TE PLÂNG...

    Fii îngerul meu,
    Cu aripile deschise,
    Să mă cuprinzi la sânul tău,
    Eliberat de vise...
    
    Fii îngerul meu,
    Poartă-mă-nalt,
    Spre infinit,
    Visul meu împlinit...
    
    Fii îngerul meu,
    În sufletul meu,
    Întâia mea dorinţă -
    Celesta mea fiinţă...
    
    Fii îngerul meu,
    Îmbracă-mă-n tine -
    Fii haina mea,
    În negura morţii.

    De te-ntreabă tu răspunde,
    Că minutele-s fecunde,
    Că nu-i vreme în zadar,
    Ceasul n-a stat la hotar...
    
    De te-ntreabă tu le spui,
    Că nu-i oul fără pui,
    Că nu-i zi fără de noapte,
    Şi că fructele nu-s coapte...
    
    De te-ntreabă tu să zici,
    Bob zăbavă nu-i aici,
    Fructele se coc târziu,
    Pe-nseratul auriu...

    Când floarea-soarelui pe câmp s-a stins,
    Sărut pe gât și buze mi-ai pretins...
    Dar te întreb, din nou, a nu știu câta oară,
    Cine ești tu să mi te vâri în suflet de cu sară?
    
    Căci din petale aurii căzute-n drum,
    Te-ai potrivit să-mi șezi în umbră-acum,
    Și să-mi șoptești cu osebită neobrăzare,
    Că ești lumină de apus de soare...
    
    Or soarele, pe cer, s-a stins demult,
    Tăcerea lumii, în amurg, n-o mai ascult,
    Așa că, de te-aș crede de cuviință,

    Tu-mi aparții cu-ntreaga ta ființă...

   Cu fruntea în ţărână, prin roua de sudoare 
    Din care să-ncolţească, cununile solare, 
    Voit-am să ridic, privirea către nori, 
    Iar din fertila brazdă, să crească holde noi. 
    
    Din rod de lacrimi pure, ce-au curs cu gust de sânge,
    S-a zămislit în pace, chiar pâinea ce se frânge,
    Căci toate se vor trece, ca umbra peste vii, 
    Se vor mai pierde încă, secundele, cu mii…
    
    Din toată jalea lumii, un strop nu mi-ar ajunge, 
    Umbră s-aştern curând, pe sufletu-mi ce plânge. 
    Căci am ales să-mi urlu, fiinţa-nspre genuni, 
    Iar pe ogorul ăsta, am semănat minuni...
    
    Să simt în palme luna, şi dimineaţa-n stele, 
    S-alung din mine spaima şi toate câte-s rele, 
    Cu ochiul clar al minţii şi-eliberat de fire, 
    Să văd nemărginirea şi-a timpulului jelire…

Bunicii mei aveau o căsuță de poveste, pierdută printre salcâmi uriași, care arătau întocmai ca niște coloane înalte de biserică, de parcă sprijineau cerul să nu se năruiască peste noi și toată suflarea. Curtea, nu prea largă, era toată vara umbrită, dar și până mai târziu toamna, de coroanele bogate pline cu bănuți verzi care-și tremurau ușor valoarea în bătaia vântului, fiindcă dacă nu știați, de erau culeși de pe ram, puteai să cumperi cu ei de la bunici, o grămadă de lucruri bune și... dulci, precum caramelele cu lapte, biscuiții zgrunțuroși sau bomboanele de smarald cu mentă...

Odată, bunicul mă luă cu dânsul până la cooperativă, magazinul mixt al satului unde găseai de toate, de la lumânări subțiri și galbene, până la coase cu gurile lucioase, chibrituri, mălai, trebentină și... bomboane!, căci știam eu că truda picioruțelor mele în colbul uliței satului nu va fi fost în zadar!

Acum eram băiat mare - aveam vreo cinci ani! -, și eram de toată încrederea, tot satul mă știa că-s nepotul lui Gheorghe, cum care Gheorghe, a lu' Coana Moașă!, iară de nu știai cine-i Coana Moașă, "iera" clar că nu "iereai" de prin partea locului...

