Zbor

-Bunicule, de ce păsările nu zboară noaptea? Sau atunci când plouă?
-Bre... Pune mâna șî ti culcâ, câ-i târziu... Unili păsări zboarâ noaptea, ca ciuvicile sau bufnițili! Iar di zburat pi ploaie, d-apoi cum?, dacâ au penili udi șî-n zburliti?

Am tăcut, închizând ochii... Dar mintea mea, slobodă, calcula ciudatul răspuns: îi drept că bufnițele zbor mai mult noaptea decât ziua, că doară noaptea vânează la șoareci, iară ziua dorm sub streșini... Păi, da!, cum să zboare cu penele ude de ploaie? Hm! Ce haioase sunt păsările cu penele ude! Acu', îmi amintesc de acvila care-o stat în salcâm cu aripile larg desfăcute, să și le usuce de roua dimineții! Dihania ținea ciocul larg deschis și gâlgâia la cânele care lătra la dânsa să rupe lanțul!

Pentru o clipă am zâmbit pe întuneric la amintirea aceea... Fusese pentru prima dată în viața mea când am văzut o acvilă atât de aproape! Bunicul îmi spusese atunci s-o lăsăm în plata Domnului, doar să fim atenți să nu zboare cu vreo orătanie de prin curte în gheare... Iară eu, în sinea mea, chiar îmi doream să văd cum acvila își ia zborul cu Zorica în gheare... 

Zorica era o găină cam bearcă, cu gâtul golaș, slabă și cu penele rare... Avusese căpușe, iar bunicul o doftorisise cu gaz - panaceu universal -, iar acu' era deoparte în carantină față de celelalte găini care cam cârâiau atunci când Zorica, făcea doi pași ca mai apoi să se puie în iarbă, că n-avea putere, săraca! Mai bine s-o ieie acvila în gheare și s-o scutească de suferință, că oricum Zorica era slabă și nu dădea semne de revenire! 

Dar acvila, odată ce și-a primenit penele, s-a înalțat brusc ca o săgeată-nspre cer, lăsând în urmă-i țipăt ascuțit. Gata! Acu', nici nu se mai vede! Mă găseam oarecum dezamăgit, căci nu mai puteam să spun povestea unei acvile care-a zburat hăt, departe!, luând în gheare, din curte, o găină bearcă și cu gâtul golaș!

Cânele latră-n lănțug, iară eu mijesc ochii într-o rază de soare care-mi vestește o nouă zi. Mă ridic din pat, casc prelung întinzându-mi oscioarele și trosnindu-le cu satisfacție: încă mai este vacanță mare, la bunici!

În curte s-a lăsat liniștea. Cânele își încălzește burta într-un petec de soare ce se ițește dintre umbrele salcâmilor. Vântul adie ușor provocând salcâmii să mă salute cu brațele tremurând de mult prea plinul bănuților verzi... Încă este răcoare, soarele nefiind în putere...

Apoi, aud bufnitura unui curcan cu penele înfoiate, îmbufnat la apariția mea cu părul ciufulit de somnul cel dulce de vacanță. Culeg de pe jos o pară și o azvârl în direcția lui, fără să-l nimeresc. Curcanul protestează cârâind înspre mine și antrenându-i pe ceilalți, care dau repede buzna apărând orgoliul rănit al tovarășului lor. 

Drept îi că eram în oarecare dihonie cu curcanii: eu nu-i sufeream defel, dar nici ei nu mureau după mine; din contră!, când mă vedeau, cârâiau de fiecare dată îmbufnați că le deranjam siesta, scuturându-și moțurile peste ciocurile ascuțite, fiind gata chiar să mă ciupească, dacă nu îi amenințam cu bățul!

La fel, mă uram de moarte cu gâștele lu' Gociu, vecinu' de peste drum, care le dădea mai tot timpu-n drum, iară nebunele ciuguleau frunzele tufelor de iriși pe care bunica îi sădise-n lungul gardului, eu având misiune solemnă să păzesc obiditele flori, de ciocurile flămânde ale împielițatelor de înaripate... (oare de câte ori am auzit în acele vremuri expresia "Sai, c-o dat iară Goșiu drumu' la gâști!", iar eu săream...)

În schimb, mă împăcam de minune cu rațele leșești: astea, de cum le slobozeam din poiată, își luau zborul și sfrrr! pe gârlă, unde stăteau toată ziulica cât era de lungă, bălăcindu-se și scufundându-se cu cozile-n sus, ce mai, erau haioase rău!

Mie-mi plăcea să le iau urma până la gârlă, și mă uitam cu orele la bălăceala lor, la măcăitul lor continuu, activitate de care nu mă săturam niciodată! Le părăseam doar când îl auzeam pe bunicu chemându-mă la masă: pâne coaptă de casă, caș proaspăt cu ceapă și roșii, ouă fierte c-un strop de sare grunjoasă, iar la sfârșit, o felie groasă de pâne unsă cu unt galben și magiun de prune cu miez de nucă, ce poate fi mai bun pe lume?

Curând soarele a-nceput să-și arate forța, gonindu-mă înspre răcoarea odăii... Am ridicat cartea întoarsă cu fruntea spre masă, reluând lectura de cu-o zi înainte... Însă gândurile mi se frânseră aiurea, căutând ecoul acvilei care-mi răsuna slab în timpane... 

Am închis ochii și i-am urmat zborul către înalt. Albastrul cerului părea că se zbătea neputincios în umbrele prelungi ale aripilor care-și risipeau norii... Și odată cu ei, gândurile mele asupra unei dimineți răcoroase de vară în care zborul a fost durat până la capăt...


Category: Prose

All author's poems: Shadow Man poezii.online Zbor

Date of posting: 26 July

Timp de citire: ~9 min.

Views: 400

Log in and comment!

Other poems by the author

NICI VIS, NICI CLIPĂ, NICI IUBIRE

    Nici vis, nici clipă, nici iubire... nu-i... 
    doar nisip călător fără trup... 
    ca o pasăre neagră, Tu, vâsleşti spre apus 
    peste creştetul copacilor amorţiţi...
    lăsând în urmă-ţi pe cer,
    riduri adânci, brazdele acelea, pe care sânge s-a scurs,
    răni care vor arde,
    şi care, ca cenuşa vor fi,
    şi-apoi din înalt, trup nou s-ar slăvi,
    cu penele albe şi aripile lungi,
    curăţite de rouă, tăiate-n stâncile-adânci...
    şi iarăşi veţi arde şi din nou veţi muri... 
    ciclul acesta, nicicând va sfârşi...

More ...

TRECERE

    N-am vrut să trec nepăsător,
    Ca o pasăre albastră-n zbor,
    În urmă-mi, doar un gest să las,
    Doar un cuvânt, un ultim pas...
    
    Prin viața asta, fost-am călător,
    Cu cerul însorit și-umbrit de nor,
    Cu inima-mi ușoară ca o pană,
    Eu m-am sfințit în umbră de icoană...
    
    Și am tânjit mereu după un dor,
    Din noapte-adâncă, până-n zor,
    Flămând mereu după cuvinte,
    Ce-n mine au fost și-s încă sfinte...
    
    Pășind smerit pe-al timpului covor,
    În veșnicia stelelor care nu mor,
    Eu mi-am rostit cuvintele-n tăcere,
    Ca pe o umbră plină de durere...

More ...

AM SĂ AȘTEPT...

Am să aștept parfumul florii de salcâm,
Și tristul cânt al mierlei din amurg,
În raza lunii pline, o veșnicie-am să fărâm,
Nesocotind secundele cum curg...

Căci din tăcerea mea am rupt un vers,
Topindu-mi umbra în șoapta nopții,
Scriind în palmă, în cuvinte de neșters,
O clipă suspendată în pragul morții...

Căci nu-i ușor să mă destram cuvinte,
Să scriu întocmai urma sufletului meu,
Captivă zbatere între inimă și minte,
Pe care-o văd și o cunosc doar eu...

Cu valurile albastre ce-n palmă îmi cântau,
În marea argintie, un far am să dărâm,
Și pe ruinele din mine am să stau,
Și-am să aștept parfumul florii de salcâm...

 

More ...

E IAR SEPTEMBRIE

E iar septembrie și-mbujorați de bruma rece,
Ca două umbre de cocori, pe norul gri ce trece, 
Ne-am rătăcit din nou, în lanul de secară,
În pasul trist și grav al ceasului de seară... 

