui Dumnezeu:

— Doamne, mă doare.

Și pentru el, acelea au fost cele mai importante cuvinte pe care le rostise în mult timp.                                                                                         Fotografia din ramă – Partea a II-a

Imaginile din trecut

În zilele care au urmat, Daniel a încercat să-și vadă de viață.

Se trezea dimineața, își făcea rutina obișnuită și încerca să pară că totul era în regulă.

Dar în sufletul lui se întâmplase ceva.

Noaptea aceea deschisese o ușă pe care Daniel o ținuse închisă mult timp.

Iar acum, prin acea ușă, începeau să apară amintiri.

Uneori erau doar câteva secunde.

O cameră.

Un chip.

Un loc.

O situație.

Un cuvânt.

O imagine veche care îi apărea brusc în minte.

Daniel încerca să nu se gândească.

Dar cu cât încerca mai mult să alunge acele imagini, cu atât ele reveneau.

Stătea la masă cu părinții și, dintr-odată, privirea i se oprea într-un punct.

Mama îl întreba:

— Daniel, ești bine?

El tresărea.

— Da.

— Sigur?

— Da, mamă.

Dar nu era bine.

În mintea lui apăruse din nou o imagine dureroasă din trecut.

Daniel își lăsa privirea în jos.

Nu putea să explice.

Nu putea să spună.

Nu știa cum.

Uneori nici măcar el nu înțelegea de ce îl durea atât de tare.

Era ca și cum trecutul devenise un film pe care nu îl putea opri.

Imaginile veneau fără să le cheme.

Și fiecare imagine aducea cu ea o emoție.

Rușine.

Frică.

Regret.

Tristețe.

Vinovăție.

Daniel începea să se întrebe:

De ce îmi apar toate acum?

De ce nu pot să le uit?

De ce mă doare ceva ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă?

Într-o seară, părinții lui stăteau în sufragerie.

Mama citea.

Tatăl se uita la televizor.

Daniel era în camera lui.

Privea fotografia din ramă.

Încă se vedea urma rupturii.

Daniel trecu degetul peste fotografie.

— De ce nu pot să uit?

Și iar îi veni în minte o imagine.

Închise ochii.

— Nu...

Își puse mâinile peste față.

— Nu vreau să mă mai gândesc.

Dar imaginea rămânea.

Daniel se ridică și începu să meargă prin cameră.

Nu putea sta locului.

Se simțea prins între trecut și prezent.

Într-un colț al camerei era Biblia.

Daniel o luă.

O deschise fără să știe unde.

Ochii îi căzură asupra unui verset despre omul care se întoarce către Dumnezeu.

Citi încet.

Apoi se opri.

Și începu să plângă.

— Doamne, eu vreau să mă vindec.

Nu știa dacă „vindecare” era cuvântul potrivit.

Dar acesta era cuvântul pe care îl simțea în inimă.

Nu mai voia să fugă de trecut.

Nu mai voia să se ascundă.

Dar îi era teamă să vorbească.

Mai ales cu părinții.

De multe ori, mama lui încerca să se apropie.

— Daniel, te văd trist în ultima vreme.

— Sunt doar obosit.

— Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui.

Daniel deschidea gura.

Și apoi tăcea.

Cuvintele erau acolo.

Dar nu puteau ieși.

Îi era teamă că nu va fi înțeles.

Îi era rușine.

Se temea că părinții îl vor privi altfel.

Așa că spunea mereu:

— Sunt bine.

Dar după ce mama pleca, Daniel își ștergea lacrimile.

Într-o noapte, stătea din nou în pat.

Era aproape aceeași liniște ca în noaptea în care plânsese pentru greșelile lui.

Doar că acum înțelegea că în sufletul lui nu erau doar regrete.

Erau și răni.

Unele lucruri pe care le făcuse el.

Alte lucruri pe care le trăise.

Amintiri pe care nu știa cum să le pună în cuvinte.

Și unele imagini care îl făceau să simtă o durere pe care nu o putea explica.

Daniel se întoarse spre perete.

Lacrimile începură să-i curgă.

— Doamne...

Apoi șopti:

— Dacă nu pot să spun oamenilor, măcar Tu știi.

Și pentru prima dată nu mai încercă să se prefacă puternic.

Plânse.

Mult.

În liniște.

Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar fi putut vedea.

Ci tocmai pentru că știa că Dumnezeu îl vede.

După un timp, Daniel adormi.

Dimineața, mama găsi Biblia lângă patul lui.

O ridică și o puse pe noptieră.

Nu știa ce se întâmpla în sufletul copilului ei.

Dar începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă.

În aceeași zi, îl găsi pe Daniel în fața fotografiei.

— Încă te uiți la ea?

Daniel zâmbi trist.

— Da.

— Ce vezi?

Daniel rămase tăcut.

Apoi spuse:

— Văd un copil care nu știa multe lucruri.

Mama se apropie.

— Și ce simți când îl privești?

Daniel coborî privirea.

— Nu știu.

Mama nu îl presă.

Nu i-a spus: „Spune-mi acum!”

Nu l-a certat.

Doar a rămas lângă el.

Uneori, iubirea înseamnă și să rămâi lângă cineva atunci când nu poate vorbi.

Daniel simți pentru prima dată că poate că într-o zi va reuși.

Nu în acea zi.

Poate nici în următoarea.

Dar într-o zi.

Pentru că Dumnezeu îi dădea curaj încet.

În seara aceea, Daniel îngenunche din nou.

— Doamne, ajută-mă să nu mai fug.

— Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă în mine.

— Ajută-mă să pot vorbi.

— Și dacă nu pot spune totul, ajută-mă să spun măcar primul lucru.

Apoi tăcu.

Și în liniștea camerei simți ceva ce nu mai simțise de mult.

Nădejde.

Nu o nădejde zgomotoasă.

Ci una mică.

Ca o lumină care apare la capătul unui drum întunecat.

Daniel privi din nou fotografia.

Ruptura era încă acolo.

Dar acum o vedea altfel.

Nu mai era doar semnul unei nopți în care își urâse trecutul.

Era semnul unei alegeri.

Daniel nu mai voia să-și distrugă trecutul.

Voia să-l înțeleagă.

Voia să-l pună înaintea lui Dumnezeu.

Și voia, încetul cu încetul, să învețe să vorbească despre ceea ce îl durea.

Pentru că începuse să înțeleagă un adevăr:

Unele răni nu se vindecă prin tăcere.

Uneori, primul pas spre vindecare este să ai curajul să spui: „Mă doare.”

Iar Daniel încă nu putea să spună toate lucrurile.

Dar în acea seară reușise să spună ceva.

Nu părinților.

Ci lui Dumnezeu:

— Doamne, mă doare.

Și pentru el, acelea au fost cele mai importante cuvinte pe care le rostise în mult timp.

Fotografia din ramă – Partea a III-a și finalul

Lumina care rămâne

Au trecut câteva zile.

Daniel încă avea momente în care imaginile din trecut îi reveneau în minte. Uneori apăreau fără veste, alteori seara, înainte de culcare.

Dar ceva se schimbase.

Daniel nu mai încerca să fugă de Dumnezeu.

Dimpotrivă.

Într-o dimineață, s-a ridicat din pat și a privit spre fereastră. Cerul era încă palid, iar lumina dimineții abia începea să intre în cameră.

S-a gândit la toate nopțile în care plânsese.

Apoi și-a spus:

— Trebuie să mă întorc mai mult către Dumnezeu.

În acea zi, Daniel a mers la biserică.

A intrat încet.

Era liniște.

A privit icoanele, lumina candelelor și oamenii care se rugau.

Pentru câteva clipe nu a spus nimic.

Doar a stat.

Apoi și-a făcut semnul crucii și a șoptit:

— Doamne, am venit.

Nu știa ce altceva să spună.

A rămas acolo.

Cu sufletul lui greu.

Cu toate amintirile lui.

Cu toate greșelile lui.

Cu toate lucrurile pe care nu le putea spune încă.

Și, pentru prima dată după mult timp, Daniel nu s-a mai simțit obligat să ascundă nimic înaintea lui Dumnezeu.

Dumnezeu știa deja.

În zilele următoare, Daniel a început să țină post, după puterea lui și cu îndrumare duhovnicească.

Postul nu era pentru el o pedeapsă.

Era o vreme în care încerca să-și liniștească sufletul, să se roage mai mult și să se apropie de Dumnezeu.

Dimineața se ruga.

Seara se ruga.

Când simțea că amintirile devin prea apăsătoare, se oprea și spunea:

— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă și ajută-mă.

Uneori repeta rugăciunea de mai multe ori.

Și încet, ceva începu să se schimbe.

Nu într-o singură zi.

Nu ca printr-o minune pe care să o poată explica.

Ci încet.

Ca lumina dimineții care intră într-o cameră întunecată.

Imaginile încă mai apăreau uneori.

Dar nu mai aveau aceeași putere asupra lui.

Daniel începea să înțeleagă că nu trebuie să-și petreacă toată viața privind înapoi.

Într-o seară, se așeză lângă pat și începu să se roage.

— Doamne, îți dau Ție trecutul meu.

Tăcu.

— Îți dau greșelile mele.

Tăcu din nou.

— Îți dau și lucrurile pe care nu le pot spune.

Ochii i se umplură de lacrimi.

— Și te rog să-mi dai pace.

După rugăciune, Daniel rămase câteva minute în liniște.

Apoi observă ceva.

Nu se mai gândea la trecut.

Pentru câteva clipe, mintea lui era liniștită.

Nu mai vedea imaginile dureroase.

Nu mai retrăia aceleași amintiri.

Doar stătea în liniște.

Și simțea pace.

Daniel zâmbi printre lacrimi.

— Mulțumesc, Doamne.

Din ziua aceea, rugăciunea deveni pentru el un loc în care își găsea liniștea.

Când se ruga, începea să uite.

Nu în sensul că trecutul dispăruse.

Ci în sensul că trecutul nu mai ocupa tot sufletul lui.

În locul fricii începea să apară pacea.

În locul rușinii începea să apară nădejdea.

