Pilda celui care s-a ridicat după durere
Era odată un copil care, într-o zi, a simțit o durere puternică la picior. Pentru o clipă, lumea parcă s-a oprit. Îi era atât de rău, încât simțea că puterile îl părăsesc. Îi era frică și nu știa ce avea să se întâmple. Se uita în jur și își dorea doar ca durerea să treacă. În inima lui se auzea un singur gând: „Doamne, mi-e teamă.” Dar, în mijlocul fricii, o altă voce parcă îi răspundea: „Nu trebuie să fii fără frică pentru a fi curajos. Curajul începe atunci când îți este frică și totuși alegi să mergi mai departe.” A venit ajutorul, iar după un timp durerea s-a liniștit. Copilul a înțeles că acea zi, deși îl speriase, nu avea să fie sfârșitul drumului său. A rămas cu o amintire, dar și cu o lecție: Uneori, Dumnezeu nu ne ferește de toate durerile, dar ne poate da puterea să trecem prin ele. Și, când mai târziu își amintea de acea zi, nu mai vedea doar frica. Vedea și copilul care, deși credea că nu mai poate, a rezistat. Morala: Nu este rușinos să te temi și nici să simți că nu mai poți. Chiar și omul curajos poate tremura. Important este să nu-ți pierzi nădejdea atunci când treci prin încercare, pentru că după durere poate veni vindecarea, iar după frică poate veni pacea.
[Cristian Diaconița]
Categoria: Proza
Toate poeziile autorului: Cristian Diaconița ![]()
Data postării: 26 august
Timp de citire: ~3 min.
Vizualizări: 368
Alte poezii ale autorului
Pilda Copacului Rănit și a Umbrei Sale
Pilda Copacului Rănit și a Umbrei Sale
Într-un sat îndepărtat trăia odată un om pe nume Ion, care purta în suflet răni pe care nimeni nu le putea vedea. Când era copil, casa în care trăia nu era întotdeauna un loc al liniștii. Tatăl său era aspru și, în loc să-l învețe cu răbdare și iubire, îl pedepsea cu cruzime. Copilul creștea cu frică în inimă și cu lacrimi pe care adesea le ascundea de ceilalți.
Ion se întreba uneori:
— De ce tocmai cei care ar trebui să ne iubească cel mai mult ne pot răni cel mai adânc?
Dar nu primea niciun răspuns.
Anii au trecut, iar copilul a devenit bărbat. Însă, deși trupul lui crescuse, o parte din sufletul său rămăsese copilul speriat de odinioară. Rănile pe care le primise nu dispăruseră; ele se ascunseseră adânc în inima lui.
Pentru a uita de durere, Ion a început de tânăr să caute alinare în lucruri care nu puteau vindeca sufletul. A început să fumeze, iar mai târziu să bea. Pentru o vreme, avea impresia că uită. Dar durerea pe care o ascunzi nu moare; ea rămâne înăuntru și crește în tăcere.
Ion avea și un fiu. Își iubea copilul, poate mai mult decât putea să spună. Dar nu știa întotdeauna cum să arate iubirea. Uneori, când era cuprins de mânie, devenea rece și aspru tocmai cu cel care îi era cel mai aproape.
Cu străinii putea fi bun și prietenos. Cu oamenii din jur putea să vorbească frumos și să ofere ajutor. Dar în propria casă, unde sufletul lui era cel mai descoperit, ieșeau la iveală umbrele trecutului.
Fiul său nu înțelegea.
— De ce tatăl meu este bun cu alții, dar uneori atât de aspru cu mine?
Și copilul nu știa că uneori oamenii care au fost răniți nu au învățat niciodată să-și vindece propriile răni.
Într-o zi, un bătrân înțelept din sat l-a văzut pe Ion stând singur și i-a spus:
— Ai văzut vreodată un copac care a fost lovit de furtuni?
Ion a răspuns:
— Am văzut.
Bătrânul i-a spus:
— Dacă furtunile îi rup ramurile și nimeni nu îl îngrijește, uneori copacul crește strâmb. Nu pentru că a ales să fie strâmb, ci pentru că a crescut luptând împotriva vântului. Dar chiar și un copac rănit poate fi îngrijit. Și, chiar dacă poartă urmele furtunii, poate să ofere umbră și roade.
Ion a tăcut mult timp.
Apoi bătrânul a continuat:
— Să nu lași furtuna care te-a rănit să devină furtuna pe care o lași în urma ta.
Aceste cuvinte au rămas în inima lui.
Dar viața lui Ion fusese grea, iar anii de durere, fumat și băutură își cereau prețul. Trupul lui a început să slăbească. Nu a avut parte de o viață lungă și a plecat din această lume înainte de a apuca să vadă toate zilele pe care poate și le-ar fi dorit.
După plecarea lui, cei care îl cunoscuseră și-au amintit lucruri diferite despre el. Unii își aminteau bunătatea lui. Alții își aminteau asprimea lui. Dar nimeni nu putea cunoaște în întregime războiul pe care îl purtase în suflet.
Fiul său a crescut și, într-o zi, a înțeles un lucru important:
Un om poate face rău și totuși să fi fost, la rândul lui, rănit. Înțelegerea trecutului nu face răul să dispară și nu îl transformă în bine, dar ne poate ajuta să nu ducem mai departe aceeași durere.
Și fiul și-a spus în inima lui:
„Nu pot schimba ceea ce a fost înaintea mea. Nu pot șterge lacrimile celor care au suferit. Dar pot alege ca durerea să se oprească aici. Nu voi răspunde rănii cu o altă rană, ci voi căuta să pun iubire acolo unde a fost lipsă de iubire.”
Aceasta este învățătura pildei:
Omul rănit poate răni, dacă nu caută vindecare. Dar cel care înțelege durerea trecutului poate rupe lanțul și poate începe o nouă poveste. Nu suntem întotdeauna vinovați pentru rănile pe care le-am primit, dar putem alege ce facem cu ele.
Căci cea mai mare biruință nu este să întorci răul pentru rău, ci să nu lași întunericul altora să stingă lumina din tine.
❤️🙏[Cristian Diaconița]
CEI ȘAPTE MOȘTENITORI
I. Ținutul celor șapte împărății
Cu multe veacuri în urmă, într-o lume în care marile imperii își întindeau hotarele peste continente, trăia o familie despre care avea să se vorbească mult timp după ce membrii ei aveau să dispară.
Era o familie numeroasă și puternică, dar, înainte de toate, era o familie creștină.
Tatăl celor șapte copii fusese un conducător respectat. Nu era un om fără greșeală, dar înțelesese încă din tinerețe că puterea este trecătoare și că un conducător trebuie să răspundă nu doar înaintea oamenilor, ci și înaintea lui Dumnezeu.
Soția lui, mama celor șapte copii, era o femeie credincioasă. În fiecare dimineață aprindea candela înaintea icoanei Mântuitorului și se ruga pentru familia sa.
Palatul în care locuiau era mare, dar nu era un loc al mândriei. Într-o aripă a palatului exista o mică biserică. Acolo familia se aduna în fiecare duminică și la marile sărbători.
Cei șapte copii crescuseră împreună.
Primul era Cosmin.
El urma să moștenească Țara Imperiului Rus, una dintre cele mai întinse și puternice împărății ale vremii. Cosmin era inteligent, curajos și foarte ambițios. Încă din copilărie îi plăcea să privească hărțile și să viseze la noi teritorii. Din nefericire, odată cu trecerea anilor, ambiția lui avea să se transforme în mândrie.
Al doilea era Nicolae, moștenitorul Regatului României. Era un tânăr liniștit, credincios și atent la nevoile celor din jur. Nu lua nicio hotărâre importantă fără să se roage mai întâi.
A treia era Gabriela, moștenitoarea Imperiului Marii Britanice. Era inteligentă și milostivă. Îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii simpli și nu considera niciodată că un om sărac este mai puțin important decât un om bogat.
Al patrulea era Ștefan, moștenitorul Imperiului Francez. Era curajos și drept. Nu suporta nedreptatea și apăra întotdeauna oamenii care nu se puteau apăra singuri.
Al cincilea era Florin, moștenitorul Imperiului Chinez. Era foarte priceput la comerț, știință și construcții. Avea o minte ageră, dar era deseori nehotărât.
Al șaselea era Mircea, moștenitorul Imperiului German. Era disciplinat, serios și foarte responsabil. Credea că un conducător trebuie să fie primul care respectă legile.
Ultimul era Gheorghe, moștenitorul Imperiului Spaniol. Era cel mai mândru dintre frați. Încă din copilărie voia să fie admirat și lăudat.
Cei șapte erau diferiți, dar aveau aceeași familie.
Și, în copilărie, nimeni nu și-ar fi imaginat că într-o zi vor ajunge să se lupte pentru putere.
---
II. Lecția tatălui
Într-o după-amiază de vară, tatăl celor șapte îi chemă în grădina palatului.
Era o zi liniștită.
Soarele cobora încet spre munți.
Copiii se așezară în jurul lui.
Tatăl arătă spre un stejar bătrân.
— Priviți copacul acesta.
Cosmin întrebă:
— De ce ne-ai chemat să privim un copac?
Tatăl zâmbi.
— Pentru că un conducător poate învăța multe de la un copac.
Gheorghe râse.
— Un copac nu conduce pe nimeni.
— Tocmai de aceea, răspunse tatăl. Nu are coroană, nu are armată, nu are palat. Și totuși oferă umbră celui care se odihnește sub el.
Copiii tăcură.
— Un conducător adevărat trebuie să fie asemenea unui copac. Oamenii trebuie să găsească în el protecție, nu frică.
Apoi se uită la Cosmin.
— Să nu confunzi puterea cu autoritatea.
Se uită la Gheorghe.
— Să nu confunzi respectul cu teama.
Apoi îi privi pe toți.
— Și să nu uitați niciodată că poporul nu este proprietatea conducătorului.
Nicolae întrebă:
— Atunci ce este un conducător?
Tatăl răspunse:
— Un slujitor.
Cuvântul rămase în liniștea grădinii.
---
III. Ultima noapte
Anii au trecut.
Copiii au devenit adulți.
Într-o iarnă grea, tatăl lor s-a îmbolnăvit.
Medicii au încercat să-l vindece, dar boala era prea puternică.
În ultima seară, cei șapte au fost chemați în camera lui.
În fața patului se afla o icoană.
O singură lumânare ardea.
Tatăl lor era foarte slăbit.
— Copiii mei...
Cei șapte s-au apropiat.
— Nu vă temeți de ziua de mâine.
Gabriela plângea.
— Tată, nu ne părăsi...
— Toți oamenii trebuie să plece într-o zi. Important este ce lasă în urma lor.
Apoi tatăl le-a vorbit despre moștenire.
— Cosmin, vei moșteni Țara Imperiului Rus.
Cosmin a îngenuncheat.
— Îți promit că o voi face puternică.
Tatăl îl privi cu tristețe.
— Fă-o mai întâi dreaptă.
Apoi îl chemă pe Nicolae.
— Tu vei moșteni Regatul României.
— Voi face tot ce pot pentru oamenii mei.
— Nu uita să te rogi pentru ei.
Apoi veni rândul Gabrielei.
— Tu vei moșteni Imperiul Marii Britanice.
— Voi avea grijă de poporul meu.
— Și să nu uiți de cei săraci.
Ștefan primi Imperiul Francez.
Florin primi Imperiul Chinez.
