Pământul tău

Vom face așa să explodeze,

Inimile stelelor să ne-nfieze,

Să cadă lin pe irisul albastru,

Să ne-aducă o parte din astru

Pe care-l vom înălța,

Prin sărutare ne vom cățăra

Spre porțile unde nimeni nu va aștepta,

Ci doar păsări nocturne ne vor mângâia

Și întunericul ne va clătina

În pătucul său unde orice rău se va ierta.

Lasă pământul să se usuce,

De pe deget să-l suflăm și ne va duce

Vești despre trecutul înflorit pe cruce.

Lasă aerul să ne sărute,

Cu polen să ne ascundă ridurile multe,

Cu rouă să ne curețe de măști nevrute

Și să mai presară peste-a lumii poală

Ploaia stelelor din ochii noștri, iară...

Nu vreau să alegem un zâmbet nou de pe cuier,

Căci tot ce-i putred aici, în cer

E sortit căderii spre un pustiu etern,

Însă doar cu tine sunt de-acord

Să ne prăvălim pe ținutul mort.

De altfel vei orbi,

De atâtea vise te vei biciui,

Vei vedea doar zei,

Toți aplecați către genunchii tăi

Ca apoi să răstoarne săbii din scântei,

Să te cuprindă în îmbrățișări

Din șerpi ce adoră umerii tăi,

Să ucidă toate păsările ce-ți duc gândul

Către mine odată cu vântul,

Spre bârlogul meu ce tresare,

Se încarcă cu emoții și dispare,

Îmi lasă în loc de piele petale căzătoare

Pentru a amăgi natura și a nimeri în brațele tale

Unde suspinul devine strigăt de speranță,

Unde apele așteaptă porunca ta măreață

Ca să rămânem fără răsuflare,

Adormiți în corăbii din nisip, în apele liniștitoare

În așteptare ca viitorul să-și scrie o carte

Despre noi, copii născuți de noapte visătoare.   

știi, câteodată 

îmi place cum apa

îmi perforează visele

pătate de umbrele mele egoiste

și alintate, 

îmi place cum corpul se 

macină-n moara infinitului, 

dar mă tem veninul să 

nu crească în broderii de 

mucegai pe pâine,

dar mă tem nuferii

să își uite casele și să vină

după mine. 

mai știi tu oare că

eroarea mi-e prietenă 

mă conduce pe urme de 

soare către luna cea sfredelitoare,

dar, totodată, mă tem să-mi

hotărască sentința în judecată...

eu am încredere în nebuloase

la fel ca și în astre, 

aș vrea să sting tot ce mă face om, 

chiar și intuiția stranie, neomenească, 

să mă las tăiat și operat

sub orbite înfricoșătoare

să mă regăsesc 

eu, copil, aer al dealului

îndrăgostit de-o zare...

deci, fie cum o fi,

eu sunt un 

afluent venerat și înmulțit 

de-ale mele siluete albăstrui

venite de pe alte planete,

de după cortina

teatrului oropsit.  

Coroana din frunze moarte

 Vrea să ne arate 

 Măreția întunericului liniștitor

 Ce adie asupra gândului, ca un inutil decor

 Ce îmbată îndrăgostiți pe alei pierdute

 Printre nuanțele acestei toamne mute, 

 Dar noi rămânem tot atât de vii, 

 Suntem spectatorii tristețelor târzii,

Suntem unicile rămășițe de viață suspendată

 De regina timpului, cea spulberată, 

 Luptătoare îngâmfată 

 Împotriva veșniciei ce-și are începuturile aici,

 În interiorul înflorit cu senzații mici,

 Cu ai dragostei dizolvată-n aer, licurici.

Și totuși cât de vii am fi,

 Ne hipnotizează luciul șters al toamnei cenușii,

 Noi întindem brațele - canale lungi 

 Spre cosmosul răbdător, căci doar el așteaptă

 Însuflețirea toamnei cea deșartă.

Las-o, părăsește-ți amanta melancolică,

 Părăsește-ți nostalgica vrăjitoare,

De doruri și suferințe alinătoare, 

 Coboară-te aici, în raiul construit din gunoi,

 Gunoi strălucitor din care sunt creată,

 Căci după toată măreția,

 Toamna, amantă îndrăgită, are pustiirea 

 Sufletească-n care vei cădea, 

 Iar toamna te va digera,

 Transformându-te într-o invizibilă stea, 

 Și eu îți voi vedea doar chipul

 Șters pe fundalul forfotei de viață,

 Sufletul se va încrucișa cu măreața crăiasă, 

 Iar eu îl voi simți doar toamna

 Printre frunze moarte, 

 Printre foi umplute cu sentimente exagerate,

 Printre alei înghițite de noapte, 

 Printre șoapte sfielnice împletite 

 Cu lacrimi uscate,

 Iubitul și distrugătorul viselor mele necoapte! 

În prisma gândurilor mele, ce duc la disperare,  

Gândesc și tremur când privesc căldura mâinilor tale.  