În locul dorinței de a distruge fotografia începea să apară dorința de a înțelege cine fusese și cine putea deveni.

Într-o duminică, Daniel s-a întors acasă de la biserică.

A intrat în camera lui.

Pe raft era fotografia.

Ruptura încă se vedea.

Daniel o luă în mâini.

Se uită la copilul din imagine.

De data aceasta nu mai simți furie.

Nu mai simți rușine.

Zâmbi.

— Te iert.

Apoi se opri.

— Și mă iert pentru că eram un copil care nu știa multe lucruri.

A pus fotografia înapoi în ramă.

A rămas acolo.

Nu perfectă.

Nu ca înainte.

Dar întreagă în felul ei.

La fel era și Daniel.

Nu mai putea schimba tot ce fusese.

Dar putea să meargă înainte.

În acea seară, mama lui intră în cameră.

Îl găsi rugându-se.

Nu l-a întrerupt.

A așteptat.

După ce Daniel a terminat, mama s-a apropiat.

— Ești mai liniștit?

Daniel zâmbi.

— Da.

— Ce s-a schimbat?

Daniel privi spre fotografie.

— Am învățat că nu trebuie să trăiesc mereu în trecut.

Mama îl îmbrățișă.

Daniel nu i-a spus încă tot.

Poate că unele lucruri aveau nevoie de timp.

Dar acum știa că poate vorbi atunci când va fi pregătit.

Știa și că nu este singur.

Și mai ales știa că Dumnezeu nu îl abandonase în nopțile în care plânsese.

Într-o ultimă seară, înainte să adoarmă, Daniel a îngenuncheat.

Camera era liniștită.

Fotografia se afla pe raft.

Daniel și-a făcut semnul crucii.

— Doamne, îți mulțumesc.

Apoi a spus încet:

— Pentru că m-ai ascultat când nu puteam să vorbesc.

— Pentru că m-ai văzut când plângeam.

— Pentru că ai rămas lângă mine când eu credeam că sunt singur.

— Pentru că m-ai învățat să nu-mi mai urăsc trecutul, ci să învăț din el.

A făcut o pauză.

— Și pentru că mi-ai arătat că după o noapte grea poate veni și dimineața.

Daniel s-a ridicat.

S-a așezat în pat.

A privit încă o dată fotografia.

Apoi a închis ochii.

Pentru prima dată după mult timp, nu se mai temea de noapte.

Știa că amintirile pot reveni.

Știa că unele răni au nevoie de timp.

Știa că poate mai avea zile grele.

Dar mai știa ceva:

Nu era singur.

Iar când sufletul lui devenea greu, avea unde să se întoarcă.

La Dumnezeu.

Și în acea noapte Daniel a adormit liniștit.

Pe raft, fotografia ruptă rămânea mărturia unei vieți care nu fusese perfectă.

Dar și mărturia unei schimbări.

Pentru că uneori, Dumnezeu nu ne cere să uităm tot ce am fost.

Ne cere să-I încredințăm Lui ceea ce am fost și să alegem, de astăzi, cine vrem să devenim.

Iar Daniel alesese lumina.

Sfârșit.

Morala

Nu lăsa greșelile trecutului să-ți spună că nu mai există speranță. Pocăința, rugăciunea, iertarea și apropierea de Dumnezeu pot deschide un drum nou. Unele amintiri nu dispar imediat, iar unele răni au nevoie de timp și de ajutor, dar omul nu trebuie să le poarte singur.

PROLOG

Clopotul care a bătut în miezul nopții

Într-un sat așezat între dealuri înalte și păduri adânci trăia o fată pe nume Maria.

Satul era mic, dar avea o biserică veche de piatră, cu ziduri acoperite de iederă și cu o turlă albastră, pe care se ridica o cruce aurită. În fiecare dimineață, când soarele se ivea peste dealuri, lumina atingea crucea și o făcea să strălucească de parcă ar fi fost o stea coborâtă pe pământ.

Maria crescuse aproape de biserică. Îi plăcea să intre acolo când satul era liniștit și să privească picturile de pe pereți.

Nu înțelegea întotdeauna toate chipurile sfinților sau toate scenele zugrăvite pe ziduri, dar simțea că acele picturi îi spuneau o poveste.

O poveste despre oameni care au trecut prin încercări și nu și-au pierdut credința.

Într-o seară de toamnă, când vântul bătea printre ramurile pomilor, Maria stătea la fereastră și privea luna.

Pe masă avea o carte veche, cu coperți groase și închise la culoare.

Cartea fusese a bunicii ei.

Pe prima pagină era desenat un pom uriaș, ale cărui ramuri păreau să atingă cerul.

Sub desen se aflau câteva cuvinte:

„Cel ce caută lumina trebuie să treacă prin grădina inimii sale.”

Maria reciti propoziția de mai multe ori.

— Ce înseamnă oare? șopti ea.

Atunci se auzi clopotul bisericii.

O singură dată.

Dong!

Maria ridică privirea.

Era aproape miezul nopții.

Clopotul nu trebuia să bată.

Se ridică de la masă și se apropie de fereastră.

În curtea bisericii nu era nimeni.

Dar, în spatele gardului, la marginea pădurii, se vedea ceva neobișnuit.

O lumină.

Nu era lanternă.

Nu era foc.

Era o lumină albă și aurie, asemenea unei raze de soare.

Maria își puse haina și ieși.

Nu știa de ce.

Parcă cineva o chema.

---

CAPITOLUL I

Ușa din trunchiul bătrânului pom

Maria trecu de biserică și intră pe cărarea care ducea spre pădure.

Frunzele foșneau sub pașii ei.

Luna lumina drumul.

După câteva minute, Maria ajunse într-un loc pe care nu-l mai văzuse niciodată.

În mijlocul pădurii se afla un pom uriaș.

Trunchiul lui era atât de gros, încât zece oameni nu l-ar fi putut cuprinde cu brațele.

Pe scoarță era sculptată o cruce.

Maria se apropie.

În trunchi exista o ușă mică.

Ușa nu avea clanță.

În schimb, pe ea era desenată o inimă.

Maria puse mâna pe ușă.

În clipa aceea, pomul începu să lumineze.

O voce blândă se auzi:

— Nu orice ușă se deschide cu cheia.

Maria tresări.

— Cine a vorbit?

— Unele uși se deschid cu inima.

Ușa se deschise.

Dincolo de ea nu era întuneric.

Era o lume întreagă.

Maria păși înainte.

Și deodată căzu.

Nu într-o prăpastie.

Ci prin lumină.

Coborî încet, asemenea unei frunze purtate de vânt.

În jurul ei treceau stele, frunze aurii, păsări albe și mici clopote care nu aveau turnuri.

Apoi picioarele ei atinseră pământul.

Maria deschise ochii.

Se afla într-o grădină nesfârșită.

Pretutindeni creșteau pomi.

Unii aveau mere de aur.

Alții aveau pere albastre.

Unii aveau frunze argintii.

Iar alții erau acoperiți cu flori.

Departe, pe un deal, se vedea un oraș cu ziduri albe și cupole aurii.

În centrul lui se înălța o biserică uriașă.

Turlele sale străluceau în lumina dimineții.

Maria rămase nemișcată.

— Unde sunt?

Dintr-un tufiș se auzi o voce:

— În Țara Pomilor.

Maria se întoarse.

În fața ei se afla o pasăre albă.

Avea ochii negri și purta la gât o cruciuliță mică.

— Tu vorbești?

— Bineînțeles.

— Cine ești?

Pasărea își plecă ușor capul.

— Mă numesc Teofil. Sunt păzitorul Căii dintre Pomii Luminii.

— Dar eu vreau să mă întorc acasă.

Teofil o privi cu blândețe.

— Te vei întoarce.

— Când?

— După ce vei găsi Pomul Vieții.

Maria se uită spre oraș.

— Și unde este?

Pasărea tăcu.

— Asta trebuie să descoperi singură.

---

CAPITOLUL II

Țara Pomilor

Maria porni împreună cu Teofil.

Țara Pomilor era mai mare decât își imaginase.

Nu existau drumuri obișnuite.

Cărările se schimbau.

Uneori erau acoperite cu pietre albe.

Alteori treceau prin păduri.

Uneori dispăreau cu totul și apăreau în alt loc.

Pe fiecare pom era câte un simbol.

O cruce.

O inimă.

O stea.

Un pește.

O coroană.

Un porumbel.

— De ce sunt toate acestea pe pomi? întrebă Maria.

Teofil răspunse:

— Pentru că fiecare pom păstrează o lecție.

— Ce fel de lecție?

— Uneori despre curaj. Alteori despre răbdare. Uneori despre iertare.

Maria atinse un pom mic.

Pe scoarța lui scria:

„Nu te teme.”

Când atinse cuvintele, pomul începu să tremure.

O voce se auzi:

— De ce te temi?

Maria se gândi.

— De faptul că nu voi găsi drumul spre casă.

— Atunci trebuie să înveți să mergi chiar și când nu vezi tot drumul.

Maria înțelese.

Nu trebuia să știe unde va ajunge.

Trebuia doar să facă următorul pas.

---

CAPITOLUL III

Orașul cu șapte porți

După multe ore de mers, Maria ajunse la oraș.

Avea șapte porți.

Prima era din piatră.

A doua din lemn.

A treia din marmură.

A patra din fier.

A cincea din cristal.

A șasea din aur.

A șaptea era atât de simplă, încât părea făcută din lemnul unui copac obișnuit.

Deasupra ei scria:

„Intră cel ce caută adevărul, nu slava.”

Maria întinse mâna.

Poarta se deschise singură.

În interior era o piață uriașă.

Oamenii purtau haine lungi, asemănătoare celor din vechile cetăți bizantine.

Pe ziduri se aflau mozaicuri.

Aurul mozaicurilor strălucea în lumina soarelui.

În centrul pieței se afla o fântână.

Apa ei curgea fără oprire.

Lângă fântână stătea un bătrân.

Avea o mantie albastră și un toiag.

— Tu ești Maria?

Fata se opri.

— De unde știi numele meu?