Mircea primi Imperiul German.
În cele din urmă, Gheorghe primi Imperiul Spaniol.
— Tată, îl voi face cel mai mare imperiu.
Tatăl îl privi.
— Nu ți-am cerut să-l faci cel mai mare.
Gheorghe tăcu.
— Ți-am cerut să-l faci bun.
După câteva ore, tatăl lor își dădu ultima suflare.
În palat se auziră clopotele.
Cei șapte copii deveniseră moștenitori.
Dar, în acea noapte, nu se simțeau puternici.
Se simțeau singuri.
---
IV. Cele șapte coroane
Ziua încoronării a venit.
Mii de oameni s-au adunat.
Fiecare moștenitor și-a primit coroana.
Cosmin privea coroana Imperiului Rus cu mândrie.
Gheorghe zâmbea.
Nicolae se uita spre icoană.
Gabriela ținea mâinile împreunate.
Ștefan stătea drept.
Mircea era solemn.
Florin era emoționat.
Preotul care oficia slujba le spuse:
— O coroană nu vă face mai mari înaintea lui Dumnezeu. Ea vă face mai răspunzători.
Nicolae înțelese.
Gheorghe nu.
---
V. Prima ședință
După încoronare, cei șapte au stabilit să se întâlnească periodic.
Prima ședință a fost organizată într-un palat aflat între cele șapte imperii.
Masa era rotundă.
În mijlocul ei se afla o cruce.
Nicolae deschise ședința:
— Înainte de orice, să ne rugăm.
Gheorghe oftă.
— Iarăși rugăciuni?
Gabriela îl privi.
— De ce te deranjează?
— Pentru că avem lucruri importante de discutat.
Ștefan răspunse:
— Nimic nu este mai important decât să nu luăm o hotărâre nedreaptă.
Mircea adăugă:
— Să nu uităm că suntem frați.
Cosmin zâmbi.
— Frați, da. Dar acum suntem și conducători.
Nicolae îl privi.
— Tocmai asta este problema. Dacă uităm că suntem frați, vom uita și că suntem oameni.
Florin nu spuse nimic.
În acea zi, ședința se încheie fără conflict.
Dar sămânța neîncrederii fusese plantată.
---
VI. Mândria lui Cosmin
În Imperiul Rus, Cosmin devenea tot mai puternic.
Avea o armată mare.
Avea bogății.
Avea teritorii întinse.
Oamenii îl ascultau.
Dar Cosmin începu să creadă că ascultarea înseamnă iubire.
Într-o zi, un sfetnic îi spuse:
— Măria Ta, oamenii se tem de dumneavoastră.
Cosmin zâmbi.
— Atunci mă respectă.
Sfetnicul nu răspunse.
În aceeași seară, Cosmin intră în capela palatului.
Privi icoana.
Dar nu se rugă.
Se uită la coroana sa.
— Sunt unul dintre cei mai puternici oameni ai lumii, spuse el.
În liniștea bisericii, cuvintele sale păreau însă goale.
---
VII. Gheorghe și visul puterii
În Spania, Gheorghe devenea tot mai ambițios.
Își construia palate.
Își mărea armata.
Își cumpăra corăbii.
Își aduna aur.
Într-o zi, un bătrân l-a întrebat:
— Măria Ta, pentru ce vrei atât de mult?
Gheorghe răspunse:
— Pentru ca numele meu să nu fie uitat.
Bătrânul zâmbi trist.
— Omul care trăiește pentru numele său este uitat chiar și atunci când este încă în viață.
Gheorghe se înfurie.
— Pleacă!
Bătrânul plecă.
Dar cuvintele lui rămăseseră.
---
VIII. Cei patru care credeau în bine
Nicolae, Gabriela, Ștefan și Mircea au început să colaboreze.
Nu formaseră o alianță împotriva fraților lor.
Voiu doar să păstreze pacea.
Nicolae ajuta oamenii săraci.
Gabriela construia spitale.
Ștefan deschidea școli.
Mircea întărea legile.
Într-o zi, Gabriela spuse:
— Putem avea cele mai mari imperii din lume, dar dacă oamenii noștri plâng, la ce ne folosește?
Nicolae răspunse:
— Nimic.
Ștefan completă:
— Un conducător trebuie să lase în urma lui oameni mai buni, nu oameni mai speriați.
Mircea aprobă.
— Asta este adevărata moștenire.
---
IX. Alegerea lui Florin
Florin observa totul.
Îl vedea pe Cosmin.
Îl vedea pe Gheorghe.
Îi vedea și pe Nicolae, Gabriela, Ștefan și Mircea.
Știa că se apropie o alegere.
Într-o seară, a mers la o mănăstire.
Un călugăr bătrân îl întâmpină.
— De ce ai venit?
— Nu știu ce să fac.
— Atunci roagă-te.
Florin îngenunche.
— Doamne, arată-mi drumul.
Călugărul îi spuse:
— Dumnezeu nu ne arată întotdeauna întregul drum. Uneori ne arată doar următorul pas.
Florin plecă.
Știa că trebuie să aleagă.
---
X. Înțelegerea secretă
Într-o noapte, Cosmin și Gheorghe se întâlniră.
— Trebuie să ne unim, spuse Gheorghe.
— Sunt de acord.
— Ceilalți patru sunt prea slabi.
Cosmin îl privi.
— Sau poate sunt mai înțelepți decât noi.
Gheorghe râse.
— Nu vreau înțelepciune. Vreau putere.
Cosmin îl privi câteva secunde.
Apoi spuse:
— Și eu.
În acea noapte, cei doi au făcut un plan.
Avea să fie începutul celui mai mare conflict din istoria celor șapte imperii.
---
XI. Ultima încercare de pace
Nicolae află despre plan.
Nu a cerut răzbunare.
A trimis o scrisoare.
„Fraților,
Nu vrem război.
Am pierdut deja prea mult timp certându-ne.
Haideți să ne întâlnim.
Haideți să ne rugăm.
Haideți să ne amintim de tatăl nostru.
Suntem frați.”
Gheorghe citi scrisoarea și o aruncă.
Cosmin o păstră.
În acea noapte, Cosmin nu dormi.
Cuvintele „suntem frați” îi reveneau mereu în minte.
---
XII. Războiul
În cele din urmă, războiul începu.
Armatele se mișcară.
Orașele se închiseră.
Oamenii se temeau.
Înaintea primei lupte, Nicolae își adună soldații.
— Nu luptăm pentru ură.
Ștefan spuse:
— Nu luptăm pentru bogăție.
Mircea spuse:
— Luptăm pentru a apăra oamenii.
Gabriela se rugă pentru cei răniți.
Florin trimise provizii.
În schimb, armatele lui Cosmin și Gheorghe înaintau.
Dar războiul nu aducea gloria pe care o visaseră.
Aducea numai durere.
---
XIII. Inima lui Cosmin se schimbă
După o bătălie, Cosmin intră într-un sat.
Acolo văzu un copil stând lângă ruinele unei case.
— Unde sunt părinții tăi? întrebă Cosmin.
Copilul nu răspunse.
Un bătrân îi spuse:
— Au murit.
Cosmin încremeni.
Copilul îl privi.
— De ce a trebuit să se întâmple asta?
Cosmin nu găsi răspuns.
Se întoarse spre oamenii săi.
— Cine a dat ordinul?
Un soldat răspunse:
— Oamenii dumneavoastră.
Cosmin coborî capul.
În acea clipă înțelese.
Puterea lui avea un preț.
Și prețul îl plăteau alții.
---
XIV. Gheorghe în fața adevărului
Gheorghe a aflat ce se întâmplase.
Pentru prima dată, a simțit frică.
Nu de dușmani.
De propria sa conștiință.
A intrat în capela palatului.
A îngenuncheat.
— Doamne...
Nu putea continua.
Lacrimile îi curgeau pe față.
— Dacă mai există iertare pentru mine, ajută-mă.
Era prima rugăciune adevărată din viața lui.
---
XV. Întâlnirea fraților
Cosmin și Gheorghe au cerut pace.
Cei șapte s-au întâlnit din nou.
De data aceasta, nimeni nu a ridicat glasul.
Cosmin a spus:
— Am greșit.
Gheorghe:
— Și eu.
Nicolae a răspuns:
— Atunci trebuie să reparăm.
Gabriela:
— Trebuie să ajutăm oamenii.
Ștefan:
— Trebuie să reconstruim.
Mircea:
— Trebuie să facem legi care să împiedice un asemenea război.
Florin:
— Și trebuie să ne amintim ce ne-a învățat tatăl.
Cosmin a întrebat:
— Ce ne-a învățat?
Florin răspunse:
— Că suntem slujitorii popoarelor noastre.
---
XVI. Drumul pocăinței
Cosmin și Gheorghe nu au primit imediat iertarea tuturor.
Și au înțeles că era normal.
Iertarea nu înseamnă să pretinzi că răul nu s-a întâmplat.
Înseamnă să recunoști răul și să încerci să-l repari.
Cosmin a început să viziteze satele afectate.
A construit spitale.
A reparat biserici.
A ajutat familiile.
Gheorghe a făcut același lucru.
Uneori oamenii îl priveau cu neîncredere.
El nu se supăra.
— Au dreptul să fie supărați, spunea el.
— Dar mă vor ierta vreodată?
Nicolae îi răspundea:
— Nu poți obliga un om să te ierte. Poți doar să devii vrednic de iertarea lui.
Gheorghe a înțeles.
---
XVII. Florin își găsește drumul
Florin fusese cel mai nehotărât.
Dar în timpul războiului înțelesese că neutralitatea nu este întotdeauna pace.
Uneori trebuie să ai curajul de a spune adevărul.
A început să lucreze împreună cu ceilalți.
A construit drumuri.
A trimis hrană.
A ajutat la reconstruirea satelor.
Într-o zi, i-a spus lui Nicolae:
— Am crezut că trebuie să aleg între frații mei.
Nicolae zâmbi.
— Nu trebuia să alegi între frați. Trebuia să alegi între bine și rău.
---
XVIII. Cele șapte lumini
După terminarea războiului, cei șapte au mers la mănăstirea unde Nicolae se rugase.
Au aprins șapte lumânări.
Una pentru fiecare.
Preotul i-a privit.
— De ce șapte?
Nicolae răspunse:
— Pentru că suntem șapte frați.
Preotul zâmbi.
— Nu. Sunt șapte pentru că fiecare om are nevoie să poarte lumină în propria inimă.
Cosmin își plecă fruntea.
Gheorghe făcu semnul Sfintei Cruci.
Gabriela zâmbi.
Ștefan închise ochii.
Mircea se rugă.
Florin privea flacăra.
Cele șapte lumânări ardeau liniștit.
---
XIX. O nouă rânduială
Cei șapte au hotărât să schimbe felul în care conduceau.
În fiecare ședință trebuiau să vorbească despre trei lucruri:
credință, popor și pace.
Nu mai începeau cu hărți militare.
Nu mai începeau cu aur.
Nu mai începeau cu teritorii.
Începeau cu rugăciunea.
Nicolae spunea:
— Doamne, ajută-ne să nu uităm că suntem oameni.
Gabriela:
— Doamne, ajută-ne să-i vedem pe cei care suferă.
Ștefan:
— Doamne, păzește-ne de război.
Mircea:
— Doamne, dă-ne dreptate.
Florin:
— Doamne, dă-ne înțelepciune.
Cosmin:
— Doamne, păzește-ne de mândrie.
