Zbor

Acu' vreo trei-patru ani în urmă, surfam netu', căutând... amintiri. Fotografii, instantanee ale unor locuri, oameni și lucruri, care, în timp, au apucat să se prăpădească... Știi cum e... Mă-apuca așa, amocul de-odată și cu alean la inimă, mă uitam pe un site cu ceasuri mecanice, de mână, de vânzare...

Nu căutam ceva anume, doar admiram ceasurile analogice, demodate, - cine mai poartă la mână, în ziua de astăzi, așa ceva? În era ceasurilor smart, capabile să-ți ia tensiunea, să-ți numere pașii, să-ți spuie cine te sună pe telefon, eu am rămas demodat, încăpățânându-mă să port un ceas mecanic, care să-mi ticăie, discret, în urechi, clipa...

Deodată văd un ceas, mic, rusesc, marca Wostok, cu carcasă din inox și care avea ecranul interior din argint filigranat în arabescuri, cu orar, minutar și secundar de culoare neagră... Secundarul era atât de subțire, cât un fir de păr, iar orele erau sugerate de niște liniuțe mici argintii, care contrastau plăcut sub geamul de plexiglas, ușor bombat...

N-avea curea, dar era perfect funcționabil, fusese de curând servisat și nu costa foarte mult... Fără să mai stau prea mult pe gânduri am lansat comanda... 

Ciudată este mintea umană câteodată... Cum se poate ca imaginea unui ceas să se substituie unui trigger asupra unei amintiri de mult uitată, peste care s-a așezat generos praful trecerii anilor...

Am oftat ușor și mi-am amintit că pe când aveam vreo paisprezece ani, rupeam pielea de pe ai mei, să-mi cumpere și mie un ceas; toți prietenii mei aveau câte unul, era chiar o concurență care avea ceasul cel mai fain, de marcă și care să afișeze ora cu o precizie cât mai mare...

Așa că într-o zi, după ce ai mei primiseră chenzina, am plecat la "Universal" și dintre toate ceasurile afișate frumos în cutiuțe de carton de diferite culori, am ales un ceas mic din inox, marca Wostok, cu ecran din argint filigranat și secundar negru, subțire cât firul de păr... 

Erau acolo diferite ceasuri, de diferite mărci: Pobeda, Raketa, Orex, Polijot, Zarea dar mie mi-au plăcut cele rusești din gama Wostok, fiindcă știam de la colegii mei, că marca aceea fusese creată special pentru aviatorii ruși și erau foarte populare printre aceștia, întrucât ceasurile chiar aveau un design atrăgător, cu mecanisme precise și robuste, erau ultra plate, iar geamul de plexic ușor bombat, le dădeau un aer boem, bărbătesc, de super eroi...

Am purtat acel ceas mulți ani, luându-l peste tot cu mine... Aveam multă grijă de el, fiindcă pentru mine ceasul acela reprezenta mai mult decât o bijuterie prețioasă... Era tovarășul meu de suferință, care îmi număra clipele amare, ștergându-le din memoria mea cu fiecare ticăit discret, aproape ca o șoaptă care îmi tot repeta mecanic, că toate or să fie bine cândva...

Am plecat în armată și cu inima grea, am decis să pun ceasul în cutia lui de carton, pe care am așezat-o cu grijă în sertarul meu de birou. Tovarășul meu trebuia să mă aștepte. După o vreme, am terminat armata și mi-am regăsit ceasul cuminte, adormit, așteptându-mă acolo unde l-am lăsat. 

L-am ridicat din cutia lui, i-am întors de câteva ori cheița, dar secundarul refuza cu încăpățânare să se miște... Ceasul meu adormise de tot, probabil că așteptarea fusese mult prea grea pentru el... I-am privit îndelung arabescurile argintate și l-am pus înapoi în cutia lui, apoi... anii au trecut și am uitat cu totul de el...

Apoi într-o bună zi, curierul a sunat la ușă, i-am deschis, iar el mi-a înmânat un pachețel mic. Cu mâinile tremurânde, am desfăcut hârtia și dintr-o cutiuță, am cules cu vârfurile degetelor ceasul pe care îl comandasem. Era exact ca ceasul pe care îl avusesem cândva în copilărie, același model cu aceleași arabescuri de argint. 

Am întors cu emoție cheița și... minune!, secundarul a început să se miște sacadat, scoțând ticăitul șoptit atât de familiar mie, ecoul atâtor clipe care s-au trecut...

Însă, de Crăciun, am primit de la copii mei un ceas, tot mecanic, marca Seizmont, un ceas superb de tip skeleton, semi-automatic. Este un ceas scump, care și el îmi ticăie duios amintirea acelor clipe frumoase. Dar este un "alt" ticăit, din prezent. Ticăitul Wostok-ului este din "trecut". 

Ceasul Seizmont skeleton este vizibil, deschis, mecanismul se arată fără rușine. Îl port cu mare plăcere și văd cum rotițele lucrează - e viață la vedere. E darul copiilor mei, e continuitate, e "acum".

În schimb, Wostok-ul e închis. Cadran plin, mecanică ascunsă, ticăit interior. Nu arată cum funcționează - doar îmi șoptește că funcționează. El nu e demonstrație. E memorie.

Da, sunt două ticăituri diferite. Unul e vertical: prezentul care merge înainte.
Celălalt e adânc: trecutul care încă respiră în mine. Skeleton-ul îmi spune: "Uite cum trece timpul." Wostok-ul îmi spune: "Uite că timpul a trecut." 

Și mai e ceva subtil: ceasul primit cadou are încărcătura afectivă a momentului - bucuria copiilor, surpriza, Crăciunul. Cel vechi are încărcătura devenirii mele. A crescut odată cu mine. Nu concurează. Nu se înlocuiesc, ci se completează. Unul îmi amintește cine am fost. Celălalt îmi arată cine sunt acum. Și le aud diferit pentru că în mine există două camere: una a memoriei și una a prezentului.

