Pilda celui care s-a ridicat după durere
Era odată un copil care, într-o zi, a simțit o durere puternică la picior. Pentru o clipă, lumea parcă s-a oprit. Îi era atât de rău, încât simțea că puterile îl părăsesc. Îi era frică și nu știa ce avea să se întâmple. Se uita în jur și își dorea doar ca durerea să treacă. În inima lui se auzea un singur gând: „Doamne, mi-e teamă.” Dar, în mijlocul fricii, o altă voce parcă îi răspundea: „Nu trebuie să fii fără frică pentru a fi curajos. Curajul începe atunci când îți este frică și totuși alegi să mergi mai departe.” A venit ajutorul, iar după un timp durerea s-a liniștit. Copilul a înțeles că acea zi, deși îl speriase, nu avea să fie sfârșitul drumului său. A rămas cu o amintire, dar și cu o lecție: Uneori, Dumnezeu nu ne ferește de toate durerile, dar ne poate da puterea să trecem prin ele. Și, când mai târziu își amintea de acea zi, nu mai vedea doar frica. Vedea și copilul care, deși credea că nu mai poate, a rezistat. Morala: Nu este rușinos să te temi și nici să simți că nu mai poți. Chiar și omul curajos poate tremura. Important este să nu-ți pierzi nădejdea atunci când treci prin încercare, pentru că după durere poate veni vindecarea, iar după frică poate veni pacea.
[Cristian Diaconița]
Category: Prose
All author's poems: Cristian Diaconița ![]()
Date of posting: 26 August
Timp de citire: ~3 min.
Views: 367
Other poems by the author
ROMÂNUL ȘI ARABUL
PROLOG
În vremea clopotelor și a drumurilor lungi
În vremuri de demult, când cetățile își ridicau zidurile spre cer, când călătorii mergeau zile întregi pe drumuri de pământ, iar clopotele mănăstirilor vesteau dimineața și seara peste munți, trăia într-un ținut românesc un om pe nume Ion.
Ion era cunoscut în sat pentru trei lucruri:
era bun la inimă,
era foarte curios,
și vorbea atât de mult, încât până și cocoșul satului se plictisea să-l asculte.
Dacă îl întâlneai dimineața și îl întrebai:
— Ion, ai dormit bine?
Până seara aflai cum dormise bunicul lui în tinerețe, cum se stricase căruța vecinului și de ce unchiul său cumpărase odată un măgar care nu voia să meargă decât înapoi.
Ion nu era bogat și nici puternic.
Dar avea o credință simplă, o inimă ospitalieră și o dorință sinceră de a-i ajuta pe ceilalți.
Într-o dimineață de toamnă, viața lui urma să se schimbe.
Clopotele vechii Mănăstiri a Sfântului Nicolae răsunau peste dealuri.
Dang! Dang! Dang!
Ion mergea spre mănăstire când observă un călător străin la poartă.
Omul purta haine de călătorie, avea un sac pe umăr și ținea în mână un toiag.
Ion se apropie.
— Pace ție!
— Pace și ție! răspunse străinul.
— Ești pierdut?
— Puțin.
Ion zâmbi.
— Atunci ai noroc.
— De ce?
— Pentru că eu mă pricep foarte bine la găsit oameni pierduți.
Străinul râse.
— Și dacă tu ești pierdut?
Ion rămase câteva clipe pe gânduri.
— Atunci suntem doi.
Străinul întinse mâna.
— Mă numesc Yusuf.
— Ion.
— Sunt călător.
— Și eu.
Yusuf se uită la el.
— Tu?
— Eu călătoresc până la satul vecin aproape în fiecare săptămână.
Yusuf izbucni în râs.
— Cred că avem definiții diferite pentru cuvântul „călător”.
Ion îl bătu prietenește pe umăr.
— O să te obișnuiești.
Nu știau atunci că acea întâlnire avea să-i poarte prin păduri, cetăți, mănăstiri și drumuri primejdioase și că avea să-i transforme din doi străini în cei mai buni prieteni.
---
CAPITOLUL I
Străinul de la mănăstire
Părintele Teofan, starețul mănăstirii, îi primi pe cei doi în biserică.
Era un bătrân cu barbă albă și ochi liniștiți.
— Bine ai venit, fiule, îi spuse lui Yusuf.
— Vă mulțumesc, părinte.
Yusuf privi icoanele.
— Am venit de foarte departe pentru a vedea aceste locuri creștine.
— Atunci vei fi primit ca un oaspete.
Ion zâmbi.
— Părinte, pot să-i arăt eu mănăstirea?
Părintele Teofan îl privi.
— Poți.
— Tot?
— Tot.
— Și turnul?
— Da.
— Și pivnița?
— Da.
— Și cămara?
Părintele se opri.
— De ce vrei să-i arăți cămara?
Ion răspunse foarte serios:
— Pentru cultură.
Yusuf izbucni în râs.
Părintele clătină din cap.
— Du-te, Ion.
Ion îl luă pe Yusuf.
— Ai auzit? Avem binecuvântare.
— Pentru ce?
— Pentru cămară.
---
După ce îi arătă curtea, clopotnița și grădina, Ion îl duse în biserică.
Yusuf privi icoanele cu atenție.
— Sunt foarte frumoase.
— Da.
— Ce înseamnă icoanele pentru creștini?
Ion deveni serios.
— Ne amintesc de Dumnezeu, de Maica Domnului și de sfinți. Nu ne închinăm lemnului sau vopselei, ci cinstim persoana reprezentată.
Yusuf dădu din cap.
— Înțeleg.
În acel moment, părintele Teofan veni spre ei.
— Priviți icoana Sfântului Nicolae.
Cei doi se apropiară.
Părintele observă ceva.
— Asta nu era aici.
În partea de jos a icoanei apăruse o mică inscripție.
Era aproape ascunsă.
Ion se apropie.
— Ce scrie?
Părintele citi:
„Când omul răsăritului va întâlni omul ținutului de miazănoapte, se va deschide drumul către comoara ascunsă.”
Ion se uită la Yusuf.
Yusuf se uită la Ion.
— Eu sunt omul răsăritului?
Părintele nu răspunse.
Ion ridică mâna.
— Atunci eu sunt omul miazănoaptei?
Părintele zâmbi.
— Poate.
Ion oftă.
— Părinte, de ce toate lucrurile misterioase încep cu „poate”?
---
CAPITOLUL II
Harta din clopotniță
Părintele Teofan îi conduse în turn.
Acolo, printre funii, grinzi și praful adunat de-a lungul anilor, găsiră o cutie veche.
Ion suflă praful de pe ea.
— Hapciu!
Yusuf râse.
— Ai trezit cutia.
— Nu râde. Praful de aici are probabil mai mulți ani decât mine.
Deschiseră cutia.
Înăuntru era o hartă.
Pe ea se vedeau munți, râuri, drumuri și trei clopote desenate.
În partea de jos scria:
„Trei clopote vor arăta calea. Trei chei vor deschide piatra. Iar cartea va fi găsită de cei care caută nu aurul, ci lumina.”
Yusuf privi harta.
— Este o hartă veche.
— Foarte veche, spuse părintele.
Ion întrebă:
— Și ce trebuie să facem?
— Să aflați unde duc cele trei clopote.
Ion privi harta.
— Părinte...
— Da?
— Nu putem să așteptăm să vină ele la noi?
Părintele începu să râdă.
— Nu.
— Am încercat.
---
CAPITOLUL III
Plecarea
A doua zi, Ion și Yusuf porniră la drum.
Părintele Teofan le dădu pâine, brânză, apă și o mică cruce de lemn.
— Luați-o cu voi.
Ion o primi cu respect.
— Vă mulțumim, părinte.
— Aveți grijă unul de altul.
— Vom avea.
— Și nu vă lăsați conduși de lăcomie.
Yusuf răspunse:
— Nu ne vom lăsa.
Ion tăcu.
Părintele îl privi.
— Ion?
— Da?
— Ai înțeles?
— Da.