Gheorghe:
— Doamne, învață-ne să iertăm.
---
XX. Ultimii ani
Timpul trecea.
Imperiile se schimbau.
Orașele creșteau.
Copiii deveneau adulți.
Dar cei șapte continuau să se întâlnească.
Într-o zi, erau cu toții bătrâni.
Cosmin avea părul alb.
Gheorghe mergea încet.
Nicolae ținea un baston.
Gabriela era înconjurată de nepoți.
Ștefan devenise foarte tăcut.
Mircea se ruga mai mult.
Florin scria într-un jurnal.
La ultima lor ședință, masa era aproape aceeași.
Crucea era în centru.
Nicolae se ridică.
— Fraților, am primit șapte imperii.
Cosmin spuse:
— Și am crezut că aceasta este cea mai mare bogăție.
Gheorghe continuă:
— Dar am pierdut aproape totul pentru că am vrut mai mult.
Gabriela zâmbi.
— Iar noi am învățat că omul nu este măsurat după cât de mare este imperiul său.
Ștefan:
— Ci după cât bine lasă în urma lui.
Mircea:
— După câtă dreptate face.
Florin:
— După câtă lumină lasă în sufletele celorlalți.
Cosmin privi crucea.
— Și după cât de sincer poate spune „Doamne, iartă-mă”.
Gheorghe începu să plângă.
Nicolae îl îmbrățișă.
— Frate.
Gheorghe îi răspunse:
— Frate.
Și cei șapte s-au îmbrățișat.
---
XXI. Adevărata moștenire
După moartea lor, urmașii celor șapte au continuat să conducă ținuturile.
Dar pe zidul vechiului palat a fost așezată o inscripție.
Scria:
«„Nu moștenești o țară pentru a o stăpâni, ci pentru a avea grijă de ea.”»
Sub această inscripție se afla o cruce.
Iar dedesubt erau scrise șapte nume:
Cosmin.
Nicolae.
Gabriela.
Ștefan.
Florin.
Mircea.
Gheorghe.
Cronicarii spuneau că, dintre toate poveștile despre cei șapte, cea mai importantă nu era povestea imperiilor.
Era povestea inimilor lor.
Cosmin învățase că mândria poate orbi.
Gheorghe învățase că omul se poate întoarce din greșeală.
Florin învățase că indecizia nu poate înlocui adevărul.
Ștefan învățase că puterea trebuie folosită pentru apărare.
Mircea învățase că dreptatea trebuie să fie mai puternică decât ambiția.
Gabriela învățase că milostenia poate schimba o împărăție.
Iar Nicolae învățase că un conducător adevărat trebuie mai întâi să fie slujitor.
---
XXII. Lecția celor șapte
Într-o zi, un copil care vizita vechiul palat a întrebat un călugăr:
— Părinte, care dintre cei șapte a fost cel mai mare?
Călugărul a zâmbit.
— De ce întrebi?
— Pentru că vreau să știu cine a fost cel mai puternic.
Călugărul s-a uitat spre crucea de pe zid.
— Nu acela a fost cel mai mare care a avut cea mai mare armată.
— Atunci cine?
— Cel care a învățat să-și învingă propriul păcat.
Copilul s-a gândit.
— Și cine a fost acela?
Călugărul a răspuns:
— Fiecare dintre ei, în felul său.
Copilul a privit cele șapte nume.
Atunci a înțeles.
Nu există om fără greșeală.
Dar există om care își recunoaște greșeala.
Nu există conducător care să nu fie ispitit de putere.
Dar există conducător care alege să nu fie robul ei.
Nu există inimă care să nu fie rănită.
Dar există inimă care poate ierta.
---
XXIII. Mesajul celor șapte coroane
Așa a rămas povestea celor șapte moștenitori.
Nu ca o poveste despre războaie.
Nu ca o poveste despre bogăție.
Nu ca o poveste despre cine a avut cel mai mare imperiu.
Ci ca o poveste despre oameni.
Despre șapte frați care au primit o moștenire uriașă și au descoperit, după multe încercări, că adevărata moștenire nu era pământul.
Era responsabilitatea.
Au descoperit că un om poate avea palate și să fie sărac sufletește.
Au descoperit că un om poate avea puțin și să fie bogat prin iubire.
Au descoperit că o coroană poate fi purtată pe cap, dar adevărata împărăție trebuie să fie păstrată în inimă.
Și au învățat că Dumnezeu nu privește la măreția unui palat, ci la curăția sufletului.
Când au fost tineri, cei șapte au crezut că trebuie să cucerească lumea.
Când au îmbătrânit, au înțeles că cea mai grea cucerire este cucerirea propriei inimi.
Cosmin a cucerit mândria.
Gheorghe a cucerit ura.
Florin a cucerit frica.
Ștefan a cucerit dorința de răzbunare.
Mircea a cucerit asprimea.
Gabriela a cucerit nepăsarea.
Nicolae a păstrat credința.
Și astfel, cele șapte coroane au devenit simbolul unei lecții care a fost transmisă din generație în generație:
«„Puterea trece. Bogăția trece. Frumusețea trece. Imperiile trec. Dar binele făcut din iubire nu se pierde niciodată.”»
Iar când clopotele vechii mănăstiri băteau seara, oamenii își aminteau de cei șapte.
Își aminteau de Cosmin și de lupta lui cu mândria.
Își aminteau de Nicolae și de credința lui.
Își aminteau de Gabriela și de milostenia ei.
Își aminteau de Ștefan și de curajul lui.
Își aminteau de Florin și de alegerea lui.
Își aminteau de Mircea și de dreptatea lui.
Își aminteau de Gheorghe și de pocăința lui.
Și poate că aceasta era cea mai importantă parte a poveștii.
Pentru că niciun om nu este condamnat să rămână pentru totdeauna în greșeala lui.
Dacă își recunoaște păcatul, dacă se pocăiește sincer și încearcă să repare răul făcut, poate începe un drum nou.
Așa cum se întâmplase cu Cosmin.
Așa cum se întâmplase cu Gheorghe.
Așa cum se întâmplase cu toți cei șapte.
---
SFÂRȘIT
„Cei Șapte Moștenitori”
De Cristian Diaconița
Morala poveștii:
Nu ceea ce moștenim ne face oameni mari, ci ceea ce facem cu ceea ce am primit.
Nu coroana îl face pe conducător, ci responsabilitatea.
Nu bogăția îl face pe om bogat, ci iubirea.
Nu puterea îl face pe om puternic, ci capacitatea de a-și învinge mândria.
Iar atunci când omul se îndepărtează de bine, drumul înapoi începe prin pocăință, rugăciune, iertare și fapte bune.
Căci cea mai mare împărăție pe care omul o poate cuceri este propria lui inimă.
ȘCOALA TĂCERII
I. ȘCOALA TĂCERII
Nu școala este vinovată
Când nedreptatea crește-n ea,
Ci omul care vede totul
Și tace când ar trebui să stea.
Un elev spune: „Sunt lovit,
Mă strigă, râd și mă jignesc.”
Dar glasul lui rămâne-n ziduri,
Deși adulții îl privesc.
Profesorul știe, dar nu face,
Directorul află, dar așteaptă,
Iar cel ce-ar trebui să apere
Privește rece și nu-ndreaptă.
„Am spus”, răspunde câte unul,
„Dar ei oricum nu vor asculta.”
Dar poate fi aceasta o scuză
Când un copil nu mai poate sta?
Căci nu e de ajuns să spui
O dată rece: „Nu e bine!”
Când vezi că răul se repetă,
Ai datoria să intervii.
Nu poți lăsa un copil singur
În fața celor ce-l rănesc,
Apoi să spui că n-ai putere
Și să aștepți să se oprească firesc.
Școala ar trebui să fie
Un loc în care poți învăța,
Să fii ascultat și respectat,
Să poți veni fără a te temea.
Dar când cei puși să o conducă
Își uită rostul și tac mereu,
Nedreptatea prinde putere,
Iar cel mai slab rămâne greu.
Nu cărțile sunt vinovate,
Nici tabla, clasa sau caietul,
Ci nepăsarea ce apare
Când omul își uită jurământul.
Un profesor nu-i doar o funcție,
Nici doar un serviciu oarecare;
El poartă-n suflet răspunderea
De-a fi un sprijin la nevoie mare.
Iar cel ce conduce o școală
Nu trebuie doar să dea ordine;
El trebuie să vadă răul
Și să oprească nedreptățile.
Când un copil spune adevărul,
El trebuie să fie ascultat,
Nu ignorat, nu pus deoparte,
Nu judecat și condamnat.
Iar dacă cel ce face răul
Nu se oprește la cuvinte,
Atunci trebuie luate măsuri,
Nu doar rostite avertismente.
Căci autoritatea fără faptă
Devine doar un cuvânt gol,
Iar tăcerea celor responsabili
Lasă în urmă un greu ecou.
Nu spun că toate școlile tac,
Nu spun că toți profesorii greșesc;
Există oameni care apără
Și pentru elevi se dăruiesc.
Dar unde omul vede răul
Și poate face ceva — dar tace,
Acolo nu mai este doar tăcere:
Nepăsarea începe să crească.
Și poate într-o zi, în școli,
Nu zidurile se vor schimba,
Ci oamenii care le conduc
Vor înțelege menirea sa.
Că școala nu-i doar o clădire,
Nici catalog, note sau program;
Școala înseamnă oameni, copii,
Și fiecare are un dar.
De aceea, când un elev strigă,
Să nu-i răspundem cu tăcere;
Să fie ascultat și apărat,
Cu dreptate, grijă și putere.
Nu școala este problema,
Ci nepăsarea unor oameni;
Iar școala se poate îndrepta
Când cei responsabili rămân oameni.
II. CONTINUARE — ȘCOALA TĂCERII
În școala unde toți aud,
Dar prea puțini vor să spună,
Se-aude clopoțelul zilnic,
Dar dreptatea nu răsună.
Se intră-n clase, se predă,
Se scriu cuvinte în caiete,
Dar printre bănci rămân probleme
Pe care nimeni nu le vede.
Sau poate le vede, dar tace,
Fiindcă e mai simplu să ignori,
Să spui că „nu e treaba noastră”
Și să aștepți o altă zi.
Iar dacă banii sunt pe primul loc,
Iar funcția trebuie păstrată,
Ce mai înseamnă răspunderea
Față de o generație întreagă?
Unii vor să iasă-n evidență,
Să fie numele lăudat,
Să spună lumea cât de bine
Au condus și-au realizat.
Dar dacă-n spatele imaginii
Un elev rămâne singur,
Atunci ce folos mai are faima
Când omul nu mai este văzut?
Nu poți clădi o școală bună
Doar cu statistici și rezultate,
Când elevii ajung să creadă
Că problemele lor nu contează.
Ne puneți să luptăm între noi
Pentru fiecare punct și notă,
De parcă succesul unui coleg
Ar însemna că altul pierde.
Și ajungem să ne privim
Cu teamă și neîncredere,
Uitând că suntem colegi
Și avem nevoie unii de alții mereu.
O notă nu trebuie să fie
Motivul pentru care ne urâm,
Iar catalogul nu poate spune
Cine suntem și ce devenim.
Și totuși, presiunea crește,
Comparațiile nu se termină:
„El are mai mult decât tine.”
„Ea este mai bună decât tine.”
Dar nimeni nu se mai întreabă
Cât a muncit fiecare,
Ce greutăți a avut în viață
Și cât de greu i-a fost să urce.
