UNIVERSALĂ

-Ai o geană! Pune-ți o dorință! Ghicește: pe care obraz?
-Pe stângul!, am spus eu după ce-mi pusesem o dorință în gând.
-Greș! Ha! Ha! Ha!, n-o să ți se-mplinească! Uite!, îmi spuse, culegând geana cu vârful degetelor de pe obrazul meu drept. Ce ți-ai dorit?
-Nu spun!
-Spune mă! Că oricum n-o să se-mplinească, ce rost mai are s-o ții la "secret"?
-...

Doamne, dar cum ar fi fost dacă aș fi ghicit obrazul, mi-aș fi recuperat geana, aș fi stupit-o de trei ori - na, să fie cu... noroc! - și aș fi pus-o în sân, sperând ca dorința mea să se împlinească! Că doar aș fi avut certitudinea ghicitului, iar dorința n-ar mai fi avut încotro, ar fi trebuit să se supună și să se... împlinească!

Dorințe... Ce copil nu și-a dorit vreodată ceva, de care nu a mai avut parte? Îmi aduc aminte că stăteam singur în odaie, în semiîntuneric, cu fața sprijinită în mâini și coatele adunate pe masă, visând cu ochii deschiși la ceva... nici eu nu știam ce...

Am tras de sertarul dulăpiorului pe care se odihnea, burduhănos, televizorul alb-negru, cu ecran de sticlă verzuie și cu lămpi ce bâzâiau precum bondarii până se "încălzea". Pe televizor, îl chema "Miraj" și aveam o ciudă aspră pe el, fiindcă de fiecare dată când fila imaginea, eram trimis de "audiență" să învârt de lămpile care ardeau la degete, fiindcă erau fierbinți...

- Mă, ai grije să nu te curentezi naibii!, auzeam o voce din semiîntuneric.

Mă strâmbam în silă, iar mai apoi, ca să scap imaginea de "pureci", îi mai ardeam și una în laterala de lemn lecuit...

-Na, că acum nu mai "aude"! I-a luat sonorul!

-Își revine el!, mai zic eu șoptit și întorcându-mă către sertarul care adăpostea toate comorile copilăriei mele...

N-aveam mare lucru. Niște nimicuri, fără valoare. Dar pentru mine era un microunivers, care se aduna și se împrăștia din sertar, atunci când cotrobăiam în el după ce-mi era de trebuință: vreo trei mosoare metalice de la mașina de cusut, care erau îndelung căutate prin toată casa, bile de sticlă transparentă cu miez colorat (le mai am și acum!), o cutie din lemn maro care adăpostea piesele de rummy, o pereche de mănuși tocite, de sudor, pe care le purtam atunci când "făceam" poarta, la fotbal, pe maidan, și câte și mai câte de alte flecuștețe nefolositoare, dar care mie-mi erau dragi și foarte de folos!

Dar printre toate aceste mărunțișuri, la loc de cinste, într-o punguță de plastic specială, se afla colecția mea de vederi "mișcătoare", dintre-acelea, pe care dacă le mișcai, imaginile lor se schimbau, sau îți creau senzația de 3D, - îmi luaseră ani!, să le strâng. N-aveam prea multe: vreo douăsprezece, dar pe mine mă fascinau, fiindcă suprafața lor de plastic ridat, făcea lumina să cadă incident și astfel să miște sau să adâncească imaginea dedesubt.

Între aceste vederi, se regăseau și două cu temă creștinească - "Cina cea de taină", și  scena crucificării -, ambele 3D, câteva cu temă marină, cu vase de război de secol XVII, ce aveau velele larg deschise, umflate de vânt și valuri periculoase, tot 3D, și una care reprezenta chipul unei foarte frumoase tinere coreence, care îți făcea literalmente cu ochiul atunci când înclinai vederea într-o parte și care nu se împaca prea bine alături de cele cu teme creștinești...

Ea era... regina vederilor, doar îți făcea cu ochiul, nu-i așa? Iar eu îmi găseam vederile ca fiind "minunate", și chiar așa le numeam atunci când le arătam, plin de mândrie, prietenilor mei, alături de câteva reviste vechi cu "Rahan - războinicul junglei", care îmi întregeau comoara...

Dar, a sosit o vreme în care a trebuit să ne mutăm de unde stăteam, într-un apartament cu trei camere, mai larg și mai spațios, aflat într-un cartier nou construit, cale de vreo doi-trei kilometri distanță de vechiul cartier. Odată început "strânsul" calabalâcului pe care îl aveam, am primit o sarcină importantă: aceea de a păzi să nu cumva să se spargă celebrul "Miraj", care fusese înfofolit în două pături groase, și așezat cu grijă și teamă, în vârful alambicat al unei grămezi de scaune, mese și alte cioromboaie de mobilier, înghesuite artistic într-o remorcă de tractor oricum neîncăpătoare...