— Bine.
Ion se uită la sacul cu merinde.
— Dar dacă găsim ceva bun de mâncare pe drum?
Părintele izbucni în râs.
— Mergi, fiule.
---
CAPITOLUL IV
Calul împărătesc
La un han din apropiere, cei doi găsiră doi cai.
Unul era alb și liniștit.
Celălalt era maro și foarte încăpățânat.
Ion îl privi.
Calul îl privi.
Ion făcu un pas înapoi.
— Yusuf, eu îl aleg pe cel alb.
— De ce?
— Cel maro pare că știe mai multe decât mine.
— Poate chiar știe.
— Atunci este periculos.
Yusuf începu să râdă.
Porniră.
După o vreme, calul lui Ion se opri.
Ion trase de frâu.
— Hai!
Calul nu se mișcă.
— Hai!
Nimic.
Yusuf strigă:
— Ce faci?
— Îl conving.
— Cum?
— Vorbesc cu el.
Yusuf se uită la Ion.
— Și înțelege?
— Până acum nu.
Ion îi șopti calului:
— Dacă mergem mai departe, primești un morcov.
Calul porni imediat.
Yusuf râse.
— Deci ai găsit metoda.
Ion zâmbi.
— Toți avem un punct slab.
---
CAPITOLUL V
Hanul celor trei clopote
Spre seară, ajunseră la un han.
Deasupra porții erau trei clopote.
Ion sări de pe cal.
— Yusuf!
— Ce?
— Uite!
— Cele trei clopote.
— Exact!
Intrară în han.
Hangioaica îi privi atent.
— Sunteți călători?
— Da.
— Ce căutați?
Ion răspunse:
— O carte veche.
Femeia tăcu.
— Cine v-a trimis?
— Părintele Teofan.
Femeia își schimbă expresia.
— Atunci trebuie să vedeți pe cineva.
— Pe cine?
— Pe bătrânul Ilie.
— Unde este?
— În grajd.
Ion se uită la Yusuf.
— De ce toate persoanele importante din poveste locuiesc în grajduri?
---
CAPITOL VI
Bătrânul Ilie
Ilie era un bătrân cu barbă albă și o voce puternică.
Când văzu harta, se ridică.
— De unde aveți asta?
— De la mănăstire.
Ilie oftă.
— Credeam că nu va mai veni nimeni.
Yusuf întrebă:
— Ce știți despre hartă?
— Știu că duce spre o cetate veche.
— Și cheia?
Ilie scoase o cutie.
În ea se afla o cheie.
— Aceasta este prima.
Ion o privi.
— Și celelalte?
— Una este ascunsă în munți.
— Iar a treia?
— Într-o cetate părăsită.
Ion oftă.
— Nu putea fi una lângă fântână?
Ilie râse.
— Nu.
— Am întrebat.
---
CAPITOL VII
Furtuna
A doua zi, cei doi porniră spre munți.
Pe la prânz, cerul se întunecă.
Vântul începu să sufle.
— Vine furtuna! strigă Yusuf.
— O văd!
— Trebuie să găsim adăpost!
— Unde?
— Nu știu!
— Atunci suntem în aceeași situație!
Ploaia începu.
Cei doi găsiră o peșteră.
Intrând, Yusuf aprinse o torță.
Pe pereți erau picturi vechi.
Cruci.
Clopote.
Și un drum desenat.
Ion se apropie.
— Yusuf...
— Da?
— Cred că am găsit următorul indiciu.
În acel moment se auzi un zgomot.
Ion încremeni.
— Ce a fost?
Zgomotul se auzi din nou.
— Urs? întrebă Ion.
— Nu.
— Lup?
— Nu.
Din întuneric apăru un călugăr.
Ion sări înapoi.
— Maica Domnului!
Călugărul îl privi calm.
— Pace vouă.
Ion puse mâna pe inimă.
— Părinte, data viitoare tușește înainte să apari din întuneric!
Călugărul începu să râdă.
---
CAPITOL VIII
Călugărul Damian
Călugărul se numea Damian.
Locuia de mulți ani într-un mic schit din munți.
— Știu legenda cărții, spuse el.
Yusuf îl întrebă:
— Unde este?
— Într-un loc pe care nu-l poate găsi un om care caută aur.
Ion oftă.
— Iar nu este aur.
— Nu.
— Bănuiam.
Călugărul îi conduse într-o încăpere ascunsă.
Acolo se afla o ușă de piatră.
Pe ușă erau trei semne:
clopotul, crucea și steaua.
— Aveți nevoie de trei chei.
Ion scoase cheia de la Ilie.
— Una o avem.
Damian dădu din cap.
— A doua este în cetatea veche.
— Și a treia?
— În locul în care trei drumuri se întâlnesc.
Ion privi harta.
— Și unde este acel loc?
Damian arătă spre vale.
— La răscrucea celor trei drumuri.
Ion zâmbi.
— Asta chiar pare ușor.
Yusuf îl privi.
— Când spui că ceva pare ușor, întotdeauna se întâmplă ceva.
Ion oftă.
— Nu mai spune asta.
---
CAPITOL IX
Răscrucea
A doua zi, ajunseră la o răscruce.
Trei drumuri.
Unul spre nord.
Unul spre sud.
Unul spre munți.
Ion scoase harta.
— Și acum?
Yusuf arătă spre nord.
— Nord.
Ion arătă spre sud.
— Sud.
Se uitară unul la altul.
— Cine are dreptate? întrebă Yusuf.
— Eu.
— De ce?
— Pentru că am zis primul.
— Asta nu este logică.
— Este logică românească.
Au ales drumul din mijloc.
După două ore, ajunseră exact de unde plecaseră.
Yusuf se uită la Ion.
Ion se uită la Yusuf.
— Nu spune nimic.
— Nu spun.
— Bine.
— Dar ai ales tu drumul.
— Știu.
---
CAPITOL X
Cetatea părăsită
După ce se întoarseră la răscruce, urmară drumul corect.
Ajunseră la o cetate veche.
Zidurile erau înalte.
Poarta era deschisă.
— Asta nu-mi place, spuse Yusuf.
— De ce?
— Pentru că o cetate părăsită nu ar trebui să aibă poarta deschisă.
Ion se uită la poartă.
— Poate au uitat să o închidă.
— Acum o mie de ani?
Ion tăcu.
— Bun argument.
Intrară.
În centrul cetății era o capelă veche.
Pe altar se afla o stea de piatră.
Yusuf o ridică.
Dedesubt era cheia.
— Am găsit-o!
În acel moment, se auziră pași.
Ion se întoarse.
La intrare se aflau trei oameni.
Era o ceată de tâlhari.
Conducătorul lor strigă:
— Dați-ne harta!
Ion șopti:
— Yusuf.
— Da?
— Am o idee.
— Care?
— Fugim.
— Este cea mai bună idee pe care ai avut-o azi.
---
CAPITOL XI
Urmărirea
Cei doi alergară spre cai.
Tâlharii îi urmăreau.
Ion urcă pe cal.
Yusuf urcă și el.
— Pleacă!
Caii porniră.
Drumul cobora printre stânci.
— Mai repede! strigă Yusuf.
— Încerc!
— De ce mergi atât de încet?
— Pentru că al meu este cal creștin!
— Ce înseamnă asta?
— Merge numai dacă are voie!
Yusuf începu să râdă.
Tâlharii se apropiau.
Ion observă un pod vechi.
— Yusuf!
— Ce?
— Podul!
— Trebuie să trecem!
Trecură.
Când ajunseră pe partea cealaltă, podul se rupse.
Tâlharii se opriră.
Ion răsuflă ușurat.
— Slavă lui Dumnezeu!
Yusuf zâmbi.
— Am scăpat.
Ion scoase harta.
— Și avem cheia.
— Atunci să mergem.
---
CAPITOL XII
Ultima cheie
Se întoarseră la mănăstirea din munți.
Călugărul Damian îi aștepta.
— Ați găsit cheia?
Yusuf o ridică.