Bătrânul zâmbi.

— În Țara Pomilor, cei care vin din lumea de dincolo sunt cunoscuți înainte de a ajunge.

— Cine ești?

— Sunt Grigorie, păzitorul Porții Adevărului.

Maria privi în jur.

— Unde este Pomul Vieții?

Bătrânul arătă spre munți.

— Dincolo de Valea Umbrelor.

Maria se încruntă.

— Și de ce trebuie să merg acolo?

— Pentru că Pomul Vieții nu crește într-un loc în care omul nu a fost încercat.

---

CAPITOLUL IV

Valea Umbrelor

A doua zi, Maria plecă.

Teofil o însoțea.

Drumul devenea din ce în ce mai întunecat.

Pomi mari acopereau cerul.

La un moment dat, soarele dispăru complet.

Maria simți teamă.

Din întuneric se auzi un glas:

— Întoarce-te!

Maria se opri.

— Cine ești?

— Sunt glasul fricii tale.

— Și ce vrei?

— Să te fac să crezi că nu poți merge mai departe.

Maria strânse cruciulița pe care o purta la gât.

Teofil îi spuse:

— Nu trebuie să învingi întunericul cu puterea ta.

— Atunci cu ce?

— Cu lumina pe care ai primit-o.

Maria își aminti de biserica din satul ei.

Își aminti de lumina lumânărilor.

Își aminti de bunica ei.

Și își continuă drumul.

Umbrele se retrăgeau.

Cu fiecare pas, drumul devenea mai luminos.

---

CAPITOLUL V

Împărăția Regelui de Aur

Dincolo de Valea Umbrelor se afla un palat.

Era construit din piatră albă.

Ferestrele erau împodobite cu mozaicuri.

Pe zidul principal se afla o imagine a unui pom uriaș.

În fața palatului stătea un rege.

Purta o coroană simplă și o mantie aurie.

— Maria, ai ajuns.

— Tu ești regele acestei țări?

— Nu sunt stăpânul ei.

— Atunci cine este?

Regele ridică privirea spre cer.

— Adevăratul Împărat nu are nevoie de un tron făcut de oameni.

Maria tăcu.

Regele îi întinse un măr.

— Ia-l.

Maria privi fructul.

— Ce este?

— O alegere.

— Dacă îl mănânc?

— Vei primi ceea ce crezi că îți dorești.

Maria se gândi.

— Și dacă nu îl mănânc?

— Vei rămâne ceea ce ești.

Maria puse mărul înapoi.

— Atunci nu-l vreau.

Regele zâmbi.

— Ai trecut prima încercare.

---

CAPITOLUL VI

Pomul Vieții

Maria urcă muntele.

Teofil zbura înainte.

În cele din urmă ajunseră într-o vale ascunsă.

În centrul ei se afla un singur pom.

Nu era cel mai mare.

Nu avea cele mai strălucitoare fructe.

Nu era făcut din aur.

Era simplu.

Dar din ramurile lui se răspândea o lumină blândă.

Maria se apropie.

Pe trunchi era sculptată o cruce.

Sub cruce scria:

„Viața adevărată nu se păstrează pentru sine.”

Maria puse mâna pe trunchi.

Pomul începu să lumineze.

În fața ei apărură imagini.

Văzu oameni care iertau.

Oameni care ajutau.

Oameni care plângeau, dar continuau să spere.

Văzu copii care împărțeau pâinea.

Văzu bătrâni care se rugau.

Văzu oameni singuri care primeau un cuvânt bun.

Maria înțelese.

Pomul Vieții nu era doar un loc.

Era un simbol.

Viața adevărată creștea atunci când omul o dăruia altora.

Atunci o voce se auzi:

— Maria.

— Da?

— Ce ai învățat?

Maria răspunse:

— Că lumina nu este făcută pentru a fi ascunsă.

---

CAPITOLUL VII

Întoarcerea

Teofil o conduse înapoi.

Când Maria ajunse la pomul de la marginea pădurii, în trunchiul lui apăruse din nou ușa.

— Trebuie să plec? întrebă Maria.

— Da.

— Te voi mai vedea?

Teofil zâmbi.

— Ori de câte ori îți vei aminti ceea ce ai învățat.

Maria trecu prin ușă.

Într-o clipă se afla din nou în pădure.

Era dimineață.

Clopotul bisericii bătea.

Maria alergă spre sat.

Când ajunse acasă, cartea bunicii era încă pe masă.

O deschise.

Desenul pomului dispăruse.

În locul lui era o singură propoziție:

„Cea mai îndepărtată călătorie este cea spre propria inimă.”

Maria zâmbi.

Începuse să înțeleagă.

Țara Pomilor nu fusese doar o lume fantastică.

Fusese o călătorie prin propriile ei frici, alegeri și speranțe.

---

EPILOG

Pomul care a rămas

Anii au trecut.

Maria nu a uitat niciodată Țara Pomilor.

În fiecare primăvară, când pomii satului înfloreau, ea mergea la biserică.

Într-o zi, copiii satului au întrebat-o:

— Maria, există cu adevărat Țara Pomilor?

Maria privi spre pădure.

Apoi spre biserică.

— Poate că există mai aproape decât credeți.

— Unde?

Maria zâmbi.

— În locul în care omul învață să nu se teamă de lumină.

Copiii nu înțeleseră pe deplin.

Dar Maria știa.

Știa că lumea poate fi plină de drumuri care se despart.

Unele duc spre bogăție.

Altele spre putere.

Altele spre faimă.

Dar există un drum care nu strălucește prin aur și nu promite slavă.

Drumul credinței.

Iar la capătul lui nu se află o coroană făcută de oameni.

Se află lumina.

În fiecare primăvară, în mijlocul pădurii, pomul cel bătrân înflorea.

Nimeni din sat nu știa de ce.

Dar într-o dimineață, Maria a găsit pe o ramură o mică pasăre albă.

Avea la gât o cruciuliță.

Maria zâmbi.

— Teofil...

Pasărea cântă.

Și pentru o clipă, printre ramuri, Maria văzu din nou lumina aurie a Țării Pomilor.

Apoi totul dispăru.

Rămase doar vântul.

Și glasul clopotului.

Dong!

Maria închise ochii.

Iar în inima ei înțelese ultimul adevăr al călătoriei:

Omul poate pierde multe drumuri, poate rătăci prin multe păduri și poate trece prin multe încercări, dar cât timp caută lumina, nu este niciodată cu adevărat pierdut.

Și astfel începu legenda Mariei în Țara Pomilor.

O legendă despre curaj.

Despre iertare.

Despre credință.

Despre lumină.

Și despre un pom care, într-o lume ascunsă dincolo de toate drumurile, continua să înflorească.

Sfârșit.

CRONICILE DIN TÂRGU JIU

Acțiunea se desfășoară la începutul secolului al XVI-lea, într-un regat fictiv numit Regatul Olteniei de Nord, cu capitala la Târgu Jiu. Regatul este condus de regele Constantin, un conducător drept, curajos și credincios lui Dumnezeu, și de regina Liliana, cunoscută pentru bunătatea și grija ei față de săraci, bolnavi și orfani. În anul 1509 li se naște fiul, Nicolae, moștenitorul tronului.

Nicolae crește într-o familie care îl învață credința, dreptatea și iubirea față de oameni. Tatăl său îi spune că un rege trebuie să fie gata să-și dea viața pentru popor, iar mama îi citește din Sfânta Scriptură și îl învață smerenia, mila și iertarea. În același timp, dregătorul Vlad pregătește în taină o conspirație pentru a răsturna familia regală.

În fața amenințării Imperiului Otoman și a tulburărilor din Europa, regele Constantin întărește alianțele cu statele vecine și pregătește armata pentru apărarea regatului. În anul 1516 conduce personal oastea în Bătălia Jiului și obține o mare victorie. La întoarcere însă este ucis mișelește într-un atac pus la cale de conspiratori.

Întregul regat cade în doliu. La scurt timp, regina Liliana este otrăvită de oamenii lui Vlad. Înainte de moarte, își binecuvântează fiul și îl îndeamnă să-L iubească pe Dumnezeu, să fie drept, să ierte când este cu putință și să-i apere pe cei nevinovați. Rămas orfan la numai șase ani, Nicolae este scos pe ascuns din cetate de bătrâna slujitoare Maria și de credincioșii soldați Radu și Vladimir.

Ascuns în Munții Parâng, Nicolae își petrece copilăria și adolescența departe de tron. Maria îl învață să citească și să scrie, iar Radu și Vladimir îl pregătesc în arta războiului și în conducerea unui regat. Nicolae citește zilnic din Biblie și își întărește credința. La vârsta de șaptesprezece ani primește sabia tatălui său și jură să-și recâștige regatul nu din dorință de răzbunare, ci pentru a aduce dreptate.

Foștii soldați ai regelui Constantin și numeroși oameni credincioși i se alătură. Cu sprijinul lor pornește spre Târgu Jiu. Mulți dintre apărătorii cetății trec de partea adevăratului moștenitor, iar Vlad este capturat și judecat. Nicolae este încoronat Regele Nicolae I al Regatului Olteniei de Nord. El reduce birurile, reconstruiește cetățile, redeschide școlile și spitalele, îi ajută pe cei nevoiași și conduce cu dreptate, câștigând iubirea poporului.

Urmează cinci ani de pace și prosperitate. Însă succesul regatului trezește invidia dușmanilor. O nouă conspirație izbucnește, iar o lovitură de stat îl obligă pe Nicolae să părăsească tronul. Pentru a evita distrugerea cetății și moartea poporului, el pleacă printr-un pasaj secret împreună cu Radu și Vladimir, promițând că într-o zi se va întoarce.

Cei trei ajung în Marele Cnezat al Moscovei, unde locuiește bunicul lui Nicolae, Ieremia. Bătrânul îl primește cu dragoste și, înainte de moarte, îi lasă o epistolă. În scrisoare îl sfătuiește să plece în îndepărtatul Regat Joseon, unde regele îi fusese un vechi prieten și îl va primi cu bunătate.