De crezi că încă-i vară și timpul ți-e prielnic, 
Nimic nu mai durează, că totul îi vremelnic,
Ascultă ploaia, ce dintre noi, nu tace, 
Că toate-n timp, nisip și tină, s-or preface...

Nu-ți voi căta pricină, nu-ți voi găsi vreo vină, 
Că iară-ți este traista, de roade, mult prea plină. 
Dar fiindcă iar te-am prins, c-ai stat la pândă, 
Din strugurele tău, eu am să-ți cer dobândă!

More ...

Despre furnici

Regina furnică Anta este servită de o suită de furnici, între care se remarcă două furnici credincioase. Acestea răspund imediat, dându-se peste cap pentru a-i face pe plac dorințelor reginei, dând ordine celorlalte și ținând lucrurile în control, astfel încât nimic să nu fie făcut anapoda... 

Totul este foarte bine pus la punct, fiecare furnică își cunoaște job-ul, nimeni nu se abate de la sarcinile care îi revin: în mușuroi, deși nu este o democrație, nimeni nu suferă de foame sau de sete, toată lumea primește după cât muncește, legile sunt stricte și urmate de către toți, fără abatere...

Regele furnic, Anton, este și el deservit la rându-i de câțiva furnici, care printre altele se mai ocupă și cu paza și ordinea furnicilor din întreg mușuroiul, sub atenta supraveghere a regelui, ale căror ordine sunt urmate imediat și fără crâcnire.

Printre aceștia se numără câțiva furnici, generalii, care preiau ordinele de la rege și le transpun în practică către armata de furnici, care sunt gata oricând să le îndeplinească. Nimeni nu comentează, nimeni nu se opune, fiindcă toată lumea știe că mai presus de interesul propriu, stă interesul comun, universal, al mușuroiului.

Desigur că în mușuroi mai apar și conflicte, dar acestea sunt tranșate și rezolvate rapid, fără prea multă zarvă, chiar de către regină sau rege, după caz. Orice dispută este analizată și învățată astfel încât să nu se mai repete: așa a apărut codul legislativ, și deci prin urmare și un grup restrâns de furnici care se ocupă numai cu legile și aplicarea lor: judecătorii. 

Judecătorii sunt foarte respectați de către toată lumea, chiar și de către rege și regină, care au mare încredere în judecata lor cea dreaptă. Fiecare pricină este transparent rezolvată, mușuroiul aflând imediat fiecare hotărâre luată de către judecători. Așa a apărut un alt grup de furnici, cele care trâmbițează legile și toate știrile legate de acestea: furnicile jurnaliste.

Și ele sunt respectate, fiindcă rolul lor este foarte important pentru tot mușuroiul: toată lumea află imediat despre tot ceea ce se întâmplă în micul univers al mușuroiului.

Rând pe rând, au apărut și alte caste de furnici: îngrijitoarele ouălelor, vraci, învățători, comercianți, advocați, constructori, bucătari, poeți, artiști, și așa mai departe - toate, la vremea lor, rostuite cu un scop - încât, încet-încet, mai bine de jumătate de furnici nu se mai ocupau cu munca fizică de jos, cea mai importantă de altfel, culesul mâncării.

Astfel, pentru furnicile însărcinate cu strânsul mâncării, truda a devenit și mai grea, fiindcă trebuiau să strângă de două ori mai multă hrană cât să îndestuleze și "cealaltă" jumătate neproductivă a mușuroiului. Așa au apărut sindicatele. Ele s-au ridicat din rândul furnicilor muncitoare, gata să le apere interesele acestora, cerând program de lucru de 8 ore pe zi, libere sâmbăta și duminica, concediu plătit, plata simbriei în mâncare, acces la sănătate și cultură și câte și mai câte!

Sindicatele, evident că la rândul lor nu adunau mâncare. Nici nu mai era nevoie, că doar pentru asta existau furnicile din clasa muncitoare...

Am luat un băț și am început să scobesc mușuroiul. Imediat s-a dat alarma și o armată de furnici fioroase au început să mișune, încercând să oprească bățul cel nimicitor. Dar eu încercam doar să mai reduc din numărul furnicilor grase care, inactive, stăteau într-o parte a mușuroiului filozofând și dezbătând diferența dintre viață și moarte...

Da... Într-un mușuroi, nu există democrație, dar uneori pare că, pentru "sănătatea" și echilibrul acestuia, un băț nimicitor care mai reduce din rândul furnicilor grase, dă astfel o gură de oxigen furnicilor slăbite de prea multă trudă din clasa muncitoare... chiar dacă, de fiecare dată, ceva se pierde odată cu el. Iar ceea ce pentru unii ajunge sa fie doar distrugere, pentru alții poate deveni începutul unei schimbări: libertatea plutește în aer...

 

More ...

Îmi amintesc...

M-ai întrebat cum de-mi amintesc toate astea, cât de vii sunt amintirile acestea în memoria mea... nu știu să-ți zic, dar uite, stau câteodată și mă cufund în fotoliul acesta moale, închid ochii și... 

...-mi amintesc culori, sunete, mirosuri și crâmpeie de lumină și umbre, de parcă au fost ieri: îmi amintesc curat, de verile pe care le petreceam în vacanța mare la bunici, îmi amintesc de casa lor mică străjuită de salcâmi, de fântâna cu ciutură din fundul grădinii, ograda, orătăniile din curte, câinele legat cu lanț de cușca lui, porcul din poiată, curcanii care bufneau indignați la rațele leșești, moțatele rațe care măcăneau toată ziua și lipăiau tipa-tipa, când la teica cu mâncare, când la teica cu apă... 

...Îmi amintesc de bunicul cum le dădea urluială la orătănii... ce-i urluiala? erau buruieni verzi, grase, pe care bunicul le toca mărunt și-apoi le amesteca cu porumb grunjos sfărmat (și-acum îmi răsună în urechi toaca aceea sacadată pe fondul măcăielilor nerăbdătoare)... îmi amintesc de câinele cum lătra dând bucuros din coadă atunci când îi dădeam oase numai bune de ros și-mi amintesc de serile cu cer limpede, scăpătat de stele, de amurgul acela ivoriu de la țară, de sunetele acelea... de cosașii care-și cântau delirul în iarba înaltă, de câte-un cufundac care spărgea când și când această neliniște, acest freamăt, această așteptare a toată suflarea care se pregătea de culcare...

...Mi-l amintesc pe bunicul cum aprindea, la lăsarea întunericului, un bec de sub strașina casei, după care se așeza obosit de peste zi pe băncuța de sub păr, - mamă! ce bune erau perele acelea parfumate, zemoase și dulci... de-aveam fața și mâinile lipicioase de la ele și bineînțeles tricoul pătat de zeama lor -, mi-l amintesc pe bunicul cum sorbea încet la un pahar de vin ca mai apoi, cu glasul lui domol și moale, începea să-și povestească amintirile pe care eu mi le amintesc acuma: despre cum a trecut și îndurat războiul dimpreună cu tovarășii lui, despre faptele lor de arme, despre înfrângeri și cuceriri, despre durere și lacrimi și despre disperare... despre foametea din '46 când mureau animalele pe capete, despre seceta cumplită din acea vară... despre mâlul pe care-l scotea din fântână în loc de apă... povestea cu gravitate toate acestea trăite de el și de alții, pe care atunci îi pomenea, unii dintre ei nemaifiind în viață...

Îl priveam cu ochii mirați și-mi amintesc și acum de umbra lui, de lumina care-i izvora de undeva din spate, lumină care-l înălța în ochii mei ca pe un sfânt din icoane... Și-mi amintesc de niște fluturi mari care dansau haotic în jurul becului, fâlfâind cu aripile lor parcă aplaudând poveștile bunicului, în timp ce eu aproape îmi țineam răsuflarea, imaginându-mi cu ochii minții, pe toate câte mi le povestea bunicul...

-Hait!, la culcare de-amu', câ ț-o hi somn!
-Nuuu! Mai stăm oleacă de vorbă, bunicule! Nu mi-i somn! Nici nu-i trecut de ora zece!!!

Vântul susura gingaș agitând ușor frunzele salcâmilor, greierii țârâiau plăcut în grădină, în timp ce mirosul de caprifoi ne învăluia amurgul cu totul, iată, orătăniile s-au culcat în poiată și din toată suflarea, numai eu și bunicii mai stăteam treji la o bucată de vorbă, povestind de vremuri de mult apuse, de altădată, acel "altădată" atăt de îndepărtat, zugrăvit atât de cinematic în vorba domoală a bunicului meu... 