În fine, pe drum, îi spun bunicului că mi-este sete, ne oprim la o fântână cu ciutură, și-mi dă să beau dintr-o căniță de email roșu cu buline albe, care avea tortița legată cu lănțișor de marginea fântânii, să nu cadă în hăul de care nu aveam voie să mă apropii, îmi explica cu blândețe bunicul...

Odată ajunși la cooperativă, intrăm asudați de soare în răcoarea locului, și ne pornim la vorbă cu vânzătoarea, - o femeie mică, plinuță și iscoditoare, îmbrăcată într-un halat ce fusese cândva albastru, acum decolorat -, da' a cui iești (cum? îs nepotu' lu' bunicu', a lu' Coana Moașă), câți ani ai (cinci cu degetuțele răsfirate fără dubiu în aer), dacă-s la grădiniță (cum! la anu' merge la școală pe vremea aiasta), îi place la țară (da-poi cum! că doară la oraș nu prea are ce vedea decât blocuri și betoane, nu ca pi la noi la aier curat cu iarbă verde și orătănii prin curte)!

Și iaca așa, cum stăteam noi la taifas, amețit de mirosul de terebentină cu care fusese ștearsă proaspăt podeaua, ne luăm rămas bun, mai poftiți pe la noi domnișorule, seară bună, mai venim, mai venim, mâne, când aduceți pâne, o să trimit băietu', că amu îi mare să vie și singur, iar eu mă simțeam onorat, în al nouălea cer, și important nevoie mare, fiindcă bunicul avea atâta încredere în mine, iar cucoana de la tejghea îmi spusese "domnișorule"...

A doua zi, nechezam prin curte ca un căluț, ardeam de nerăbdare să plec înspre cooperativă să iau pâine, dar bunicul sfătos, cu vorbă moale, îmi spunea să mai aștept puțintel, fiindcă nu trecuse șareta la deal, încă era devreme, mai bine ia și bea o cană de lapte proaspăt muls de la vaci de tanti Leta "di pisti" drum, femeia ceea care ținea vreo două vaci, dintre-acelea albe pătate cu negru, vaci care-și răgeau la fiecare asfințit (le auzeam din curte de la noi!) ugerele roz de mult prea-plin...

-Amu', îmi zise bunicul întinzându-mi o hârtie mototolită de zece lei, te duci la cooperativă, știi unde e, și-i ceri Savetei, două pâni rotunde, nu franzele!, iar de doi lei să-ți dea bomboane cu mentă, să ți le puie în hârtie, nu la pungă că se topesc până acasă!

-Da bunicule!, îi spun eu zbughind-o pe poartă și ne-mai-așteptând și alte povețe..., n-ai grije că mă-ntorc cât ai clipi!

Trec zece minute..., trece un sfert de ceas..., trece o jumătate de oră!, da' nepotu' nu se vede... 

,-Bre, da' undi sâ hie băietu' aista, câ mâ bagâ-n boali! Iote-l, ia! 

-Bunicule, bunicule!, am izbucnit eu cu inima din piept să-mi zboare afară, am văzut un iepuroi bătrân de o sută de ani!

-D-apoi, cum așa?, îmi zise bunicul prăpădindu-se de râs...

-Da! Era legat de gard, în curte, la nenea Ion!

-D-apoi, cum așa?, râdea pe sub mustăți bunicul.

-Da! Și când am trecut de el, o-nceput să ragă la mine!

-D-apoi, cum așa?, se bătea bunicul cu mâinile pe genunchi.

-Da! Era mare, cu blana gri și avea urechi lungi! Și dădea din copite!

-Nepoate, da' iepurii au copite?

-Păi cum... n-au?, am zis eu cu inima cât un purice.

-N-au! Iepurii au lăbuțe! Ce-ai văzut tu în curte la nen'tu Ion, se numește măgăruș... așa cam cum ai căzut tu acuma!, mai zise bunicul cu blândețe în ochi.