Prin urmare, ambele ceasuri au valoare sentimentală pentru mine. Nu preț, nu mecanism, nu specificații tehnice. Valoare. Sentiment. Și asta pentru că ceasurile mecanice sunt poate singurele obiecte care nu doar măsoară timpul, ci îl și întruchipează. Ele funcționează doar dacă sunt mișcate, purtate, întoarse. Ca relațiile.
Iar eu le pot purta pe rând, nu ca pe simple accesorii, ci ca pe stări, rămânând  recunoscător și pentru "înapoi", dar mai ales și pentru "înainte".

Cu alte cuvinte am înțeles că Wostok-ul nu e cu nimic mai prejos decât Seizmont-ul. Sunt epoci diferite, dar măsoară secunda la fel, chiar dacă cu glas diferit. Wostok îmi vorbește despre devenire, despre drum, despre mine cel de atunci - poate mai tânăr, poate mai visător, poate mai grăbit.
Seizmont îmi vorbește despre rod, despre familie, despre faptul că timpul a lucrat frumos în viața mea.

Unul e rădăcină. Celălalt e ramură. Și ambele sunt din același trunchi de copac.

Un ceas mecanic poartă în el un adevăr simplu: indiferent de marcă, mecanismul bate constant, cu aceeași disciplină și nu contează că mecanismul îi este mai nou sau mai vechi, el nu măsoară doar timpul. Îl frământă. Îl mestecă. Îl transformă în sunet mic de balansier. Iar sunetul acela șoptit al balansierului e una dintre cele mai intime experiențe mecanice. Nu e zgomot - e respirație. Ceasurile mecanice nu ticăie tare; ele murmură, șoptindu-mi secunda la încheietură. 

Și poate că secunda este aceeași unitate. Dar conținutul ei se schimbă. În tinerețe, o secundă era nerăbdare. Acum, o secundă e prețuire.

La fel și omul. Epocile se schimbă. Glasul se schimbă. Dar esența - ritmul interior - rămâne: "Nu mă grăbesc. Timpul nu trebuie alergat."

    De știi că-n brazdă ai semănat doar grâu,
    Nu te aștepți să strângi în snopi secară,
    Din ochi durerea-n stele curge ca un râu,
    Și-n holdă strălucește-amurgul de aseară...
    
    Eu am crescut în umbra sfintelor icoane,
    Ce tremurau Lumina-n tindă, cu blândețe,
    Învăluind cuvintele pe creștet de oceane,
    Pe care le-am rostit cu dor la bătrânețe...
    
    Căci știu că sunt vegheat din înălțimi celeste,
    De sfinții mei cu fețe veșnic triste și umile,
    Să nu mă pierd fără să scriu a lor poveste,
    Ce-mi stăruie în suflet, în minte și în zile...

Într-o zi vine acasă taică-miu cu o veste grozavă: în orașul nostru, la casa de cultură, va performa orchestra radioteleviziunii, condusă de maestrul dirijor George V., pianistă fiind Ilinca D.. Era spre final de stagiune, iar orchestra va interpreta concertul pentru pian și orchestră numărul 1 de Ceaikovsky.

Pentru orășelul nostru muncitoresc, să cânte o orchestră la casa de cultură, chiar era un eveniment unic, extraordinar, că la noi, cam odată la două săptămâni, în foișorul parcului cânta o fanfară obosită de vreme, cam asta era toată mișcarea muzicală în urbe, și cum ne-cum, taică-miu făcusese rost de două bilete: 

-Dacă vreți, puteți merge voi doi. Eu nu sunt meloman, așa că...

Aveam vreo paișpe ani și nu mai fusesem niciodată la vreun concert de muzică clasică, așa că am rupt pielea de pe maică-mea să mergem și noi doi la concert! Trebuia să mergem, să am și eu parte de o asemenea experiență, dar maică-mea avea îndoieli: că-i trebuie ținută, vizita la coafor costă, eu n-avem cravată, și nici costum, nu te poți duce îmbrăcat oricum, etc... 

Am început să mă milogesc și în disperare de cauză să caut soluții: uite, poți îmbrăca costumașul pe care l-ai purtat astă toamnă la cununia civilă a lui X, iar eu pot împrumuta o cravată de la tata, cum care, cea bleu cu dungi albe și ancore bleumarin marinărești, cât despre costum, pot să găsesc un sacou de împrumut de la vreun prieten sau vecin de-o vârstă cu mine, nu-ți face griji pentru coafor, nu se poate să lipsim, când o să mai avem noi parte de așa ceva?

Într-un final, am izbutit:
-Of! Mergem, numai taci, că-mi dai dureri de  cap!, ai tu noroc că-i sâmbăta după-amiază! Și oricum vroiam să merg, că și Coca și-a luat bilete pentru ea și finul, așa că... 

Am început să țopăi de bucurie, sporind și mai mult migrena maică-mii. Pe vremea aceea ascultam la radio muzică clasică, - că în rest nu prea aveai ce s-auzi -, dar chiar erau câteva emisiuni care, fără prea multe pretenții, difuzau înregistrări ale unor concerte celebre sau interpreți cunoscuți. Astfel, am ascultat Bach, Mozart, Beethoven, Chopin sau alți clasici precum Liszt sau Rahmaninov... deci cunoșteam concertul pentru pian și orchestră numărul 1 al lui Ceaikovsky, dar să-l asculți și vedea live, era cu totul altceva...

Desigur că am făcut rost și de un sacou bărbătesc, de la un prieten vecin cu noi, îl purtase doar o singură dată la o nuntă și era făcut dintr-un reiat bleumarin ce se asorta de minune cu brăcinarii mei de stofă neagră, dar în schimb puțea teribil a naftalină, de a trebuit să-l țin pe balcon vrei două zile ca să scot mirosul din el!

Apoi, a sosit și mult așteptata sâmbătă! Toată lumea bună din oraș, se afla la țol festiv în foaierul casei de cultură, iar mie-mi bătea inima cu putere, eram din cale-afară de emoționat, fusesem instruit cu..., mai degrabă ce-avem voie să fac, decât să nu fac, trebuia doar să respir, să vorbesc numai întrebat. Doamne ferește!, să mă apuce să aplaud aiurea, să dea naiba să mă faci de râs că dracii te găsește!