S-a lăsat liniște. Luna e înaltă, rotundă și mare... becul s-a stins, fluturii nu mai zboară, s-au dus și ei la culcare. Noapte bună, bunicule, acolo, sus, oriunde ai fi...

More ...

Poems in the same category

Fotografia din ramă

Noaptea se așternuse încet peste casa lui Daniel.

 

Luminile din camere se stinseseră una câte una, iar liniștea se întindea peste pereți ca o pânză nevăzută. Afară, vântul mișca ușor crengile copacilor, iar din când în când câte o mașină trecea pe strada aproape pustie.

 

Daniel stătea în pat și privea în întuneric.

 

Nu putea să adoarmă.

 

Se întorcea de pe o parte pe alta, își trăgea pătura până la bărbie, apoi o dădea jos. Închidea ochii, dar în clipa în care îi închidea, amintirile începeau să vină.

 

Una câte una.

 

Greșeli vechi.

 

Cuvinte urâte.

 

Minciuni.

 

Lucruri pe care le făcuse când era mic și pe care atunci nu le înțelegea cu adevărat. Fapte pe care le uitase pentru o vreme, dar care acum se întorceau în mintea lui.

 

— De ce am făcut toate lucrurile acelea? șopti el.

 

Nu aștepta niciun răspuns.

 

Privea tavanul și simțea că în piept i se strânge ceva.

 

Daniel nu mai era copilul de atunci. Crescuse. Învățase multe. Începuse să înțeleagă diferența dintre bine și rău și înțelesese cât de mult poate răni un om printr-un cuvânt, printr-o faptă sau printr-o alegere greșită.

 

Dar în noaptea aceea nu se putea gândi la altceva decât la trecut.

 

Și, cu cât își amintea mai multe, cu atât îi era mai greu.

 

O lacrimă i se prelinse pe obraz.

 

Apoi încă una.

 

Daniel își acoperi fața cu mâinile.

 

— Doamne...

 

Vocea i se frânse.

 

— Îmi pare rău.

 

Era singur în cameră.

 

Dar nu se simțea cu adevărat singur.

 

În adâncul sufletului său știa că Dumnezeu îl vede.

 

Știa că Dumnezeu îi cunoscuse și copilăria, și greșelile, și clipele în care făcuse lucruri pe care acum le regreta.

 

Daniel începu să plângă mai tare.

 

Nu plângea pentru că cineva îl certase.

 

Nu plângea pentru că îi spusese cineva că este rău.

 

Plângea pentru că începuse să înțeleagă.

 

Uneori, omul nu plânge atunci când face răul.

 

Plânge mai târziu, când înțelege cât rău a făcut.

 

Daniel își amintea de copilul care fusese.

 

Un copil care nu știa cât de importante sunt unele lucruri.

 

Un copil care făcea uneori lucruri rele și apoi mergea mai departe, fără să se gândească prea mult.

 

Acum însă, privind înapoi, îl durea.

 

— Dacă aș putea să mă întorc...

 

Se opri.

 

Știa că nu poate.

 

Timpul nu se întoarce.

 

Ziua de ieri nu poate fi trăită din nou.

 

O greșeală făcută nu poate fi ștearsă din trecut ca și cum nu ar fi existat.

 

Dar Daniel își amintea ceva ce auzise cândva la biserică:

 

Dumnezeu nu cere omului să se întoarcă în timp. Îi cere să se întoarcă spre El.

 

Daniel își șterse ochii.

 

Pentru câteva clipe, se făcu liniște.

 

Apoi se auzi o bătaie ușoară în ușă.

 

— Daniel?

 

Era mama lui.

 

Băiatul nu răspunse.

 

— Ești bine?

 

Daniel își ținu respirația.

 

Mama deschise puțin ușa și se uită în cameră.

 

— Nu dormi?

 

— Nu...

 

Vocea lui era foarte slabă.

 

Mama intră și se așeză pe marginea patului.

 

— Ce ai?

 

Daniel întoarse capul spre perete.

 

Nu putea să spună.

 

Cum să-i explice mamei lui ce se întâmpla în sufletul său?

 

Cum să-i spună că plângea pentru lucruri făcute cu mulți ani în urmă?

 

Cum să-i spună că îi era rușine de copilul care fusese?

 

Cum să-i spună că, în acea noapte, sufletul lui parcă își deschisese toate sertarele și scosese la lumină toate greșelile ascunse?

 

— Nimic, mamă.

 

Mama îl privi cu îngrijorare.

 

Știa că nu era „nimic”.

 

— Ai plâns?

 

Daniel nu răspunse.

 

Mama îi puse mâna pe frunte.

 

— Te doare ceva?

 

— Nu.

 

— Atunci ce ai?

 

Daniel strânse din ochi.

 

Ar fi vrut să vorbească.

 

Ar fi vrut să spună tot.

 

Dar cuvintele nu veneau.

 

Uneori, durerea din suflet este atât de mare încât omul nu știe să o transforme în cuvinte.

 

Mama se ridică încet.

 

— Bine. Dacă nu vrei să-mi spui acum, nu te oblig.

 

Se îndreptă spre ușă.

 

— Dar să știi că sunt aici.

 

Daniel nu răspunse.

 

După ce mama ieși, el rămase din nou singur.

 

Și atunci privirea îi căzu asupra unui obiect aflat pe un raft.

 

O fotografie.

 

Era o fotografie veche, pusă într-o ramă.

 

În fotografie era el.

 

Daniel, copil.

 

Avea obrajii rotunzi, ochii mari și un zâmbet larg.

 

Privea fotografia mult timp.

 

— Tu ai fost eu...

 

Și îl cuprinse o tristețe adâncă.

 

Nu ura copilul din fotografie.

 

De fapt, tocmai pentru că era copil îl durea atât de mult.

 

Își amintea de toate lucrurile pe care le făcuse atunci.

 

Unele erau mici.

 

Altele îl făceau să se rușineze.

 

Altele îl făceau să se întrebe de ce fusese capabil să facă asemenea lucruri.

 

Se ridică din pat și luă fotografia.

 

Ținu rama în mâini.

 

— Mi-aș fi dorit să știi atunci ceea ce știu acum...

 

Ochii i se umplură din nou de lacrimi.

 

— Mi-aș fi dorit să alegi altfel.

 

Daniel privi chipul copilului.

 

Apoi, într-un moment de durere și revoltă față de propriul trecut, scoase fotografia din ramă.

 

O ținu între degete.

 

Pentru câteva secunde ezită.

 

Apoi o rupse.

 

Rrrrip.

 

Sunetul hârtiei sfâșiate se auzi în camera liniștită.

 

Daniel rămase nemișcat.

 

Privi cele două bucăți.

 

Își dădu seama că fotografia putea fi ruptă.

 

Dar trecutul nu.

 

Nu putea să rupă ceea ce fusese.

 

Nu putea să distrugă copilul din fotografie.

 

Nu putea să șteargă faptele.

 

Și atunci înțelese ceva.

 

Poate că nu trebuia să-și distrugă trecutul.

 

Poate că trebuia să-l lase în mâinile lui Dumnezeu.

 

Daniel îngenunche lângă pat.

 

Cele două bucăți ale fotografiei erau încă în mâna lui.

 

Le așeză încet pe podea.

 

Și începu să se roage.

 

— Doamne...

 

Tăcu.

 

Lacrimile îi curgeau pe obraji.

 

— Tu mă cunoști.

 

Respiră greu.

 

— Tu știi ce am făcut. Știi lucrurile pe care nu le-am spus nimănui. Știi greșelile mele. Știi cât de mult regret.

 

Daniel își plecă fruntea.

 

— Nu pot să schimb trecutul.

 

O lacrimă căzu pe podea.

 

— Dar pot să mă schimb eu.

 

Pentru prima dată în acea noapte, simți că sufletul începe să se liniștească.

 

Nu pentru că toate problemele dispăruseră.

 

Nu pentru că trecutul fusese șters.

 

Ci pentru că înțelesese că Dumnezeu nu îl privea doar prin greșelile lui.

 

Dumnezeu vedea și pocăința.

 

Vedea și lacrimile.

 

Vedea și dorința de a deveni un om mai bun.

 

Daniel rămase mult timp în genunchi.

 

Apoi se ridică.

 

Se uită la fotografia ruptă.

 

Luă cele două bucăți și le puse înapoi în ramă.