După înmormântarea bunicului, Nicolae, Radu și Vladimir pornesc într-o lungă călătorie spre răsărit. După treizeci și una de zile ajung în Joseon. Regele îi primește cu mare cinste, în amintirea prieteniei cu Ieremia, și îl găzduiește în palatul regal.

Nicolae învață limba și obiceiurile locului, fără să renunțe vreodată la credința sa. În fiecare dimineață citește din Sfânta Scriptură și se roagă. Regele Joseonului este impresionat de înțelepciunea, smerenia și caracterul lui Nicolae, iar între cei doi se leagă numeroase discuții despre Dumnezeu, dreptate, conducerea unui popor și iertare. Nicolae arată că adevărata înțelepciune vine de la Dumnezeu și că un conducător trebuie să domnească prin dreptate și iubire, nu prin frică.

În cadrul Marelui Consiliu al Joseonului, Nicolae vorbește cu respect despre credința sa, fără să o impună altora. Miniștrii și cărturarii îi admiră caracterul, iar regele îl numește unul dintre cei mai apropiați sfătuitori ai săi.

Timp de doi ani, Nicolae îl ajută pe regele Joseonului să conducă regatul cu înțelepciune. Mai târziu, la îndemnul regelui, o cunoaște pe nobila Eun-hee, o tânără respectată pentru bunătatea și înțelepciunea ei. Cei doi se căsătoresc, iar Dumnezeu îi binecuvântează cu copii. Nicolae își găsește o nouă familie și un nou cămin, dar nu își uită niciodată patria.

În fiecare zi continuă să se roage pentru Regatul Olteniei de Nord și păstrează vie speranța că într-o zi se va întoarce pentru a-și revedea poporul și pământul natal.

Mesajul central al Cronicilor din Târgu Jiu este că adevărata putere nu se află în coroană, în sabie sau în bogății, ci în credința în Dumnezeu, în dreptate, în iubirea față de oameni, în curajul de a face binele și în speranța care rămâne vie chiar și în cele mai grele încercări. Nicolae este un conducător care pierde tronul și patria, dar nu își pierde niciodată credința, iar aceasta îi călăuzește întreaga viață și îl pregătește pentru încercările care vor urma.[Cristian Diaconița]

I. Cetatea

În vremea când împărații își purtau coroanele sub bolți de aur, iar drumurile dintre cetăți erau străbătute de negustori, călugări și ostași, se afla, între munți și mare, o cetate cu ziduri albe.

Dimineața, când soarele se ridica deasupra răsăritului, lumina se așeza pe cupolele bisericilor și făcea crucile să strălucească.

De aceea oamenii îi spuneau Cetatea de Răsărit.

În centrul cetății se ridica o biserică veche, cu ziduri groase de piatră. Înăuntru, chipurile sfinților priveau din icoane, iar înaintea icoanei lui Hristos ardea o singură candelă.

Se spunea că fusese aprinsă cu multe generații în urmă și că niciodată nu fusese lăsată să se stingă.

În fiecare dimineață, clopotul bisericii răsuna peste acoperișuri.

Dar oamenii nu mai ascultau clopotul ca odinioară.

Îl auzeau, însă nu-l mai înțelegeau.

Cetatea devenise bogată.

Negustorii își umpleau hambarele, meșteșugarii își ridicau case, iar cei puternici își împodobeau porțile cu marmură.

Numai că, pe măsură ce zidurile caselor deveneau mai înalte, inimile oamenilor păreau să se închidă.

Printre ei trăia un băiat pe nume Matei.

Avea paisprezece ani.

Casa lui era mică și acoperită cu șindrilă veche. Locuia împreună cu mama sa, Maria.

Tatăl lui murise când Matei era încă mic.

Maria îl crescuse cu puțin, dar îl învățase să nu se teamă de sărăcie.

— Să nu crezi, fiule, că omul care are puțin este neapărat sărac, îi spunea ea. Uneori, cel care are totul nu are nimic.

Matei nu înțelegea întotdeauna.

Dar își amintea cuvintele.

II. Bătrânul

Într-o seară de iarnă, zăpada se așternuse peste treptele bisericii.

Matei ieșea din biserică după rugăciune când văzu un bătrân așezat lângă poartă.

Avea barba albă și mâinile tremurânde.

Matei se opri.

— Nu ți-e frig?

Bătrânul ridică ochii.

— Frigului nu-i pasă dacă ești bătrân sau tânăr.

Matei zâmbi.

Își scoase mantia.

Era singura lui haină groasă.

— Ia-o.

— Și tu?

— Eu alerg până acasă.

Bătrânul îl privi cu atenție.

— Cum te cheamă?

— Matei.

— Ai făcut un lucru pe care mulți oameni bogați nu l-ar face.

— Ce?

— Ai dat ceea ce aveai, fără să întrebi ce vei primi.

Matei nu răspunse.

Bătrânul strânse mantia la piept.

— Dumnezeu să te țină în lumină, copile.

Matei porni spre casă.

După câțiva pași se întoarse.

Bătrânul dispăruse.

Doar urmele pașilor lui se vedeau în zăpadă.

III. Omul cu hambarele pline

În aceeași cetate trăia Dimitrie, cel mai bogat negustor.

Casa lui avea porți de fier și ferestre mari.

În hambare se aflau saci cu grâu, butoaie cu ulei și lăzi cu fructe uscate.

În pivnițe erau vinuri aduse de peste mare.

Dimitrie avea tot ce își putea dori un om.

Și totuși, în fiecare seară, se așeza lângă cufărul său și număra aurul.

Nu pentru că avea nevoie de el.

Ci pentru că îi era teamă să nu-l piardă.

Într-o dimineață, un copil veni la poarta lui.

— Domnule Dimitrie!

Negustorul ieși.

— Ce vrei?

— Mama mea este bolnavă. Nu avem pâine.

Dimitrie privi copilul.

Apoi privi hambarele.

— Du-te la biserică.

— Am fost.

— Atunci du-te în altă parte.

— Nu mai avem unde.

Dimitrie închise poarta.

Copilul rămase câteva clipe nemișcat.

Apoi plecă.

Dimitrie îl urmări prin deschizătura porții.

Nu știa de ce îl durea ceea ce făcuse.

IV. Visul

În noaptea aceea, Dimitrie adormi greu.

Se făcea că mergea prin propria casă.

Dar casa era goală.

Cuferele erau deschise.

Hambarele erau fără grâu.

Pivnițele erau pustii.

Alergă spre curtea lui.

Nici caii nu mai erau.

— Unde sunt toate? strigă el.

Nimeni nu-i răspunse.

În fața lui apăru biserica.

Ușile erau deschise.

Dimitrie intră.

Era întuneric.

Doar candela din fața icoanei lui Hristos mai ardea.

Se apropie.

Atunci auzi o voce:

— Dimitrie.

Se uită în jur.

Nu era nimeni.

— Ce ai strâns?

— Aur, răspunse el.

— Pentru cine?

Dimitrie tăcu.

— Și ce ai lăsat în urmă?

Atunci se trezi.

Era dimineață.

Pentru prima dată după mulți ani, Dimitrie nu se gândi la aur.

Se gândi la copil.

V. Poarta deschisă

Dimitrie îl căută.

După câteva ore îl găsi într-o casă săracă, aproape de zidul cetății.

Mama copilului era întinsă pe un pat.

Dimitrie puse pe masă pâine, ulei, fructe și medicamente.

Femeia îl privi.

— De ce?

Dimitrie nu știa ce să răspundă.

— Pentru că ieri am închis poarta.

Apoi plecă.

Din acea zi, poarta casei lui Dimitrie rămase deschisă.

Nu mereu.

Dar destul de des încât oamenii să observe.

VI. Vara fără ploaie

Vara veni cu o căldură cumplită.

Pământul se crăpă.

Fântânile scăzură.

Frunzele se îngălbeniră înainte de vreme.

Oamenii priveau cerul în fiecare dimineață.

Norii veneau uneori, dar treceau fără să lase ploaie.

Într-o zi, clopotul bisericii bătu.

Oamenii se adunară în piață.

Preotul le vorbi:

— Cetatea nu va fi salvată dacă fiecare își păzește doar hambarul său.

Nimeni nu răspunse.

Atunci Matei făcu un pas înainte.

— Dacă unul are pâine și altul nu are, ce rost are ca pâinea să putrezească?

Oamenii se uitară la el.

Dimitrie ieși din mulțime.

— Hambarele mele se deschid.

Și se deschiseră.

În acea zi, grâul fu împărțit.

Nu a fost destul pentru toată lumea.

Dar nimeni nu plecă flămând.

VII. Noaptea furtunii

După multe săptămâni de secetă, într-o seară cerul se schimbă.

Un vânt rece coborî dintre munți.

Norii se strânseră deasupra cetății.

Apoi începu ploaia.

La început oamenii se bucurară.

Dar ploaia deveni atât de puternică încât râurile ieșiră din matcă.

Vântul smulse acoperișuri.

Porțile se izbiră de ziduri.

Un turn se prăbuși.

Oamenii alergară spre biserică.

Matei ieși din casă.

Mama lui îl strigă:

— Unde mergi?

— Sunt oameni prinși lângă zid.

— Nu te duce!

Matei se opri.

O clipă se uită spre întuneric.

Apoi plecă.

Dimitrie îl întâlni pe drum.

— Singur?

— Nu.

— Atunci mergem.

VIII. Printre ruine

Apa le ajungea până la genunchi.

Pietrele cădeau din zid.

În întuneric se auzeau strigăte.

Matei găsi o femeie prinsă sub o grindă.

Dimitrie ridică lemnul.

— Mai mult!

Matei trase.

Femeia fu eliberată.

Mai departe găsiră doi copii.

Apoi un bătrân.

Apoi un om pe care Dimitrie îl recunoscu.

Era unul dintre cei care îl insultaseră cu ani în urmă.

Omul era rănit.

Dimitrie îl ridică.

— Ține-te de mine.

— De ce mă ajuți?

Dimitrie răspunse:

— Pentru că acum știu că omul nu devine frate doar atunci când ne face un bine.