Nu toți învățăm la fel,
Nu toți avem același drum,
Dar toți merităm respect
Și șansa de-a deveni mai buni.
Iar când un elev spune:
„Am o problemă, ajutați-mă!”,
Nu este suficient să-i răspunzi
Și-apoi să uiți ce ți-a spus.
Dacă problema mai continuă,
Trebuie căutat un răspuns;
Dacă primul pas nu ajunge,
Trebuie făcut și al doilea, de-ajuns.
„Le-am spus să se oprească.”
Dar dacă nu s-au oprit?
„I-am avertizat.”
Dar dacă au continuat?
Atunci nu mai este suficient
Un singur cuvânt spus în grabă;
Responsabilitatea înseamnă
Să cauți o soluție adevărată.
Căci elevul care cere ajutor
Nu trebuie să plece mai departe
Cu impresia că este singur
Într-un loc ce trebuia să-l apere.
Iar dacă un elev este agresat,
Nu trebuie întrebat doar
De ce nu s-a apărat singur
Și de ce n-a încercat mai mult.
Întrebarea trebuie să fie:
„De ce s-a ajuns până aici
Și ce putem face să se oprească?”
Asta înseamnă răspundere,
Asta înseamnă să fii drept:
Nu ascunzi problema de mâine,
Ci cauți soluția cât mai concret.
Nu muți problema de pe-o zi pe alta,
Nu speri că va dispărea singură;
Căci o problemă ignorată
Rămâne acolo și se adună.
Ea rămâne.
Și uneori crește.
Iar școala devine tăcută
Nu pentru că nu sunt probleme,
Ci pentru că oamenii au învățat
Să nu mai vorbească despre ele.
Aceasta este școala tăcerii:
Elevul vorbește,
Dar glasul lui nu ajunge unde trebuie.
Profesorul vede,
Dar uneori trece mai departe.
Conducerea știe,
Dar imaginea pare mai importantă.
Nota devine competiție,
Iar colegul devine rival.
Banii, funcțiile și prestigiul
Ajung uneori înaintea răspunderii.
Dar tăcerea nu poate dura
La nesfârșit, fără glas,
Fiindcă există elevi care întreabă
Și elevi care nu fac un pas înapoi.
Există elevi care observă
Și nu vor să accepte
Că nedreptatea este normală
Și că nimeni nu trebuie să lupte singur pentru dreptate.
Poate că într-o zi
Școala tăcerii se va schimba.
Nu prin dărâmarea clădirilor,
Nu prin schimbarea cărților,
Ci prin schimbarea oamenilor
Care au puterea să facă ceva.
Atunci profesorul va asculta,
Directorul va interveni,
Regulile vor fi respectate,
Iar elevul va fi protejat.
Nota va rămâne doar o notă,
Iar colegul nu va fi dușman;
Școala va deveni din nou
Un loc pentru fiecare an.
Atunci școala va fi locul
În care omul este mai important
Decât funcția, banii, imaginea
Și orice interes trecător.
Până atunci însă rămâne
O întrebare către noi:
Cât timp poate dura tăcerea
Când atât de mulți au ceva de spus?
Și cât timp poate fi numită
„educație” o lume în care
Elevii trebuie să învețe singuri
Cum să lupte ca să fie ascultați?
Nu școala trebuie condamnată,
Ci nepăsarea trebuie schimbată.
Nu educația trebuie distrusă,
Ci nedreptatea trebuie înlăturată.
Și nu elevii trebuie puși
Să se lupte între ei,
Ci oamenii responsabili
Să lupte pentru drepturile lor.
III. FINAL
Nu orice om ce intră-n clasă
Și ține lecții zi de zi
Înțelege cu adevărat
Ce-nseamnă profesor a fi.
Profesorul adevărat nu doar predă,
Nu doar note pune-n catalog,
Nu cere doar liniște și teme,
Apoi pleacă nepăsător.
Profesorul adevărat ascultă,
Observă chiar când nimeni nu vorbește,
Apără dreptatea când o vede
Și nu lasă răul să crească orbește.
Când un elev cere ajutor,
Nu întoarce capul nepăsător;
Când vede-o nedreptate,
Nu spune: „Nu este treaba mea.”
Iar când situația continuă,
Nu se ascunde după cuvinte;
Caută soluții, ia măsuri
Și-și asumă lucrurile sfinte.
Pentru că a fi profesor
Nu înseamnă doar o funcție;
Înseamnă grijă și răspundere,
Înseamnă suflet și misiune.
De aceea spun la final,
Fără să condamn școala sau educația:
Cei care văd nedreptatea
Și aleg mereu să tacă,
Cei ce-aud un elev și-l ignoră
Își uită adevărata menire.
Un profesor adevărat
Nu este definit de catedră,
Ci de ceea ce face
Când un elev are nevoie de el.
Școala nu este problema.
Problema este nepăsarea
Celui care vede și poate
Să schimbe ceva, dar nu vrea.
Iar școala tăcerii
Va deveni școala dreptății
Atunci când cei responsabili
Vor alege să nu mai tacă.
Atunci clopoțelul va suna
Nu doar pentru-o nouă lecție,
Ci pentru-o școală în care
Dreptatea devine direcție.
Iar fiecare copil va ști,
Când va păși pe poarta ei,
Că glasul lui va fi ascultat
Și că nu este singur printre cei.
Atunci școala nu va mai fi
Doar zid, catalog și catalogare,
Ci locul unde fiecare copil
Își poate găsi propria valoare.
Și poate acesta este rostul
Pe care școala trebuie să-l aibă:
Să formeze oameni cu suflet,
Nu doar elevi cu note-n grabă.
Să învețe omul să respecte,
Să ajute și să apere,
Iar atunci când vede nedreptatea,
Să aibă curajul să nu mai tacă.
ȘCOALA DIN VIITOR
În anul 2100, lumea era mult mai dezvoltată decât în trecut. Orașele aveau clădiri foarte înalte, mijloace de transport moderne și tehnologii care îi ajutau pe oameni în aproape toate activitățile lor.
Școlile se schimbaseră și ele. Elevii nu mai mergeau la cursuri cinci zile pe săptămână. În noul sistem de învățământ, școala se desfășura doar luni și marți. În aceste două zile, elevii aveau un program de aproape opt ore.
De miercuri până duminică, elevii aveau cinci zile libere. În această perioadă se puteau odihni, puteau petrece timp cu familia, puteau citi, face sport sau merge la biserică.
Într-unul dintre marile orașe ale viitorului locuia un băiat pe nume Gabriel.
Gabriel era elev la Școala Sfântului Constantin, o școală modernă în care erau folosite calculatoare, table inteligente, laboratoare moderne și sisteme de învățare cu ajutorul tehnologiei.
Totuși, școala avea și o biserică în curtea sa. Biserica fusese construită în stil bizantin și avea icoane, cupole și o cruce mare deasupra intrării.
Gabriel era creștin ortodox și mergea des la biserică împreună cu familia sa.
Într-o dimineață de luni, Gabriel s-a trezit devreme.
Știa că începea o nouă săptămână de școală. S-a pregătit, și-a luat ghiozdanul și a coborât la micul dejun.
Mama lui l-a întrebat:
— Gabriel, ești pregătit pentru școală?
— Da, mamă. Astăzi este luni și avem aproape opt ore de cursuri.
— Să fii atent la ore și să îi respecți pe profesori și pe colegi.
— Voi fi atent.
Înainte să plece, Gabriel și-a făcut semnul Sfintei Cruci și a spus:
— Doamne, ajută-mă la școală!
Apoi a plecat.
Când a ajuns la școală, a observat că mai mulți elevi intrau în clădire. La intrare se afla profesorul Andrei, directorul școlii.
— Bună dimineața, Gabriel! îi spuse acesta.
— Bună dimineața, domnule profesor!
La ora opt au început cursurile.
În prima parte a zilei, Gabriel a avut matematică, limba română și istorie. După aceea a mers la laboratorul de științe, unde elevii au făcut un experiment.
La ora de istorie au învățat despre Imperiul Bizantin, despre Constantinopol și despre dezvoltarea creștinismului.
Profesorul le-a arătat imagini cu biserici bizantine și le-a explicat importanța lor.
Gabriel a fost foarte atent.
După istorie, elevii au avut ora de religie.
Profesorul le-a vorbit despre credința creștin-ortodoxă și despre importanța rugăciunii.
— Copii, le-a spus profesorul, tehnologia este folositoare dacă este utilizată corect. Dar ea nu poate înlocui credința, familia și responsabilitatea omului.
Gabriel a ascultat cu atenție.
După aproape opt ore de cursuri, ziua de luni s-a terminat.
Gabriel era obosit, dar mulțumit.
Știa că mai avea o singură zi de școală.
A doua zi era marți.
După terminarea zilei de marți, urmau cinci zile libere.
Pentru Gabriel, săptămâna avea un program neobișnuit, dar îi plăcea acest sistem.
În cele două zile de școală învăța cât mai mult, iar în celelalte cinci zile se odihnea și petrecea timp cu familia.
Nu știa însă că, în acea săptămână, avea să învețe una dintre cele mai importante lecții din viața lui.
---
SFÂRȘITUL
După mai multe zile de școală, Gabriel ajunsese să înțeleagă mai bine scopul noului sistem de învățământ.
Luni și marți erau zile dedicate studiului. Programul era lung și elevii trebuiau să fie atenți și responsabili.
De miercuri până duminică aveau cinci zile libere. Gabriel folosea acest timp pentru odihnă, lectură, familie și biserică.
Într-o duminică, Gabriel a mers împreună cu părinții săi la biserică.
Slujba s-a terminat, iar familia a rămas câteva minute în curtea bisericii.
Gabriel privea clădirea școlii aflată în apropiere.
Și-a amintit de toate lecțiile pe care le învățase.
Își amintea de matematică, istorie, limba română, științe și tehnologie.
Dar își amintea mai ales de orele de religie.
În acele ore învățase că educația nu înseamnă doar acumularea de informații.
Un elev trebuie să învețe să fie respectuos, responsabil, sincer și atent față de ceilalți.
Gabriel a înțeles că tehnologia era importantă pentru viitor, dar trebuia folosită cu responsabilitate.
În anul 2100, oamenii puteau să construiască mașini foarte inteligente, să călătorească în spațiu și să folosească sisteme informatice foarte avansate.
Cu toate acestea, oamenii aveau în continuare nevoie de familie, prieteni, credință și valori morale.
În seara acelei duminici, Gabriel și-a pregătit ghiozdanul pentru ziua următoare.
Luni urma să înceapă din nou școala.
El știa că avea să urmeze un program de aproape opt ore, apoi marți încă o zi de cursuri.
După aceea avea să aibă din nou cinci zile libere.
Înainte să se culce, Gabriel s-a rugat.
— Doamne, îți mulțumesc pentru familia mea, pentru școala mea și pentru toate lucrurile pe care le pot învăța. Ajută-mă să folosesc ceea ce învăț pentru a face bine.
Apoi și-a făcut semnul Sfintei Cruci și s-a culcat.
A doua zi avea să înceapă o nouă săptămână.
Gabriel urma să meargă din nou la școala viitorului.
Școala avea să-i ofere cunoștințe despre lume, știință și tehnologie.
Familia avea să-l învețe responsabilitatea și iubirea.
Biserica avea să-i amintească de credință.