Așa că stăteam cuminte, la locul meu, învăluit în fum dens de țigară și rumoare de fond, aproape că nu vedeam și nu auzeam nimic în jurul meu, doar scrumul de țigară scuturat din când în când de câte vreun domn important la scrumiera de aluminiu, lângă care avusesem nefericirea să ne găsim un loc în această mare de oameni prea parfumați și îmbrăcați fistichiu...

Dar, iată, luminile clipesc, iar lumea se îndreaptă către intrări, ordonată, disciplinată și sporovăind veselă, bună seara, bună seara, biletul dumneavoastră vă rog, rândul șaptesprezece, locurile cinci și șase, da, da, sunt pe mijloc, în zece minute se ridică cortina, vizionare plăcută...

Ne-am ocupat locurile, iar eu aveam palmele reci și umede de transpirație, inima îmi bătea cu putere, gata-gata să-mi  iasă afară din piept, și nu puteam să-mi iau ochii de la cortina grea, de catifea groasă, grena, care încă mai ascundea scena, de unde auzeam cum artiștii muzicieni își acordau ușor instrumentele...

Deodată, cortina se ridică ușor dezvăluind întreaga orchestră și în aplauzele frenetice, dinspre dreapta, intră maestrul dirijor îmbrăcat la frac cu papion de satin și mănuși albe! Evident că am aplaudat și eu, dar cu oarecare întârziere față de restul lumii, - știm noi de ce!, - maestrul se ridică pe podiumul lui, și întinzând mâna dreaptă, invită să intre pe scenă pianista care avea să performeze concertul numărul 1 al lui Ceaikovsky!  

Țin minte și acum, că era o femeie nu prea înaltă, slăbuță, cu părul șaten strâns într-un coc la spate și era îmbrăcată într-o rochie lungă până la pământ, de culoare galben-pai, cu mâneci semi-transparente, largi ca niște aripi, cusute cu o puzderie de paiete de aceeași culoare galbenă; se așeză cu grație la pian, și îi trimise maestrului o privire plină de înțeles: este gata...

Luminile se sting, se face liniște, cineva din sală tușește reținut, iar scena devine o insulă scăldată de lumină într-o mare de întuneric... 

Primele acorduri se aud ademenite de bagheta magica a dirijorului, precum niște cai andaluzi care năvălesc înspre noi răsărind dinspre o margine de pădure întunecată, tropotul lor fiind nestăvilit chiar sub bagheta maestrului, aproape scăpați din control...

Brusc, pianul precum un armăsar negru lucios, mândru, preia conducerea hergheliei, potolind colbul, viorile suspină duios fiind umbra prelungită a pianului, iar mie-mi părea că mâinile pianistei au devenit, iată, aripi scânteietoare, întocmai ca o pasăre gata să zboare deodată cu timpanele care tunau înfundat undeva în spate, vestind furtuna care se amestecă atât de minunat în coamele învolburate...

Ca la un semn, armăsarul dimpreună cu herghelia se opresc brusc stârnind colbul unor flaute, care, în șoaptă, ne grăiesc despre amurgul care oricum va opri ploaia și caii deopotrivă, luna se ridică mândră și palidă ca o regină în sunetele triumfale ale trompetelor, iar armăsarul cel negru, neastâmpărat, o pornește din nou la galop, mai repede, tot mai repede... Pianista cu ochii închiși ascultă și ea tropotul sacadat și jucăuș care îmi amplifică emoțiile, mă simt strivit în fotoliul de pluș de toată această scenă impunătoare, de îngemănarea această minunată între instrumente, de aceste sunete care se împlinesc într-un iureș când în crescendo, când în allegro non troppo, un ritm grăbit, dar nu iute până la fugă...

Apoi urmează focul calm al răsăritului, caii s-au liniștit și stau strânși laolaltă, din coamele lor se ridică aburi străvezii, au trecut cu bine furtuna, viorile suspină duios iar flautele încep să plângă încet, doar murgul cel negru nechează puternic pentru ultima dată tulburând liniștea dimineții, răpus de primele raze de soare... Pasărea cea galbenă părea că și-a luat zborul și ea...

Luminile se aprind, iar spectatorii izbucnesc frenetic în aplauze care au durat minute în șir, toată lumea aplaudă ridicată în picioare, din când în când se aude care un bravo! entuziast, iar maestrul dirijor împreună cu pianista se înclină în fața noastră triumfali, primind elogiul sub forma unor coșuri mari, pline cu garoafe roșii ca sângele...

-Ti-a plăcut? De ce-ți sclipesc ochii așa? Ai pățit ceva?, întreabă impacientată mama.

-N-am nimica! Doar că... armăsarul a murit!

-Ce armăsar, mă! Ai febră?... îmi pune ea mâna iute pe frunte...

Copleșit, răspund cu glas stins:
-N-am nimica!, doar că încă-l mai văd galopând, acolo, pe scenă...

Multe, puține, ușoare sau grele, în roșu cuvânt,
Le-am așezat pe toate, cum au venit și sunt,
Așternând într-al devenirii mele aspru înscris,
Ceea ce viața mi-a dat și promis...

Dar Doamne, spune-mi te rog cu ce-am greșit,
Scriindu-mă pe mine din zori și până în asfințit?
Scăldat în iubire, de ploaie și soare și flori,
M-am destrămat și reclădit de-atâtea ori...

Căci am ales să nu mă risipesc pe mine,
În slove neînțelese și care-mi sunt străine,
Să-mi amintesc salcâmii cum năvălesc în floare,
De alte primăveri ce s-au trecut și strălucit în soare...

    Să creşti. 
    Drept, vertical. 
    Fără poticnirea 
    Nodului gordian. 
    
    Să zbori. 
    Dincolo de nori. 
    Strălucind fără seamăn 
    În primii zori de zi. 
    
    Să iubeşti. 
    Dăruindu-te cu totul. 
    Sperând la ticnire 
    Şi înfierând trădarea. 
    
    Să urăşti. 
    Pe răi şi prostia. 
    Dispreţuind ispitele 
    Parfumate şi dulci. 
    
    Să scrii. 
    Cu cretă pe frunte. 
    Cu suflet pe cer 
    Şi sânge pe ţărână.
    
    Să mori. 
    Cu fiecare cuvânt. 
    Scris sau spus 
    În fiecare clipă. 
    