Au mers până dimineața.

Când soarele apăru, cetatea era schimbată.

O parte din ziduri dispăruse.

Casele erau distruse.

Dar oamenii fuseseră salvați.

IX. Candela

În biserică, preotul intră încet.

Toată noaptea se temuse că apa va ajunge până la altar.

Dar candela încă ardea.

Flacăra ei era mică.

Foarte mică.

Dar nu se stinsese.

Matei se apropie.

Dimitrie rămase în spatele lui.

— Cum a putut să rămână aprinsă? întrebă el.

Preotul zâmbi.

— Uneori, ceea ce pare mai slab este ceea ce rezistă cel mai mult.

Dimitrie privi flacăra.

Înțelese că nu vorbea doar despre candelă.

X. Cetatea se ridică

După furtună, oamenii începură să reconstruiască.

Nimeni nu mai aștepta ca altcineva să înceapă.

Femeile pregăteau hrană.

Copiii aduceau apă.

Meșteșugarii reparau casele.

Negustorii ofereau materiale.

Dimitrie plătea pentru ceea ce era nevoie.

Matei muncea cot la cot cu ceilalți.

Zilele treceau.

O piatră.

Încă una.

Un lemn.

Un acoperiș.

O ușă.

Cetatea se ridica.

Dar ceva mai important se ridica în sufletele oamenilor.

Într-o seară, Dimitrie îi spuse lui Matei:

— Credeam că eu am salvat oamenii când am deschis hambarele.

Matei îl privi.

— Nu i-ai salvat tu.

— Atunci cine?

— Dumnezeu ne-a pus unii lângă alții.

Dimitrie zâmbi.

— Ai devenit înțelept.

— Nu. Doar am ascultat ce mi-a spus mama.

XI. Clopotul

Clopotul bisericii fusese crăpat.

Nu mai putea suna.

Oamenii voiau să-l topească și să facă unul nou.

Dar un bătrân fierar spuse:

— Putem încerca să-l reparăm.

Au muncit săptămâni întregi.

Într-o dimineață, clopotul fu ridicat din nou în turn.

Toată cetatea aștepta.

Preotul făcu semnul crucii.

Clopotul bătu.

DONG!

Sunetul trecu peste ziduri.

DONG!

Porumbeii se ridicară de pe acoperișuri.

DONG!

Matei privi spre cer.

Pentru el, sunetul nu mai era doar un semnal.

Era amintirea tuturor celor pierduți și speranța celor care rămăseseră.

XII. Ani

Au trecut anii.

Matei deveni bărbat.

Dimitrie îmbătrâni.

Cetatea crescu din nou.

Dar oamenii nu uitară vara secetei și noaptea furtunii.

În fiecare an, în aceeași zi, se adunau în piață.

Nu pentru sărbătoare.

Ci pentru a-și aminti.

Copiii întrebau:

— De ce?

Bătrânii răspundeau:

— Pentru că omul uită repede.

— Ce trebuie să-și amintească?

— Că nu trăiește singur.

XIII. Ultima întâlnire

Într-o iarnă, când Matei avea aproape cincizeci de ani, îl văzu din nou pe bătrânul de la poarta bisericii.

Era exact ca în ziua aceea.

Aceeași privire.

Aceeași liniște.

Matei se apropie.

— Te-am recunoscut.

Bătrânul zâmbi.

— Ai întârziat.

— Te-am căutat.

— Nu trebuia.

— Cine ești?

Bătrânul privi către icoană.

— Sunt un om care a avut nevoie de o haină.

Matei înțelese.

— Atunci ai avut nevoie de mine?

— Nu. Tu ai avut nevoie să înveți să dăruiești.

Matei rămase tăcut.

Bătrânul continuă:

— Acum trebuie să înveți să-i lași și pe alții să dăruiască.

Apoi plecă.

De data aceasta, Matei nu îl urmă.

Știa că nu trebuia.

XIV. Sfârșitul drumului

Mulți ani mai târziu, Matei devenise bătrân.

Într-o seară, intră pentru ultima dată în biserică.

Nu mai putea merge repede.

Se opri în fața icoanei lui Hristos.

Candela ardea.

Flacăra era mică.

Aceeași flacără.

Aceeași lumină.

Matei îngenunche.

— Doamne, spuse el încet, dacă am făcut vreun bine, primește-l Tu. Dacă am greșit, iartă-mă.

Apoi rămase în tăcere.

Afară începu să ningă.

Clopotul bătu o dată.

Matei zâmbi.

A doua oară.

Închise ochii.

A treia oară.

În biserică era liniște.

Candela continua să ardă.

XV. Răsăritul

A doua zi, soarele răsări peste Cetatea de Răsărit.

Lumina se așeză pe cupole.

Crucea bisericii străluci.

Oamenii veniră să se roage.

Dimitrie murise cu mulți ani înainte.

Matei murise acum.

Dar ceea ce lăsaseră în urmă nu era aur.

Era o cetate în care oamenii învățaseră să se privească altfel.

La poarta bisericii, un copil găsi într-o dimineață un om sărac.

Copilul se opri.

Își scoase mantia.

Și i-o întinse.

Bătrânul îl privi.

— Cum te cheamă?

Copilul zâmbi.

— Matei.

Bătrânul ridică ochii spre biserică.

Clopotul începu să bată.

DONG...

Și, deasupra cetății, soarele urcă încet.

Iar candela din biserică ardea mai departe.

Nu pentru că oamenii nu muriseră.

Ci pentru că lumina pe care o aprinseseră în inimile altora nu se stinsese.

Și astfel, povestea Cetății de Răsărit nu s-a încheiat odată cu Matei.

Ea a trecut din tată în fiu, din mamă în copil, din bătrân în tânăr.

Pentru că unele povești nu se termină atunci când ultimul lor personaj pleacă.

Unele povești continuă în oamenii care le învață.

Iar peste Cetatea de Răsărit, în fiecare dimineață, se ridica aceeași lumină.

Lumina lui Hristos.

Sfârșit.

După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament. 

Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.  

Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă. 

Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane. 

Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme. 

Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.

Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.

Las sorpresas en el nuevo apartamento

Después de mudarse al nuevo departamento, más precisamente llevándose todas sus pertenencias, Cecilia comenzó a descubrir cosas cada vez más antinaturales. Por ejemplo, estaba moviendo muebles y en un momento escuchó un crujido en la pared. Intrigada, Cecilia golpeó un poco la pared con su uña, el yeso se desprendió en un segundo, dejando al descubierto un hermoso agujero en la pared. Por eso, nuestros trabajadores y dedicados constructores cubren los agujeros con cinta transparente sobre la cual aplican cal. Sería cuanto menos extraño, también deberíamos decir que es un trabajo realizado únicamente por los ojos del mundo. En caso de terremotos o algo así, ¿qué hacemos con esos muros? Caen sobre los inquilinos antes de que puedan escapar del apartamento.

Luego, quiso llevar los paños al baño, en el baño qué más pudo encontrar, un sándwich doble de Cheeseburger, olvidado allí durante un mes, pero en casi perfecto estado. Ya no es comestible, pero tiene una pinta increíble. También hay envases de cordon bleu, tarta de manzana de Hornbach, jamón austriaco (el jamón más sabroso para los constructores), salchichas Martinel, parece que la gente prefiere la calidad alemana en los alimentos que come, es solo una observación.

Pero estos ingenieros de obra tienen un poco de sueño, porque olvidaron sus portaminas, cuadernos, no sé cuántos bolígrafos en la casa. A Cecilia le viene bien, le servirá mucho poner notas de cuarto y segundo, porque es lo único que le permite el corazón. Quien consiga sacar un siete en sus exámenes realmente sabe algo de inglés. Pero no cree que sea difícil, cree que el esfuerzo debe venir de ambas direcciones, no sólo que una dé y la otra reciba. Además, cree que facilita muy bien el aprendizaje, pero está un poco insegura de esta habilidad suya, quiere convencerse leyendo los exámenes de los niños. Parece frío, pero en su interior se esconde un corazón cálido, sensible e incluso infantil. Por demasiadas ganas de ser niña, no se enfada, incluso se ríe cuando ve la mesa del salón, la misma vieja mesa del apartamento de sus abuelos. Qué garabateada, dibujada con crayones, lápices de colores y acuarelas permaneció desde que su hijo tenía entre 2 y 3 años. Cuando desempaqueta, ve sus libros para colorear de años anteriores, ve con qué torpe pero adorablemente coloreó cada personaje, cada casa, cada detalle de las imágenes, y lo bien que llegó a colorear a lo largo del camino. Tampoco deja de lado las tarjetas con mensajes, que recibió cuando era mayor, hace unos 5 años. Había frases que debería haber completado, como por ejemplo: "Si tuviera una flor, se la daría...", Si tuviera que agradecer a mi madre, lo haría porque..." textos breves de gratitud, un regalo de Navidad de una tía.

Bellos recuerdos, pero las sorpresas en el departamento no paran, continúan. El suelo de parquet cruje cada vez que Cecilia lo pisa. Con notas musicales similares, las puertas también crujen al abrirlas. Los cajones se caen de la mesa de noche, la única mesa de noche en su dormitorio. ¿Qué podemos decir de la habitación del niño? Todas las cajas en las que guardan sus juguetes están apretadas unas sobre otras y además hace un frío indescriptible. En todas las habitaciones la temperatura es media, sólo en la habitación del hijo hace un frío insoportable. La ventana era de doble acristalamiento, pero no estaba bien fijada, además falta una capa de aislamiento térmico.

Cecilia alertó, ¿qué hará con su hijo que de todos modos sigue teniendo sinusitis y tiene que lidiar con su nariz con bastante frecuencia, porque se parece a ella? Ordenó que usara una bata de baño con capucha todo el tiempo, incluso para dormir.

La lámpara de techo también da una luz de discoteca, porque siempre parpadea, es un poco molesta para escribir, leer o cortarse las uñas de los pies, pero como luz de habitación, por ahora, está bien. En el futuro, comprará una lámpara de araña con una luz más fría porque tiene un uniforme color cereza y no le gusta cómo se ve la cereza con luz amarilla. A él le gusta el morado, por otro lado, y si la luz es azul, el uniforme se verá morado, lo cual le parecería fascinante, que sería un uniforme mucho más interesante, visualmente agradable que el que había estado acostumbrado durante tanto tiempo. largos años.