Iar Gabriel urma să descopere, pe măsură ce creștea, că toate aceste lucruri puteau face parte din viața lui.
În anul 2100, școala se schimbase foarte mult.
Programul era diferit.
Tehnologia era mult mai avansată.
Elevii mergeau la școală doar două zile și aveau cinci zile de odihnă.
Dar un lucru rămăsese neschimbat:
un copil avea nevoie să învețe nu doar pentru a avea succes în viitor, ci și pentru a deveni un om bun.
Gabriel înțelesese acest lucru.
Și astfel, în fiecare luni dimineața, când intra pe poarta Școlii Sfântului Constantin, își făcea semnul Sfintei Cruci și își începea ziua cu aceeași rugăciune:
— Doamne, ajută-mă să învăț și să fac bine!
Iar școala continua să-și deschidă porțile pentru o nouă generație de elevi.
Sfârșit.
ROMÂNUL ȘI ARABUL
PROLOG
În vremea clopotelor și a drumurilor lungi
În vremuri de demult, când cetățile își ridicau zidurile spre cer, când călătorii mergeau zile întregi pe drumuri de pământ, iar clopotele mănăstirilor vesteau dimineața și seara peste munți, trăia într-un ținut românesc un om pe nume Ion.
Ion era cunoscut în sat pentru trei lucruri:
era bun la inimă,
era foarte curios,
și vorbea atât de mult, încât până și cocoșul satului se plictisea să-l asculte.
Dacă îl întâlneai dimineața și îl întrebai:
— Ion, ai dormit bine?
Până seara aflai cum dormise bunicul lui în tinerețe, cum se stricase căruța vecinului și de ce unchiul său cumpărase odată un măgar care nu voia să meargă decât înapoi.
Ion nu era bogat și nici puternic.
Dar avea o credință simplă, o inimă ospitalieră și o dorință sinceră de a-i ajuta pe ceilalți.
Într-o dimineață de toamnă, viața lui urma să se schimbe.
Clopotele vechii Mănăstiri a Sfântului Nicolae răsunau peste dealuri.
Dang! Dang! Dang!
Ion mergea spre mănăstire când observă un călător străin la poartă.
Omul purta haine de călătorie, avea un sac pe umăr și ținea în mână un toiag.
Ion se apropie.
— Pace ție!
— Pace și ție! răspunse străinul.
— Ești pierdut?
— Puțin.
Ion zâmbi.
— Atunci ai noroc.
— De ce?
— Pentru că eu mă pricep foarte bine la găsit oameni pierduți.
Străinul râse.
— Și dacă tu ești pierdut?
Ion rămase câteva clipe pe gânduri.
— Atunci suntem doi.
Străinul întinse mâna.
— Mă numesc Yusuf.
— Ion.
— Sunt călător.
— Și eu.
Yusuf se uită la el.
— Tu?
— Eu călătoresc până la satul vecin aproape în fiecare săptămână.
Yusuf izbucni în râs.
— Cred că avem definiții diferite pentru cuvântul „călător”.
Ion îl bătu prietenește pe umăr.
— O să te obișnuiești.
Nu știau atunci că acea întâlnire avea să-i poarte prin păduri, cetăți, mănăstiri și drumuri primejdioase și că avea să-i transforme din doi străini în cei mai buni prieteni.
---
CAPITOLUL I
Străinul de la mănăstire
Părintele Teofan, starețul mănăstirii, îi primi pe cei doi în biserică.
Era un bătrân cu barbă albă și ochi liniștiți.
— Bine ai venit, fiule, îi spuse lui Yusuf.
— Vă mulțumesc, părinte.
Yusuf privi icoanele.
— Am venit de foarte departe pentru a vedea aceste locuri creștine.
— Atunci vei fi primit ca un oaspete.
Ion zâmbi.
— Părinte, pot să-i arăt eu mănăstirea?
Părintele Teofan îl privi.
— Poți.
— Tot?
— Tot.
— Și turnul?
— Da.
— Și pivnița?
— Da.
— Și cămara?
Părintele se opri.
— De ce vrei să-i arăți cămara?
Ion răspunse foarte serios:
— Pentru cultură.
Yusuf izbucni în râs.
Părintele clătină din cap.
— Du-te, Ion.
Ion îl luă pe Yusuf.
— Ai auzit? Avem binecuvântare.
— Pentru ce?
— Pentru cămară.
---
După ce îi arătă curtea, clopotnița și grădina, Ion îl duse în biserică.
Yusuf privi icoanele cu atenție.
— Sunt foarte frumoase.
— Da.
— Ce înseamnă icoanele pentru creștini?
Ion deveni serios.
— Ne amintesc de Dumnezeu, de Maica Domnului și de sfinți. Nu ne închinăm lemnului sau vopselei, ci cinstim persoana reprezentată.
Yusuf dădu din cap.
— Înțeleg.
În acel moment, părintele Teofan veni spre ei.
— Priviți icoana Sfântului Nicolae.
Cei doi se apropiară.
Părintele observă ceva.
— Asta nu era aici.
În partea de jos a icoanei apăruse o mică inscripție.
Era aproape ascunsă.
Ion se apropie.
— Ce scrie?
Părintele citi:
„Când omul răsăritului va întâlni omul ținutului de miazănoapte, se va deschide drumul către comoara ascunsă.”
Ion se uită la Yusuf.
Yusuf se uită la Ion.
— Eu sunt omul răsăritului?
Părintele nu răspunse.
Ion ridică mâna.
— Atunci eu sunt omul miazănoaptei?
Părintele zâmbi.
— Poate.
Ion oftă.
— Părinte, de ce toate lucrurile misterioase încep cu „poate”?
---
CAPITOLUL II
Harta din clopotniță
Părintele Teofan îi conduse în turn.
Acolo, printre funii, grinzi și praful adunat de-a lungul anilor, găsiră o cutie veche.
Ion suflă praful de pe ea.
— Hapciu!
Yusuf râse.
— Ai trezit cutia.
— Nu râde. Praful de aici are probabil mai mulți ani decât mine.
Deschiseră cutia.
Înăuntru era o hartă.
Pe ea se vedeau munți, râuri, drumuri și trei clopote desenate.
În partea de jos scria:
„Trei clopote vor arăta calea. Trei chei vor deschide piatra. Iar cartea va fi găsită de cei care caută nu aurul, ci lumina.”
Yusuf privi harta.
— Este o hartă veche.
— Foarte veche, spuse părintele.
Ion întrebă:
— Și ce trebuie să facem?
— Să aflați unde duc cele trei clopote.
Ion privi harta.
— Părinte...
— Da?
— Nu putem să așteptăm să vină ele la noi?
Părintele începu să râdă.
— Nu.
— Am încercat.
---
CAPITOLUL III
Plecarea
A doua zi, Ion și Yusuf porniră la drum.
Părintele Teofan le dădu pâine, brânză, apă și o mică cruce de lemn.
— Luați-o cu voi.
Ion o primi cu respect.
— Vă mulțumim, părinte.
— Aveți grijă unul de altul.
— Vom avea.
— Și nu vă lăsați conduși de lăcomie.
Yusuf răspunse:
— Nu ne vom lăsa.
Ion tăcu.
Părintele îl privi.
— Ion?
— Da?
— Ai înțeles?
— Da.
— Bine.
Ion se uită la sacul cu merinde.
— Dar dacă găsim ceva bun de mâncare pe drum?
Părintele izbucni în râs.
— Mergi, fiule.
---
CAPITOLUL IV
Calul împărătesc
La un han din apropiere, cei doi găsiră doi cai.
Unul era alb și liniștit.
Celălalt era maro și foarte încăpățânat.
Ion îl privi.
Calul îl privi.
Ion făcu un pas înapoi.
— Yusuf, eu îl aleg pe cel alb.
— De ce?
— Cel maro pare că știe mai multe decât mine.
— Poate chiar știe.
— Atunci este periculos.
Yusuf începu să râdă.
Porniră.
După o vreme, calul lui Ion se opri.
Ion trase de frâu.
— Hai!
Calul nu se mișcă.
— Hai!
Nimic.
Yusuf strigă:
— Ce faci?
— Îl conving.
— Cum?
— Vorbesc cu el.
Yusuf se uită la Ion.
— Și înțelege?
— Până acum nu.
Ion îi șopti calului:
— Dacă mergem mai departe, primești un morcov.
Calul porni imediat.
Yusuf râse.
— Deci ai găsit metoda.
Ion zâmbi.
— Toți avem un punct slab.
---
CAPITOLUL V
Hanul celor trei clopote
Spre seară, ajunseră la un han.
Deasupra porții erau trei clopote.
Ion sări de pe cal.
— Yusuf!
— Ce?
— Uite!
— Cele trei clopote.
— Exact!
Intrară în han.
Hangioaica îi privi atent.
— Sunteți călători?
— Da.
— Ce căutați?
Ion răspunse:
— O carte veche.
Femeia tăcu.
— Cine v-a trimis?
— Părintele Teofan.
Femeia își schimbă expresia.
— Atunci trebuie să vedeți pe cineva.
— Pe cine?
— Pe bătrânul Ilie.
— Unde este?
— În grajd.
Ion se uită la Yusuf.
— De ce toate persoanele importante din poveste locuiesc în grajduri?
---
CAPITOL VI
Bătrânul Ilie
Ilie era un bătrân cu barbă albă și o voce puternică.
Când văzu harta, se ridică.
— De unde aveți asta?
— De la mănăstire.
Ilie oftă.
— Credeam că nu va mai veni nimeni.
Yusuf întrebă:
— Ce știți despre hartă?
— Știu că duce spre o cetate veche.
— Și cheia?
Ilie scoase o cutie.
În ea se afla o cheie.
— Aceasta este prima.
Ion o privi.
— Și celelalte?
— Una este ascunsă în munți.
— Iar a treia?
— Într-o cetate părăsită.
Ion oftă.
— Nu putea fi una lângă fântână?
Ilie râse.
— Nu.
— Am întrebat.
---
CAPITOL VII
Furtuna
A doua zi, cei doi porniră spre munți.
Pe la prânz, cerul se întunecă.
Vântul începu să sufle.
— Vine furtuna! strigă Yusuf.
— O văd!
— Trebuie să găsim adăpost!
— Unde?
— Nu știu!
— Atunci suntem în aceeași situație!
Ploaia începu.
Cei doi găsiră o peșteră.
Intrând, Yusuf aprinse o torță.
Pe pereți erau picturi vechi.
Cruci.
Clopote.
Și un drum desenat.
Ion se apropie.
— Yusuf...
— Da?
— Cred că am găsit următorul indiciu.
În acel moment se auzi un zgomot.
Ion încremeni.
— Ce a fost?
Zgomotul se auzi din nou.
— Urs? întrebă Ion.
— Nu.
— Lup?
— Nu.
Din întuneric apăru un călugăr.
Ion sări înapoi.
— Maica Domnului!
Călugărul îl privi calm.
— Pace vouă.
Ion puse mâna pe inimă.
— Părinte, data viitoare tușește înainte să apari din întuneric!
Călugărul începu să râdă.
---
CAPITOL VIII
Călugărul Damian
Călugărul se numea Damian.
Locuia de mulți ani într-un mic schit din munți.
— Știu legenda cărții, spuse el.
Yusuf îl întrebă:
— Unde este?
— Într-un loc pe care nu-l poate găsi un om care caută aur.
Ion oftă.
— Iar nu este aur.
— Nu.
