Știi, câteodată...

Coroana din frunze moarte

 Vrea să ne arate 

 Măreția întunericului liniștitor

 Ce adie asupra gândului, ca un inutil decor

 Ce îmbată îndrăgostiți pe alei pierdute

 Printre nuanțele acestei toamne mute, 

 Dar noi rămânem tot atât de vii, 

 Suntem spectatorii tristețelor târzii,

Suntem unicile rămășițe de viață suspendată

 De regina timpului, cea spulberată, 

 Luptătoare îngâmfată 

 Împotriva veșniciei ce-și are începuturile aici,

 În interiorul înflorit cu senzații mici,

 Cu ai dragostei dizolvată-n aer, licurici.

Și totuși cât de vii am fi,

 Ne hipnotizează luciul șters al toamnei cenușii,

 Noi întindem brațele - canale lungi 

 Spre cosmosul răbdător, căci doar el așteaptă

 Însuflețirea toamnei cea deșartă.

Las-o, părăsește-ți amanta melancolică,

 Părăsește-ți nostalgica vrăjitoare,

De doruri și suferințe alinătoare, 

 Coboară-te aici, în raiul construit din gunoi,

 Gunoi strălucitor din care sunt creată,

 Căci după toată măreția,

 Toamna, amantă îndrăgită, are pustiirea 

 Sufletească-n care vei cădea, 

 Iar toamna te va digera,

 Transformându-te într-o invizibilă stea, 

 Și eu îți voi vedea doar chipul

 Șters pe fundalul forfotei de viață,

 Sufletul se va încrucișa cu măreața crăiasă, 

 Iar eu îl voi simți doar toamna

 Printre frunze moarte, 

 Printre foi umplute cu sentimente exagerate,

 Printre alei înghițite de noapte, 

 Printre șoapte sfielnice împletite 

 Cu lacrimi uscate,

 Iubitul și distrugătorul viselor mele necoapte! 

Vom face așa să explodeze,

Inimile stelelor să ne-nfieze,

Să cadă lin pe irisul albastru,

Să ne-aducă o parte din astru

Pe care-l vom înălța,

Prin sărutare ne vom cățăra

Spre porțile unde nimeni nu va aștepta,

Ci doar păsări nocturne ne vor mângâia

Și întunericul ne va clătina

În pătucul său unde orice rău se va ierta.

Lasă pământul să se usuce,

De pe deget să-l suflăm și ne va duce

Vești despre trecutul înflorit pe cruce.

Lasă aerul să ne sărute,

Cu polen să ne ascundă ridurile multe,

Cu rouă să ne curețe de măști nevrute

Și să mai presară peste-a lumii poală

Ploaia stelelor din ochii noștri, iară...

Nu vreau să alegem un zâmbet nou de pe cuier,

Căci tot ce-i putred aici, în cer

E sortit căderii spre un pustiu etern,

Însă doar cu tine sunt de-acord

Să ne prăvălim pe ținutul mort.

De altfel vei orbi,

De atâtea vise te vei biciui,

Vei vedea doar zei,

Toți aplecați către genunchii tăi

Ca apoi să răstoarne săbii din scântei,

Să te cuprindă în îmbrățișări

Din șerpi ce adoră umerii tăi,

Să ucidă toate păsările ce-ți duc gândul

Către mine odată cu vântul,

Spre bârlogul meu ce tresare,

Se încarcă cu emoții și dispare,

Îmi lasă în loc de piele petale căzătoare

Pentru a amăgi natura și a nimeri în brațele tale

Unde suspinul devine strigăt de speranță,

Unde apele așteaptă porunca ta măreață

Ca să rămânem fără răsuflare,

Adormiți în corăbii din nisip, în apele liniștitoare

În așteptare ca viitorul să-și scrie o carte

Despre noi, copii născuți de noapte visătoare.   

Genele respiră cu un gând

Întins pe verdele de pe pământ 

Ca ramura, dansând în vânt, 

Și eu te văd chiar și închisă în mormânt,

Iar irisul ascunde-nvolburat

Tornada ce  se-ndreaptă înspăimântat

Spre casa mea sădită-n mintea ta -

E  întuneric și-i speranța mea!

Și lacrima șterge nori domoli,

Ei scurg iubirea, provocând fiori,

Îi șterge de cenușa risipită,

Suflată de pe amintirea negăsită.

Iar trupul îți pulsează îngrozitor,

Fiind scheletul printre flori de dor, 

Scheletul slab ce ține tot pământul,

Iar lava-ți e ca sângele cu gândul.

Tu cazi și te zdrobești

De propriul univers 

Făcut să danseze pe ultimul meu vers,

Unde aerul e doar speranța ta, 

Iar moartea e o viață - tu și ea.

Unde lumina e regina 

Glasului morților, frumoasă și divină...

Bătaia inimilor
Zguduie orizontul.
Bat cu putere ca pumnale
În ale rațiunii ziduri înfricoșătoare.

Luptă pe viață și pe moarte:
Deliciul dorinței;
Versus siropul speranțelor deșarte
Ce se scurge printre craniile capetelor sparte.

Gândul, oștean temerar,
Frate de sânge cu pornirea parșivă
De a crea o lume distopică
În care fiece idee e liberă.

Sincronism în sincretism,
Istețime-n cretinism.
Alăturări frivole de valori
Premergătoare unor inerente orori.

Asta-i bătălie de idealuri.
Ce n-au fost vreodată sfinte.
Doar cu-aghiasm'-un pic stropite
Ca să semene cu cele sfinte.

Dar, și-aghiasma apă se preface
În mâinile ce nu-s dibace.
Iar inimile din pumnale-asurzitoare,
Se înmoaie precum paiul atins de lama unei cositoare.