N-o să uit niciodată rușinea aceea dulce pe care am trăit-o în brațele iubitoare ale bunicului meu. A fost o lecție din care am înțeles că uneori imaginația îți poate juca feste atunci când ești mic și un măgăruș îți poate părea "un iepuroi bătrân de o sută de ani"...

    Strigam cumplit de tare la vinovatul nor, 
    Mult prea adânc şi amplu, să pot să îl măsor, 
    Pierdut fără scăpare în veşnicul coşmar 
    În care viaţa-i tristă şi visele dispar... 
    
    Şi-mi apăsam cu palma, timpanul mut şi surd, 
    Cu pumnul strâns a ură, către zenitul crud, 
    Şi blestemam continuu şi fără de perdea 
    La hoitul meu chircit, ce zace pe podea... 
    
    Căci m-auzeam urlând şi nu vroiam s-ascult,
    Cum singur mă sfădeam şi îmi părea prea mult,
    Că mă răsteam în van spre leşul meu căzut
    Carcasă găunoasă, a unui trup bătut…
    
    Cu-o voce ascuţită, dintr-un plămân zgâriat
    Răstită, gheară, aspră, ce gându' mi-a tăiat, 
    Cerşeam un ultim spasm, o ultimă suflare,  
    Să tremur înainte de-a mea îmbălsămare...                 
    

    Mă uit cu disperare, cu milă şi oroare
    La cel ce răspândeşte o ultimă duhoare, 
    Căci am ajuns doar oase ce freacă între ele 
    Nisipul bătrâneţii, în haine mult prea grele…

Să-ți amintești când toamna își așterne 

Covorul ei de frunze ruginii sub pași, 

Când vântul ne va bate-n crengi uscate,

Să-ți amintești... uitării, tu să nu mă lași!

Să-ți amintești de ochii mei lucind cuminte, 

Că pentru tine-n noapte se aprind, 

Încă mai spun povești de dor fără cuvinte, 

Din toamna când paharul mi-era plin...

Îmi amintesc de toamna când al tău must

Cu o mireasma diafană, îmi umplea paharul

În așteptarea vinului... să-l gust...

Să-ți amintești!... căci iar îmi trece anul..  

Îmi amintesc căci iar mi-e toamnă...

Și-n fiecare clipă mi-apari ca într-un vis

Și mi te port în suflet ca o taină 

Ce-o-mbrătișez în noapte pe ascuns... 

Să-ți amintesti... să nu mă uiți că sunt

Că orice-aș fi și orișice aș spune,

Sunt vers... intr- un poem,

Un om ce sper într-o minune...

Veghează-mi sufletul ascuns,
În serile triste de toamnă.
Iubește-mă ca presupus
Și uită de orice povară.

Vreau să-ți citesc în stele lumea,
Să-mi aleg planeta mea,
Și să rămân singur pe ea,
Cuprins de galaxia ta!

Ajută-mă să-mi deschid ochii,
Căci focul mă orbește iară,
Când dorul arde, ignorându-ți
Voința ta mare, de ceară.

Vreau să cred că e la fel,
Vreau să fiu eternul tău!
De nu, să uit că-ai fost cândva
Întreaga fericirea mea.

Undeva, de nu se vede
Noaptea, mor câte puțin,
Acceptând că fac ce trebuie —
În largul minții, un străin...

Pentru că nu am vrut să cad,
Dar m-am izbit de întrebări.
În anotimpul tău mă simt
Cuprins de prea multe schimbări.

Te aștept să vii și să-mi explici
De ce eclipsa are loc,
Cum ești de-acord c-o să fim reci
Și nu ne mai iubim deloc...

Zi de zi, îmi cert orgoliul
Să mă lase singur iar,
Cât timp te caut într-o vreme
Din care nu vreau să dispar.

În vânt se clatină iubirea
Și ne aduce nicăieri...
Cât timp mai sunt încă aici,
Arată-mi că și tu mă vrei!

Oh suflet drag... ,

Cât timp mai este nevoie să te aștept ? 

Să fi cu mine , să mă înțelegi

Să mă iubești ....

Să vi cu mine în marea mea de haos 

Să ne vegheze luceferii nopții

În de mult uitate vorbe și emoții

Care te fac să trăiești,

Să respiri,

Să zâmbești,

Cu aripile întinse spre orinzontul larg 

Împreună să fiim...