— Da.
— Atunci mai aveți nevoie de ultima.
Ion întrebă:
— Unde este?
Damian zâmbi.
— La mănăstirea voastră.
Ion făcu ochii mari.
— Adică am călătorit până aici și trebuie să ne întoarcem?
— Da.
Ion se așeză pe o piatră.
— Eu cred că această aventură are ceva personal cu mine.
Yusuf râse.
---
CAPITOL XIII
Întoarcerea la Sfântul Nicolae
Când se întoarseră la mănăstire, părintele Teofan îi aștepta.
— V-ați întors.
— Da, părinte.
— Ați găsit cheia?
Ion se uită la el.
— Părinte...
— Da?
— Dumneavoastră știați unde este?
Părintele zâmbi.
— Da.
Ion rămase fără cuvinte.
Yusuf râse.
— Cred că este prima dată când Ion nu știe ce să spună.
— Părinte!
Călugărul scoase o mică cheie de sub haina sa.
— A treia cheie.
Ion aproape că se prăbuși.
— Noi am trecut prin păduri, furtuni, cetăți și tâlhari!
— Știu.
— Și cheia era aici?!
— Da.
Ion se uită spre cer.
— Doamne, dă-mi răbdare.
Yusuf îl bătu pe umăr.
— Măcar am avut aventură.
Ion zâmbi.
— Asta este adevărat.
---
CAPITOL XIV
Camera ascunsă
Cei trei merseră în biserică.
Părintele Teofan îi conduse în spatele altarului.
Acolo se afla o ușă veche, ascunsă după o perdea.
Ion privi cele trei chei.
— Acum?
— Acum.
Prima cheie.
Clic.
A doua.
Clic.
A treia.
Clic.
Ușa se deschise.
Înăuntru era o cameră mică.
Pe o masă de piatră se afla o carte veche.
Coperta era simplă.
Avea o cruce.
Yusuf se apropie.
— Aceasta este cartea?
— Da.
Ion se uită în jur.
— Și unde este aurul?
Părintele îl privi.
— Ion...
— Glumeam.
Cartea era plină de învățături despre credință, milostenie, iertare, pace și iubirea aproapelui.
Yusuf citi cu atenție.
Ion deveni liniștit.
— Atâta drum pentru asta...
Părintele Teofan răspunse:
— Uneori, Dumnezeu îngăduie omului să parcurgă un drum lung pentru a găsi un adevăr simplu.
Ion dădu din cap.
— Acum înțeleg.
Yusuf zâmbi.
— Și eu.
---
CAPITOL XV
Ultima aventură
Credeau că aventura se terminase.
Dar în noaptea aceea, clopotul mănăstirii începu să bată singur.
Dang!
Ion se ridică din pat.
— Yusuf!
— Ce este?
— Clopotul!
— Poate bate vântul.
Dang!
— Nu bate vântul, spuse Ion.
Părintele Teofan intră.
— Ce se întâmplă?
Cei trei merseră spre clopotniță.
Acolo găsiră o ușă deschisă.
Înăuntru era un băiat speriat.
Era un copil din sat care venise să caute un miel pierdut.
Ion îl privi.
— Pentru asta am venit?
Băiatul spuse:
— Mielul meu a intrat aici.
Yusuf începu să râdă.
— Aventura continuă.
Ion oftă.
— Să găsim mielul.
După o oră, îl găsiră în magazia mănăstirii.
Ion îl scoase.
— Iată-l!
Băiatul îl luă în brațe.
— Mulțumesc!
Părintele Teofan zâmbi.
— Vedeți? Uneori cea mai importantă faptă nu este să găsești o carte veche, ci să ajuți un copil să-și găsească mielul.
Ion zâmbi.
— Și mie îmi place mai mult mielul decât harta.
Yusuf râse.
— Pentru că mielul nu te pune să mergi trei zile prin munți.
---
EPILOG
Prietenia
Au trecut anii.
Yusuf s-a întors în țara sa, dar nu a uitat niciodată mănăstirea.
Ion a rămas în sat.
Când primea vești de la Yusuf, mergea imediat la mănăstire să i le spună părintelui Teofan.
Într-o zi, după mulți ani, Yusuf s-a întors.
Ion îl aștepta la poartă.
— Yusuf!
— Ion!
Se îmbrățișară ca doi vechi prieteni.
— Ți-a fost dor de România? întrebă Ion.
— Da.
— De mănăstire?
— Da.
— De mine?
Yusuf zâmbi.
— Și de tine.
Ion se lumină.
— Dar de halva?
Yusuf începu să râdă.
— Mai ales de halva.
Ion scoase imediat o pungă.
— Știam eu!
Părintele Teofan îi privea de la fereastră.
Clopotele începură să bată.
Dang! Dang! Dang!
Yusuf privi mănăstirea.
— Am venit aici ca străin.
Ion îi răspunse:
— Dar ai plecat ca prieten.
Yusuf zâmbi.
— Asta este adevărata comoară.
Ion dădu din cap.
— Da.
Se făcu liniște.
Apoi Ion întrebă:
— Mergem să mâncăm?
Yusuf începu să râdă.
— Știam că vei întreba.
— După atâtea aventuri, merităm.
— Ce avem?
Ion zâmbi larg.
— Pâine, brânză, miere...
Yusuf completă:
— Și halva.
— Exact!
Cei doi intrară în mănăstire.
Clopotele continuau să răsune peste dealuri.
Iar povestea lor rămase în amintirea oamenilor ca povestea Românului și Arabului — doi oameni veniți din locuri diferite, care au descoperit că o prietenie adevărată poate trece peste hotare, limbi și distanțe.
Nu aurul fusese comoara.
Nu cartea.
Nu cheile.
Nu cetatea.
Comoara fusese prietenia.
Iar lumina pe care o căutaseră în toate acele locuri fusese, în cele din urmă, lumina binelui din inima omului.
Ion ieși pentru ultima dată în curtea mănăstirii.
Se uită spre cer.
— Slavă lui Dumnezeu!
Yusuf zâmbi.
— Amin.
Din clopotniță se auzi încă o dată:
Dang! Dang! Dang!
Ion ridică punga cu halva.
— Și slavă pentru asta!
Yusuf izbucni în râs.
Părintele Teofan își făcu semnul crucii și zâmbi.
Iar peste vechea mănăstire se așternu liniștea serii.
SFÂRȘIT
---
MORALA
Omul poate veni dintr-o țară îndepărtată, poate vorbi o altă limbă și poate avea alte obiceiuri, dar bunătatea, respectul, credința, iertarea și prietenia pot uni inimile.
Adevărata comoară nu este aurul pe care îl găsim într-o peșteră, ci binele pe care îl găsim în oameni.
Iar uneori, cele mai mari aventuri ale vieții nu ne duc acolo unde credeam că trebuie să ajungem, ci ne învață cine suntem și cine ne sunt adevărații prieteni.
Lumina Lui Hristos
PARTEA I — LUMINA
În noaptea lumii cea adâncă,
Când stelele se-aprind ușor,
Văzu pe cer o sfântă rază,
Ca un luceafăr călător.
Dar nu era lumină lumească,
Nici foc ce piere pe pământ,
Ci era raza cea neapusă,
Venită din slava Tatălui Sfânt.
Și sufletul, privind spre dânsa,
Simți în adânc o chemare,
Ca spre Împărăția cea sfântă,
Spre veșnicie și iertare.
Privi spre cer și, fără teamă,
Își ridică ochii către El,
Căci peste noaptea cea amară
Strălucea Chipul cel de Miel.
„O, Doamne, vino și mă luminează,
Ridică-mi sufletul din întuneric,
Șterge păcatul meu cu mila Ta
Și fă-mi cugetul curat și puternic.
Căci fără Tine, Doamne Sfinte,
Mă risipesc ca praful în vânt,
Dar cu Hristos, prin Sfânta Cruce,
Găsesc nădejde pe pământ.