Sărman suflet, atât de fragil,

Desertul durerilor te arde,

Imaginea morții te-arunca-n abis,

Cine a scris a vieții carte?

Pe ultima filă, brutal, nu subtil,

Crud pus-a cuvântul moarte...

Sărman suflet,  speranta-i departe,

Și florile pier, și totuși pe cer

Straluce o stea, și vin dimineți,

Și freamătă viața în lume...

Nu plânge nici cerul,nici lira cea grea,

Și timpul o clipă în loc nu va sta

Când tu o sa pleci, ducând cu tine misterul...

Sărman suflet, ar trebui mii de stele sa cadă,

Valuri uriașe sa urle, nori negrii s-acopere cerul

Secunda in loc sa se-opreasca

Când tu vei zbura spre lumea cerească...

Te întâlneşti cu TIMPUL, când nici nu te aştepţi

Şi poţi sã fii tu însuţi, chiar primul dintr-o sutã;

Dar treci, la despãrţire, în lumea celor drepţi,

Când viaţa ta cea lungã, se face nevãzutã.

Tu-ai fost sãdit într-ânsul, iar nu dânsul în tine,

Şi-n orice zi, din mânã îţi scapã puţintel!

Din ziua ta trecutã, rãmân numai suspine,

Mulţime de regrete sau doruri, fel şi fel.

Cãci soarele rãsare. Iar, cât din palme bați,

Se-aratã firul ierbii, ieşind de sub zãpadã.

El iese. Dar nu singur: mai are şi alţi fraţi!

Şi-aceeaşi soartã crudã, stã peste toţi sã cadã!

Pe-ogorul vieţii tale, un plug în grabã trece

Iar, pãsãri de tot felul se-aruncã-n urma lui!

În patul tãu de paie, stai nemişcat şi rece,

Şi uşa casei tale se-nchide cu un cui...

Oh suflet drag,

Oare ce însemn eu pentru tine?

Oi fi o dulce amintire

A unor vremuri de mult apuse?

Sau poate urma unui dureros ghimpe,

Care a lăsat în urmă numai o adâncă urmă?

Plăcută sau dureroasă

Urma mea, dragă om,

Este numai așa cum o dorești tu a o vedea.

Căci în toată povestea vieții tale

Cândva ai să realizezi că am fost doar un emițător,

Doar un canal de comunicare

Prin care altul a lăsat un mesaj

Descifrat sau nu de tine.

Însă tu, te-ai preocupat mai mult

De a pune o etichetă albă sau neagră

În jurul gâtului meu...

le prind certandu'se iar pe locul din fata,
toate ma au si eu pe rand toate am fost.
nici una nu se lasa, vrea un loc la masa,
ele se lupta sa existe, cred ca au un rost.

ca un costum facut la comanda, imi pica bine
si dintr'o clipa in alta, eu nu mai sunt eu
ma apar sau apar doar un gand ce'mi apartine?
sunt la mila amintirilor, uit ca sunt dumnezeu

nici carnea de pe mine nu ma mai convinge,
nimic ce pot numi nu mai e adevarul meu.
pana uit din nou si suferinta invinge
si iar ma trezesc numindu'mi corpul, eu.

eu sunt e comanda, om, barbat, sot, imigrant,
un actor ce'si joaca prost pana si propriul rol,
atent la ce ma inconjoara, la mine ignorant.
actionez din impuls sub iluzia de control.

ce sunt eu fara ele? ce sunt daca n'am ce numi?
dresat ca nimicul nu'i destul, greu am nimic in minte
fara multe cuvinte care sa ma descrie, cine m'ar iubi?
printre identitati si ganduri caut cum sa iubesc fara cuvinte

Par bine pretins prin imagine,

Plăsmuită printr-un ideal de margine,

Mărginit real de nevoi adunate de parabole,

Lenevind la lecții, înlesnind vocale

Ce par goale, simțind gustul moale,

Levitând printre animale la vale.

Vlăguit de venin, venind spre tine,

Tinerețea terminând liniștea ce ține...

Sau trebuia—urând și urmând, tremurând,

Visând, râzând cu fiecare gând,

Plutind spre tine, absorbind,

Când mă întind, uitând, vorbind, apoi luminând

Amintirile ce ies ca firele,

Legând lesne lovituri către sinele

Ce, cu ceasul la gât, manipulând timpul,

Blând, dar timpuriu albind, alăturând ipocritul aidomă cu mitul—

Favorabil prin dogmă, cu noimă spre noi.

Oi fi orbit ori ironizând același gunoi?

Cu ochii goi, prin imagini vioi,

Sloi la sol, slăvind soli vâlvoi.

Cu iubirea prin fire, plin de uimire,

Reunind reușita cu simțire,

Ceasul credul ce pare umil,

Simțindu-l de mult senil...

Pe vinil pornind subtil

Aceeași piesă ce oferă speranță,

Prin credință, la ceva pur, la suprafață,

Acum mă lasă să urlu, ignorând din viață.

Cu vină, ce devine odată cu mine,

Prin ruine termină, cu silă susține

O pierdere—pierind prin imagine, pretind

Că tind la mai mult, dar mereu mințind.

Plăpând, plăcut, până pe pană să apar,

Parvenit precum prezint ce separ,

Speriat, preparând pomul împodobit,

Pomenit prin podoabă, împotmolit.

Erou când e rău, prin minte salvând,

Fața zâmbind în mine lăsând cu sacrificii,

Enervând etica elaborată, eradicând,

Când ridicând ecranul răzuit de elegii,

Te văd și încerc să te uit,

Uitând ce văd, căutând să fiu dorit.