Dar eu trebuia să am grijă și de sertarul meu cu comori, să nu se risipească - Doamne ferește! -, pe drumul către noua locuință. Așa că am fost urcat și cocoțat în vârful grămezii. Cu o mână țineam burduhănosul, iar cu cealaltă, pe genunchi, sertarul meu prețios... Și dă-i la drum, ce dacă se uitau toți vecinii, unii cu invidie, - ia uite dragă, vecinii se mută în cartierul cel nou!, au avut pile la primărie, las' că știu eu! -, sau trecătorii întâlniți pe drum, care se holbau curioși la echilibristica unui puști care hodorogea o namilă de televizor cu un sertar plin de reviste în brațe!

Odată cărat tot calabalâcul, am început așezarea mobilierului în noile odăi: ba, că vaza asta nu se potrivește în sufragerie, ba că astea du-le în cămară sau pe balcon, nu mă zăpăci de cap!, cărțile, în bibliotecă, ce-ai?, nu știu unde-s vederile tale, nu le-am văzut, poate că-s pe undeva prin vreo cutie... Cu haosul ăsta, mă mir că nu ne-am pierdut și capetele! 

-Nu se poate, doar le-am ținut tot timpul în sertar, că n-am scos nimic din el tot drumul și l-am ținut cu o mână pe genunchi...

Cred că mai bine de două săptămâni, am tot căutat prin toată casa, răscolind totul, iar și iar, dar vederile mele "minunate" nu se găseau nicăieri... Nici în sertar. Nici oriunde... Burduhănosul își "grăia" cu voce baritonală, lăfăindu-se în noua sa odaie, telejurnalul. Eu eram trist și disperat, de neconsolat, de pierderea suferită. Am pleznit cu ciudă laterala de lemn a televizorului, reglându-i sonorul... Taci.

Și de-atunci, nici în ziua de astăzi, rar - spre deloc - n-am mai folosit cuvântul "minunate"... Eu doar mi-am dorit să nu pierd...

    De neuitat acest soare...
    cum se topeşte şi 
    curge în mare, 
    sângerând cu aur,
    albastrul sublim...
    
    Catargele-ntinse spre stele, 
    cer întâlnesc... 
    şi, pescăruşii, speriaţi,
    murit-au izbindu-se-n ele...

    Aş vrea să-ţi cânt un mic sonet 
    Cu paşi mici de menuet 
    Căci iubirea mi-e flămândă 
    Zi şi noapte stă la pândă 
    Să-ţi şoptescă-încet un vers 
    Din adânc izvor cules...
    
    Aş vrea să-ţi cânt o melodie 
    Cât un puf de păpădie 
    Căci mi-e sufletu'-nsetat 
    De săruturi pe-nserat 
    Diamantele-nstelate
    Să-ţi şoptească versuri mate...
    
    Aş vrea să-ţi cânt un cântecel 
    Mic, micuţ, cât un inel 
    Ineluş cu piatră nouă 
    Bobuşor sclipind în rouă 
    Rouă mică-nvolburată 
    Ca iubirea mea-nfocată...

    Zburat-au norii albaştrii,
    ‘Verzind copacii,
    Peste câmpuri, peste vii,
    ‘Roşind-mi macii purpurii… 
    
    Zburat-au stoluri de cocori,
    ‘Negrind adâncuri de păduri,
    Peste vale, peste munte,
    ‘Nălbind tâmplele cărunte...
    
    Zburat-au fluturi mii în soare,
    Umplând cerul de culoare,
    Peste mări, şi peste râuri,
    Gonind liniştea din crânguri...
    
    Zburat-au gândurile toate,
    Citind versurile-n carte,
    Peste muguri, peste moarte,
    Blestemând rimele-n parte...

    Dacă n-ai fi fost tu, 
    cine ştie ce s-ar fi întâmplat 
    poate-un genocid al ideilor mele, sau 
    poate că aripile mele s-ar fi scuturat 
    spre o altă dimensiune, într-un alt timp...
    
    Dacă n-ai fi fost tu,
    poate că m-aş fi însoţit cu marea,
    călător spre niciunde,
    şi poate că paşii mei pe nisip n-ar fi fost, 
    scuipaţi de valuri pe ţărm, 
    şi-aş fi rămas adânc...
    
    Dacă n-ai fi fost tu,
    poale c-aş fi lăsat 
    să crească în mine copacul,
    ce-şi urlă-n temniţa lui toamna...
    poate că frunzele multe n-ar fi căzut,
    poate că norii n-ar mai fi plâns 
    peste mările moarte...
    
    Dar TU eşti ; pentru mine exişti 
    ca tablele legilor sparte .
    O nouă religie, azi s-a născut 
    în murmure sacre...