Aruncă-mi, rogu-te, un fir de crez, să sper sau să mă pierd,  

Alungă-mi gândul cel nocturn și dă-mi lumină-n piept.  

Mă uit și văd cum totul e șur și trist în jurul ființei tale,  

Cum aura ce te cuprindea cândva dispare din a ta cale.  

Cât crezi că oare mai durează până se înseninează?  

Cu ură și cu mult dispreț privesc spre răsărit.  

Nu vreau să cred că am fost un simplu adăpost,  

În care Tu ne-ai ocrotit și acum ne dai de-oparte.  

Nimic n-a însemnat de fapt și totul a fost imaginat.  

O, Doamne, dă-ne Tu putere și cea dintâi credință!  

Aștept curând un semn măreț și-o ultimă căință.  

Trăirea inimii e grea și vrea să mă lase.  

Nu pot trăi-n nesiguranță, o tristă mea poveste!

Pentru cei care caută sens în întuneric și lumină în haos,

pentru cei care au învățat să iubească cu fragilitate și curaj,

pentru aceia care găsesc frumusețea în imperfecțiuni și adevărul în cuvinte nespuse.

Această carte este o reflectare a călătoriei noastre,

în căutarea echilibrului între suflet și realitate

Dedicație din cartea: Ecouri în Univers

https://www.wattpad.com/story/367371786?utm_source=android&utm_medium=link&utm_content=share_writing&wp_page=create&wp_uname=RoseGryan

A fost suficient să mă ard

O singură dată

Părul mi-e stins,

Pielea mi-e carbonizată

iar după traume ascund

dorința de a mai atinge focul

încă o dată, o singură dată

o dată în care pot și eu să ard înapoi

Sau oare să ard împreună cu el?

Ne facem cenușă amândoi

Și ne îngropăm, reuniți în infern

Pentru o singură clipă,

acea singură zi,

În care am simțit cum mă mistuie focul

În care am acceptat că o să ard împreună

cu el.

Totuși azi sunt aici

Și el e stins…..

Cugetez cum, că mintea mea te-a dat în delir etern, însă fragedă inima mea, murmură-n veșnicie pentru o ultimă clipă, odinioară ca inima mea să o învăluiască arzător pe a ta, contopindu-se în mireasma amorului nostru nemărginit 

Oh,pâlpâie inima mea cu stupoare, râzvrătindu-se  în amintirea perpetuă a chipului tău blajin ce-mi compleși privirea fermecată, stârnind în mine azi, însemnând doar chinuitorul dor ce-l jelește inima în eternitatea infernului , nici veacurile temeinice n-au putut da glas uitării, pribeagă-n pustiul inimii mele 

Pribeagă-n pustiul inimii mele, mi-am azvârlit mâinile în furtunile ce plâng, ce se varsă în veacuri cerești ale întunericului ce pătrunde în  cămara inimii mele, în care mă pierd cu firea, realizând de fapt că trăiesc pentru ultima oară, primul meu sfârșit 

 Cândva eram cu Cineva,

Aveam un rost, aveam o stea.

Zâmbeam mai des, visam mai mult,

Eram doar noi, fără tumult.

Plimbări târzii, cafea în doi,

Zile în care eram doar noi.

Cuvinte calde, mâini îmbrățișate,

Dar toate s-au făcut uitate.

Cineva a plecat tăcut,

Și-a devenit un dor trecut.

A luat cu el și al său glas,

Nici umbra lui n-a mai rămas.

Am plâns o vreme cu durere,

Așteptând ca timpul să-mi dea putere.

Dar într-o zi, pe nesimțite,

A apărut, din clipe mute.

Era ciudat, nici viu, nici mort,

Pășea încet, fără efort.

„Tu cine ești?” zis-am ușor.

„Eu? Nimeni, prin lume călător.”

De-atunci, Nimeni nu mă mai lasă

Îmi e și drum, îmi e și casă.

Nu-i iubire, nu-i alinare,

E doar o formă de acceptare.

Nimeni nu vrea, Nimeni nu cere,

Îmi umple golul cu tăcere.

E umbra celor ce-au plecat,

Și-a celor care m-au uitat.

Așa că da, acum sunt doi:

Eu și cu Nimeni. Numai noi.

Din viață când îți pleacă cineva,

Rămâne Nimeni și liniștea sa.

✍🏻 Alexandru Ionut Avanu

📅 15-07-2025

#FragmenteDeSine #Poezii

Inima îmi seacă

Și cad ușor în grpoapa durerii.

Nu mai știu cum e sa te simți alt fel

Decât mort pe jumătate.

Am fost cândva

Și eu copil

Cu vise, emoții și destin menit,

Acum sunt un adolescent pierdut, într-o lume rea.

Vreau să evadez

Căci nu știu ce e iubirea,

Vreau să mă desprind de lume

Și de mine să știe doar natura.

Vreau să devin neștiută,

O ființă uitată.

Poate nu îmi va face bine

Dar nici lumea nu mă ajută.

O să rămân în umbră,

Chiar și atunci când soarele apare

Voi fi în urma ta să te pot veghea

O viață și o eternitate.