 

Fotografia nu mai era întreagă.

 

Se vedea linia rupturii.

 

Dar Daniel nu o mai aruncă.

 

O așeză din nou pe raft.

 

De data aceasta, nu ca să privească un copil perfect.

 

Ci ca să-și amintească de unde venise.

 

Și să nu mai fie omul de atunci.

 

Se întoarse în pat.

 

Își puse capul pe pernă.

 

Ochii încă îi erau umezi.

 

Dar acum plânsul se transformase într-o liniște adâncă.

 

Înainte să adoarmă, Daniel șopti:

 

— Doamne, iartă-mă și ajută-mă să nu mai fiu omul care am fost.

 

Apoi închise ochii.

 

Și, pentru prima dată în acea noapte, adormi.

 

Dimineața, mama lui intră în cameră.

 

Văzu fotografia.

 

Observă ruptura.

 

— Daniel...

 

El deschise ochii.

 

Mama luă rama în mâini.

 

— Ce s-a întâmplat cu fotografia?

 

Daniel tăcu.

 

Apoi, după câteva secunde, spuse:

 

— Am rupt-o aseară.

 

— De ce?

 

Daniel privi fotografia.

 

— Pentru că mi-a fost rușine de copilul din ea.

 

Mama se așeză lângă el.

 

— Daniel, copilul acela nu mai poate schimba ce a făcut.

 

— Știu.

 

— Dar nici tu nu trebuie să rămâi prizonierul greșelilor lui.

 

Daniel o privi.

 

Mama continuă:

 

— Dacă îți pare rău cu adevărat, atunci folosește regretul ca să devii mai bun. Nu ca să te distrugi.

 

Daniel începu din nou să plângă.

 

Dar de data aceasta nu se mai ascunse.

 

Își sprijini capul pe umărul mamei.

 

— Mamă...

 

— Da?

 

— Îmi pare rău pentru multe lucruri.

 

Mama îl strânse în brațe.

 

— Atunci începe de astăzi să faci bine.

 

Daniel închise ochii.

 

În acea dimineață, înțelese ceva ce nu înțelesese niciodată când era copil:

 

Pocăința nu înseamnă să urăști omul care ai fost. Înseamnă să recunoști răul pe care l-ai făcut, să ceri iertare și să alegi o altă cale.

 

Fotografia rămase pe raft.

 

Ruptă.

 

Dar nu aruncată.

 

Iar ruptura aceea avea să-i amintească mereu lui Daniel că trecutul nu poate fi schimbat.

 

Însă viitorul poate fi.

 

Și, mai ales, că atunci când omul se întoarce sincer către Dumnezeu, nu trebuie să creadă că este prea târziu.

 

Pentru că Dumnezeu vede lacrima care cade în întuneric.

 

Vede rugăciunea pe care omul abia reușește să o rostească.

 

Vede regretul ascuns.

 

Și vede și inima care încearcă să se întoarcă spre lumină.

 

În noaptea aceea, Daniel plânsese pentru copilul care fusese.

 

Dar în dimineața următoare s-a trezit cu dorința de a deveni un om nou.

 

Iar fotografia ruptă a rămas acolo, în ramă, ca o mărturie tăcută:

 

Trecutul poate lăsa cicatrici, dar nu trebuie să hotărască cine vei fi.

Fotografia din ramă – Partea a II-a

 

Imaginile din trecut

 

În zilele care au urmat, Daniel a încercat să-și vadă de viață.

 

Se trezea dimineața, își făcea rutina obișnuită și încerca să pară că totul era în regulă.

 

Dar în sufletul lui se întâmplase ceva.

 

Noaptea aceea deschisese o ușă pe care Daniel o ținuse închisă mult timp.

 

Iar acum, prin acea ușă, începeau să apară amintiri.

 

Uneori erau doar câteva secunde.

 

O cameră.

 

Un chip.

 

Un loc.

 

O situație.

 

Un cuvânt.

 

O imagine veche care îi apărea brusc în minte.

 

Daniel încerca să nu se gândească.

 

Dar cu cât încerca mai mult să alunge acele imagini, cu atât ele reveneau.

 

Stătea la masă cu părinții și, dintr-odată, privirea i se oprea într-un punct.

 

Mama îl întreba:

 

— Daniel, ești bine?

 

El tresărea.

 

— Da.

 

— Sigur?

 

— Da, mamă.

 

Dar nu era bine.

 

În mintea lui apăruse din nou o imagine dureroasă din trecut.

 

Daniel își lăsa privirea în jos.

 

Nu putea să explice.

 

Nu putea să spună.

 

Nu știa cum.

 

Uneori nici măcar el nu înțelegea de ce îl durea atât de tare.

 

Era ca și cum trecutul devenise un film pe care nu îl putea opri.

 

Imaginile veneau fără să le cheme.

 

Și fiecare imagine aducea cu ea o emoție.

 

Rușine.

 

Frică.

 

Regret.

 

Tristețe.

 

Vinovăție.

 

Daniel începea să se întrebe:

 

De ce îmi apar toate acum?

 

De ce nu pot să le uit?

 

De ce mă doare ceva ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă?

 

Într-o seară, părinții lui stăteau în sufragerie.

 

Mama citea.

 

Tatăl se uita la televizor.

 

Daniel era în camera lui.

 

Privea fotografia din ramă.

 

Încă se vedea urma rupturii.

 

Daniel trecu degetul peste fotografie.

 

— De ce nu pot să uit?

 

Și iar îi veni în minte o imagine.

 

Închise ochii.

 

— Nu...

 

Își puse mâinile peste față.

 

— Nu vreau să mă mai gândesc.

 

Dar imaginea rămânea.

 

Daniel se ridică și începu să meargă prin cameră.

 

Nu putea sta locului.

 

Se simțea prins între trecut și prezent.

 

Într-un colț al camerei era Biblia.

 

Daniel o luă.

 

O deschise fără să știe unde.

 

Ochii îi căzură asupra unui verset despre omul care se întoarce către Dumnezeu.

 

Citi încet.

 

Apoi se opri.

 

Și începu să plângă.

 

— Doamne, eu vreau să mă vindec.

 

Nu știa dacă „vindecare” era cuvântul potrivit.

 

Dar acesta era cuvântul pe care îl simțea în inimă.

 

Nu mai voia să fugă de trecut.

 

Nu mai voia să se ascundă.

 

Dar îi era teamă să vorbească.

 

Mai ales cu părinții.

 

De multe ori, mama lui încerca să se apropie.

 

— Daniel, te văd trist în ultima vreme.

 

— Sunt doar obosit.

 

— Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui.

 

Daniel deschidea gura.

 

Și apoi tăcea.

 

Cuvintele erau acolo.

 

Dar nu puteau ieși.

 

Îi era teamă că nu va fi înțeles.

 

Îi era rușine.

 

Se temea că părinții îl vor privi altfel.

 

Așa că spunea mereu:

 

— Sunt bine.

 

Dar după ce mama pleca, Daniel își ștergea lacrimile.

 

Într-o noapte, stătea din nou în pat.

 

Era aproape aceeași liniște ca în noaptea în care plânsese pentru greșelile lui.

 

Doar că acum înțelegea că în sufletul lui nu erau doar regrete.

 

Erau și răni.

 

Unele lucruri pe care le făcuse el.

 

Alte lucruri pe care le trăise.

 

Amintiri pe care nu știa cum să le pună în cuvinte.

 

Și unele imagini care îl făceau să simtă o durere pe care nu o putea explica.

 

Daniel se întoarse spre perete.

 

Lacrimile începură să-i curgă.

 

— Doamne...

 

Apoi șopti:

 

— Dacă nu pot să spun oamenilor, măcar Tu știi.

 

Și pentru prima dată nu mai încercă să se prefacă puternic.

 

Plânse.

 

Mult.

 

În liniște.

 

Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar fi putut vedea.

 

Ci tocmai pentru că știa că Dumnezeu îl vede.

 

După un timp, Daniel adormi.

 

Dimineața, mama găsi Biblia lângă patul lui.

 

O ridică și o puse pe noptieră.

 

Nu știa ce se întâmpla în sufletul copilului ei.

 

Dar începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă.

 

În aceeași zi, îl găsi pe Daniel în fața fotografiei.

 

— Încă te uiți la ea?

 

Daniel zâmbi trist.

 

— Da.

 

— Ce vezi?

 

Daniel rămase tăcut.

 

Apoi spuse:

 

— Văd un copil care nu știa multe lucruri.