    Să fii.

    Toate aceste cuvinte, în care ne regăsim,
    reduşi la aceleaşi tăceri, 
    toate aceste cuvinte, ce lasă în noi, 
    urme adânci, ce nu vor trece niciodată, 
    toate aceste cuvinte, ca nişte frunze,
    căzând fără rost...
   

    Cuvinte, ca nişte păsări speriate,
    zburând către înaltul fără cântec, 
    fără formă, fără suflet…
    cuvinte, ca nişte mâini întinse,
    cerşind milă...

    Inutile cuvinte,
    de-acum am să tac...

De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul. 

Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească. 

Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.

Motorcykeltur

Den dag då Cecilia fick sin A-licens har hennes liv tagit en intressant vändning. Hon hade det också för kategorierna B och C, men för A är det verkligen en ny upplevelse för henne. Provet var påfrestande, särskilt den på rutten, men ansträngningen belönades med friheten att fisa var hon ville, när som helst, när som helst på dygnet. Det enda hindret för hennes frihet är det faktum att motorcykeln inte har något krok. Varför skulle Cecilia behöva en anknytning? Bra fråga...tja, jag vet inte, kanske att bära henne shopping från marknaden, att gå sin son på fälten för att titta på fälten, för att njuta av bilden av ängarna prickade med maskrosor och många andra idylliska landskap , för att hämta sin madrass från Jysk och lägga den (en del av den i bilagan). Missförstå henne inte, Cecilia är en praktisk person, hon ser fästet som en förlängning av motorcykeln, som om hon körde bilen och det fanns ett baksäte, att det för tillfället känns som en bil med bara två. Cecilia ser saker i perspektiv och åker motorcykel till närmaste bilservice.

Hon pratar med experterna där, de visar henne alternativen, priset för varje fästmodell. Cecilia sitter och tittar över listan med fästmodeller. Med en viktning av alla priser väljer hon det fäste som tycktes henne vara billigast. Mannen frågar henne om hon är säker på att det är den hon vill ha, att flera kunder klagade efter att ha köpt den, att den måste lossas helt från motorcykeln, att de inte kunde lita på att den skulle bära människor, föremål, att det bara var bråkade mycket (så mycket om ingenting), att de ångrade att de köpte det, att de var tvungna att gå till tjänsten flera gånger, som vanligt, och så vidare. Cecilia, fast övertygad om att det var den hon ville ha, sa att hon hade bestämt sig och ingenting och ingen kunde ändra hennes preferens. Ägaren till bilservicen höll med henne och beställde en modell som liknade fästet, men som var av högre kvalitet. Den fick vänta tills den var hennes, för den kom från Holland. Cecilia hade ingen brådska, hon var superglad över att hennes motorcykel skulle ha ett fäste ändå. Som tur var var hon väldigt pigg, hon behövde inga fler vitaminer, hon sov inte på nätterna heller, av för mycket extas att kanske biltjänstens ägare ringer henne för att komma och hämta sin attaché.

En månad senare får hon ett mejl från biltjänsten om att delen är klar och kan följa med motorcykeln för att fixa den i sidorna. Cecilia kom med några mörka ringar, för länge hade hon hoppats på att vara redo på kortast möjliga tid. Han skulle gå in på majsfältet tre gånger. Men det är okej, han led ingenting, han kom säkert till biltjänsten. Männen där passade den åt honom, den passade bra, den vinglade inte, det fanns inget att misstänka. Åtminstone trodde Cecilia det vid första anblicken. Men han åkte inte ens motorcykel med fäste för att se hur själva upplevelsen känns. Han startade motorcykeln för att åka hem. På vägen hem kände hon att fästet var lite svårt att bära, att motorcykeln blev svårare att hantera på grund av det, speciellt när hon skulle svänga, vänster, höger, var hon behövde. Hon låter dock inte detta avskräcka henne, hon går hela tiden med attachén, tills en ganska tragisk händelse får henne att ändra uppfattning.

En varm augustikväll gick han och handlade på stormarknaden i området. Efter att ha fått allt han behövde för att göra lasagnen lade han påsen med de köpta produkterna i bilagan. Hon lämnade butiksparkeringen, när hon gick på en gropig väg, eftersom hon bor i utkanten och det är så vägarna är, vid ett tillfälle kände hon något konstigt, som om förlängningen hon bar hade lossnat. Han hade inte alls fel. Attachén anlände till majsfältet, alla hennes produkter fanns på slätten. Hur kan hon fortfarande förbereda Dr. Oetkers lasagne under dessa förhållanden? Cecilia blev förstummad, hon tänkte att det i stället för väskan lika gärna kunde ha varit en person. Hon gillade inte konsekvenserna av sin hänsynslösa lust, så hon annonserade i lokalpressen, sålde attachén till ett orimligt pris och köpte en färdig lasagne för pengarna.

            cap. 4

      Am fost impresionată de eleganța și luxul hotelului.Camere frumos mobilate, lustre bogate,

tablouri cu rame aurite, perdele fine. În baie nu știam unde să mă uit. Gresie, faianță, chiuvetă 

de un albastru odihnitor, hârtie, șervețele, prosoabele toate în culori sinilii, încălzirea prin pardoseală,

o plăcere să mergi cu picioarele goale pe gresie. Mă uitam la Rodica și ea rămăsese fără cuvinte.

     -Numai să vezi așa ceva, merită toată cheltuiala,Elena uită-te și ține minte, că nu o te mai întânlești

cu așa ceva.

     - Uite, de aceia e bine să mai pleci în excursii, să vezi cum trăîesc unii oameni.

     -Noi ne-am învățat cu puțin, suntem modești de nevoie.

     -Îmi place și admir așa o bogăție, dar nu-mi doresc. Îmi place casa mea așa  cum este și mă simt 

bine în ea.

     -Așa este, numai că m-a pus puțin pe gânduri.

     -Eu cred că am fost cazați în cel mai luxos hotel. Nu o fi în toate locațiile turistice...este și pentru reclamă...

vin turiști, din tot lagărul socialist...