    O, Nun, cu trupul sinuos din apă,
    Stai un pic şi sufletu-mi adapă,
    Fă ca Nilul, la izvoare, uşor să rodească,
    Pe cer stea nouă, mult, să strălucească!
    
    O, mama Nut, zeiţa cerului albastru,
    Când am să mor prefă-mă-n praf de astru,
    Veşnic pe cerul nopţii să răsar,
    Lumina caldă-a lumii la hotar!
    
    O, Osiris, zeu al umbrelor eterne,
    Peste trupul meu uşor aşterne,
    Răsuflarea vieţii de apoi,
    Să mă renasc în trup de zeu ca voi!
    
    O, Ptah, credinţă-n tine am, aşa cum ştii,
    Că inima-n balanţă, numai tu, mi-o ţii,
    Să cântăreşti cât bine sau rău am făcut,
    În viaţa care tocmai prin mine s-a trecut!

Bătălii în cap se dau, toate cu săbii de foc

Între bine și-ntre rău, parcă seamănă a joc

Ce-ați făcut din capul meu? Teren de război cumva?

Sau vreți să mă țineți treaz ca-n sevrajul pe dava?

Nimeni nu te mai aude, nimeni nu te mai susține

Stând în pat, singur, pe beznă, cu migrene și suspine

Devii rudă cu durerea, parcă ai fi masochist

Si-ai vrea să arunci cerneală cu precizie de artist

Pas, pastile, pas la apă, asta nu-mi rezolvă mie

Durerea lăuntrică zguduind din temelie

Demoni ce lansează gloanțe, parcă sunt cranii de foc

Îngeri ce lansează valsuri dintr-o harpă din talcioc

Fac efort și mă ridic, bag o boabă la vrăjeală

Aspirină pentru babe, și mă culc cu tot cu boală

Hai că s-a mai liniștit, m-am crezut un încrezut

C-o să stau să sufăr crunt, cu tot iadul ăsta atât de mult

Și oare viața are sens

Când peste timp,când n-o sa fii,

Nu își va aminti nici vântul

De pașii tăi,de-a ta privire?

Și totuși, e sublim să știi

Că simți, iubești,

Că lacrima ce cade-ncet

Și zâmbetul ce îți straluce,

Fac clipa sa încremenească,

Că ochii tai s-atat de vii

Încât și stelele fac sa pălească...

    Atunci, m-am prăvălit în genunchi, 
    şi sunet ascuţit, spre cer am lăsat,
    Copacii-n jur tremurau cu uimire,
    şi-şi dansau macabru, crengile-n spre mine...
    
    Norii grei s-au răsucit împotrivă-mi, 
    şi frunzele moarte, grăbindu-mi sfârşitul, 
    m-au îngropat în lumina slabă a lunii...
    
    Orice-am făcut şi de-am greşit, 
    tu mă iartă, 
    şi crede-mă prietene, 
    când îţi spun, ACUM, 
    iartă-mă prietene, 
    să nu mă plângi...

Dincolo de nori și de pământ

Trupul devine pur cuvânt

Nu e plecare, ci-mplinire

0 trecere din lut în fire.

Cel ce-a coborât în mormânt

S-a ridicat dincolo de vânt.

Ne lasă dorul ca o scară

Să învăţăm cum se zboară.

Cerul nu-L ascunde, Îl arată

În sclipirea lumii de altădată

Omul privește mut spre zare 

Întelegând că moartea... moare.

Obiceiuri fără vreun motiv,
Explicat pe un portativ,
Pentru sunet destinat,
Melodie surdă, cu versul neexplicat.

Să simt ce simți din obicei,
Vrei confuzia formată conform matricei;
Prin date adunate fără întrebare,
Ce, pusă, devine supusă la ridicare.

Din sprâncene judecând,
Încercând să plac, scârbit în gând, apoi forțând;
Zâmbetul și expresia de înțelegere,
Pentru a ta tăcere.

Purtând straie tradiționale,
Într-un mod ipocrit le faci formale,
Formând o uniformă a identităților goale,
Existențial, întrebând direcțiile morale.

Tradiții aduse de sfinți necunoscuți,
Purtați doar în vorbă, căci prin suflet pângăriți;
Răniți ca ființe, căutând portițe
Prin sentințe de integrare a unei ființe.

    Cât de departe... cât de departe, 
    sunt gândurile mele...
    Aici tăcerea, e atât de plastică
    încât doare...
    şi din această durere,
    muzica se revarsă vibrând,
    în culori şi forme vii,
    în frunze şi pietre,
    în nori şi câmpii,
    în lacrimi aurii,
    în razele mii...
    
    Şi mor...
    ca şi cum n-am fost
    ca şi cum nici n-am fost...