Să vedem o lume noua a fericirii

În care tot ce contează este trăirea 

Pe vârf de munte,

Pe nispul marii,

La apus, 

La răsărit,

În brațe să mă tii 

Și bucatele de suflet să adunam 

Pentru a-l face rai mereu .

Ți-am spus să stai, că plouă cu vise.

Și sufletul orașului renaște din flori,

Țineai în brațe un buchet de bujori,

Erai puțin din noapte și puțin din zori.

Ți-am spus să stai, că plouă cu vise,

Și ploaia e rece, măruntă și vie,

Aveai în ochi bucăți de poezie,

Erai puțin mister și puțină magie.

Ți-am spus să stai, că plouă cu vise,

Și norii ne privesc de departe,

Aveai o privire intensă, aparte,

Erai puțin din Terra și puțin din Marte.

Ți-am spus să stai, că plouă cu vise,

Și picurii păreau să nu se mai termine,

Un dor imens mă întreba de tine,

Erai puțin departe și puțin cu mine.

Ți-am spus să stai, că plouă cu vise,

Și ploaia aducea bucăți de tine cu ea,

N-am apucat să te prind că ploaia se oprise deja,

Dar tu ești oricum…

Puțin din toate, puțin din inima mea.

Mă poți vedea plângând de acolo sus?  

Urlu spre cer, căutând al tău răspuns,  

Dar primesc în schimb o tăcere amăruie,  

Prefăcându-mi iarăși sufletul în statuie.

De ce ai trebuit să pleci cu tot cu parfum,  

Lăsând în urma ta doar un miros de fum?  

Căci m-ai ars până când am devenit cenușă,  

Cuprins de dor, simt cum rămân blocat la ușă.

Și ce mi-a mai rămas de la tine acum mi-e zid,  

Țintuindu-mă de el, de parcă aș fi tras în vid.  

Și scriu pe el cu degetele, lăsând totul să doară,  

Folosindu-mi sângele drept cerneală — și mă doboară.

Ca mai apoi, îngenuncheat, să renunț la mine,  

Neputând să mai trăiesc fără semne de la tine,  

Fără să-ți aud glasul care-mi mângâia lacrima,  

Făcându-mă să zâmbesc, uitându-mi patima.

Dar acum, lipsit de alinarea purtată de tine,  

Îmi pun capăt acestor cumplite zile și suspine,  

Trimițându-mă cu mâna mea în iadul iubirii tale,  

Fara resentimente, doar resemnare în flăcări pale.

Am întrebat pe soare cum e să arzi milenii

Și mi-a răspuns cu-o rază: ca să trăiți decenii

N-am înțeles răspunsul și-am întrebat și luna

Cum e să fi-nghețată când soare te-ncunună

S-antors cu partea neagră, nu m-a băgat în seamă

Pe semene-i ocupată s-aducă vise-n grabă

Am întrebat o frunză de-i bine-a fi o vară

Răsapunse dându-mi aer: ca să mai cresc o creangă

Am întrebat și apa de ce-i atât de-adâncă

Zice: să-nveți să cauți în mintea ta nătângă

Plecă apoi spre nori, în stropi se-ntoarse-n luncă

Scurgându-se în mări, se-nvârte-n dor de ducă

Am întrebat pământul de-i greu să fie greu

Din plug rânji la mine c-am să-l ajut si eu

Degeaba fug de-aiurea, îl simt, e sub picioare

Oprindu-mă mă-ntreb de mai am întrebare

Ce mi-au răspuns e clar, nimic nu-i fără treabă

Mai am de întrebat de ce îmi ești tu dragă

Și-am întrebat iubirea cum vine nechemată

În inimă mi-a-nfipt fără răspuns săgeată

Și-acum o port în mine, mă-mpunge, mă îmbată

Și-am întrebat săgeata unde-i a ei surată

Mi-a spus: n-a nimerit, căzută e-ntr-o baltă

Totul pare cu rost, numai săgeata-i oarbă