     -Nu ne stă bine bine să facem politică, nu-i treaba noastră...Te pricepi să dai drumul la t. v. ? sunt curioasă 

ce programe au.Mergem la masa de seară...un meniu bogat, variat stropit cu tărie rusească, muzică fără dans.

A doua zi facem un tur de trei ore prin oraș, Natașa ne explică prin Sabina, unde să ne uităm și ce vedem.

În concluzie,orașul este foarte frumos, curat și plin de istorie. Ne-am întors la hotel și ne-am trezit în cameră 

cu vizitatori discreți, ei făceau parte din personal, ne întreabă dacă avem ceva de vânzare.Aici am vândut toate

hăinuțele de copii, am obținut un preț bun, acum aveam ruble și putem merge la cumpărături. A doua zi plecăm 

cu avionul la Tbilisi, capitala Republicii Georgia. Am fost cazați într-un cartier vechi, într-o zonă muntoasă cu 

străzi înguste, multe în pantă, ne temeam că autocarul o ia razna, dar aveam un șofer tare dibaci.Am vizitat 

punctele turistice recomandate, dar ce ne-a impresionat mult au fost așa zisele cotacombe în care s-a refugiat 

mare parte din populația orașului în ce de  al 2-lea război mondial. În oraș am fost martorii unor manifestări 

publice violente confruntare dintre manifestanți și armată .Ne-am nimerit în fața unui magazim, păream străini

atunci stăpânul ne-a tras în prăvălie și a pus obloanel, a aflat că suntem din România, s-a bucurat, ne-a omenit

și explicat că situația e foarte tensionată și se așteaptă schimbări radicale, mai trebuie o scântee.

     -Pasul următor a fost plecarea spre Bacu, capitala Republicii Adjerbaidan, pe malul mării Caspice, am nimerit 

tot într-o zonă veche a orașului pe o stradă pe care în timpul nopții mărșăluiau  soldații.Aici am stat mai mult, s-a 

anulat plecare la Erevan în Armenia fiindcă situația acolo era mai gravă. Ne-am împrietenit cu taximetrist de origine 

român care ne-a explicat că RUSIA este pe un vulcan de pulbere, doar nu se știe când va exploda.

     Excursia s-a terminat, ne întoarcem în țară cu trenul de la Kiev- Buc. Ne-am luat rămas bun de la Natașa cu regret...

Am rămas cu un gust amar...ce se va întâmpla cu marea Uniune Sonietică ? Tot lagărul socialist se cutremuă , dar nu 

vedeam și nu puteam înțelege că atunci când dușmanii își dau mâna ,când demolatorii vor să vândă pe nimic  o  țară în plin 

avânt, trădătorii vor căștiga Peste aceste frământări am trăit o dramă mai aproape de noi . Pe 10 septembrie  s-a scufundat 

vasul ce transporta aproape jumătate din-locuitorii com. Pisica ce plecau din Galați spre casă . Se auzeau țipete , urlete ....

vasul se scufundă ... vasul se scufundă... doar un suflețel de câțva anișori supra viețuiește , aruncat de un tată disperat ...

Să nu dai drumul la bidon, ține-l strâns cu amândoă mânuțe . Toți au murit înecați ....pe malul Dunării am aprins multe 

lumânări...iar noi ...oamenii...avem nevoie de o arcă mare....

                                                                 sfârșit

Dintotdeauna am fost fascinat de cultura asiatică, având o afinitate deosebită față de scrierea chinezească. Nu știu de ce, dar caracterele complicate, răsucite, întortocheate, m-au atras dintotdeauna și mă atrag în continuare în lumea lor. 

Desigur, chiar neștiind să le descifrez, am început de-a lungul timpului, să adun tot felul de scrieri, mici bijuterii de înțelepciune asiatică, scurte poeme, sau chiar caractere unice care pot exprima o idee amplă, ce a fost "înghesuită" într-o singură trăsătură de pensulă. Cred că tocmai de aici izvorăște uimirea mea: cum se poate să exprimi o idee întreagă scriind doar un singur caracter pe hârtie? Iar altcineva, dintr-o privire, să deslușească ideea prinsă în acel tipar răsucit!

Așa am întâlnit cel mai complex caracter chinezesc, "huang", care, pentru cine cunoaște acest tip de scriere, înseamnă: "Ploaia a căzut pe câmp ca să hrănească pământul, dragonul s-a înălțat către nori și s-a întors către palatul ceresc, iar cei trei phoenicși l-au urmat îndeaproape, iar vântul de munte a suflat printre doi munți, speriind o pereche de elani care aleargă în jur." 

Mi-am "tradus" în minte însemnătatea lui, și-am înțeles că zeii celești sunt milostivi cu pământul, trimițându-i ploaie rodnică și hrănind întreaga făptură, atunci când "dragonul" - care poate fi chiar însuși împăratul - s-a înălțat către nori, către raiul ceresc. El a fost urmat îndeaproape de cei trei "phoenicși" - însuși împărăteasa și două dintre concubinele împăratului - care l-au însoțit pe acesta, înălțându-se pe o pală de vânt ce, șuierând printre doi munți, a speriat o pereche de elani: urmașii împăratului care își jelesc pierderea înspre cele patru direcții cardinale, în lacrimi la fel de rodnice ca cele ale ploii celeste... 

Poezie curată. O întreagă scenă descrisă cu un singur caracter! Pentru occidentali, este greu, spre imposibil, măcar să încerce să înțeleagă acest gen de lucruri. Pentru ei, exprimarea unei idei, sau a unei scene, înseamnă efort de cuvinte, pentru orientali înseamnă efort de gândire prealabilă pentru a scrie ideea în caractere cât mai puține... și cu siguranță chiar nu poate fi vorba de risipă de hârtie, fiindcă tot asiaticii au inventat-o!

Și uite-așa, mai în glumă, mai în serios, m-am gândit să încerc să scriu... caligrafie chinezească! Mai întâi, după ore de căutare asiduă, am găsit un magazin online care comercializează papetăria trebuincioasă. De acolo am achiziționat un set complet special pentru scriere caligrafică, dotat cu trei pensule de scris, făcute din lemn de bambus și cu păr fin de nevăstuică, tub de cerneală neagră sumi, realizată dintr-o pastă uscată de fum de lemn, călimară din porțelan, pad din piatră pentru obținerea cernelei negre prin amestecarea unui strop de apă și cu tubul de cerneală, toate în cutia lor învelită în mătase de culoare bleumarin. Dar cel mai greu a fost să obțin celebra hârtie din orez pentru scris caligrafic, hârtia de Xuan...