Resumiendo todo lo que los constrictores lograron hacer hasta el momento en que Cecilia fue trasladada al departamento, hubo muchas sorpresas, barro en el piso de cada habitación, restos de comida, objetos olvidados, pero es un departamento habitable, hace bastante calor, en algunas habitaciones funciona la tv, el refrigerador, el internet, y esperemos que sigan funcionando, esto no ha terminado, como en noviembre sopla el viento, todo se estropea, y los inquilinos que lo tienen averiado tienen la culpa porque los cables son viejos, que son termosensibles, que son un montón de detalles técnicos que nos dan vergüenza, no tienen sentido, nos complican la vida, y sería importante tener acceso a todo siempre y cuando paguen el total precio, no la mitad o un cuarto. ¿Por qué el niño debería sacar malas notas porque no terminó su ensayo de bachillerato hasta las dos de la mañana, por qué debería tener comida estropeada en el refrigerador, porque la electricidad no es constante, la comida en el refrigerador se toma y apesta, el ¿El niño lo come y luego lo necesita de exenciones de la escuela o de meditaciones que no puede presentarse en el estado en que se encuentra? ¿Por qué debería tener que recuperar esas horas? ¿Se lo perdieron a propósito? ¿No hizo intencionalmente lo que otros esperaban que hiciera o no tenía manera? Sí, mejor díganos quién busca juzgar a otros que no lo han hecho. Hoy en día no tener es igual a no poder.

Son pocos los que realmente pueden comprender, sentarse y analizar situaciones. Los que no tienen deben tener las mismas oportunidades para todo que los que tienen. Esto no debería convertirse en un obstáculo. Si quiere dar ingreso a biología y su internet falla, ¿cómo podrá consultar tratados especializados? Los padres deben cuidar de la necesidad de conocimiento y realización del niño. Cuídense los padres, ese no es el problema. El problema comienza con quién sabía tan bien cómo configurar todo en primer lugar. Cecilia, si te preocupa el futuro de tu hijo, quítale algunas excusas (que se disculpa, se acusa), explicaciones "demasiado simples tal vez" no digeridas por nadie, que acabará dando años y años después. Hazle un favor y trasládalo a una ciudad con más posibilidades, no dejes que se quede atrapado en situaciones de las que acabará arrepintiéndose en algún momento.

                       -continuare-

A  venit iarna...Peste câmp se întinsese un covor alb,de nea.

În cușca mea era cald și bine,dar mi-a venit așa ,un dor de

hoinăreală. Am luat-o și pe Ledy și am pornit-o  amândoi ,prin-

tre troiene, hârjonindu-ne.Am alergat până ce blana lui Ledy s-a

umplut cu țurțuri de ghiață. Înfrigurați ,am pornit spre casă .Ca să

ne încălzim și să ne uscăm  am cerut voie în casă.Când ne-a văzut

stăpâna...ce-a fost la gura ei....pe mine m-a învitat să merg la cușca

mea de afară, însă  Ledy care era câine de casă și blana ei lungă

era plină de promoroacă  aîmbrăcat-o  cu o vestă a lui Andy și i-a

făcut un culcuș sub  vatra sobei unde era cald și bine. Eu aveam

un păr scurt  , eram uscat ,dar eram îngrijorat pentru prietena  mea.

eu eram vinovatul de această excapadă.

      Venise sărbătorile Crăciunului,în tot satul se auzeau colinde

Stăpânul meu Andy cu nu grup de prieteni ,au plecat cu -Steaua-

Zăpadă era peste tot dar pe ulițe se făcuse cărări ,și de astă dată

nu am mai venit uzi acasă.După ce copii colindau gospodari ,dădeau

colindătorilor : colaci ,covrigi ,nuci și de cele mai multe ori ,primeau

bani...când se făcea plata colindătorilor, eu și Ledi ne băgam în față

ca ei să înțeleagă că și  noi facem parte din grup.Era o forfotă  și ve -

selie ,chiote ,amestecate cu miros de sarmale și de cozonaci.

După miezul nopți, ne-am făcut inventarul la ce am adunat și ne-am

întors acasă fericiți de lunga plimbare din noaptea de Crăciun.!...

     Ce vremuri!...anii au trecut ....Ledy are ,puii ei cu care pot să mă

joc, îi țin între labele mele mari ,îi mângâi ,îi alint parcă ar fi ai mei...Da

acum am o viață nu frumoaaă, ci foarte frumoasă...și mai am atâtea

amintiri despre care o să povestesc cu altă ocazie...ne vom reîntănli

fiți siguri!...Al vostrul prieten :ATOS

,

PROLOG

Clopotul care a bătut în miezul nopții

Într-un sat așezat între dealuri înalte și păduri adânci trăia o fată pe nume Maria.

Satul era mic, dar avea o biserică veche de piatră, cu ziduri acoperite de iederă și cu o turlă albastră, pe care se ridica o cruce aurită. În fiecare dimineață, când soarele se ivea peste dealuri, lumina atingea crucea și o făcea să strălucească de parcă ar fi fost o stea coborâtă pe pământ.

Maria crescuse aproape de biserică. Îi plăcea să intre acolo când satul era liniștit și să privească picturile de pe pereți.

Nu înțelegea întotdeauna toate chipurile sfinților sau toate scenele zugrăvite pe ziduri, dar simțea că acele picturi îi spuneau o poveste.

O poveste despre oameni care au trecut prin încercări și nu și-au pierdut credința.

Într-o seară de toamnă, când vântul bătea printre ramurile pomilor, Maria stătea la fereastră și privea luna.

Pe masă avea o carte veche, cu coperți groase și închise la culoare.

Cartea fusese a bunicii ei.

Pe prima pagină era desenat un pom uriaș, ale cărui ramuri păreau să atingă cerul.

Sub desen se aflau câteva cuvinte:

„Cel ce caută lumina trebuie să treacă prin grădina inimii sale.”

Maria reciti propoziția de mai multe ori.

— Ce înseamnă oare? șopti ea.

Atunci se auzi clopotul bisericii.

O singură dată.

Dong!

Maria ridică privirea.

Era aproape miezul nopții.

Clopotul nu trebuia să bată.

Se ridică de la masă și se apropie de fereastră.

În curtea bisericii nu era nimeni.

Dar, în spatele gardului, la marginea pădurii, se vedea ceva neobișnuit.

O lumină.

Nu era lanternă.

Nu era foc.

Era o lumină albă și aurie, asemenea unei raze de soare.

Maria își puse haina și ieși.

Nu știa de ce.

Parcă cineva o chema.

---

CAPITOLUL I

Ușa din trunchiul bătrânului pom

Maria trecu de biserică și intră pe cărarea care ducea spre pădure.

Frunzele foșneau sub pașii ei.

Luna lumina drumul.

După câteva minute, Maria ajunse într-un loc pe care nu-l mai văzuse niciodată.

În mijlocul pădurii se afla un pom uriaș.

Trunchiul lui era atât de gros, încât zece oameni nu l-ar fi putut cuprinde cu brațele.

Pe scoarță era sculptată o cruce.

Maria se apropie.

În trunchi exista o ușă mică.

Ușa nu avea clanță.

În schimb, pe ea era desenată o inimă.

Maria puse mâna pe ușă.

În clipa aceea, pomul începu să lumineze.

O voce blândă se auzi:

— Nu orice ușă se deschide cu cheia.

Maria tresări.

— Cine a vorbit?

— Unele uși se deschid cu inima.

Ușa se deschise.

Dincolo de ea nu era întuneric.

Era o lume întreagă.

Maria păși înainte.

Și deodată căzu.

Nu într-o prăpastie.

Ci prin lumină.

Coborî încet, asemenea unei frunze purtate de vânt.

În jurul ei treceau stele, frunze aurii, păsări albe și mici clopote care nu aveau turnuri.

Apoi picioarele ei atinseră pământul.

Maria deschise ochii.

Se afla într-o grădină nesfârșită.

Pretutindeni creșteau pomi.

Unii aveau mere de aur.

Alții aveau pere albastre.

Unii aveau frunze argintii.

Iar alții erau acoperiți cu flori.

Departe, pe un deal, se vedea un oraș cu ziduri albe și cupole aurii.

În centrul lui se înălța o biserică uriașă.

Turlele sale străluceau în lumina dimineții.

Maria rămase nemișcată.

— Unde sunt?

Dintr-un tufiș se auzi o voce:

— În Țara Pomilor.

Maria se întoarse.

În fața ei se afla o pasăre albă.

Avea ochii negri și purta la gât o cruciuliță mică.

— Tu vorbești?

— Bineînțeles.

— Cine ești?

Pasărea își plecă ușor capul.

— Mă numesc Teofil. Sunt păzitorul Căii dintre Pomii Luminii.

— Dar eu vreau să mă întorc acasă.

Teofil o privi cu blândețe.

— Te vei întoarce.

— Când?

— După ce vei găsi Pomul Vieții.

Maria se uită spre oraș.

— Și unde este?

Pasărea tăcu.

— Asta trebuie să descoperi singură.

---

CAPITOLUL II

Țara Pomilor

Maria porni împreună cu Teofil.

Țara Pomilor era mai mare decât își imaginase.

Nu existau drumuri obișnuite.

Cărările se schimbau.

Uneori erau acoperite cu pietre albe.

Alteori treceau prin păduri.

Uneori dispăreau cu totul și apăreau în alt loc.

Pe fiecare pom era câte un simbol.

O cruce.

O inimă.

O stea.

Un pește.

O coroană.

Un porumbel.

— De ce sunt toate acestea pe pomi? întrebă Maria.

Teofil răspunse:

— Pentru că fiecare pom păstrează o lecție.

— Ce fel de lecție?

— Uneori despre curaj. Alteori despre răbdare. Uneori despre iertare.

Maria atinse un pom mic.