Când inima mea este slabă,
Tu fii puterea mea, Hristoase,
Când drumul meu se pierde-n noapte,
Tu fii cărarea luminoasă.
Când lumea-mi spune: «Nu mai spera!»,
Tu să-mi șoptești: «Nu te teme!»
Căci mila Ta este mai mare
Decât păcatele din mine.
Când cad sub greul meu de vină,
Nu mă lăsa în deznădejde,
Ci cu iubirea Ta cea sfântă
Aprinde iar în mine nădejde.
Și dacă lacrima îmi cade
În taina nopții peste față,
Primește-o, Doamne, ca pe-o rugă
Și fă din ea izvor de viață.”
Atunci, din cerul fără margini,
Se-aude glasul lin și sfânt:
„Nu te teme, suflete, de noapte,
Eu sunt cu tine pe pământ.
Eu sunt Lumina cea adevărată,
Eu sunt Calea către Tatăl Meu,
Eu sunt Învierea și Viața,
Eu sunt Hristos, Dumnezeul tău.
Eu sunt Păstorul cel ce caută
Oaia pierdută dintre oi,
Eu sunt Pâinea vieții sfinte,
Eu sunt cu voi, în veac, cu voi.
Eu sunt Izvorul fără margini,
Eu sunt nădejdea celor vii,
Eu sunt Lumina celor care
Mă caută în fiecare zi.
Nu te întoarce către lume
Când sufletul ți-e apăsat;
Ridică-ți ochii către Cruce,
Căci pentru tine am răbdat.
Iar dacă drumul ți-e cu spini
Și pașii tăi sunt osteniți,
Adu-ți aminte de iubirea
Cu care oamenii sunt mântuiți.
Căci dragostea Mea nu apune,
Nici mila Mea nu va pieri,
Iar cel ce vine către Mine
Va afla viață-n veșnicii.”
Și peste lume cade pacea,
Iar clopotele sună-n sat,
Chemând poporul la biserică,
La Sfântul Trup și Sfântul Sânge,
Spre viață veșnică date.
Se-aude cântarea din strană,
Sub bolta sfântă de icoane,
Iar fumul tămâiei urcă
Spre cer, pe nevăzute raze.
În fața Crucii, omul plânge,
Dar plânsul lui devine rugăciune,
Căci Crucea nu-i sfârșitul vieții,
Ci poarta către Înviere și minune.
În lemnul Crucii vede lumea
Iubirea care s-a jertfit,
Pe Cel ce pentru toți oamenii
Cu sânge sfânt ne-a izbăvit.
Iar lângă Cruce, Maica Sfântă,
Cu inima străpunsă greu,
Privea spre Fiul ei iubit,
Spre Mântuitorul Dumnezeu.
Maica Domnului, Preacurată,
Privește lumea cu iubire
Și duce rugăciunea noastră
Spre Fiul ei, spre mântuire.
„Preasfântă Maică, roagă-te
Pentru cei slabi și întristați,
Pentru cei singuri și în lacrimi,
Pentru cei greu încercați.
Roagă-te Fiului tău, Maică,
Să ne păzească de păcat,
Să ne întărească-n credință
Și să ne ducă la liman.”
Iar îngerii, în ceruri sfinte,
Cântări de slavă înălțau:
„Slavă lui Dumnezeu în veci,
Căci Fiul Său ne-a mântuit pe noi!
Slavă Tatălui și Fiului
Și Sfântului Duh, acum și pururea!”
Și omul care caută lumina
Nu mai aleargă după slava lumii,
Ci-și pleacă fruntea înaintea Crucii
Și află pacea în iubirea Lui.
Căci lumea trece ca o umbră,
Iar bogăția piere-n zori,
Dar dragostea lui Dumnezeu rămâne
Și luminează veșnic între noi.
O, Hristoase, Lumina lumii,
Aprinde candela din pieptul meu,
Ca niciodată să nu mă despart
De Tine, Bunule Dumnezeu.
Și când va fi să vină ceasul
În care toate vor tăcea,
Ridică-mă din somnul morții
Și du-mă-n Împărăția Ta.
Acolo nu mai este noapte,
Nici lacrimă, nici chin, nici dor,
Ci numai pace, slavă sfântă
Și viață veșnică în Dumnezeu.
Acolo sfinții Tăi se-adună
În jurul Tronului ceresc,
Cu îngerii și heruvimii
În veșnicie Te slăvesc.
Acolo nu mai este moarte,
Nici despărțire, nici suspin,
Ci numai bucurie sfântă
Și harul Tău cel fără chin.
Iar noi, cu îngerii împreună,
Vom ridica spre cer cântare:
„Slavă Ție, Hristoase,
Lumina cea adevărată,
Slavă Tatălui și Fiului
Și Sfântului Duh,
Acum și pururea
Și în vecii vecilor. Amin.”
---
PARTEA A II-A — CHEMAREA
Într-o biserică tăcută,
Sub bolta plină de icoane,
Un suflet sta-n genunchi la rugă
Și privea sfintele icoane.
Tămâia urca lin spre ceruri,
Iar candela veghea domol,
Și glasul stranei se ridica
Ca un izvor dintr-un pridvor.
Pe ziduri sfintele icoane
Străluceau în lumina lină,
Iar chipurile celor sfinți
Păreau că ne privesc cu milă.
În fața icoanei lui Hristos,
Sufletul își plecă fruntea:
„O, Hristoase, Fiul Tatălui,
Tu, Cel născut mai înainte de veci,
Luminează-mi calea vieții
Și din păcatul meu mă treci.
Dă-mi răbdare în încercare,
Dă-mi iubire pentru cel străin
Și pune-n mine pacea Ta,
Ca să nu pier în al meu chin.
Nu-mi da mărirea cea deșartă,
Nici bogăția care piere,
Ci dă-mi credință, nădejde, dragoste
Și sufletului meu înviere.
Când mă cuprinde întristarea,
Fii lângă mine, Domnul meu,
Când mă apasă deznădejdea,
Ridică-mă prin harul Tău.
Învață-mă să iert pe oameni,
Precum și Tu m-ai învățat,
Și fă din inima mea, Doamne,
Un templu sfânt și luminat.
Ferește-mă de ură, Doamne,
De răutate și mândrie,
Și pune-n sufletul meu pace,
Iubire și smerenie.”
Și iarăși raza cea cerească
Se coborî peste altar,
Iar sufletul simți în sine
Un har curat și luminat.
Și glasul lui Hristos se-aude:
„Eu sunt cu tine-n orice vreme,
În bucurie și-n dureri;
Ridică-ți ochii către Mine
Și nu te teme de-ncercări.
Prin Cruce vine biruința,
Prin jertfă vine mântuirea,
Prin pocăință vine pacea,
Prin dragoste, desăvârșirea.
De vei cădea, ridică fruntea;
De vei greși, te voi ierta;
De vei striga către Mine,
Cu tine pururea voi sta.
Dar nu te întoarce către păcat
Când mila Mea te-a ridicat;
Ci mergi pe calea pocăinței,
Cu sufletul curat și împăcat.
Iubește-l pe aproapele tău,
Nu răsplăti răul cu rău,
Ci lasă judecata lumii
În mâna Tatălui Meu.
Hrănește pe cel flămând,
Ridică-l pe cel întristat,
Și celui care cade-n cale
Întinde-i mâna cu adevărat.
Căci ceea ce faci celui mic,
Din dragoste și cu smerenie,
Înaintea Tatălui din ceruri
Se face faptă de iubire.
Nu căuta să fii mai mare
Decât aproapele de lângă tine,
Ci fii slujitorul tuturora
Și vei găsi în Mine bine.
Iar când vei fi prigonit de oameni
Pentru credința ta în Mine,
Nu te teme și nu te tulbura:
Eu voi rămâne lângă tine.
Căci Eu am biruit lumea
Și moartea am călcat prin Cruce,
Iar celui care crede-n Mine
Lumina Mea îi va străpunge.”
Și sufletul, cuprins de pace,
Privi spre chipul lui Hristos,
Iar lacrimile lui amare
Se prefăcură-n har frumos.