Este o seară liniștită de vară... Cu geamul întredeschis, perdeaua transparentă se mișcă ușor, legănându-se în briza înserării. În aer se simte aproape palpabil, așteptarea acestui moment unic: întind hârtia de orez, o fixez la capete să nu alunece, iau pensula, îi înmoi vârful în cerneală, și... întind ușor prima tușă, ținând seama la modelul caracterului chinezesc "huang"...

Încet, încet, în fața mea, liniile par a se scrie singure, întretăindu-se unele cu altele, într-un joc de-a v-ați ascunselea, timpul pare a se opri în loc și mă gândesc că poate am mai scris același caracter, într-un alt loc, într-o altă viață...

Și pentru un moment am ridicat pensula de pe hârtie în aer: tușele negre și sinuase începeau să se usuce, strângând în riduri fine hârtia pe care strălucea caracterul chinezesc. Undeva, dintr-un trecut îndepărtat răzbate un loc vechi: la marginea unui crâng verde de bambuși, pe o masă joasă, kang, un bătrânel adus ușor de spate, mustăcea în barba-i rară, trasând același semn ancestral, care spunea o poveste...

             Ce reprezintă pentru mine stema R. S. R. ?

E cea mai frumoasă imagină. Nu știu cine, sau câte minți 

au contribuit la realizarea ei.

           Am văzut diverse steme, embleme, dar nici una 

care să-mi sugereze atâta frumusețe, bogăție, mărăție .

Nici trecutul și nici viitorul nu va ridica ROMÂNIA în 

culmea dezvoltării și respectului în lume, având un 

conducător cizmar cu patru clase.Cei de azi au studii 

înalte și unde am ajuns ?Pe cizmarul, după care azi plâng mulți 

îl va reabilita istoria, chiar și peste sute de ani. Poate, va 

trece multă vreme, să se mai nască un patriot ca el.

Introducere

Bună ziua!

Astăzi am ales să vorbesc despre un subiect care ne însoțește aproape în fiecare moment al vieții noastre: rețelele sociale.

Dacă în trecut oamenii așteptau zile sau chiar săptămâni pentru a primi o veste de la cineva aflat departe, astăzi un mesaj ajunge în doar câteva secunde. Dacă odinioară o fotografie era păstrată într-un album, astăzi putem face sute de fotografii într-o singură zi și le putem împărtăși cu oameni din întreaga lume. Dacă înainte pentru a afla o informație trebuia să citim o carte, un ziar sau să întrebăm pe cineva, astăzi avem la îndemână un dispozitiv care ne poate oferi milioane de informații.

Trăim într-o perioadă în care internetul și rețelele sociale au devenit parte din viața noastră.

Telefonul mobil nu mai este doar un obiect prin care vorbim cu cineva. El este, pentru mulți dintre noi, o bibliotecă, un televizor, un aparat foto, un ziar, o hartă, un mijloc de comunicare și chiar o fereastră către întreaga lume.

Dar apare o întrebare importantă:

Rețelele sociale ne fac viața mai bună sau ne fac dependenți de lumea virtuală?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să privim atât partea bună, cât și partea mai puțin bună a rețelelor sociale.

---

1. Ce sunt rețelele sociale?

Rețelele sociale sunt platforme online care permit oamenilor să comunice, să distribuie informații, fotografii, videoclipuri și idei și să interacționeze cu alte persoane.

Printre cele mai cunoscute se numără Facebook, Instagram, TikTok, YouTube, Snapchat, WhatsApp, X și alte platforme.

Fiecare dintre ele are propriul mod de funcționare.

Pe unele platforme oamenii postează fotografii și momente din viața lor. Pe altele urmăresc videoclipuri scurte, ascultă muzică sau urmăresc creatori de conținut. Unele sunt folosite mai mult pentru comunicare, iar altele pentru informare, divertisment sau chiar pentru promovarea unor afaceri.

Astfel, rețelele sociale au devenit un adevărat univers virtual, în care fiecare persoană își poate crea un profil și își poate exprima personalitatea.

---

2. De ce au devenit atât de populare?

Unul dintre principalele motive este nevoia oamenilor de a comunica.

Omul a fost întotdeauna o ființă socială. Ne place să vorbim, să povestim, să împărtășim experiențe și să fim ascultați.

Rețelele sociale au făcut acest lucru extrem de ușor.

Putem vorbi cu un prieten care se află în alt oraș. Putem vedea ce mai face o rudă plecată în străinătate. Putem descoperi oameni care au aceleași pasiuni ca noi.

Un alt motiv este viteza.

Totul se întâmplă foarte repede. O fotografie poate fi publicată în câteva secunde. O știre poate ajunge la milioane de oameni aproape instantaneu. Un videoclip poate deveni popular într-o singură zi.

În acest fel, lumea pare că a devenit mult mai mică.

Distanțele nu mai par atât de importante.

---

3. Avantajele rețelelor sociale

Rețelele sociale au numeroase avantaje.

În primul rând, ele ne ajută să comunicăm.

Putem trimite mesaje, putem efectua apeluri video și putem păstra legătura cu persoane pe care nu le putem întâlni zilnic.

În al doilea rând, rețelele sociale pot fi foarte utile pentru educație.

Pe internet putem găsi lecții, explicații, documentare, cursuri, experimente și materiale educative. Dacă nu înțelegem un lucru la școală, putem căuta explicații suplimentare.

De asemenea, rețelele sociale ne pot ajuta să descoperim talente și pasiuni.

Un elev care cântă, desenează, dansează, face sport, fotografiază sau creează conținut poate arăta lumii ceea ce știe să facă.

Poate chiar să inspire alte persoane.

Un alt avantaj este reprezentat de informare.

Putem afla rapid ce se întâmplă în lume, putem urmări evenimente și putem descoperi perspective diferite asupra unor subiecte.

