Pământul tău

Coroana din frunze moarte

 Vrea să ne arate 

 Măreția întunericului liniștitor

 Ce adie asupra gândului, ca un inutil decor

 Ce îmbată îndrăgostiți pe alei pierdute

 Printre nuanțele acestei toamne mute, 

 Dar noi rămânem tot atât de vii, 

 Suntem spectatorii tristețelor târzii,

Suntem unicile rămășițe de viață suspendată

 De regina timpului, cea spulberată, 

 Luptătoare îngâmfată 

 Împotriva veșniciei ce-și are începuturile aici,

 În interiorul înflorit cu senzații mici,

 Cu ai dragostei dizolvată-n aer, licurici.

Și totuși cât de vii am fi,

 Ne hipnotizează luciul șters al toamnei cenușii,

 Noi întindem brațele - canale lungi 

 Spre cosmosul răbdător, căci doar el așteaptă

 Însuflețirea toamnei cea deșartă.

Las-o, părăsește-ți amanta melancolică,

 Părăsește-ți nostalgica vrăjitoare,

De doruri și suferințe alinătoare, 

 Coboară-te aici, în raiul construit din gunoi,

 Gunoi strălucitor din care sunt creată,

 Căci după toată măreția,

 Toamna, amantă îndrăgită, are pustiirea 

 Sufletească-n care vei cădea, 

 Iar toamna te va digera,

 Transformându-te într-o invizibilă stea, 

 Și eu îți voi vedea doar chipul

 Șters pe fundalul forfotei de viață,

 Sufletul se va încrucișa cu măreața crăiasă, 

 Iar eu îl voi simți doar toamna

 Printre frunze moarte, 

 Printre foi umplute cu sentimente exagerate,

 Printre alei înghițite de noapte, 

 Printre șoapte sfielnice împletite 

 Cu lacrimi uscate,

 Iubitul și distrugătorul viselor mele necoapte! 

Vom face așa să explodeze,

Inimile stelelor să ne-nfieze,

Să cadă lin pe irisul albastru,

Să ne-aducă o parte din astru

Pe care-l vom înălța,

Prin sărutare ne vom cățăra

Spre porțile unde nimeni nu va aștepta,

Ci doar păsări nocturne ne vor mângâia

Și întunericul ne va clătina

În pătucul său unde orice rău se va ierta.

Lasă pământul să se usuce,

De pe deget să-l suflăm și ne va duce

Vești despre trecutul înflorit pe cruce.

Lasă aerul să ne sărute,

Cu polen să ne ascundă ridurile multe,

Cu rouă să ne curețe de măști nevrute

Și să mai presară peste-a lumii poală

Ploaia stelelor din ochii noștri, iară...

Nu vreau să alegem un zâmbet nou de pe cuier,

Căci tot ce-i putred aici, în cer

E sortit căderii spre un pustiu etern,

Însă doar cu tine sunt de-acord

Să ne prăvălim pe ținutul mort.

De altfel vei orbi,

De atâtea vise te vei biciui,

Vei vedea doar zei,

Toți aplecați către genunchii tăi

Ca apoi să răstoarne săbii din scântei,

Să te cuprindă în îmbrățișări

Din șerpi ce adoră umerii tăi,

Să ucidă toate păsările ce-ți duc gândul

Către mine odată cu vântul,

Spre bârlogul meu ce tresare,

Se încarcă cu emoții și dispare,

Îmi lasă în loc de piele petale căzătoare

Pentru a amăgi natura și a nimeri în brațele tale

Unde suspinul devine strigăt de speranță,

Unde apele așteaptă porunca ta măreață

Ca să rămânem fără răsuflare,

Adormiți în corăbii din nisip, în apele liniștitoare

În așteptare ca viitorul să-și scrie o carte

Despre noi, copii născuți de noapte visătoare.   