Pe scoarța lui scria:

„Nu te teme.”

Când atinse cuvintele, pomul începu să tremure.

O voce se auzi:

— De ce te temi?

Maria se gândi.

— De faptul că nu voi găsi drumul spre casă.

— Atunci trebuie să înveți să mergi chiar și când nu vezi tot drumul.

Maria înțelese.

Nu trebuia să știe unde va ajunge.

Trebuia doar să facă următorul pas.

---

CAPITOLUL III

Orașul cu șapte porți

După multe ore de mers, Maria ajunse la oraș.

Avea șapte porți.

Prima era din piatră.

A doua din lemn.

A treia din marmură.

A patra din fier.

A cincea din cristal.

A șasea din aur.

A șaptea era atât de simplă, încât părea făcută din lemnul unui copac obișnuit.

Deasupra ei scria:

„Intră cel ce caută adevărul, nu slava.”

Maria întinse mâna.

Poarta se deschise singură.

În interior era o piață uriașă.

Oamenii purtau haine lungi, asemănătoare celor din vechile cetăți bizantine.

Pe ziduri se aflau mozaicuri.

Aurul mozaicurilor strălucea în lumina soarelui.

În centrul pieței se afla o fântână.

Apa ei curgea fără oprire.

Lângă fântână stătea un bătrân.

Avea o mantie albastră și un toiag.

— Tu ești Maria?

Fata se opri.

— De unde știi numele meu?

Bătrânul zâmbi.

— În Țara Pomilor, cei care vin din lumea de dincolo sunt cunoscuți înainte de a ajunge.

— Cine ești?

— Sunt Grigorie, păzitorul Porții Adevărului.

Maria privi în jur.

— Unde este Pomul Vieții?

Bătrânul arătă spre munți.

— Dincolo de Valea Umbrelor.

Maria se încruntă.

— Și de ce trebuie să merg acolo?

— Pentru că Pomul Vieții nu crește într-un loc în care omul nu a fost încercat.

---

CAPITOLUL IV

Valea Umbrelor

A doua zi, Maria plecă.

Teofil o însoțea.

Drumul devenea din ce în ce mai întunecat.

Pomi mari acopereau cerul.

La un moment dat, soarele dispăru complet.

Maria simți teamă.

Din întuneric se auzi un glas:

— Întoarce-te!

Maria se opri.

— Cine ești?

— Sunt glasul fricii tale.

— Și ce vrei?

— Să te fac să crezi că nu poți merge mai departe.

Maria strânse cruciulița pe care o purta la gât.

Teofil îi spuse:

— Nu trebuie să învingi întunericul cu puterea ta.

— Atunci cu ce?

— Cu lumina pe care ai primit-o.

Maria își aminti de biserica din satul ei.

Își aminti de lumina lumânărilor.

Își aminti de bunica ei.

Și își continuă drumul.

Umbrele se retrăgeau.

Cu fiecare pas, drumul devenea mai luminos.

---

CAPITOLUL V

Împărăția Regelui de Aur

Dincolo de Valea Umbrelor se afla un palat.

Era construit din piatră albă.

Ferestrele erau împodobite cu mozaicuri.

Pe zidul principal se afla o imagine a unui pom uriaș.

În fața palatului stătea un rege.

Purta o coroană simplă și o mantie aurie.

— Maria, ai ajuns.

— Tu ești regele acestei țări?

— Nu sunt stăpânul ei.

— Atunci cine este?

Regele ridică privirea spre cer.

— Adevăratul Împărat nu are nevoie de un tron făcut de oameni.

Maria tăcu.

Regele îi întinse un măr.

— Ia-l.

Maria privi fructul.

— Ce este?

— O alegere.

— Dacă îl mănânc?

— Vei primi ceea ce crezi că îți dorești.

Maria se gândi.

— Și dacă nu îl mănânc?

— Vei rămâne ceea ce ești.

Maria puse mărul înapoi.

— Atunci nu-l vreau.

Regele zâmbi.

— Ai trecut prima încercare.

---

CAPITOLUL VI

Pomul Vieții

Maria urcă muntele.

Teofil zbura înainte.

În cele din urmă ajunseră într-o vale ascunsă.

În centrul ei se afla un singur pom.

Nu era cel mai mare.

Nu avea cele mai strălucitoare fructe.

Nu era făcut din aur.

Era simplu.

Dar din ramurile lui se răspândea o lumină blândă.

Maria se apropie.

Pe trunchi era sculptată o cruce.

Sub cruce scria:

„Viața adevărată nu se păstrează pentru sine.”

Maria puse mâna pe trunchi.

Pomul începu să lumineze.

În fața ei apărură imagini.

Văzu oameni care iertau.

Oameni care ajutau.

Oameni care plângeau, dar continuau să spere.

Văzu copii care împărțeau pâinea.

Văzu bătrâni care se rugau.

Văzu oameni singuri care primeau un cuvânt bun.

Maria înțelese.

Pomul Vieții nu era doar un loc.

Era un simbol.

Viața adevărată creștea atunci când omul o dăruia altora.

Atunci o voce se auzi:

— Maria.

— Da?

— Ce ai învățat?

Maria răspunse:

— Că lumina nu este făcută pentru a fi ascunsă.

---

CAPITOLUL VII

Întoarcerea

Teofil o conduse înapoi.

Când Maria ajunse la pomul de la marginea pădurii, în trunchiul lui apăruse din nou ușa.

— Trebuie să plec? întrebă Maria.

— Da.

— Te voi mai vedea?

Teofil zâmbi.

— Ori de câte ori îți vei aminti ceea ce ai învățat.

Maria trecu prin ușă.

Într-o clipă se afla din nou în pădure.

Era dimineață.

Clopotul bisericii bătea.

Maria alergă spre sat.

Când ajunse acasă, cartea bunicii era încă pe masă.

O deschise.

Desenul pomului dispăruse.

În locul lui era o singură propoziție:

„Cea mai îndepărtată călătorie este cea spre propria inimă.”

Maria zâmbi.

Începuse să înțeleagă.

Țara Pomilor nu fusese doar o lume fantastică.

Fusese o călătorie prin propriile ei frici, alegeri și speranțe.

---

EPILOG

Pomul care a rămas

Anii au trecut.

Maria nu a uitat niciodată Țara Pomilor.

În fiecare primăvară, când pomii satului înfloreau, ea mergea la biserică.

Într-o zi, copiii satului au întrebat-o:

— Maria, există cu adevărat Țara Pomilor?

Maria privi spre pădure.

Apoi spre biserică.

— Poate că există mai aproape decât credeți.

— Unde?

Maria zâmbi.

— În locul în care omul învață să nu se teamă de lumină.

Copiii nu înțeleseră pe deplin.

Dar Maria știa.

Știa că lumea poate fi plină de drumuri care se despart.

Unele duc spre bogăție.

Altele spre putere.

Altele spre faimă.

Dar există un drum care nu strălucește prin aur și nu promite slavă.

Drumul credinței.

Iar la capătul lui nu se află o coroană făcută de oameni.

Se află lumina.

În fiecare primăvară, în mijlocul pădurii, pomul cel bătrân înflorea.

Nimeni din sat nu știa de ce.

Dar într-o dimineață, Maria a găsit pe o ramură o mică pasăre albă.

Avea la gât o cruciuliță.

Maria zâmbi.

— Teofil...

Pasărea cântă.

Și pentru o clipă, printre ramuri, Maria văzu din nou lumina aurie a Țării Pomilor.

Apoi totul dispăru.

Rămase doar vântul.

Și glasul clopotului.

Dong!

Maria închise ochii.

Iar în inima ei înțelese ultimul adevăr al călătoriei:

Omul poate pierde multe drumuri, poate rătăci prin multe păduri și poate trece prin multe încercări, dar cât timp caută lumina, nu este niciodată cu adevărat pierdut.

Și astfel începu legenda Mariei în Țara Pomilor.

O legendă despre curaj.

Despre iertare.

Despre credință.

Despre lumină.

Și despre un pom care, într-o lume ascunsă dincolo de toate drumurile, continua să înflorească.

Sfârșit.

Kitty era cuminte. 

Kitty mi-a părut întotdeauna o mâță înțeleaptă. Mă uitam câteodată la ea, așa, pe furiș cu coada ochiului, fără să mă vadă, încercând s-o deslușesc, să înțeleg ce era în mintea ei, să privesc lumea prin ochii ei mari, adânci și albaștri de cadână.

Am adus-o dintr-o familie de colegi ce se pregăteau să migreze definitiv în Canada, și care n-aveau posibilitatea să plece cu mâța după ei, așa că, am luat-o cu tot cu accesorii: copăcel de ascuțit gheruțele, străchinuțe pentru mâncare și apă, litieră, mă rog, tot ceea ce-i trebe unei mâțe crescută numai în casă... avea numai câteva luni...

La început, Kitty a fost, normal, speriată de noua casă, de noi, o simțeam respingându-ne orice eforturi din partea noastră de a o face să se simtă binevenită în căminul nostru, încă jinduia după vechii stăpâni, așteptându-i să vie după ea înapoi, refuzând să accepte noua realitate, neînțelegând greșeala pentru care fusese atât de aspru pedepsită.

Am găsit-o de multe ori foindu-se pe lângă ușa de la intrare, mieunând slab, frângându-ne inimile cu disperarea ei, apoi, se alinta, din vârful mustăților, până în vârful cozii ei de mâță persană, frecându-se de copăcelul ei, încercând să reție cât mai mult posibil din mirosul foștilor stăpâni, disperată să nu-i uite și să-și aducă aminte de dragostea lor, de viața lor petrecută împreună...

Și nouă ne era din ce în ce mai dragă, cu toate că amândoi aveam mâinile zgâriate, fin, de gheruțele neîndurătoare, așteptând răbdători, ziua în care Kitty avea să ne accepte și să ne iubească la rându-i. Ne amuza teribil cu alura ei prețioasă de domnișorică de pension, cu blănița ei pufoasă, gulerașul ei alb până sub bărbiță, năsucul roz, lăbuțele roz încălțate cu cipici albi, și mai ales cu coada ei lungă și stufoasă de care era absolut mândră și pe care și-o îngrijea cât era ziulica de lungă, chiar obsesiv aș putea spune...