Totuși, trebuie să fim atenți: nu orice informație de pe internet este adevărată.

---

4. Rețelele sociale și prietenia

Un lucru interesant este modul în care rețelele sociale au schimbat ideea de prietenie.

În trecut, prietenii erau în principal oamenii pe care îi întâlneam la școală, în cartier sau în diferite activități.

Astăzi putem avea sute sau chiar mii de „prieteni” sau urmăritori online.

Dar apare o întrebare:

Câți dintre aceștia ne-ar fi alături într-un moment dificil?

Un „like” nu este același lucru cu o îmbrățișare.

Un comentariu nu înlocuiește o conversație sinceră.

Un mesaj trimis rapid nu poate înlocui întotdeauna prezența unui om lângă noi.

De aceea, cred că trebuie să facem diferența între popularitatea online și prietenia adevărată.

Poți avea mii de urmăritori și să te simți singur.

Și poți avea doar câțiva prieteni adevărați și să fii unul dintre cei mai bogați oameni din lume din punct de vedere sufletesc.

---

5. Partea întunecată a rețelelor sociale

Așa cum spuneam, rețelele sociale au și dezavantaje.

Unul dintre cele mai importante este dependența.

Uneori intrăm pe o platformă pentru câteva minute și ajungem să petrecem acolo ore întregi.

Spunem:

„Mai văd un videoclip.”

Apoi încă unul.

Și încă unul.

Iar timpul trece fără să ne dăm seama.

Problema este că timpul petrecut pe internet nu mai poate fi recuperat.

Putem recupera bani.

Putem cumpăra lucruri noi.

Dar nu putem cumpăra timpul care a trecut.

---

6. Rețelele sociale și imaginea de sine

Un alt efect important este modul în care rețelele sociale ne influențează imaginea despre noi înșine.

Pe internet vedem adesea oameni care par să aibă vieți perfecte.

Case perfecte.

Haine perfecte.

Vacanțe perfecte.

Chipuri perfecte.

Prietenii perfecte.

Vieți perfecte.

Dar realitatea este că internetul arată de multe ori doar o parte selectată din viața unei persoane.

Oamenii nu postează de obicei fiecare moment dificil, fiecare dezamăgire, fiecare eșec sau fiecare zi proastă.

Ei aleg ceea ce vor să arate.

De aceea, este periculos să comparăm viața noastră reală cu imaginea editată a altcuiva.

Trebuie să înțelegem că fiecare om are probleme, chiar dacă acestea nu apar într-o fotografie.

---

7. Like-urile și nevoia de apreciere

Un simplu „like” poate părea ceva neimportant.

Dar, pentru unele persoane, like-urile au ajuns să reprezinte o formă de validare.

Postăm ceva și așteptăm să vedem câte persoane apreciază.

Dacă primim multe like-uri, suntem fericiți.

Dacă primim puține, putem începe să ne întrebăm:

„Oare nu sunt suficient de bun?”

„Oare nu mă place lumea?”

„Oare de ce alții au mai multe aprecieri?”

Aici trebuie să înțelegem un lucru foarte important:

Valoarea unui om nu se măsoară în like-uri.

Un om nu devine mai inteligent pentru că are mai mulți urmăritori.

Nu devine mai bun pentru că primește mai multe comentarii.

Și nu devine mai puțin valoros dacă o postare nu primește atenție.

Valoarea noastră există și atunci când nimeni nu apasă butonul „like”.

---

8. Cyberbullying-ul

Un alt pericol al rețelelor sociale este cyberbullying-ul, adică hărțuirea și umilirea unei persoane în mediul online.

Un comentariu răutăcios poate părea pentru cel care îl scrie doar o glumă.

Dar pentru persoana care îl primește poate fi foarte dureros.

În spatele unui profil există un om.

În spatele unei fotografii există un om.

În spatele unui videoclip există un om.

Și fiecare om are sentimente.

De aceea, înainte să scriem ceva pe internet, ar trebui să ne întrebăm:

„Aș spune același lucru dacă persoana ar fi chiar în fața mea?”

Dacă răspunsul este „nu”, poate că nu ar trebui să scriem acel lucru nici online.

---

9. Fake news și informațiile false

Un alt mare pericol este reprezentat de informațiile false.

Pe internet poate publica aproape oricine.

Asta înseamnă că nu toate informațiile sunt corecte.

O știre falsă poate fi distribuită de mii sau chiar milioane de oameni înainte ca cineva să verifice dacă este adevărată.

De aceea trebuie să fim atenți la surse.

Nu trebuie să credem automat tot ceea ce vedem într-un videoclip sau citim într-o postare.

Un om informat nu este cel care citește foarte multe informații.

Este omul care știe să aleagă informațiile corecte dintr-un ocean de informații.

---

10. Siguranța pe internet

Atunci când folosim rețelele sociale, trebuie să avem grijă și de datele personale.

Nu este bine să oferim oricui informații precum adresa locuinței, parolele, datele bancare sau alte informații private.

De asemenea, trebuie să fim atenți cu persoanele pe care le cunoaștem doar online.

Internetul ne permite să vorbim cu oameni din întreaga lume, dar nu putem ști întotdeauna cine se află cu adevărat în spatele unui profil.

De aceea, siguranța trebuie să fie mai importantă decât curiozitatea.

---

11. Rețelele sociale și școala

Rețelele sociale pot influența și educația.

Ele pot fi o sursă extraordinară de informații.

Putem găsi explicații la matematică, istorie, limbi străine, științe și multe alte materii.

Putem urmări experimente și putem descoperi lucruri pe care nu le-am fi întâlnit într-o lecție obișnuită.

Dar există și partea opusă.

Dacă telefonul este folosit în timpul orelor fără un scop educativ, poate deveni o distragere.

De aceea, tehnologia trebuie să fie un instrument pentru educație, nu un obstacol în calea ei.

---

12. Rețelele sociale și timpul liber

În trecut, copiii și adolescenții își petreceau timpul liber jucându-se afară, făcând sport, citind sau întâlnindu-se cu prietenii.

Astăzi, o parte importantă din timpul liber este petrecută online.

Nu este neapărat ceva rău.