---
PARTEA A III-A — LUMINA NEAPUSĂ
Deasupra lumii se întinse
O mare liniște de sus
Și peste munți, peste câmpie,
Strălucea Lumina lui Iisus.
Nu ca lumina unei stele
Ce piere când răsare ziua,
Ci ca Lumina cea eternă
Ce biruiește veșnicia.
Și toate cele de sub soare
Se plecară-naintea Lui,
Căci El este Stăpânul vieții,
Izvorul lumii și al harului.
Iar glasuri multe, ca un cor,
Din cer și de pe-acest pământ,
Cântau cu slavă neîncetată
Lui Dumnezeu, Părintelui Sfânt.
„Hristos a înviat din morți,
Cu moartea pe moarte călcând
Și celor din morminte viață
Dăruindu-le, cu harul Său cel sfânt!”
Și peste noaptea cea adâncă
Se ridică zorii cei noi,
Iar lumea, renăscută-n Domnul,
Își plecă fruntea către El.
Piatra mormântului căzuse,
Iar mormântul era gol,
Căci Cel ce pentru noi murise
Înviase biruitor.
Nu mai era puterea morții
Stăpână peste omenire,
Căci Hristos, prin Învierea Sa,
A deschis calea spre nemurire.
Și femeile mironosițe
Cu teamă și cu bucurie
Alergară să vestească lumii
Minunea cea din veșnicie.
„Hristos a înviat!” răsună
În cer, pe dealuri și câmpii,
Iar lumea întreagă se umplu
De vestea vieții pentru vii.
Atunci sufletul înțelese
Că nu există altă cale:
Hristos e Calea, Adevărul,
Hristos e Viața cea din veac.
Și de-ar veni furtuni și moarte
Și de s-ar clătina pământul,
Cel ce se-ncrede-n Dumnezeu
Nu-și va pierde niciodată sufletul.
O, Lumina lui Hristos,
Strălucește peste noi,
Păzește-ne de întuneric
Și ne ridică din nevoi.
Când lumea cade în păcate
Și inimile se răcesc,
Aprinde iar în noi credința
Și dorul după cele cerești.
Când omul uită de iubire
Și caută numai avere,
Adu-i aminte că-n Hristos
Se află adevărata avere.
Când omul uită de rugăciune
Și se îndepărtează de Dumnezeu,
Cheamă-l cu blândețe către Tine
Și luminează-i sufletul mereu.
Cu Maica Sfântă rugătoare,
Cu sfinții Tăi cei luminați,
Cu îngerii și heruvimii,
Păzește-ne pe noi, curați.
Să nu ne pierdem în deșertul
Acestei lumi trecătoare,
Ci să privim spre Împărăția
Cea veșnică și nepieritoare.
Iar când va fi sfârșitul lumii
Și cerul nou se va ivi,
Primește-ne în Împărăție,
Ca să trăim și a Te slăvi.
Și-atunci, în veacul fără de moarte,
Nu va mai fi nici plâns, nici dor,
Ci numai pacea Ta cea sfântă
Și veșnica lumină-n cer.
Slavă Ție, Hristoase,
Cel ce ești Lumina lumii,
Slavă Tatălui și Fiului
Și Sfântului Duh, acum și pururea,
Și în vecii vecilor. Amin.
---
PARTEA A IV-A — SFÂNTA CRUCE
În liniștea de peste seară,
Când soarele se pierde-n zare,
Un om privea spre Sfânta Cruce
Și căuta în ea salvare.
Nu vedea numai lemnul rece,
Nici numai durerea de pe Golgota,
Ci vedea dragostea cea mare
Ce-a biruit întreaga moarte.
Pe Cruce, Fiul lui Dumnezeu
Și-a întins brațele spre lume,
Chemând pe cei căzuți în păcate
Spre har, iertare și minune.
„O, omule, nu te teme,
Privește Crucea Mea și crede;
Căci dragostea ce am arătat
Nici veșnicia n-o întrece.
Pentru cei care M-au uitat,
Pentru cei care M-au respins,
Pentru cei care M-au rănit,
Eu rugăciune am înălțat.
Iar dacă tu vei veni la Mine
Cu inimă smerită și curată,
Nu te voi lepăda nicicând,
Ci te voi primi ca pe un fiu.”
Și omul plânse înaintea Crucii,
Cu lacrimi calde și smerite,
Căci înțelegea că fără Domnul
Viața rămâne rătăcită.
„Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
Primește rugăciunea mea,
Și dacă am greșit în viață,
Nu mă lăsa în vina mea.
Ridică-mă când cad, Stăpâne,
Și luminează-mi mintea mea;
Dă-mi putere să fac bine
Și să păzesc porunca Ta.
Să nu rănesc pe nimeni-n lume,
Să nu răspund cu răutate,
Ci să păstrez în pieptul meu
Iubirea Ta cea fără moarte.
Și când voi trece prin încercări,
Să nu Te părăsesc, Hristoase,
Ci să privesc spre Sfânta Cruce
Și să merg înainte, Doamne.”
Iar Crucea strălucea în noapte
Ca o lumină peste sat,
Și sufletul simțea în sine
Că Dumnezeu l-a ascultat.
---
PARTEA A V-A — MAICA DOMNULUI ȘI SFINȚII
Într-o grădină plină de pace,
Sub cerul limpede și sfânt,
Un suflet își ridică ochii
Și auzi un cânt.
Era cântarea Maicii Sfinte,
A celei blânde și curate,
Cea care L-a purtat în pântece
Pe Domnul vieții fără moarte.
„O, Maică Sfântă, Preacurată,
Acoperă-ne cu-al tău har,
Și du rugăciunea noastră
La Fiul tău, la Sfântul Altar.
Când suntem slabi, întărește-ne,
Când suntem triști, mângâie-ne,
Când rătăcim pe căi străine,
Spre Fiul tău călăuzește-ne.
Nu ne lăsa în deznădejde,
Ci roagă-te neîncetat
Ca Fiul tău, Mântuitorul,
Să ne păzească de păcat.”
Iar sfinții se adunară
În lumină înaintea Lui,
Cu chipuri pline de iubire,
În slava Împărăției Lui.
Apostolii, cei doisprezece,
Cei care vesteau Cuvântul sfânt,
Îl lăudau pe Mântuitorul
În cer și peste-acest pământ.
Martirii, care pentru Domnul
Și-au dat și viața lor curată,
Cântau cu îngerii în ceruri
Slava Treimii Preasfântă.
„Nu ne-am temut de moarte, Doamne,
Căci Te-am iubit mai mult decât
Tot ce putea să ne ofere
Această lume de pământ.
Am mers cu Tine până la capăt,
Prin foc, prin sabie și chin,
Iar Tu ne-ai dat cununa vieții
Și ne-ai primit în cerul lin.”
Și omul asculta cu teamă,
Dar și cu mare bucurie,
Căci înțelegea că viața sfântă
Este drumul spre veșnicie.
---
PARTEA A VI-A — ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR
Va veni o zi în care
Pământul nu va mai fi,
Iar cerurile cele vechi
Vor trece și se vor sfârși.
Și Dumnezeu va face toate
Din nou, în slavă și lumină,
Iar cei ce L-au iubit pe Domnul
Vor intra-n Împărăția divină.
Nu va mai fi acolo moarte,
Nici plâns, nici teamă, nici durere,
Ci numai viață fără sfârșit,
Iubire, pace și putere.
Nu va mai fi nici despărțire,
Nici noapte peste cei curați,
Ci Dumnezeu va fi Lumina
Celora care sunt salvați.
Și sufletele celor drepți
Vor străluci precum lumina,
Iar îngerii vor cânta veșnic
Slava Tatălui, a Fiului și-a Duhului.
Atunci se va sfârși păcatul,
Atunci se va sfârși suspinul,
Și omul va vedea cu ochii
Cât de măreț este Divinul.