— Bănuiam.
Călugărul îi conduse într-o încăpere ascunsă.
Acolo se afla o ușă de piatră.
Pe ușă erau trei semne:
clopotul, crucea și steaua.
— Aveți nevoie de trei chei.
Ion scoase cheia de la Ilie.
— Una o avem.
Damian dădu din cap.
— A doua este în cetatea veche.
— Și a treia?
— În locul în care trei drumuri se întâlnesc.
Ion privi harta.
— Și unde este acel loc?
Damian arătă spre vale.
— La răscrucea celor trei drumuri.
Ion zâmbi.
— Asta chiar pare ușor.
Yusuf îl privi.
— Când spui că ceva pare ușor, întotdeauna se întâmplă ceva.
Ion oftă.
— Nu mai spune asta.
---
CAPITOL IX
Răscrucea
A doua zi, ajunseră la o răscruce.
Trei drumuri.
Unul spre nord.
Unul spre sud.
Unul spre munți.
Ion scoase harta.
— Și acum?
Yusuf arătă spre nord.
— Nord.
Ion arătă spre sud.
— Sud.
Se uitară unul la altul.
— Cine are dreptate? întrebă Yusuf.
— Eu.
— De ce?
— Pentru că am zis primul.
— Asta nu este logică.
— Este logică românească.
Au ales drumul din mijloc.
După două ore, ajunseră exact de unde plecaseră.
Yusuf se uită la Ion.
Ion se uită la Yusuf.
— Nu spune nimic.
— Nu spun.
— Bine.
— Dar ai ales tu drumul.
— Știu.
---
CAPITOL X
Cetatea părăsită
După ce se întoarseră la răscruce, urmară drumul corect.
Ajunseră la o cetate veche.
Zidurile erau înalte.
Poarta era deschisă.
— Asta nu-mi place, spuse Yusuf.
— De ce?
— Pentru că o cetate părăsită nu ar trebui să aibă poarta deschisă.
Ion se uită la poartă.
— Poate au uitat să o închidă.
— Acum o mie de ani?
Ion tăcu.
— Bun argument.
Intrară.
În centrul cetății era o capelă veche.
Pe altar se afla o stea de piatră.
Yusuf o ridică.
Dedesubt era cheia.
— Am găsit-o!
În acel moment, se auziră pași.
Ion se întoarse.
La intrare se aflau trei oameni.
Era o ceată de tâlhari.
Conducătorul lor strigă:
— Dați-ne harta!
Ion șopti:
— Yusuf.
— Da?
— Am o idee.
— Care?
— Fugim.
— Este cea mai bună idee pe care ai avut-o azi.
---
CAPITOL XI
Urmărirea
Cei doi alergară spre cai.
Tâlharii îi urmăreau.
Ion urcă pe cal.
Yusuf urcă și el.
— Pleacă!
Caii porniră.
Drumul cobora printre stânci.
— Mai repede! strigă Yusuf.
— Încerc!
— De ce mergi atât de încet?
— Pentru că al meu este cal creștin!
— Ce înseamnă asta?
— Merge numai dacă are voie!
Yusuf începu să râdă.
Tâlharii se apropiau.
Ion observă un pod vechi.
— Yusuf!
— Ce?
— Podul!
— Trebuie să trecem!
Trecură.
Când ajunseră pe partea cealaltă, podul se rupse.
Tâlharii se opriră.
Ion răsuflă ușurat.
— Slavă lui Dumnezeu!
Yusuf zâmbi.
— Am scăpat.
Ion scoase harta.
— Și avem cheia.
— Atunci să mergem.
---
CAPITOL XII
Ultima cheie
Se întoarseră la mănăstirea din munți.
Călugărul Damian îi aștepta.
— Ați găsit cheia?
Yusuf o ridică.
— Da.
— Atunci mai aveți nevoie de ultima.
Ion întrebă:
— Unde este?
Damian zâmbi.
— La mănăstirea voastră.
Ion făcu ochii mari.
— Adică am călătorit până aici și trebuie să ne întoarcem?
— Da.
Ion se așeză pe o piatră.
— Eu cred că această aventură are ceva personal cu mine.
Yusuf râse.
---
CAPITOL XIII
Întoarcerea la Sfântul Nicolae
Când se întoarseră la mănăstire, părintele Teofan îi aștepta.
— V-ați întors.
— Da, părinte.
— Ați găsit cheia?
Ion se uită la el.
— Părinte...
— Da?
— Dumneavoastră știați unde este?
Părintele zâmbi.
— Da.
Ion rămase fără cuvinte.
Yusuf râse.
— Cred că este prima dată când Ion nu știe ce să spună.
— Părinte!
Călugărul scoase o mică cheie de sub haina sa.
— A treia cheie.
Ion aproape că se prăbuși.
— Noi am trecut prin păduri, furtuni, cetăți și tâlhari!
— Știu.
— Și cheia era aici?!
— Da.
Ion se uită spre cer.
— Doamne, dă-mi răbdare.
Yusuf îl bătu pe umăr.
— Măcar am avut aventură.
Ion zâmbi.
— Asta este adevărat.
---
CAPITOL XIV
Camera ascunsă
Cei trei merseră în biserică.
Părintele Teofan îi conduse în spatele altarului.
Acolo se afla o ușă veche, ascunsă după o perdea.
Ion privi cele trei chei.
— Acum?
— Acum.
Prima cheie.
Clic.
A doua.
Clic.
A treia.
Clic.
Ușa se deschise.
Înăuntru era o cameră mică.
Pe o masă de piatră se afla o carte veche.
Coperta era simplă.
Avea o cruce.
Yusuf se apropie.
— Aceasta este cartea?
— Da.
Ion se uită în jur.
— Și unde este aurul?
Părintele îl privi.
— Ion...
— Glumeam.
Cartea era plină de învățături despre credință, milostenie, iertare, pace și iubirea aproapelui.
Yusuf citi cu atenție.
Ion deveni liniștit.
— Atâta drum pentru asta...
Părintele Teofan răspunse:
— Uneori, Dumnezeu îngăduie omului să parcurgă un drum lung pentru a găsi un adevăr simplu.
Ion dădu din cap.
— Acum înțeleg.
Yusuf zâmbi.
— Și eu.
---
CAPITOL XV
Ultima aventură
Credeau că aventura se terminase.
Dar în noaptea aceea, clopotul mănăstirii începu să bată singur.
Dang!
Ion se ridică din pat.
— Yusuf!
— Ce este?
— Clopotul!
— Poate bate vântul.
Dang!
— Nu bate vântul, spuse Ion.
Părintele Teofan intră.
— Ce se întâmplă?
Cei trei merseră spre clopotniță.
Acolo găsiră o ușă deschisă.
Înăuntru era un băiat speriat.
Era un copil din sat care venise să caute un miel pierdut.
Ion îl privi.
— Pentru asta am venit?
Băiatul spuse:
— Mielul meu a intrat aici.
Yusuf începu să râdă.
— Aventura continuă.
Ion oftă.
— Să găsim mielul.
După o oră, îl găsiră în magazia mănăstirii.
Ion îl scoase.
— Iată-l!
Băiatul îl luă în brațe.
— Mulțumesc!
Părintele Teofan zâmbi.
— Vedeți? Uneori cea mai importantă faptă nu este să găsești o carte veche, ci să ajuți un copil să-și găsească mielul.
Ion zâmbi.
— Și mie îmi place mai mult mielul decât harta.
Yusuf râse.
— Pentru că mielul nu te pune să mergi trei zile prin munți.
---
EPILOG
Prietenia
Au trecut anii.
Yusuf s-a întors în țara sa, dar nu a uitat niciodată mănăstirea.
Ion a rămas în sat.
Când primea vești de la Yusuf, mergea imediat la mănăstire să i le spună părintelui Teofan.
Într-o zi, după mulți ani, Yusuf s-a întors.
Ion îl aștepta la poartă.
— Yusuf!
— Ion!
Se îmbrățișară ca doi vechi prieteni.
— Ți-a fost dor de România? întrebă Ion.
— Da.
— De mănăstire?
— Da.
— De mine?
Yusuf zâmbi.
— Și de tine.
Ion se lumină.
— Dar de halva?
Yusuf începu să râdă.
— Mai ales de halva.
Ion scoase imediat o pungă.
— Știam eu!
Părintele Teofan îi privea de la fereastră.
Clopotele începură să bată.
Dang! Dang! Dang!
Yusuf privi mănăstirea.
— Am venit aici ca străin.
Ion îi răspunse:
— Dar ai plecat ca prieten.
Yusuf zâmbi.
— Asta este adevărata comoară.
Ion dădu din cap.
— Da.
Se făcu liniște.
Apoi Ion întrebă:
— Mergem să mâncăm?
Yusuf începu să râdă.
— Știam că vei întreba.
— După atâtea aventuri, merităm.
— Ce avem?
Ion zâmbi larg.
— Pâine, brânză, miere...
Yusuf completă:
— Și halva.
— Exact!
Cei doi intrară în mănăstire.
Clopotele continuau să răsune peste dealuri.
Iar povestea lor rămase în amintirea oamenilor ca povestea Românului și Arabului — doi oameni veniți din locuri diferite, care au descoperit că o prietenie adevărată poate trece peste hotare, limbi și distanțe.
Nu aurul fusese comoara.
Nu cartea.
Nu cheile.
Nu cetatea.
Comoara fusese prietenia.
Iar lumina pe care o căutaseră în toate acele locuri fusese, în cele din urmă, lumina binelui din inima omului.
Ion ieși pentru ultima dată în curtea mănăstirii.
Se uită spre cer.
— Slavă lui Dumnezeu!
Yusuf zâmbi.
— Amin.
Din clopotniță se auzi încă o dată:
Dang! Dang! Dang!
Ion ridică punga cu halva.
— Și slavă pentru asta!
Yusuf izbucni în râs.
Părintele Teofan își făcu semnul crucii și zâmbi.
Iar peste vechea mănăstire se așternu liniștea serii.
SFÂRȘIT
---
MORALA
Omul poate veni dintr-o țară îndepărtată, poate vorbi o altă limbă și poate avea alte obiceiuri, dar bunătatea, respectul, credința, iertarea și prietenia pot uni inimile.
Adevărata comoară nu este aurul pe care îl găsim într-o peșteră, ci binele pe care îl găsim în oameni.
Iar uneori, cele mai mari aventuri ale vieții nu ne duc acolo unde credeam că trebuie să ajungem, ci ne învață cine suntem și cine ne sunt adevărații prieteni.
Poezii de dragoste
Poezii de despărţire
Poezii despre natura
Poezii de primavara
Poezii dedicate Mamei
Poezii pentru copii
Casa Părintească
Poezii pentru tata
Poezii despre animale
Poezii despre moarte
Poezii filozofice
Poezii confesive
Poezii triste
Poezii motivaționale
Proza
Colinde
Poezii comice
Poezii patriotice
Poezii de 8 Martie
Poezii de Paște
Poezii de Anul Nou
Poezii diverse
Gânduri
Dedicaţii
Felicitări
Poezii de prietenie
Poezii din aceiaşi categorie
Epicentru
Magdalena Ispas ştia că soţul ei întreţinea realaţii sexuale cu mai toate studentele sale, dar îi trecea cu vedere această slăbiciune omenească, incurabilă, convinsă fiind că Bartolomeu nu amesteca lucrurile şi nu se angaja niciodată într-o relaţie cu o femeie mai mult decât era necesar. N-o neglija nici pe dânsa, desigur, şi nu risipea banii, altfel destul de mulţi, ca să-şi satisfacă, ceea ce el denumea în termeni filosofici, hedonismul neoepicurian. Se făcuse deja ora două şi cum nu putea să adoarmă nicicum se apucă să-i facă geamantanul, amintindu-şi că avea rezervare la prima cursă către Berlin, unde ţinea trimestrial câte-o sesiune de comunicări ştiinţifice. Plecarea lui se potrivea perfect cu dorinţa ei de a-şi clarifica temerile acelea absurde, apărute peste noapte, astfel că nu i se păru o corvadă drumul cu maşina până la aeroport.
