Jertfe aduse toamnei
Coroana din frunze moarte
Vrea să ne arate
Măreția întunericului liniștitor
Ce adie asupra gândului, ca un inutil decor
Ce îmbată îndrăgostiți pe alei pierdute
Printre nuanțele acestei toamne mute,
Dar noi rămânem tot atât de vii,
Suntem spectatorii tristețelor târzii,
Suntem unicile rămășițe de viață suspendată
De regina timpului, cea spulberată,
Luptătoare îngâmfată
Împotriva veșniciei ce-și are începuturile aici,
În interiorul înflorit cu senzații mici,
Cu ai dragostei dizolvată-n aer, licurici.
Și totuși cât de vii am fi,
Ne hipnotizează luciul șters al toamnei cenușii,
Noi întindem brațele - canale lungi
Spre cosmosul răbdător, căci doar el așteaptă
Însuflețirea toamnei cea deșartă.
Las-o, părăsește-ți amanta melancolică,
Părăsește-ți nostalgica vrăjitoare,
De doruri și suferințe alinătoare,
Coboară-te aici, în raiul construit din gunoi,
Gunoi strălucitor din care sunt creată,
Căci după toată măreția,
Toamna, amantă îndrăgită, are pustiirea
Sufletească-n care vei cădea,
Iar toamna te va digera,
Transformându-te într-o invizibilă stea,
Și eu îți voi vedea doar chipul
Șters pe fundalul forfotei de viață,
Sufletul se va încrucișa cu măreața crăiasă,
Iar eu îl voi simți doar toamna
Printre frunze moarte,
Printre foi umplute cu sentimente exagerate,
Printre alei înghițite de noapte,
Printre șoapte sfielnice împletite
Cu lacrimi uscate,
Iubitul și distrugătorul viselor mele necoapte!