„O, Doamne, Tu ne-ai dat viață,
Ne-ai ridicat din întuneric,
Ne-ai luminat cu Sfânta Cruce
Și ne-ai chemat spre veșnicie.
Primește-ne în casa Ta,
În Împărăția cea cerească,
Ca să Te lăudăm în veci
Cu toată oastea îngerească.
Să cântăm împreună, Doamne,
Cu sfinții Tăi și îngerii:
Slavă Ție, Hristoase,
Fiul Tatălui Celui Sfânt!
Slavă Crucii Tale sfinte,
Slavă Învierii de pe pământ!
Slavă Tatălui Celui veșnic,
Slavă Fiului iubit,
Slavă Sfântului Duh,
Dumnezeu cel Preaslăvit!
Acum și pururea,
Și în vecii vecilor,
Amin.”
---
EPILOG — LUMINA LUI HRISTOS
Și când se va lăsa tăcerea
Peste acest pământ bătrân,
Când omul nu va mai avea
Nici aur, nici putere-n sân,
Atunci va rămâne doar iubirea
Cu care omul a trăit,
Credința lui în Dumnezeu
Și binele ce l-a săvârșit.
Căci toate trec și toate pier,
Ca norii peste-un câmp pustiu,
Dar Dumnezeu rămâne veșnic,
Același ieri, acum și-n veac.
O, Hristoase, Lumina lumii,
Rămâi cu noi până la sfârșit,
Și când vom trece prin moarte,
Primește-ne în cerul Tău sfințit.
Aprinde candela din suflet,
Să nu se stingă niciodată,
Și fă din inima noastră
O candelă curată.
Iar dacă noaptea ne cuprinde
Și pașii noștri se vor frânge,
Să ne amintim de Sfânta Cruce
Și de Hristos, Cel ce nu plânge.
Căci El a biruit și moartea,
Și iadul nu L-a biruit,
Iar prin Învierea Sa cea sfântă
Pe noi pe toți ne-a mântuit.
De aceea, peste veacuri,
Să răsune glasul sfânt:
„Hristos a înviat din morți,
Cu moartea pe moarte călcând,
Și celor din morminte viață
Dăruindu-le!”
Iar noi, cu inimile curate,
Să ne plecăm înaintea Lui
Și să rostim cu glas de slavă:
Slavă Ție, Hristoase,
Lumina cea adevărată!
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu!
Slavă Tatălui și Fiului
Și Sfântului Duh,
Acum și pururea
Și în vecii vecilor.
Amin.
de Cristian Diaconița
Fotografia din ramă
Noaptea se așternuse încet peste casa lui Daniel.
Luminile din camere se stinseseră una câte una, iar liniștea se întindea peste pereți ca o pânză nevăzută. Afară, vântul mișca ușor crengile copacilor, iar din când în când câte o mașină trecea pe strada aproape pustie.
Daniel stătea în pat și privea în întuneric.
Nu putea să adoarmă.
Se întorcea de pe o parte pe alta, își trăgea pătura până la bărbie, apoi o dădea jos. Închidea ochii, dar în clipa în care îi închidea, amintirile începeau să vină.
Una câte una.
Greșeli vechi.
Cuvinte urâte.
Minciuni.
Lucruri pe care le făcuse când era mic și pe care atunci nu le înțelegea cu adevărat. Fapte pe care le uitase pentru o vreme, dar care acum se întorceau în mintea lui.
— De ce am făcut toate lucrurile acelea? șopti el.
Nu aștepta niciun răspuns.
Privea tavanul și simțea că în piept i se strânge ceva.
Daniel nu mai era copilul de atunci. Crescuse. Învățase multe. Începuse să înțeleagă diferența dintre bine și rău și înțelesese cât de mult poate răni un om printr-un cuvânt, printr-o faptă sau printr-o alegere greșită.
Dar în noaptea aceea nu se putea gândi la altceva decât la trecut.
Și, cu cât își amintea mai multe, cu atât îi era mai greu.
O lacrimă i se prelinse pe obraz.
Apoi încă una.
Daniel își acoperi fața cu mâinile.
— Doamne...
Vocea i se frânse.
— Îmi pare rău.
Era singur în cameră.
Dar nu se simțea cu adevărat singur.
În adâncul sufletului său știa că Dumnezeu îl vede.
Știa că Dumnezeu îi cunoscuse și copilăria, și greșelile, și clipele în care făcuse lucruri pe care acum le regreta.
Daniel începu să plângă mai tare.
Nu plângea pentru că cineva îl certase.
Nu plângea pentru că îi spusese cineva că este rău.
Plângea pentru că începuse să înțeleagă.
Uneori, omul nu plânge atunci când face răul.
Plânge mai târziu, când înțelege cât rău a făcut.
Daniel își amintea de copilul care fusese.
Un copil care nu știa cât de importante sunt unele lucruri.
Un copil care făcea uneori lucruri rele și apoi mergea mai departe, fără să se gândească prea mult.
Acum însă, privind înapoi, îl durea.
— Dacă aș putea să mă întorc...
Se opri.
Știa că nu poate.
Timpul nu se întoarce.
Ziua de ieri nu poate fi trăită din nou.
O greșeală făcută nu poate fi ștearsă din trecut ca și cum nu ar fi existat.
Dar Daniel își amintea ceva ce auzise cândva la biserică:
Dumnezeu nu cere omului să se întoarcă în timp. Îi cere să se întoarcă spre El.
Daniel își șterse ochii.
Pentru câteva clipe, se făcu liniște.
Apoi se auzi o bătaie ușoară în ușă.
— Daniel?
Era mama lui.
Băiatul nu răspunse.
— Ești bine?
Daniel își ținu respirația.
Mama deschise puțin ușa și se uită în cameră.
— Nu dormi?
— Nu...
Vocea lui era foarte slabă.
Mama intră și se așeză pe marginea patului.
— Ce ai?
Daniel întoarse capul spre perete.
Nu putea să spună.
Cum să-i explice mamei lui ce se întâmpla în sufletul său?
Cum să-i spună că plângea pentru lucruri făcute cu mulți ani în urmă?
Cum să-i spună că îi era rușine de copilul care fusese?
Cum să-i spună că, în acea noapte, sufletul lui parcă își deschisese toate sertarele și scosese la lumină toate greșelile ascunse?
— Nimic, mamă.
Mama îl privi cu îngrijorare.
Știa că nu era „nimic”.
— Ai plâns?
Daniel nu răspunse.
Mama îi puse mâna pe frunte.
— Te doare ceva?
— Nu.
— Atunci ce ai?
Daniel strânse din ochi.
Ar fi vrut să vorbească.
Ar fi vrut să spună tot.
Dar cuvintele nu veneau.
Uneori, durerea din suflet este atât de mare încât omul nu știe să o transforme în cuvinte.
Mama se ridică încet.
— Bine. Dacă nu vrei să-mi spui acum, nu te oblig.
Se îndreptă spre ușă.
— Dar să știi că sunt aici.
Daniel nu răspunse.
După ce mama ieși, el rămase din nou singur.
Și atunci privirea îi căzu asupra unui obiect aflat pe un raft.
O fotografie.
Era o fotografie veche, pusă într-o ramă.
În fotografie era el.
Daniel, copil.
Avea obrajii rotunzi, ochii mari și un zâmbet larg.
Privea fotografia mult timp.
— Tu ai fost eu...
Și îl cuprinse o tristețe adâncă.
Nu ura copilul din fotografie.
De fapt, tocmai pentru că era copil îl durea atât de mult.
Își amintea de toate lucrurile pe care le făcuse atunci.
Unele erau mici.
Altele îl făceau să se rușineze.
Altele îl făceau să se întrebe de ce fusese capabil să facă asemenea lucruri.
Se ridică din pat și luă fotografia.
Ținu rama în mâini.
— Mi-aș fi dorit să știi atunci ceea ce știu acum...
Ochii i se umplură din nou de lacrimi.
— Mi-aș fi dorit să alegi altfel.
Daniel privi chipul copilului.