Simţi mâna dolofană a ginecologului alunecându-i delicat înăuntru, palpându-i măruntaiele, explorând-o amănunţit, centimetru cu centimetru, apoi retrăgându-se uşor şi sigură în afară. Îl auzi spunându-i să se îmbrace şi-l văzu, după ce deschise ochii, spălându-se pe mâini cu o coajă albastră de săpun.
- Cum e doctore?
- Depinde din ce perspectivă mă întrebi? zâmbi acesta amuzat de poziţia „călare”, în care rămăsese.. Dacă ai dorit sarcina asta, e o nenorocire, dacă nu, nu!
Chiui de fericire şi puţin lipsise să nu-l îmbrăţişeze dacă n-ar fi realizat la timp că era goală. Reveni din vestiar îmbrăcată şi-şi duse gestul început până la capăt.
- Să fi fost doar o părere, doctore?
- Este posibil, dar ca să fim siguri că nu este altceva, fiindcă de sarcină nici nu poate fi vorba, trebuie să treci pe la noul şi modernul nostru laborator! Diseară ai şi rezultatele!
Deşertase pastilele din flacon în podul palmei, le privi îndelung, cu ochii podidiţi de lacrimi, şi începu să le înghită pe rând, luând de fiecare dată şi câte o gură de whisky. Simţea că se afunda într-o pâclă groasă, înecăcioasă, din spatele căreia doar vocea doctorului mai răzbătea până la dânsa: „ Ai sida, femeie!!! ” se auzea din ce în ce mai slab. „Ai sidaaaaa!!! Fugiţi, oameni buni!!! Omorâţi-o cu pietreee !!!”. Iar ea îl vedea parcă pe Bartolomeu acoperit de buboaie, râzând în hohote, arătând către studentele sale descărnate, de-a dreptul hidoase, către băieţii care se culcaseră la rândul lor cu ele şi se transformaseră în zombi, către întreaga umanitate cuprinsă în această morişcă înspăimântătoare a iubirii şi morţii...
CĂND VIAȚA-I UN JOC DE NOROC
(Frânturi din gânduri)
,,Când viața-i un joc de noroc,, …spunem : ,, ce noroc am avut !,, sau ,, nu am avut noroc..!,,
E încă octombrie , e toamnă în pădure și frumusețea anotimpului se îmbină cu o perioadă de rut. Un cerb, prăjinile coarnelor lungi și groase cu deschidere mare, ramurile au culoarea mai închisă cu un perlaj bogat. Se zice că ar fi cel mai falnic cerb din acel areal. Un mers agale și totuși frunzele sunt alungate de copite, crengile copacilor plesnesc zgomotos în drumul știut doar de cerb. Adulmecă , privește în depărtări, privește în jurul lui și la picioare se vede oglinda unui lustru de apă. Ar vrea, precum un cavaler, să-și vadă ținuta de nuntă. Un pas greșit, apa îi tremură imaginea coarnelor, un picior alunecă în nămol, alunecă și celălalt picior…Pe cer sinoade de corbi survolează peticul de pădure în timp ce croncăniturile lor zgomotoase se suprapun pe singurul zgomot șuierător,ucigător. Ciorile, speriate s-au vrăjmășit iar cerbul falnic, într-un boncănit prelung s-a prăbușit …
………………………………………………………………………………………………
Peste un timp, un apel la telefon , o cunoștință de familie mă invită să - mi arate un recent trofeu pe care îl deține și nu uită să îmi spună ce noroc a avut de a obține acest trofeu la care râvnea de ceva vreme. L-a obținut după o concentrare și stăpânire de sine, ca într-o adevărată competiție de tir, mai spune la telefon. Nu - i ziua potrivită pentru mine, dar din politețe plec spre locuința prietenului de familie, întrebându-mă pe drum, cum de este competitiv la un concurs de tir,când pregătirea lui intr-un poligon de tragere numără câteva luni.
Mă întâmpină un om fericit ca un adevărat campion. Mă conduce spre o cameră, dintre camerele luxoase și deodată privirea m-a fulgerat și am rămas nemișcată..Pe un perete plin de tablouri si tapetul o imagine din pădure, zăcea, da, zăcea un cap de cerb încoronat de maiestuoase coarne…Privește-mi trofeul! Exclamă campionul - vânător. Sărmanul cerb, zic eu și mă grăbesc să plec din încăpere în timp ce își exprimă regretul că nu am mângâiat coarnele cerbului… Mare noroc am avut, repetă vânătorul conducându-mă spre poartă, spunându-mi că l-a vânat toamna, în perioada de rut a cerbilor și din informații ar fi fost unul din… , sau cel mai falnic cerb din acea pădure. Rămâi cu bine, zic eu la plecare iar el mă salută cu ,, la revedere,, și-mi promite că la următoarea revedere îmi prezintă un al trofeu la care râvnește, râvnește un ,, cocoș de munte,, . Ferească Dumnezeu , zic eu , dar poarta impunătoare era deja închisă.
Când viața-i un joc de noroc ,pânda vânătorului de prea multe ori câștigă. Și cerbul face parte din viață !
O familie mare partea 2
Familia mare s-a format în timp, reparând niște destine grav rănite .
Mama soțului meu a murit la nașterea unui frățior, când el avea doar trei anișori
și trei copii au rămas orfani . Un tată cu trei copilași singur, fără nici un ajutor.
A fost un an de coșmar pentru familia îndoliată, dar cel mai greu pentru micuța
Petruța care avea doar șapte ani, și avea grijă de casă și de sora și fratele cel mic.
Tata mergea la muncă, și anul de doliu a trecut greu, apoi le aduce o nouă
mamă celor trei copilaș. cu două surioare rămase și ele orfane de tată.Familia
se mărește cu încă trei surioare- devine o familie mare-pe care mama Domnica
reușește s-o scoate la liman cu brio.S-a străduit să țină familia unită, să se iubească.
Soțul meu era singurul băiat între cele șapte fete,a simțit nevoia să le ocrotească
să le apere, până la măritiș, nici una dintre ele nu l-a făcut de rușine.Apoi toate au
înțeles că -dar au fost și timpuri bune-numai mergând la școală, având o meserie,
vor găsi drumul bun în viață. Aici a reușit mama Domnica și efortul nu a fost în zadar.
Cât de greu a fost numai ea știe.Dar un lucru rar, legătura dintre frați nu s-a destrămat
ba dinpotrivă: la bucurii împreună, la supărări se adună.
va urma
Ficțiunea lui Roald Dahl în viața reală în suedeză
Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la MatiMatilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretullda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.
Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.
Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere.
Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.
Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.
Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.
Roald Dahls fiktion i verkligheten
Roald Dahls barnberättelse Matilda har också ett korn av sanning. Porträttet av Matilda (med små avvikelser från Roald Dahls MatiMatilda, en barnberättelse, har också ett korn av sanning. Porträttet som speglas i hans skrifter) finns i vardagen. Den personen gjorde permutationer, logaritmer, ekvationer av jag vet inte vilken grad, beräkningar i styrkan 1000 utan att använda telefonens kalkylatorfunktion, läste sedan 4 års ålder, såg sina egna intressen och passioner medan hans äldre syster gjorde hennes nagellack, och hennes bror tittade på en fotbollsmatch med jag vet inte vilket argentinska lag, om hennes pappa underskattade henne, smetade han in fodret han bar oftast med roll-on antiperspirant, han visste hur mycket tid kommer att ta slut på alla flingor i hennes skål, hon visste också vem som skulle förse henne och innan de tog slut, skulle hon alltid välja mjölk från samma företag (eftersom hon bara gillade den), hon kunde också säga från blickarna hur mycket man ska hälla för att inte svämma över duken, hon visste hur man inte skulle bli utskrattad vid danser genom att trampa på sin partners fot, hon visste när det skulle regna med mycket bättre precision än AccuWeather-appen, hon kände när hon blev avvisad eller accepterad av dem i jag svär, hon kände sig ofta missförstådd, även om hon förstod alla hela tiden, hon visste vad allas skäl och rädslor var, hon visste att inte låta sig vara underlägsen, hon visste hur man kämpade för sina rättigheter , för rättvisa och sanning. För henne spelade det alltid roll vad som var rättvist. Han har alltid varit en lugn, jordnära person, men lika rolig. Genom att sjunga allas ansträngningar lämnades ingen kränkt eller ignorerad.
Han såg allas avsikter, vad som livar upp varje människa, vad som piggar upp honom, vad som deprimerar eller tröttar ut honom. Hon visste vem hon skulle lita på och vem som skulle ha svikit henne i en mer komplex situation. Cam kunde nästan föreställa sig vad de skulle förvänta sig av var och en, hur de skulle reagera, vad som skulle få dem att samarbeta eller förkasta idén om samarbete, hur de skulle prata med var och en individuellt. Ingen kunde överraska henne med något, hon var bekant med de flesta situationer som kunde uppstå på vägen.
Han kunde se människors naturliga skönhet, inte konstgjorda skönhet, att de skulle sminka sig, att de skulle sätta på läppstift, att de skulle skapa en fyllig volym i håret, eller att de skulle vara på gymmet och jobba med allt. muskelgrupper. Nej, inget sådant, hon uppskattade människor för vad de var, inte vad de ville framstå som. Hon behövde inte onödig kosmetika, naturligheten var den mest verkliga, det var därför hon var vacker. Det som var mest speciellt med henne var det faktum att hon värderade människor för vilka de var, inte nödvändigtvis vad de skulle erbjuda eller bevisa. Allt detta hände för att hon såg människor från alla perspektiv, absorberade deras blickar, läste dem som om hon läste romaner. Hon var ivrig att observera detaljerna i varje persons personlighet, att ta det bästa från var och en, precis som ett bi samlar pollen från blommor för att bearbeta och förvandla till honung.
Samtidigt var hon blygsam, hon insåg vad hon kunde och vad hon inte kunde. Hon trodde aldrig ett ögonblick att hon kunde göra det helt själv. Han visste sina gränser. Hon förstod att det finns situationer då hon också behöver rådgöra med sina bekanta för att yttra sig och agera med kännedom om ärendet.
Han hade en mycket fin och noggrann uppfattning om konsekvenserna av hans egna handlingar och hur de kan påverka omgivningen.
Karaktären från Roald Dahls bok kunde hitta sin moderna motsvarighet i ingen mindre än Cecilia.