 

Mama se apropie.

 

— Și ce simți când îl privești?

 

Daniel coborî privirea.

 

— Nu știu.

 

Mama nu îl presă.

 

Nu i-a spus: „Spune-mi acum!”

 

Nu l-a certat.

 

Doar a rămas lângă el.

 

Uneori, iubirea înseamnă și să rămâi lângă cineva atunci când nu poate vorbi.

 

Daniel simți pentru prima dată că poate că într-o zi va reuși.

 

Nu în acea zi.

 

Poate nici în următoarea.

 

Dar într-o zi.

 

Pentru că Dumnezeu îi dădea curaj încet.

 

În seara aceea, Daniel îngenunche din nou.

 

— Doamne, ajută-mă să nu mai fug.

 

— Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă în mine.

 

— Ajută-mă să pot vorbi.

 

— Și dacă nu pot spune totul, ajută-mă să spun măcar primul lucru.

 

Apoi tăcu.

 

Și în liniștea camerei simți ceva ce nu mai simțise de mult.

 

Nădejde.

 

Nu o nădejde zgomotoasă.

 

Ci una mică.

 

Ca o lumină care apare la capătul unui drum întunecat.

 

Daniel privi din nou fotografia.

 

Ruptura era încă acolo.

 

Dar acum o vedea altfel.

 

Nu mai era doar semnul unei nopți în care își urâse trecutul.

 

Era semnul unei alegeri.

 

Daniel nu mai voia să-și distrugă trecutul.

 

Voia să-l înțeleagă.

 

Voia să-l pună înaintea lui Dumnezeu.

 

Și voia, încetul cu încetul, să învețe să vorbească despre ceea ce îl durea.

 

Pentru că începuse să înțeleagă un adevăr:

 

Unele răni nu se vindecă prin tăcere.

 

Uneori, primul pas spre vindecare este să ai curajul să spui: „Mă doare.”

 

Iar Daniel încă nu putea să spună toate lucrurile.

 

Dar în acea seară reușise să spună ceva.

 

Nu părinților.

 

Ci lui Dumnezeu:

 

— Doamne, mă doare.

 

Și pentru el, acelea au fost cele mai importante cuvinte pe care le rostise în mult timp.                                                                                         Fotografia din ramă – Partea a II-a

 

Imaginile din trecut

 

În zilele care au urmat, Daniel a încercat să-și vadă de viață.

 

Se trezea dimineața, își făcea rutina obișnuită și încerca să pară că totul era în regulă.

 

Dar în sufletul lui se întâmplase ceva.

 

Noaptea aceea deschisese o ușă pe care Daniel o ținuse închisă mult timp.

 

Iar acum, prin acea ușă, începeau să apară amintiri.

 

Uneori erau doar câteva secunde.

 

O cameră.

 

Un chip.

 

Un loc.

 

O situație.

 

Un cuvânt.

 

O imagine veche care îi apărea brusc în minte.

 

Daniel încerca să nu se gândească.

 

Dar cu cât încerca mai mult să alunge acele imagini, cu atât ele reveneau.

 

Stătea la masă cu părinții și, dintr-odată, privirea i se oprea într-un punct.

 

Mama îl întreba:

 

— Daniel, ești bine?

 

El tresărea.

 

— Da.

 

— Sigur?

 

— Da, mamă.

 

Dar nu era bine.

 

În mintea lui apăruse din nou o imagine dureroasă din trecut.

 

Daniel își lăsa privirea în jos.

 

Nu putea să explice.

 

Nu putea să spună.

 

Nu știa cum.

 

Uneori nici măcar el nu înțelegea de ce îl durea atât de tare.

 

Era ca și cum trecutul devenise un film pe care nu îl putea opri.

 

Imaginile veneau fără să le cheme.

 

Și fiecare imagine aducea cu ea o emoție.

 

Rușine.

 

Frică.

 

Regret.

 

Tristețe.

 

Vinovăție.

 

Daniel începea să se întrebe:

 

De ce îmi apar toate acum?

 

De ce nu pot să le uit?

 

De ce mă doare ceva ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă?

 

Într-o seară, părinții lui stăteau în sufragerie.

 

Mama citea.

 

Tatăl se uita la televizor.

 

Daniel era în camera lui.

 

Privea fotografia din ramă.

 

Încă se vedea urma rupturii.

 

Daniel trecu degetul peste fotografie.

 

— De ce nu pot să uit?

 

Și iar îi veni în minte o imagine.

 

Închise ochii.

 

— Nu...

 

Își puse mâinile peste față.

 

— Nu vreau să mă mai gândesc.

 

Dar imaginea rămânea.

 

Daniel se ridică și începu să meargă prin cameră.

 

Nu putea sta locului.

 

Se simțea prins între trecut și prezent.

 

Într-un colț al camerei era Biblia.

 

Daniel o luă.

 

O deschise fără să știe unde.

 

Ochii îi căzură asupra unui verset despre omul care se întoarce către Dumnezeu.

 

Citi încet.

 

Apoi se opri.

 

Și începu să plângă.

 

— Doamne, eu vreau să mă vindec.

 

Nu știa dacă „vindecare” era cuvântul potrivit.

 

Dar acesta era cuvântul pe care îl simțea în inimă.

 

Nu mai voia să fugă de trecut.

 

Nu mai voia să se ascundă.

 

Dar îi era teamă să vorbească.

 

Mai ales cu părinții.

 

De multe ori, mama lui încerca să se apropie.

 

— Daniel, te văd trist în ultima vreme.

 

— Sunt doar obosit.

 

— Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui.

 

Daniel deschidea gura.

 

Și apoi tăcea.

 

Cuvintele erau acolo.

 

Dar nu puteau ieși.

 

Îi era teamă că nu va fi înțeles.

 

Îi era rușine.

 

Se temea că părinții îl vor privi altfel.

 

Așa că spunea mereu:

 

— Sunt bine.

 

Dar după ce mama pleca, Daniel își ștergea lacrimile.

 

Într-o noapte, stătea din nou în pat.

 

Era aproape aceeași liniște ca în noaptea în care plânsese pentru greșelile lui.

 

Doar că acum înțelegea că în sufletul lui nu erau doar regrete.

 

Erau și răni.

 

Unele lucruri pe care le făcuse el.

 

Alte lucruri pe care le trăise.

 

Amintiri pe care nu știa cum să le pună în cuvinte.

 

Și unele imagini care îl făceau să simtă o durere pe care nu o putea explica.

 

Daniel se întoarse spre perete.

 

Lacrimile începură să-i curgă.

 

— Doamne...

 

Apoi șopti:

 

— Dacă nu pot să spun oamenilor, măcar Tu știi.

 

Și pentru prima dată nu mai încercă să se prefacă puternic.

 

Plânse.

 

Mult.

 

În liniște.

 

Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar fi putut vedea.

 

Ci tocmai pentru că știa că Dumnezeu îl vede.

 

După un timp, Daniel adormi.

 

Dimineața, mama găsi Biblia lângă patul lui.

 

O ridică și o puse pe noptieră.

 

Nu știa ce se întâmpla în sufletul copilului ei.

 

Dar începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă.

 

În aceeași zi, îl găsi pe Daniel în fața fotografiei.

 

— Încă te uiți la ea?

 

Daniel zâmbi trist.

 

— Da.

 

— Ce vezi?

 

Daniel rămase tăcut.

 

Apoi spuse:

 

— Văd un copil care nu știa multe lucruri.

 

Mama se apropie.

 

— Și ce simți când îl privești?

 

Daniel coborî privirea.

 

— Nu știu.

 

Mama nu îl presă.

 

Nu i-a spus: „Spune-mi acum!”

 

Nu l-a certat.

 

Doar a rămas lângă el.

 

Uneori, iubirea înseamnă și să rămâi lângă cineva atunci când nu poate vorbi.

 

Daniel simți pentru prima dată că poate că într-o zi va reuși.

 

Nu în acea zi.

 

Poate nici în următoarea.

 

Dar într-o zi.

 

Pentru că Dumnezeu îi dădea curaj încet.

 

În seara aceea, Daniel îngenunche din nou.

 

— Doamne, ajută-mă să nu mai fug.

 

— Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă în mine.

 

— Ajută-mă să pot vorbi.

 

— Și dacă nu pot spune totul, ajută-mă să spun măcar primul lucru.

 

Apoi tăcu.

 

Și în liniștea camerei simți ceva ce nu mai simțise de mult.