Apoi, într-un moment de durere și revoltă față de propriul trecut, scoase fotografia din ramă.
O ținu între degete.
Pentru câteva secunde ezită.
Apoi o rupse.
Rrrrip.
Sunetul hârtiei sfâșiate se auzi în camera liniștită.
Daniel rămase nemișcat.
Privi cele două bucăți.
Își dădu seama că fotografia putea fi ruptă.
Dar trecutul nu.
Nu putea să rupă ceea ce fusese.
Nu putea să distrugă copilul din fotografie.
Nu putea să șteargă faptele.
Și atunci înțelese ceva.
Poate că nu trebuia să-și distrugă trecutul.
Poate că trebuia să-l lase în mâinile lui Dumnezeu.
Daniel îngenunche lângă pat.
Cele două bucăți ale fotografiei erau încă în mâna lui.
Le așeză încet pe podea.
Și începu să se roage.
— Doamne...
Tăcu.
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
— Tu mă cunoști.
Respiră greu.
— Tu știi ce am făcut. Știi lucrurile pe care nu le-am spus nimănui. Știi greșelile mele. Știi cât de mult regret.
Daniel își plecă fruntea.
— Nu pot să schimb trecutul.
O lacrimă căzu pe podea.
— Dar pot să mă schimb eu.
Pentru prima dată în acea noapte, simți că sufletul începe să se liniștească.
Nu pentru că toate problemele dispăruseră.
Nu pentru că trecutul fusese șters.
Ci pentru că înțelesese că Dumnezeu nu îl privea doar prin greșelile lui.
Dumnezeu vedea și pocăința.
Vedea și lacrimile.
Vedea și dorința de a deveni un om mai bun.
Daniel rămase mult timp în genunchi.
Apoi se ridică.
Se uită la fotografia ruptă.
Luă cele două bucăți și le puse înapoi în ramă.
Fotografia nu mai era întreagă.
Se vedea linia rupturii.
Dar Daniel nu o mai aruncă.
O așeză din nou pe raft.
De data aceasta, nu ca să privească un copil perfect.
Ci ca să-și amintească de unde venise.
Și să nu mai fie omul de atunci.
Se întoarse în pat.
Își puse capul pe pernă.
Ochii încă îi erau umezi.
Dar acum plânsul se transformase într-o liniște adâncă.
Înainte să adoarmă, Daniel șopti:
— Doamne, iartă-mă și ajută-mă să nu mai fiu omul care am fost.
Apoi închise ochii.
Și, pentru prima dată în acea noapte, adormi.
Dimineața, mama lui intră în cameră.
Văzu fotografia.
Observă ruptura.
— Daniel...
El deschise ochii.
Mama luă rama în mâini.
— Ce s-a întâmplat cu fotografia?
Daniel tăcu.
Apoi, după câteva secunde, spuse:
— Am rupt-o aseară.
— De ce?
Daniel privi fotografia.
— Pentru că mi-a fost rușine de copilul din ea.
Mama se așeză lângă el.
— Daniel, copilul acela nu mai poate schimba ce a făcut.
— Știu.
— Dar nici tu nu trebuie să rămâi prizonierul greșelilor lui.
Daniel o privi.
Mama continuă:
— Dacă îți pare rău cu adevărat, atunci folosește regretul ca să devii mai bun. Nu ca să te distrugi.
Daniel începu din nou să plângă.
Dar de data aceasta nu se mai ascunse.
Își sprijini capul pe umărul mamei.
— Mamă...
— Da?
— Îmi pare rău pentru multe lucruri.
Mama îl strânse în brațe.
— Atunci începe de astăzi să faci bine.
Daniel închise ochii.
În acea dimineață, înțelese ceva ce nu înțelesese niciodată când era copil:
Pocăința nu înseamnă să urăști omul care ai fost. Înseamnă să recunoști răul pe care l-ai făcut, să ceri iertare și să alegi o altă cale.
Fotografia rămase pe raft.
Ruptă.
Dar nu aruncată.
Iar ruptura aceea avea să-i amintească mereu lui Daniel că trecutul nu poate fi schimbat.
Însă viitorul poate fi.
Și, mai ales, că atunci când omul se întoarce sincer către Dumnezeu, nu trebuie să creadă că este prea târziu.
Pentru că Dumnezeu vede lacrima care cade în întuneric.
Vede rugăciunea pe care omul abia reușește să o rostească.
Vede regretul ascuns.
Și vede și inima care încearcă să se întoarcă spre lumină.
În noaptea aceea, Daniel plânsese pentru copilul care fusese.
Dar în dimineața următoare s-a trezit cu dorința de a deveni un om nou.
Iar fotografia ruptă a rămas acolo, în ramă, ca o mărturie tăcută:
Trecutul poate lăsa cicatrici, dar nu trebuie să hotărască cine vei fi.
Fotografia din ramă – Partea a II-a
Imaginile din trecut
În zilele care au urmat, Daniel a încercat să-și vadă de viață.
Se trezea dimineața, își făcea rutina obișnuită și încerca să pară că totul era în regulă.
Dar în sufletul lui se întâmplase ceva.
Noaptea aceea deschisese o ușă pe care Daniel o ținuse închisă mult timp.
Iar acum, prin acea ușă, începeau să apară amintiri.
Uneori erau doar câteva secunde.
O cameră.
Un chip.
Un loc.
O situație.
Un cuvânt.
O imagine veche care îi apărea brusc în minte.
Daniel încerca să nu se gândească.
Dar cu cât încerca mai mult să alunge acele imagini, cu atât ele reveneau.
Stătea la masă cu părinții și, dintr-odată, privirea i se oprea într-un punct.
Mama îl întreba:
— Daniel, ești bine?
El tresărea.
— Da.
— Sigur?
— Da, mamă.
Dar nu era bine.
În mintea lui apăruse din nou o imagine dureroasă din trecut.
Daniel își lăsa privirea în jos.
Nu putea să explice.
Nu putea să spună.
Nu știa cum.
Uneori nici măcar el nu înțelegea de ce îl durea atât de tare.
Era ca și cum trecutul devenise un film pe care nu îl putea opri.
Imaginile veneau fără să le cheme.
Și fiecare imagine aducea cu ea o emoție.
Rușine.
Frică.
Regret.
Tristețe.
Vinovăție.
Daniel începea să se întrebe:
De ce îmi apar toate acum?
De ce nu pot să le uit?
De ce mă doare ceva ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă?
Într-o seară, părinții lui stăteau în sufragerie.
Mama citea.
Tatăl se uita la televizor.
Daniel era în camera lui.
Privea fotografia din ramă.
Încă se vedea urma rupturii.
Daniel trecu degetul peste fotografie.
— De ce nu pot să uit?
Și iar îi veni în minte o imagine.
Închise ochii.
— Nu...
Își puse mâinile peste față.
— Nu vreau să mă mai gândesc.
Dar imaginea rămânea.
Daniel se ridică și începu să meargă prin cameră.
Nu putea sta locului.
Se simțea prins între trecut și prezent.
Într-un colț al camerei era Biblia.
Daniel o luă.
O deschise fără să știe unde.
Ochii îi căzură asupra unui verset despre omul care se întoarce către Dumnezeu.
Citi încet.
Apoi se opri.
Și începu să plângă.
— Doamne, eu vreau să mă vindec.
Nu știa dacă „vindecare” era cuvântul potrivit.
Dar acesta era cuvântul pe care îl simțea în inimă.
Nu mai voia să fugă de trecut.
Nu mai voia să se ascundă.
Dar îi era teamă să vorbească.
Mai ales cu părinții.
De multe ori, mama lui încerca să se apropie.
— Daniel, te văd trist în ultima vreme.
— Sunt doar obosit.
— Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui.
Daniel deschidea gura.
Și apoi tăcea.
Cuvintele erau acolo.
Dar nu puteau ieși.
Îi era teamă că nu va fi înțeles.
Îi era rușine.
Se temea că părinții îl vor privi altfel.
Așa că spunea mereu:
— Sunt bine.