Dulce dor plăpând
Greierele cântând printre brizele vântului care se gudură printre frunzele plopilor îmi făuresc atenție și privirea spre cerul care poartă craiul nou sfârșitului lui iulie.Cuprinzându-mă un fior care-mi stârnește dor iubirii care-mi umple viața de ștrășnicie
Dorindu-mi o țigare cu tutun mărunțit finuț, să-mi alin durerea pe care mi-o provoci din cauza lipsei tale care mă pune pe gânduri zi de zii Răcoarea serii îmi surâde urechii să mă vâr în casă, văd patul unde ne-am iubit nebunește, m-apucă plânsul de dor, mă așez în pat și-ți simt mirosul care-mi umple pieptul de fluturii care aparțin unui curcubeu plin de splendoare
Iar fluturii îmi suspină să închid ochii și să-mi imaginez mângâierile tale, precum penele unei lebede care abia zguduie praful la căderea solului, mângâierea fină a mâinilor tale care mă fac să plutesc doar gândindu-mă, mângâierile tale ce-mi trezesc fiori neconteniți pe șira spinării, miraculos contractându-se mușchii stârnind plăcerea divină care-mi saltă pielea de găină.
Iar în al tău dor stătu-i cu gândul și aștept următoarea dată în care ne vom priviri până-n orbita ochilor noștri, în care ne vom rupe coastele îmbrățișându-ne, în care ne vom străpunge pielea trapezilor cu mușcături, în care ne vom șopti după urechi că ne iubim până vom îmbătrâni, în care ajungem să ne iubim până la ultimul nivel și mai presus de atât, te aștept, cu nerăbdare și plin de dor.
Pește preistoric în olandeză
O echipă de cercetători și exploratori australieni ai spațiului s-a încumetat să participe la o misiune de care nu au mai auzit până acum, mai exact să facă o excursie cu noua rachetă Kepler 170. Racheta este de fapt un prototip, încă se află în faza de testare, dar li s-a promis că vor fi răsplătiți pentru curajul lor, dacă se vor întoarce cu bine pe Pământ.
Asumându-și riscurile la care se expun, conștientizând că este posibil să nu mai vadă lumina zilei, au acceptat provocarea, și-au luat tot ce le trebuie, li s-a dat echipamente de două feluri (unul pentru când stau în rachetă și altul pentru când va aseleniza și vor fi nevoiți să meargă la suprafață lunii lui Jupiter, Europa). Misiunea lor are ca obiectiv explorarea și analizarea corpului ceresc Europa, despre care mai mult s-au auzit teorii, dar mai nimic concret în esență. Misterul este cu atât mai mare că i s-a dat acest nume ,,Europa", nume foarte generic, pentru că există continentul Europa și formația Europa FM, dar văd ceva familiar în acest nume, oare nu cumva sugerează ideea că ar putea promite existența unor forme de viață, fie ele chiar și microorganisme? Și dacă este adevărat, atunci: Cam cum ar arăta o zi pe Europa?, Câte ore are o zi acolo?, Care ar fi temperatura medie?, Are cerul vreo culoare anume acolo, așa cum vedem pe Pământ?, Au anotimpuri sau e iarnă veșnic?, Dat fiind faptul că este o planetă apoasă, există flux și reflux?
Cercetătorii noști curajoși ne vor oferi un răspuns la toate întrebările. Turnul de control se asigură că se fac toate verificările necesare pentru a decola și motoarele se pornesc, elicele se învârt din ce în ce mai rapid, au plecat. Trec prin toate straturile atmosferei planetei Pământ, se zgâlțâie cât pot de bine, nici nu mai pot ține ochii deschiși și au părăsit atmosfera. Acum rachetă înaintează în continuare către Europa, dar într-un ritm mai lent, parcă ar pluti, asta și fac de fapt.
Pentru a comprima în timp voiajul lor, voi spune că după o lună au ajuns pe Europa, o lună în care au supraviețuit doar cu conserve de ton, capsule care înlocuiesc mesele zilei, sunt deshidratați și densitatea oaselor a scăzut. Nu au mai făcut baie de o lună, dar reușita cere sacrificii.
Au ajuns, au ieșit din rachetă, se plimbau pe suprafața oceanului înghețat al Europei. Pericolul de a aluneca și de a-și luxa glezna nu este ca la patinoar, pentru că gravitația nu este ca pe Pământ, ating suprafața cu tălpile din când în când, nu tot timpul, e un mers mai mult din salturi. Cu un laser care topește, fierbe, lichefiază orice fel de material, au făcut o gaură în suprafața Europei pentru a extrage mostre, probe de viață, de oricare ar fi. Apoi, o undiță electrică este introdusă în gaura respectivă. Când va depista vietăți, va lansa o plasă în care le va prinde. Nici nu a trecut un sfert de oră în timp pământean că deja au prins ceva. Ce folos că a fost prins, dacă nu poate să iasă prin gaura aceea, pentru că este prea mică? Exploratorii măresc gaura cu laserul. Au scos un animal mare cam de dimensiunea balenelor eșuate despre care se vorbește la știri. Îl pun într-un incubator potrivit dimensiunilor sale și îl iau în rachetă.
Pare destul de amorțit, deja moare pentru că a fost luat din habitatul lui natural.
Unul dintre cercetători ia un atlas despre anatomia animalelor marine de pe Europa. Se uită la acel pește, seamănă cu o plătică de pe Pământ, combinată cu pisică de mare. Gura este destul de interesantă, nasul este pătrățos și mai are și mustăți.
Prima dată au crezut că este o specie rară din regnul Felinae Purcicae natāre, însă după ce l-au înțepat să îi ia sânge, rezultatul testului ADN a fost unul puțin spus șocant.
Cercetătorii țineau captivă o felină a oceanului înghețat, mai precis Nebelung de apă dulce. Era unul dintre puținii Nebelungi subacvatici (destul de bătrân după cum pare), care trăiesc de fapt în apele liniștite ale lunii Europa. Era gri la fel ca pisicile Nebelung de pe Pământ. Are formă de peste, dar, conform atlasului cică ar fi felină. Deci nu poate fi altceva decât focă, dacă are atât caracteristici de pisică, cât și de pește.
Forhistorisk fisk
Et hold af australske forskere og rumfarere har vovet at deltage i en mission, de aldrig har hørt om før, nemlig at tage en tur med den nye Kepler 170. Raketten er faktisk en prototype, der stadig er i udviklingsfasen, men blev testet. lovet, at de ville blive belønnet for deres tapperhed, hvis de vendte sikkert tilbage til Jorden.
Da de tog de risici, de er udsat for, indså, at de måske ikke ser dagens lys igen, accepterede de udfordringen, tog alt, hvad de havde brug for, fik to slags udstyr (en til når de er i raketten og en anden til når den vil måne, og de bliver nødt til at gå til overfladen af Jupiters måne Europa). Deres mission har til formål at udforske og analysere himmellegemet Europa, som der er hørt flere teorier om, men ikke noget konkret i det væsentlige. Mysteriet er så meget desto større, at det fik dette navn "Europa", et meget generisk navn, fordi der er Europas kontinent og dannelsen af Europa FM, men jeg ser noget bekendt i dette navn, tyder det ikke på en eller anden måde tanken om, at det kunne love eksistensen af livsformer, hvad enten det er mikroorganismer? Og hvis det er sandt, så: Hvordan ville en dag på Europa se ud?, Hvor mange timer har en dag der?, Hvad ville gennemsnitstemperaturen være? , Er himlen en bestemt farve der, som hvordan ser vi på Jorden?, Har de årstider eller er det evig vinter?, I betragtning af at det er en vandig planet, er der ebbe og flod?
Vores modige forskere vil give os svar på alle spørgsmål. Kontroltårnet sørger for at alle nødvendige kontroller udføres for at lette og motorerne starter, propellerne spinner hurtigere og hurtigere, de er slukket. De går gennem alle lagene af atmosfæren på planeten jorden, de ryster så godt de kan, de kan ikke engang holde øjnene åbne længere, og de har forladt atmosfæren. Nu bevæger raketten sig stadig mod Europa, men i et langsommere tempo, som om den flyder, hvilket den faktisk gør.
For at opsummere deres rejse vil jeg sige, at efter en måned ankom de til Europa, en måned hvor de kun overlevede på dåsetun, kapsler der erstatter daglige måltider, de er dehydrerede og deres knogletæthed er faldet. De har ikke været i bad i en måned, men succes kræver ofre.
De ankom, de steg ud af raketten, de gik på overfladen af Europas frosne hav. Faren for at glide og forstuve din ankel er ikke som på skøjtebanen, for tyngdekraften er ikke som på Jorden, jeg rører overfladen med mine fødder i ny og næ, ikke hele tiden, det er mere en springtur. Med en laser, der smelter, koger, gør enhver form for materiale flydende, slog de et hul i Europas overflade for at udtrække prøver, prøver af liv, hvad som helst. En elektrisk stang indsættes derefter i dette hul. Når den opdager væsner, vil den lancere et net, hvori den vil fange dem. Der er ikke engang gået et kvarter i Jordens tid, at de allerede har fanget noget. Hvad er meningen med at blive fanget, hvis han ikke kan komme ud af det hul, fordi det er for lille? Udforskere forstørrer hullet med laseren. De trak et stort dyr ud på størrelse med de strandede hvaler, der er i nyhederne. Jeg putter ham i en kuvøse af hans størrelse og tager ham med i raketten.
Han virker ret følelsesløs, idet han allerede dør af at blive taget fra sit naturlige habitat.
En af forskerne tager et atlas om havdyrenes anatomi på Europa. Se på den fisk, den ligner en brasen kombineret med en havkat. Munden er ret interessant, næsen er firkantet og har et overskæg.
Først troede de, at det var en sjælden art fra Felinae Purcicae natāre-riget, men efter at de havde stukket ham for blod, var DNA-testresultatet mildest talt chokerende.
Forskerne holdt fanget en frossen havkat, specielt ferskvandet Nebelung. Han var en af de få undersøiske Nebelunger (tilsyneladende ret gamle), der rent faktisk lever i månen Europas stille vand. Den var grå som Nebelung-kattene på Jorden. Den har form som en fisk, men ifølge atlasset ville den være katteagtig. Det kan altså ikke være andet end en sæl, hvis den både har katte- og fiskekarakteristika.
Susține Poezii Online
Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.
Noutăți literare, poezii și ecouri culturale direct pe telefonul tău.
Urmărește canalul
Nu căuta la oameni
Gabriel Trofin
12 noiembrie
Mulțumesc frumos! Este într-adevăr așa cum ați spus...
Nu căuta la oameni
Silvia Mihalachi
12 noiembrie
,,NU CĂUTA LA OAMENI,, pentru mine, un cititor, nu este numai o superbă, superbă poezie, ea este și un bun sfătuitor a cărui sfaturi merită ,, pe t...
✨ Poeme din suflet pentru suflete
Deea
10 noiembrie
Mulțumesc
Sa nu mai doară...
un-pahar-de-poezie
10 noiembrie
Multumesc si eu ❤️🙏
Sa nu mai doară...
Alexandra-M
10 noiembrie
M-am regǎsit în versurile tale, mulțumesc pentru emoție
✨ Poeme din suflet pentru suflete
un-pahar-de-poezie
9 noiembrie
Bine scris!🤗
Chenar real
ElenaD
9 noiembrie
O poezie superba despre faimosii guvernanti ai tarii noastre. Bravo. Felicitari autorului poeziei. Succes in continuare.
Nuante calde
un-pahar-de-poezie
8 noiembrie
Multumesc, Deea!🤗
Dincolo de tăcerea ta..
Andreas Ioan Amaftioe
8 noiembrie
Foarte frumoasa poezie (autorul principal sunt eu) felicitari autorui.
Nuante calde
Deea
8 noiembrie
A D O RRRRR