 

Nădejde.

 

Nu o nădejde zgomotoasă.

 

Ci una mică.

 

Ca o lumină care apare la capătul unui drum întunecat.

 

Daniel privi din nou fotografia.

 

Ruptura era încă acolo.

 

Dar acum o vedea altfel.

 

Nu mai era doar semnul unei nopți în care își urâse trecutul.

 

Era semnul unei alegeri.

 

Daniel nu mai voia să-și distrugă trecutul.

 

Voia să-l înțeleagă.

 

Voia să-l pună înaintea lui Dumnezeu.

 

Și voia, încetul cu încetul, să învețe să vorbească despre ceea ce îl durea.

 

Pentru că începuse să înțeleagă un adevăr:

 

Unele răni nu se vindecă prin tăcere.

 

Uneori, primul pas spre vindecare este să ai curajul să spui: „Mă doare.”

 

Iar Daniel încă nu putea să spună toate lucrurile.

 

Dar în acea seară reușise să spună ceva.

 

Nu părinților.

 

Ci lui Dumnezeu:

 

— Doamne, mă doare.

 

Și pentru el, acelea au fost cele mai importante cuvinte pe care le rostise în mult timp.

Fotografia din ramă – Partea a III-a și finalul

 

Lumina care rămâne

 

Au trecut câteva zile.

 

Daniel încă avea momente în care imaginile din trecut îi reveneau în minte. Uneori apăreau fără veste, alteori seara, înainte de culcare.

 

Dar ceva se schimbase.

 

Daniel nu mai încerca să fugă de Dumnezeu.

 

Dimpotrivă.

 

Într-o dimineață, s-a ridicat din pat și a privit spre fereastră. Cerul era încă palid, iar lumina dimineții abia începea să intre în cameră.

 

S-a gândit la toate nopțile în care plânsese.

 

Apoi și-a spus:

 

— Trebuie să mă întorc mai mult către Dumnezeu.

 

În acea zi, Daniel a mers la biserică.

 

A intrat încet.

 

Era liniște.

 

A privit icoanele, lumina candelelor și oamenii care se rugau.

 

Pentru câteva clipe nu a spus nimic.

 

Doar a stat.

 

Apoi și-a făcut semnul crucii și a șoptit:

 

— Doamne, am venit.

 

Nu știa ce altceva să spună.

 

A rămas acolo.

 

Cu sufletul lui greu.

 

Cu toate amintirile lui.

 

Cu toate greșelile lui.

 

Cu toate lucrurile pe care nu le putea spune încă.

 

Și, pentru prima dată după mult timp, Daniel nu s-a mai simțit obligat să ascundă nimic înaintea lui Dumnezeu.

 

Dumnezeu știa deja.

 

În zilele următoare, Daniel a început să țină post, după puterea lui și cu îndrumare duhovnicească.

 

Postul nu era pentru el o pedeapsă.

 

Era o vreme în care încerca să-și liniștească sufletul, să se roage mai mult și să se apropie de Dumnezeu.

 

Dimineața se ruga.

 

Seara se ruga.

 

Când simțea că amintirile devin prea apăsătoare, se oprea și spunea:

 

— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă și ajută-mă.

 

Uneori repeta rugăciunea de mai multe ori.

 

Și încet, ceva începu să se schimbe.

 

Nu într-o singură zi.

 

Nu ca printr-o minune pe care să o poată explica.

 

Ci încet.

 

Ca lumina dimineții care intră într-o cameră întunecată.

 

Imaginile încă mai apăreau uneori.

 

Dar nu mai aveau aceeași putere asupra lui.

 

Daniel începea să înțeleagă că nu trebuie să-și petreacă toată viața privind înapoi.

 

Într-o seară, se așeză lângă pat și începu să se roage.

 

— Doamne, îți dau Ție trecutul meu.

 

Tăcu.

 

— Îți dau greșelile mele.

 

Tăcu din nou.

 

— Îți dau și lucrurile pe care nu le pot spune.

 

Ochii i se umplură de lacrimi.

 

— Și te rog să-mi dai pace.

 

După rugăciune, Daniel rămase câteva minute în liniște.

 

Apoi observă ceva.

 

Nu se mai gândea la trecut.

 

Pentru câteva clipe, mintea lui era liniștită.

 

Nu mai vedea imaginile dureroase.

 

Nu mai retrăia aceleași amintiri.

 

Doar stătea în liniște.

 

Și simțea pace.

 

Daniel zâmbi printre lacrimi.

 

— Mulțumesc, Doamne.

 

Din ziua aceea, rugăciunea deveni pentru el un loc în care își găsea liniștea.

 

Când se ruga, începea să uite.

 

Nu în sensul că trecutul dispăruse.

 

Ci în sensul că trecutul nu mai ocupa tot sufletul lui.

 

În locul fricii începea să apară pacea.

 

În locul rușinii începea să apară nădejdea.

 

În locul dorinței de a distruge fotografia începea să apară dorința de a înțelege cine fusese și cine putea deveni.

 

Într-o duminică, Daniel s-a întors acasă de la biserică.

 

A intrat în camera lui.

 

Pe raft era fotografia.

 

Ruptura încă se vedea.

 

Daniel o luă în mâini.

 

Se uită la copilul din imagine.

 

De data aceasta nu mai simți furie.

 

Nu mai simți rușine.

 

Zâmbi.

 

— Te iert.

 

Apoi se opri.

 

— Și mă iert pentru că eram un copil care nu știa multe lucruri.

 

A pus fotografia înapoi în ramă.

 

A rămas acolo.

 

Nu perfectă.

 

Nu ca înainte.

 

Dar întreagă în felul ei.

 

La fel era și Daniel.

 

Nu mai putea schimba tot ce fusese.

 

Dar putea să meargă înainte.

 

În acea seară, mama lui intră în cameră.

 

Îl găsi rugându-se.

 

Nu l-a întrerupt.

 

A așteptat.

 

După ce Daniel a terminat, mama s-a apropiat.

 

— Ești mai liniștit?

 

Daniel zâmbi.

 

— Da.

 

— Ce s-a schimbat?

 

Daniel privi spre fotografie.

 

— Am învățat că nu trebuie să trăiesc mereu în trecut.

 

Mama îl îmbrățișă.

 

Daniel nu i-a spus încă tot.

 

Poate că unele lucruri aveau nevoie de timp.

 

Dar acum știa că poate vorbi atunci când va fi pregătit.

 

Știa și că nu este singur.

 

Și mai ales știa că Dumnezeu nu îl abandonase în nopțile în care plânsese.

 

Într-o ultimă seară, înainte să adoarmă, Daniel a îngenuncheat.

 

Camera era liniștită.

 

Fotografia se afla pe raft.

 

Daniel și-a făcut semnul crucii.

 

— Doamne, îți mulțumesc.

 

Apoi a spus încet:

 

— Pentru că m-ai ascultat când nu puteam să vorbesc.

 

— Pentru că m-ai văzut când plângeam.

 

— Pentru că ai rămas lângă mine când eu credeam că sunt singur.

 

— Pentru că m-ai învățat să nu-mi mai urăsc trecutul, ci să învăț din el.

 

A făcut o pauză.

 

— Și pentru că mi-ai arătat că după o noapte grea poate veni și dimineața.

 

Daniel s-a ridicat.

 

S-a așezat în pat.

 

A privit încă o dată fotografia.

 

Apoi a închis ochii.

 

Pentru prima dată după mult timp, nu se mai temea de noapte.

 

Știa că amintirile pot reveni.

 

Știa că unele răni au nevoie de timp.

 

Știa că poate mai avea zile grele.

 

Dar mai știa ceva:

 

Nu era singur.

 

Iar când sufletul lui devenea greu, avea unde să se întoarcă.

 

La Dumnezeu.

 

Și în acea noapte Daniel a adormit liniștit.

 

Pe raft, fotografia ruptă rămânea mărturia unei vieți care nu fusese perfectă.

 

Dar și mărturia unei schimbări.

 

Pentru că uneori, Dumnezeu nu ne cere să uităm tot ce am fost.

 

Ne cere să-I încredințăm Lui ceea ce am fost și să alegem, de astăzi, cine vrem să devenim.

 

Iar Daniel alesese lumina.

 

Sfârșit.

 

Morala

 

Nu lăsa greșelile trecutului să-ți spună că nu mai există speranță. Pocăința, rugăciunea, iertarea și apropierea de Dumnezeu pot deschide un drum nou. Unele amintiri nu dispar imediat, iar unele răni au nevoie de timp și de ajutor, dar omul nu trebuie să le poarte singur.