Altminteri, era cuminte, nu făcea cine știe ce obrăznicii, doar că ne băga deseori în spaime când o scăpam pe balcon, unde ea făcea echilibristică pe marginea exterioară și îngustă cât o palmă a balconului, plimbându-se grațios ca o fantomă, deasupra hăului, și, probabil râzând în sinea ei de fețele noastre îngrijorate și albe...

Era haioasă rău, când se cățăra în vârful copăcelului ei din care îmi privea jumătatea cum trebăluia prin bucătărioara noastră mică, așteptând răbdătoare o aripioară fiartă de pui, sau niște cronțonele drept premiu pentru cumințenia ei desăvârșită.

Și, da, într-o bună zi, a început să toarcă sub mângâierile noastre și am știut de-atunci, că mâța a devenit piesa noastră de echilibru în casă, doar trebuia să-și pornească motorașul de sub bărbiță și lucrurile se calmau și se relaxau instantaneu, unde eram noi, era și ea ca o umbră, dacă noi dormeam, ea ne supraveghea cu răbdare și grijă maternă, nu ne deranja somnul câtuși de puțin, proiectându-și existența în funcție de programul nostru.

Îi plăcea grozav, să-mi steie în brațe atunci când lucram la calculator, chiar trăgea, mulțămită un puiț bun de somn, dând doar din vârful cozii, leneș, spunându-mi că se va da jos doar dacă-mi amorțeau picioarele. Iar eu lucram, iar ea torcea, în casă era liniște și pace, și fiecare dintre noi reușeam cumva, să ajungem la același numitor comun: ne eram suficienți și de folos unii altora.

Desigur, avea și momente când dădea în mintea copiilor: atunci când serveam pește la masă, pacea și liniștea casei se frângea brusc ca o pâine prea bine coaptă, nu era chip s-o mai liniștești decât cu o bucată mare de pește fără oase, sau cu întreaga pieliță curățată de solzi, pasămite îi plăcea grozav untura de pește după care se dădea în vânt, și era în stare să te ridice de la masă dacă nu-și primea la timp porția...

Cel mai adesea, o surprindeam că-i plăcea să se cațere pe spătarul înalt al canapelei de pluș maro, de unde privea încântată agitația noastră prin casă, atunci când trebăluiam făcând curat sau pregătindu-ne să plecăm la serviciu. Ea ne aștepta cuminte, moțăind toată ziua, fără să protesteze că o lăsam singură, fiindcă sărea pe pervazul ferestrei de la dormitor, de unde se uita curioasă afară, la păsări, porumbei sau alte lighioane care ne tranzitau vecinătatea, fiind un vașnic înger păzitor al căminului nostru.

Și drept urmare pentru tot confortul pe care ni l-a oferit atâta vreme cât a trăit sub acoperișul casei noastre, Kitty a primit binecuvântarea raiului șoricesc odată cu haloul și aripile de înger. Fiindcă noi n-am știut că eram ocrotiți de un înger care a luat forma unei pisici persane cu ochi de cadână, mari și albaștri, ce se alinta de picioarele noastre, din vârful mustăților și până la vârful cozii, torcând și mulțumindu-ne pentru viața frumoasă și tihnită pe care i-am oferit-o. 

Da, Kitty a fost o mâță cuminte.

LA ALTARUL CU IUBIRE FIECARE REVENIM…

Pe un drum lung am venit să-mi revăd părinții și casa cu liliacul străjer lângă cerdac.

Îi îmbrățișez simțindu-le bătăile inimii de bucurie că am venit, îi întreb ce mai fac , cum se simt, apoi le aud glasul domol:

- Suntem bine, nu-ți face griji. Dar tu, ești sănătos, nepotul, nora Lidia sunt bine? La serviciu cum este, te-ai învoit?. Noi ți-am pregătit ceva bucate să iei cu tine,printre care și dulceață de nuci, așa cum ii place nepotului Cozmin. Drumul cu mașina te-a costat mult , vrem din economiile noastre să-ți dăm ceva bani pentru benzină.

- Dragii mei, noi suntem bine. Bucatele pregătite, vă mulțumesc și le iau cu drag, dar banii păstrați pentru voi, știu că vă este pensia mică…De aceea eu v-am adus ceva bani să vă mai rezolvați din nevoi.

Bătrânii se privesc unul pe altul :

- Mulțumesc băiatul mamei , îi vom păstra, dacă ne ajută bunul Dumnezeu să mai trăim ,ne cumpărăm în toamnă lemne,tare s-au scumpit si oasele noastre nu mai pot să stea in frig.

Am simțit dorința iar să-i îmbrățișez…Zilele în care am rămas lângă ei, mai mult am vorbit din priviri și îmbrățișări.

- Doamne! O minune sunt părinții! Îți mulțumesc că mi i-ai dăruit . Timpul a trecut repede. La plecare amândoi îmi repetă să mai vin, să vină și nepotul și nora Lidia, poate atunci va fi înflorit liliacul, florile care-i plac ei.

Ținându-le mâna lor în mâna mea le-am spus că vom reveni așa cum obișnuim de sfânta sărbătoare a Învierii. Un zâmbet, ce-i întinerea, le-a înseninat fața. Tata si mama, ajutați de baston merg de la poartă spre cerdacul casei să privească de acolo mașina care încet,încet se-ndepărta …

Cu glas domol, bătrânul murmură: Drum bun dragul tatei, să te ajute Dumnezeu.

Doamne ce mult ne iubești

Frumosul , zilnic ni-l dăruiești

Chiar dacă întunecat e cerul

Cu stele ni l-ai luminat,

Chiar dacă negru e pământul

Pentru noi cu flori l-ai colorat,

Chiar și pe cruce însângerat

Pe omeni, totuși i-ai iertat…

Chiar dacă uneori ne dojenești

Și-atunci…Și-atunci Doamne, ne iubești…

Mă apropiam de casă și-n gând încă mai aveam îmbrățișarea și privirea lor la plecarea mea…Am oprit mașina să citesc în calendar când este sfânta zi a Învierii și câte zile mai sunt până atunci.

Lidia si Cozmin m-au primit bucuroși, întrebându-mă ce fac bunii și dacă le-am spus că de sărbătorea Învierii, vom veni toți trei la casa cu cerdac și liliacul străjerul ei…

-Cum ești?
-Sunt bine... Sunt bine! Da' de ce-ntrebi?
-Că te-am văzut așa mai... preocupat..., îmi zice el cu seriozitate și preocupare sinceră în glas.
-A, nu... Da' nu pot fi tot timpul soare!, am replicat eu râzând.
-Ce vrei să faci azi?
-Nu știu... E încă dimineață. Să zbor..., am zis eu cu oboseală în glas.
-Atunci... zboară!

Și... am zburat. 

Până la Viena. Un zbor de vreo oră și jumătate. Am închis ochii către înaltul norilor, strivind răsăritul îndărătul pleoapelor mele, încercând să rețin, pentru mai târziu, marginea lor zdrențuită în aurul pur al acelei dimineți.

Aeroport, forfotă, apăsare... Odată desfăcut acest nod gordian, am ajuns la cazare... În timp ce jumătatea mea de măr dimpreună cu păpădia noastră, inspectau locația, eu am înarmat camera foto și video pentru a doua zi, am marcat pe hartă locația noastră cu "X", arătându-ți:

-Aici suntem. Vezi? Nu departe de unde suntem, ieși în bulevardul ăsta mare, treci podul peste Dunăre, mai mergi pe jos cale de vreo două stații, nu e departe!, și ajungi la Steffl - Catedrala gotică a Sfântului Ștefan -, da știu, mi-ai mai zis să nu uit să fac poză cu zoom la ghiuleaua turcească de la 1683 încastrată în zidul înnegrit... 

Am uitat... Îmbătat de frumusețea sobră a catedralei, am uitat... Mă iartă...

Dar n-am uitat să fac poze sau să filmez cât am putut, până la epuizarea bateriilor de la camera de filmat, Ringstrasse, Hofburg, cu comorile lui fantastice, apartamentele împărătesei Sissi și ale împăratului Josef, arta barocului neoclasic îmbinată subtil cu firul subțire, istoric, al Ariadnei...

Apoi, plimbare cu trăsura către Michael Platz - la bulevard, birjar, la bulevard! - KHM Muzeum, palatele împărătesei Maria Tereza, Schonbrunn, înghețată și ștrudele servite la Gloriette, după ce aproape ne-am istovit sufletele urcând dealul, nu înainte să ne răcorim picioarele în bazinul fântânei arteziene de la poalele lui...

Da... Ți-am ascultat sfatul și am servit celebrele șnițele de la Figlmüller at Wollzeile, fiindcă am făcut rezervare din timp, da, am "tras" și un șnaps de caise, și nu am uitat să cerem la pachet ce nu am putut să mâncăm, având în vedere șnițelele pantagruelice, chiar fiind o tradiție în acest sens...

Și desigur îți aduci aminte, că am lăsat punga de gunoi lângă tomberoane, fiindcă acestea erau închise neștiind că există un program, în ocara unui gunoier, din care am înțeles cu germana mea săracă, că nu am "retziclieren" bine gunoiul...

-Ei bine, cum a fost?, m-ai întrebat ca și cum n-ai ști...
-Repede! A trecut prea repede!, zic eu ocupat fiind să pun în ghiveci, crenguța firavă de iederă pe care am cules-o din gradina botanică a Hofburgului...
-Ai descărcat pozele și filmele?
-Da! Vrei să ne uităm împreună în weekend? Am multe să-ți povestesc, cum a fost zborul, ce culoare frumoasă are Schonbrunn-ul, și apusul de soare peste cupola înverzită a bisericii Peter Kirche...
-Știu... Am fost acolo...

Închid ochii și caut îndărătul pleoapelor mele, acel răsărit de soare. Între timp, iedera a crescut mare și s-a întins îmbrăcând peretele sufletului meu...