Problema apare atunci când lumea virtuală începe să înlocuiască lumea reală.

Este important să ieșim afară.

Să facem sport.

Să citim.

Să vorbim cu familia.

Să ne întâlnim cu prietenii.

Să ne bucurăm de lucrurile simple.

Pentru că viața nu se întâmplă într-un ecran.

Viața se întâmplă aici, în lumea reală.

---

13. Influencerii

Un fenomen important al rețelelor sociale este apariția influencerilor.

Un influencer este o persoană care are o comunitate mare de urmăritori și poate influența opiniile, alegerile sau comportamentul acestora.

Unii creatori de conținut oferă lucruri foarte interesante și educative.

Alții vorbesc despre sport, muzică, educație, călătorii, tehnologie sau artă.

Dar trebuie să fim atenți și să nu considerăm automat adevărat tot ceea ce spune o persoană populară.

Popularitatea nu înseamnă întotdeauna competență.

Un om poate avea milioane de urmăritori și totuși să ofere informații greșite.

De aceea trebuie să gândim cu propria noastră minte.

---

14. Rețelele sociale și publicitatea

Rețelele sociale sunt folosite foarte mult și pentru publicitate.

Vedem reclame pentru haine, telefoane, jocuri, produse de îngrijire, restaurante, vacanțe și multe alte lucruri.

Uneori avem impresia că alegem singuri ce vrem să cumpărăm.

Dar algoritmii platformelor analizează ceea ce urmărim, ceea ce apreciem și ceea ce căutăm pentru a ne afișa conținut care ne interesează.

Cu alte cuvinte, internetul încearcă să înțeleagă ce ne place.

De aceea trebuie să fim consumatori atenți și să nu cumpărăm ceva doar pentru că este popular pe internet.

---

15. Algoritmii

În spatele rețelelor sociale există sisteme complexe numite algoritmi.

Aceștia decid, într-o anumită măsură, ce conținut ne este recomandat.

Dacă urmărim multe videoclipuri despre fotbal, este posibil să primim din ce în ce mai multe videoclipuri despre fotbal.

Dacă urmărim muzică, vom primi mai multă muzică.

Dacă urmărim știri, vom primi mai multe știri.

Astfel, fiecare persoană poate ajunge să trăiască într-o bulă informațională, în care vede mai ales lucruri asemănătoare cu ceea ce a urmărit deja.

De aceea este important să fim curioși și să căutăm informații din mai multe surse.

---

16. Rețelele sociale pot face și bine

Nu trebuie să privim rețelele sociale doar negativ.

Ele pot fi folosite pentru lucruri extraordinare.

O persoană poate strânge bani pentru o cauză umanitară.

Un artist își poate găsi public.

Un elev poate descoperi o oportunitate educațională.

O afacere mică poate ajunge la clienți din întreaga lume.

O persoană poate găsi sprijin într-o comunitate online.

În situații dificile, informațiile se pot răspândi foarte repede și pot ajunge la oameni care au nevoie de ajutor.

Așadar, rețelele sociale sunt asemenea unui instrument.

Important nu este doar instrumentul, ci felul în care îl folosim.

---

17. Cum ar trebui să folosim rețelele sociale?

Cred că trebuie să învățăm să le folosim cu echilibru.

Să nu ne verificăm telefonul în fiecare minut.

Să nu simțim că trebuie să răspundem imediat la fiecare mesaj.

Să nu ne comparăm constant cu alte persoane.

Să verificăm informațiile înainte de a le distribui.

Să protejăm datele personale.

Să respectăm oamenii.

Să nu transformăm internetul într-un loc al urii.

Și, mai ales, să nu uităm să trăim în lumea reală.

---

18. Viitorul rețelelor sociale

Este foarte posibil ca rețelele sociale să devină și mai importante în viitor.

Tehnologia evoluează rapid.

Inteligența artificială, realitatea virtuală și realitatea augmentată pot schimba modul în care comunicăm.

Poate că în viitor nu vom mai folosi internetul exact în forma în care îl folosim astăzi.

Poate vom putea participa la întâlniri virtuale ca și cum am fi în aceeași cameră cu alte persoane.

Poate vom avea experiențe digitale mult mai apropiate de realitate.

Dar indiferent cât de mult va evolua tehnologia, un lucru nu trebuie să se schimbe:

omul trebuie să rămână în centrul tehnologiei.

---

19. Concluzie

În concluzie, rețelele sociale reprezintă una dintre cele mai importante invenții ale lumii moderne.

Ele ne-au schimbat modul în care comunicăm, învățăm, lucrăm și ne informăm.

Ne pot apropia de oameni.

Ne pot oferi cunoștințe.

Ne pot ajuta să ne exprimăm.

Ne pot oferi oportunități.

Dar, în același timp, ne pot consuma timpul, ne pot afecta încrederea în noi, ne pot expune la informații false și ne pot îndepărta de oamenii din jurul nostru.

De aceea, nu cred că întrebarea corectă este:

„Sunt rețelele sociale bune sau rele?”

Întrebarea corectă este:

„Cum alegem noi să le folosim?”

Pentru că internetul poate fi o bibliotecă sau o pierdere de timp.

Poate fi un loc unde învățăm sau un loc unde ne pierdem.

Poate fi o punte între oameni sau un zid între noi.

Totul depinde de felul în care îl folosim.

Într-o lume în care putem fi conectați cu milioane de oameni, trebuie să avem grijă să nu uităm să fim conectați cu cei de lângă noi.

Să nu uităm să vorbim față în față.

Să nu uităm să ascultăm.

Să nu uităm să râdem împreună.

Să nu uităm să ieșim afară.

Să nu uităm să trăim.

Pentru că putem avea cea mai modernă tehnologie din lume, dar cele mai importante lucruri din viață nu au nevoie de internet.

O îmbrățișare nu are nevoie de Wi-Fi.

O prietenie adevărată nu are nevoie de like-uri.

Un zâmbet sincer nu are nevoie de filtru.

Iar o amintire frumoasă nu trebuie neapărat postată pentru a avea valoare.

Rețelele sociale pot face parte din viața noastră, dar nu trebuie să devină întreaga noastră viață.

Vă mulțumesc pentru atenție!

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.