 

More ...

Surprizele din apartamentul nou în norvegiană

După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament. 

Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.  

Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă. 

Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane. 

Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme. 

Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.

Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.

 

Overraskelsene i den nye leiligheten

 

Etter å ha flyttet til den nye leiligheten, mer presist tatt med seg alle eiendelene sine, begynte Cecilia å oppdage flere og mer unaturlige ting. For eksempel flyttet han møbler og på et tidspunkt hørte han et knirk i veggen. Cecilia ble fascinert og banket litt på veggen med neglen, gipsen løsnet på et sekund og avslørte et vakkert hull i veggen. Så våre hardtarbeidende og dedikerte byggherrer dekker hullene med klar tape som de påfører kalk. Det ville være mildt sagt merkelig, vi bør også si at det er arbeid som bare gjøres av verdens øyne. I tilfelle jordskjelv eller noe, hva gjør vi med slike vegger? De faller på leietakerne før de kan rømme fra leiligheten.

Så ville han ta med seg klutene på badet, hva annet kunne han finne på badet, en dobbel Cheeseburger sandwich, glemt der i en måned, men i nesten perfekt stand. Det er ingen måte det er spiselig lenger, men det ser utrolig godt ut. Det er også emballasje fra cordon bleu, eplepai fra Hornbach, østerriksk skinke (den beste skinken for byggherrer), Martinel-pølser, det ser ut til at folk foretrekker tysk kvalitet i maten de spiser, det er bare en observasjon.

Men disse nettstedsingeniørene er litt søvnige, fordi de glemte sine mekaniske blyanter, notatbøker, jeg vet ikke hvor mange penner rundt i huset. Det passer Cecilia, det vil tjene henne veldig godt å sette karakterene fire og to, for det er alt hennes hjerte tillater. Den som klarer å få en sjuer på testene hennes kan virkelig litt engelsk. Men han tror ikke det blir vanskelig, han mener innsatsen må komme fra begge kanter, ikke bare den ene gir, den andre mottar. I tillegg mener hun at det letter læringen veldig bra, men hun er litt usikker på denne evnen hennes, hun ønsker å overbevise seg selv ved å lese barneprøvene. Det ser kaldt ut, men inni skjuler det seg et varmt, følsomt, til og med barnslig hjerte. Av for mye lyst til å være barn blir hun ikke lei seg, hun ler til og med når hun ser bordet i stua, det samme gamle bordet fra besteforeldrenes leilighet. Hvor skriblet, tegnet med fargestifter, fargeblyanter, akvareller forble hun fra tiden da sønnen var rundt 2-3 år gammel. Når han pakker ut ser han fargeleggingsbøkene fra tidligere år, han ser hvor klønete, men bedårende, han farget hver karakter, hvert hus, hver detalj i bildene, hvor godt han ble til å fargelegge underveis. Han utelater heller ikke kortene med meldinger, som han fikk da han var eldre, for rundt 5 år siden. Det var setninger som han skulle ha fullført, som: "Hvis jeg hadde en blomst, ville jeg gitt den til henne...", Hvis jeg skulle takke mamma, ville jeg gjort det fordi..." korte tekster av takknemlighet, en julegave fra en tante.

Vakre minner, men overraskelsene i leiligheten stopper ikke, fortsetter de. Parkettgulvet knirker hver gang Cecilia tråkker på det. På lignende musikktoner knirker også dørene når du åpner dem. Skuffene faller ut av nattbordet, det eneste nattbordet på soverommet deres. Hva kan vi si om barnerommet? Alle eskene de oppbevarer lekene sine i blir slengt oppå hverandre, og det er også ubeskrivelig kaldt. I alle rommene er temperaturen middels, bare på rommet til sønnen er det uutholdelig kaldt. Vinduet hadde doble glass, men det ble ikke festet godt, det mangler også et lag med varmeisolasjon.

Cecilia varslet, hva skal hun gjøre med gutten sin som likevel stadig får bihulebetennelse og må forholde seg til nesen sin ganske ofte, fordi han ligner henne? Han bestilte en badekåpe med hette å ha på seg hele tiden, inkludert å sove.

Taklampen gir også et discolys, for det flimrer alltid, det er litt plagsomt å skrive, lese eller klippe tånegler, men som romlys er det bra som det er, foreløpig. I fremtiden vil hun kjøpe en lysekrone med et kjøligere lys fordi hun har en kirsebæruniform og ikke liker hvordan kirsebær ser ut i gult lys. Han liker lilla, på den annen side, og hvis lyset er blått, vil uniformen se lilla ut, noe han ville finne fascinerende, at det ville være en mye mer interessant, visuelt tiltalende uniform enn den han hadde vært vant til. lange år.

Som en oppsummering av alt constrictors klarte å gjøre frem til øyeblikket da Cecilia flyttet inn i leiligheten, var det mange overraskelser, og gjørme på gulvet i alle rom, matrester, glemte gjenstander, men det er en beboelig leilighet, den er varm nok, på noen rom fungerer TV, kjøleskap, internett, og vi håper de vil fortsette å fungere, det er ikke slutt, da vinden blåser i november, alt går i stykker, og leietakerne som får det ødelagt har skylden pga. ledningene er gamle, at de er varmefølsomme, at de er en haug med tekniske detaljer som får oss til å krype, ikke gir mening, komplisere livene våre, og det ville være viktig å ha tilgang til alt så lenge de betaler fullt ut pris, ikke en halv eller en fjerdedel. Hvorfor skal barnet få dårlige karakterer fordi han ikke var ferdig med studentoppgaven før to om morgenen, hvorfor skulle han ha ødelagt mat i kjøleskapet, fordi strømmen ikke er konstant, maten i kjøleskapet er tatt og stinker, barnet spiser det og trenger det for fritak fra skolen eller fra meditasjoner som det ikke kan presentere seg i den tilstanden det er i? Hvorfor skulle han måtte ta igjen de timene? Gikk de glipp av det med vilje? Gjorde han med vilje ikke det andre forventet at han skulle gjøre, eller hadde han ingen mulighet? Ja, det er best å fortelle oss hvem som søker å dømme andre som ikke har det. I dag er det å ikke ha likeverdige å ikke kunne.

Det er få som virkelig kan forstå, sitte og analysere situasjoner. De som ikke har, må ha samme sjanse til alt som de som har. Dette bør ikke bli et hinder. Hvis han ønsker å gi opptak til biologi og internett hans mislykkes, hvordan kan han konsultere spesialiserte avhandlinger? Foreldre skal ivareta barnets behov for kunnskap og oppfyllelse. Foreldre passer på, det er ikke problemet. Problemet starter med hvem som visste så godt hvordan de skulle sette opp alt i utgangspunktet. Cecilia, hvis du bryr deg om ditt barns fremtid, frarøv ham noen unnskyldninger (som beklager, anklager seg selv), forklaringer "for enkle kanskje" ikke fordøyd av noen, som han vil ende opp med å gi år og år senere. Gjør ham en tjeneste og flytt ham til en by med flere muligheter, ikke la ham bli sittende fast i situasjoner han vil ende opp med å angre på på et tidspunkt.

More ...

o temă sensibilă partea 2

              - continuare -

Moartea, poate deveni un eveniment mai puțin dureros,de care să nu ne temem,

pe care îl pregătim din timp.Cum ne bucură venirea pe lume a unui copilaș, 

neștiind ce soartă va avea, moarte poate fi o sărbătoare a unei veți trăită cu demnitate

pe care ne-a oferit-o soarta.

     Plecarea să fie organizată cum vrea fiecare com dorește, într-nu spital sau clinică

unde să intre rudele, prietenii, invitații, având aspectul unei festivități.O cameră veselă, cu 

mobilă frumoasă, plină de flori,se poate ciocni chiar un pahar.asistat de un specialist.

Când vine momentul, candidatul dă semnalul că-i pregătit. Cu o singură injecție nedureroasă,

să mă sting, uitândumă la voi.Fără durere, umilință, știind că ne așteaptă o altă viață ....

 

More ...

După revoluție!

S-au scurs 36 de ani, de când a avut loc, așa zisa revoluție, care a izbucnit la 

16  decembrie 1989, la Timișoara.Toți românii s-au cutremurat de așa veste.