știi, câteodată 

îmi place cum apa

îmi perforează visele

pătate de umbrele mele egoiste

și alintate, 

îmi place cum corpul se 

macină-n moara infinitului, 

dar mă tem veninul să 

nu crească în broderii de 

mucegai pe pâine,

dar mă tem nuferii

să își uite casele și să vină

după mine. 

mai știi tu oare că

eroarea mi-e prietenă 

mă conduce pe urme de 

soare către luna cea sfredelitoare,

dar, totodată, mă tem să-mi

hotărască sentința în judecată...

eu am încredere în nebuloase

la fel ca și în astre, 

aș vrea să sting tot ce mă face om, 

chiar și intuiția stranie, neomenească, 

să mă las tăiat și operat

sub orbite înfricoșătoare

să mă regăsesc 

eu, copil, aer al dealului

îndrăgostit de-o zare...

deci, fie cum o fi,

eu sunt un 

afluent venerat și înmulțit 

de-ale mele siluete albăstrui

venite de pe alte planete,

de după cortina

teatrului oropsit.  

Încă îmi amintesc 

Culoarea ta preferata 

Al tau tau mov de neuitat

Sper din suflet că nu m ai uitat

Încă îmi amintesc ochii tăi 

Cei căprui ca ai mei

Speram ca vei vedea in ei

Un viitor doar noi si ei 

Încă imi amintec al tau nume

Ceva de nedescris parca ceva interzis 

Nu ne am putut iubii

Ne am lăsat ca sa ne revedem

Intr un viitor asa cum vor ei

Care ei ne întreb noi

Când noi inca ne gândim la noi doi

Noi doi care împreună formam un întreg 

Spre ca intr o zi ne vom vedea într un tren

Împărtășind iubrea pana la etern 

Ascultă-mă lin, ca pe un cântec plâns, ca și cum nu ne-ar fi un întreg destin

Cel puțin așa ar fi sunat inima mea dacă ti-ai fi făcut timp s-o asculți măcar odată

Aud doar eucoul ce ne sfâșie-n depărtări, în despărțiri fără de rost

Ea strigă după tine, tata de ce pleci cu ea? Ce a făcut aceasta inimă mică de om să nu merite nici măcar o fărâmă de iubire? Auzi? 

Sau, stai oricum nu ve fi niciodată conștient sau măcar doritor în auzirea glasurilor ce te strigă, lacrimilor ce-ti se închină odată pentru totdeauna-n amintirea demult oricum uitată

Asa că rămâi mut-n asurzire, căci ești un surdo-mut fără de cuvinte la durerea cuiva, în special a mea

Ți-ai închis pleoapele impasibil la fraza" Ce tânjesc să mă fi iubit vreodată", dar ai ales doar egoul cu care zi și noapte mă torturezi 

Ma mint singură pe mine,

Spunând că nu te mai iubesc,

Dar inima mea știe prea bine:

Mai bun ca tine nu găsesc.

Cu tine e ceva aparte ,

Un sentiment de nedescris.

Dar știu că iubirea noastră

E un lucru interzis.

Eu stau și plâng în pernă noaptea,

Știind că tu ești cu alta.

Ești fericit ,tu ești cu ea,

În timp ce nu te pot uita.

Văzând că seamănă cu mine,

Au apărut niște întrebării:

Dacă toate îs ca mine,

Pe mine de ce nu mă alegi ?

Te-am iubit și n-am știut să-ți spun,
Mi-era frică de noi și am rămas tăcută,
Iar acum, când ai plecat, mi-e lumea un pustiu,
Cu inima sângerândă și-un dor ce-l port viu.

Tu ai ales pentru noi și-ai plecat,
Fără să-mi spui că-n tăcerea ta te-ai frânt,
Ai vrut să mă salvezi, să-mi deschizi un drum,
Dar în urma ta, mi-ai lăsat doar scrum.

Îți reproșez că ai fugit fără să știu,
Că ai purtat singur povara unui chin prea viu,
Că n-ai vrut să împarți cu mine durerea ta,
Ai ales un rămas-bun, dar nu mi-ai dat inima.

Acum, eu îți cer iertare din depărtare,
Pentru tăcerile mele, pentru ezitarea mare,
Și-ți promit că voi păstra flacăra aprinsă,
Că voi trăi pentru amândoi, într-o viață neînvinsă.

e soare, vântul a-ncetat să bată 

e de înțeles..acum iubește altă fată. 

copacul stă și el, se uită trist la mine

căci când îi era rău, mie îmi era bine. 

frunza de pe creanga lui stă și ea să cadă,

se duce vara și nu vrea să mă mai vadă. 

e dezamăgită că mai voia să stea, 

așa cum voiam și eu să stau în inima ta.