E drept, că unii știau, iar alții chiar pregătise evenimentul. După aceia s-au spus

multe.Unii erau entuziasmați, nu știau ce urmează. Așteptau o viață mai bună.

A fost un fel de tăvăluc  ce nu mai poate fi oprit.Oamenii debuzolați, au primit 

schimbarea. Toate refurările, nereușitele, slăbiciunele, lăcomia, răutățile, avaria,

au ieșit la suprafață în numele dreptății și libertății. S-au unit orgolii rănite,au 

înființat partide, partidulețe, au pus mâna pe putere.Aceștia, nu aveau în vedere

că sunt exponenții unui popor, al unei țări. În dorința de putere, având exemple 

din lumea, așa zisă liberă, au pus mâna pe puterea politică, apoi pe economia 

țării. Doamne, ce-a urmat! jaf, jaf, ca la drumul mare.S-au îmbogățit imediat 

hoții și golanii.

More ...

O POVESTE PENTRU TINE -continuare-

O  altă poveste : În altă zi stăpânul pleacă dimineață de acasă .Eram îngrijor

at....Merg să-l

caut ; urma mă duce unde nici nu visam ,mă scoate din sat ,urc  Dealul  Oarbei ,cobor o

vale lungă ,trec un pârâu nu prea adânc ...am în față o pădure mare ...aici pierd urma ..

ce mă fac ? Am început să urlu  de răsuna pădura și-mi răspundea ecoul .Am făcut așa

până am auzit un răspuns , m-am orientat și mi-am găsit  stăpânul foarte mirat .

          -Cum de m-ai găsit Atos?..ți-a fost dor de mine?..tare deștept ești !..sunt doar un

câine ,dar știți voi ce bucurue îmi făceau vorbele lui?

             Acum mă bucur că am  și eu puii mei .și mă duceam din când în când să-i văd.

Se răcise vremea și mama cu puii au fost băgați pe holul de la intrare și-i vedeam pe geam.

Am rămas uitându-mă la ei cât de frumos se joacă alături de mama lor ,când aud un țipăt

de groază !... era stăpâna casei ...când îmi văzuse capul meu mare ,uitându-se pe geam .

       -    Ai venit să-ți vezi puii Atos?.Nu am nimic împotrivă : dar știi ce tare m-am speriat!

Dă și tu de știre când mai vii ,nu mă lua prin surprindere.!

            De câteva zile pe lângă gardul din deal stă un câine ,abătut,se vedea că-i flămând,

poate și însetat, deși apă poate găsi în lacul din vale ,sau în Prut care este aproape.

Au trecut câteva zile și el tot acolo este.Ce-mi vine în minte? Să-l chem în curte...T e uiți la

amărâtul acela ,mă întreabă stăpâna ; dacă vrei cheamă-l în curte...așa vorbea cu mine și eu

înțelegeam  tot ce spune fiincă noi animalele doar nu putem vorbi.Unii oameni doar se uită-n

ochii noștri și ei ne înțeleg . Atunci , e bine...M-am dus în deal și l-am chemat.Nu-i venea să

creadă că-i adevărat....venea dar cu frică...și teamă.. târându-se....Atos si-a luat rolul de

frate mai mare, și Țiganul - sșa l-au numit - de un frate mai mic care nevoie de ajutor.

Ce frumoasă-i lumea animalelor dar noi oamenii ,nu avem timp s-o vedem,că și noi avem

destule probleme...Atos și Țiganu  adică noi doi eram prieteni cu toate orătăniile  din

curte.,multe întrau în cușca noastră.Am văzut că o găină stă cam mult...de ce oare?

În fundul cuștii erau multe ouă !...Le-am arătat stăpânei ...Bravo, dregii mei ,cum de înțele

geți voi tot? MERITAȚI  O RECOMPENSĂ?

 

 

        

 

 

More ...

CELE DOUĂ SURORI prima parte

          Zi  de  sâmbătă .Aristia  se  pregătea  sufletește  pentru plecarea  în  concediu.

La  insistențile  surorii  sale ,acceptase  invitația  ei .Ștefania ,pe  care  nu o văzuse 

față  în față  de  aproape cinci  ani ,îi  propusese  această  întânlire .De  obicei vorbeau  

mult  la  telefon,dar  în  ultimul  timp ,ceva  mai  rar.Avea  ceva  emoții  ,pentru  că  nu  știau   

multe  una  despre  cealaltă.La  telefon  discutau  doar  banalități .Aseară  au  stabilit  în  mod

serios  când  pleacă  autocarul  ,când  ajunge  la  Istambul  și  unde urma  să  o  aștepte Ștefania .

          Era  prima  ei  vizită  și  nu  s-ar  fi  descurcat  dacă  nu  era așteptată.Până  la  ora   07:30

dimineața  , zi  de  luni ,autocarul  era  staționat  în  piață  și  mulți dintre  călători  își  ocupaseră 

deja  locurile.Drumul  era  lung  și  obositor .Pe traseu  ,se mai  făceau staționări pentru  o  țigară 

sau  alte  nevoi .Mulți dintre  călători  ațipiseră .După  coborâre  ,Aristița  a văzut-o pe  Stefania

care îi  făcea  semne  cu  ambele  mâini .Curios  ,nu  s-au  îmbrățișat  ,parcă  nu  ar  fi  avut  timp .

          Ștefania  o  invită grăbită  pe  Aristița  în mașină .Au  și  plecat  la  drum .Ștefania  conducea

cu  asprime  și  ciudă, iar Aristița  se  înterba  ce  s-a  întâmplat .După  un  timp  Ștefania  îi  spune:

          -Stai  puțin  să  îmi  revin  .Am  avut  un incident  înainte  de  sosirea  ta și am  rămas  puțin

șocată., voiam  să  pun  puțină  distanță  între  el  și  mine ,părăsind  cât  mai  repede  orașul .

           Au  mers  mai  bine  de  o  oră ,ieșind   bine  din  oraș .Ștefania  a  tras  pe  dreapta  lângă  o

parcare ,unde  și-a  invitat  sora  la  o  cafea . Se

  priveau  cu  drag  una pe cealaltă  , se  studiau .

Aristița  spune îmbrățișind-o: Abia așteptam  să  te  văd .Ești  o  femeie  frumoasă .Cum de nu ai  găsit

nici  un  turc  bogat?

           -  Dar  nici  nu  am  căutat .Mi-am  schimbat  părerea  că  prin  căsătorie  te  realizezi .

              Ștefania  arăta  bine ,suplă , bronzată , cu ochii  migdalați și  părul  negru   ,bogat .Avea  tot ce își

dorește  o  femeie  la  anii  ei .În  plus , acum  avea și o  afacere  din  care poate trăi  echilibrat .Totuși  ,ceva

din  făptura  ei  degaja  tristețe  .

             -Ei  , cum  ți s-a părut  drumul ? Obositor?

              -Obositor , dar  mai ales  stresant .Traseul  prin  Bulgaria  ,pe șoseaua  aceia îngustă  printre  munții ,

despre am auzit  povești  nu tocmai plăcute ,a fost  dificil .Am trecut  pe acolo ziua  și traficul era intens.Auto-

carele  merg în coloană  ca să se ajute la nevoie .Am auzit  zvonuri  că în unele zone ,autocarele  sunt atacate

de  răufăcători .Nu știu dacă este adevărat sau nu M-am  întânlit  cu un fost coleg  de liceu  și am depănat amintiri .

               -Vrei  să mai luăm ceva  pentru drum? Mai avem mult  de mers până ajungem  acasă....Dacă te simți

obosită , pați trece în spate  și să încerci  să dormi .Ți ar prinde bine o oră de somn  după așa  un drum  lung .

              -Ștefania ,nu te simți bine? Te văd abătută  . Îmi ascunzi ceva?

               -Și da , și nu  Am ostare de neliniște , parcă mă  pândește ceva  și nu știu de unde .Poate senzația  asta

este determinată  de  faptul că  acum două săptămâni  am fost la o ghicitoare .Aproape am devenit  dependentă  de

ea . Printre  altele , m-a avertizat  că mă așteaptă un pericol  ,dacă nu moartea ,într-o zi de joi, când voi fi  alături  de

cineva foarte  drag mie , și că viața  mea va fi mâinile  acelei persoane .Sunt întâmplări  din viața mea  pe caare tu nu

le știi .Am trecut prin multe situații periculoase , dar nu m-am  temut  niciodată .Nu-mi găsesc locul ,nu mă pot stăpâni .

                                                                   va  continua

                         

More ...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