Dar după ce mama pleca, Daniel își ștergea lacrimile.
Într-o noapte, stătea din nou în pat.
Era aproape aceeași liniște ca în noaptea în care plânsese pentru greșelile lui.
Doar că acum înțelegea că în sufletul lui nu erau doar regrete.
Erau și răni.
Unele lucruri pe care le făcuse el.
Alte lucruri pe care le trăise.
Amintiri pe care nu știa cum să le pună în cuvinte.
Și unele imagini care îl făceau să simtă o durere pe care nu o putea explica.
Daniel se întoarse spre perete.
Lacrimile începură să-i curgă.
— Doamne...
Apoi șopti:
— Dacă nu pot să spun oamenilor, măcar Tu știi.
Și pentru prima dată nu mai încercă să se prefacă puternic.
Plânse.
Mult.
În liniște.
Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar fi putut vedea.
Ci tocmai pentru că știa că Dumnezeu îl vede.
După un timp, Daniel adormi.
Dimineața, mama găsi Biblia lângă patul lui.
O ridică și o puse pe noptieră.
Nu știa ce se întâmpla în sufletul copilului ei.
Dar începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă.
În aceeași zi, îl găsi pe Daniel în fața fotografiei.
— Încă te uiți la ea?
Daniel zâmbi trist.
— Da.
— Ce vezi?
Daniel rămase tăcut.
Apoi spuse:
— Văd un copil care nu știa multe lucruri.
Mama se apropie.
— Și ce simți când îl privești?
Daniel coborî privirea.
— Nu știu.
Mama nu îl presă.
Nu i-a spus: „Spune-mi acum!”
Nu l-a certat.
Doar a rămas lângă el.
Uneori, iubirea înseamnă și să rămâi lângă cineva atunci când nu poate vorbi.
Daniel simți pentru prima dată că poate că într-o zi va reuși.
Nu în acea zi.
Poate nici în următoarea.
Dar într-o zi.
Pentru că Dumnezeu îi dădea curaj încet.
În seara aceea, Daniel îngenunche din nou.
— Doamne, ajută-mă să nu mai fug.
— Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă în mine.
— Ajută-mă să pot vorbi.
— Și dacă nu pot spune totul, ajută-mă să spun măcar primul lucru.
Apoi tăcu.
Și în liniștea camerei simți ceva ce nu mai simțise de mult.
Nădejde.
Nu o nădejde zgomotoasă.
Ci una mică.
Ca o lumină care apare la capătul unui drum întunecat.
Daniel privi din nou fotografia.
Ruptura era încă acolo.
Dar acum o vedea altfel.
Nu mai era doar semnul unei nopți în care își urâse trecutul.
Era semnul unei alegeri.
Daniel nu mai voia să-și distrugă trecutul.
Voia să-l înțeleagă.
Voia să-l pună înaintea lui Dumnezeu.
Și voia, încetul cu încetul, să învețe să vorbească despre ceea ce îl durea.
Pentru că începuse să înțeleagă un adevăr:
Unele răni nu se vindecă prin tăcere.
Uneori, primul pas spre vindecare este să ai curajul să spui: „Mă doare.”
Iar Daniel încă nu putea să spună toate lucrurile.
Dar în acea seară reușise să spună ceva.
Nu părinților.
Ci lui Dumnezeu:
— Doamne, mă doare.
Și pentru el, acelea au fost cele mai importante cuvinte pe care le rostise în mult timp. Fotografia din ramă – Partea a II-a
Imaginile din trecut
În zilele care au urmat, Daniel a încercat să-și vadă de viață.
Se trezea dimineața, își făcea rutina obișnuită și încerca să pară că totul era în regulă.
Dar în sufletul lui se întâmplase ceva.
Noaptea aceea deschisese o ușă pe care Daniel o ținuse închisă mult timp.
Iar acum, prin acea ușă, începeau să apară amintiri.
Uneori erau doar câteva secunde.
O cameră.
Un chip.
Un loc.
O situație.
Un cuvânt.
O imagine veche care îi apărea brusc în minte.
Daniel încerca să nu se gândească.
Dar cu cât încerca mai mult să alunge acele imagini, cu atât ele reveneau.
Stătea la masă cu părinții și, dintr-odată, privirea i se oprea într-un punct.
Mama îl întreba:
— Daniel, ești bine?
El tresărea.
— Da.
— Sigur?
— Da, mamă.
Dar nu era bine.
În mintea lui apăruse din nou o imagine dureroasă din trecut.
Daniel își lăsa privirea în jos.
Nu putea să explice.
Nu putea să spună.
Nu știa cum.
Uneori nici măcar el nu înțelegea de ce îl durea atât de tare.
Era ca și cum trecutul devenise un film pe care nu îl putea opri.
Imaginile veneau fără să le cheme.
Și fiecare imagine aducea cu ea o emoție.
Rușine.
Frică.
Regret.
Tristețe.
Vinovăție.
Daniel începea să se întrebe:
De ce îmi apar toate acum?
De ce nu pot să le uit?
De ce mă doare ceva ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă?
Într-o seară, părinții lui stăteau în sufragerie.
Mama citea.
Tatăl se uita la televizor.
Daniel era în camera lui.
Privea fotografia din ramă.
Încă se vedea urma rupturii.
Daniel trecu degetul peste fotografie.
— De ce nu pot să uit?
Și iar îi veni în minte o imagine.
Închise ochii.
— Nu...
Își puse mâinile peste față.
— Nu vreau să mă mai gândesc.
Dar imaginea rămânea.
Daniel se ridică și începu să meargă prin cameră.
Nu putea sta locului.
Se simțea prins între trecut și prezent.
Într-un colț al camerei era Biblia.
Daniel o luă.
O deschise fără să știe unde.
Ochii îi căzură asupra unui verset despre omul care se întoarce către Dumnezeu.
Citi încet.
Apoi se opri.
Și începu să plângă.
— Doamne, eu vreau să mă vindec.
Nu știa dacă „vindecare” era cuvântul potrivit.
Dar acesta era cuvântul pe care îl simțea în inimă.
Nu mai voia să fugă de trecut.
Nu mai voia să se ascundă.
Dar îi era teamă să vorbească.
Mai ales cu părinții.
De multe ori, mama lui încerca să se apropie.
— Daniel, te văd trist în ultima vreme.
— Sunt doar obosit.
— Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui.
Daniel deschidea gura.
Și apoi tăcea.
Cuvintele erau acolo.
Dar nu puteau ieși.
Îi era teamă că nu va fi înțeles.
Îi era rușine.
Se temea că părinții îl vor privi altfel.
Așa că spunea mereu:
— Sunt bine.
Dar după ce mama pleca, Daniel își ștergea lacrimile.
Într-o noapte, stătea din nou în pat.
Era aproape aceeași liniște ca în noaptea în care plânsese pentru greșelile lui.
Doar că acum înțelegea că în sufletul lui nu erau doar regrete.
Erau și răni.
Unele lucruri pe care le făcuse el.
Alte lucruri pe care le trăise.
Amintiri pe care nu știa cum să le pună în cuvinte.
Și unele imagini care îl făceau să simtă o durere pe care nu o putea explica.
Daniel se întoarse spre perete.
Lacrimile începură să-i curgă.
— Doamne...
Apoi șopti:
— Dacă nu pot să spun oamenilor, măcar Tu știi.
Și pentru prima dată nu mai încercă să se prefacă puternic.
Plânse.
Mult.
În liniște.
Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar fi putut vedea.
Ci tocmai pentru că știa că Dumnezeu îl vede.
După un timp, Daniel adormi.
Dimineața, mama găsi Biblia lângă patul lui.
O ridică și o puse pe noptieră.
Nu știa ce se întâmpla în sufletul copilului ei.
Dar începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă.
În aceeași zi, îl găsi pe Daniel în fața fotografiei.
— Încă te uiți la ea?
Daniel zâmbi trist.
— Da.
— Ce vezi?
Daniel rămase tăcut.
Apoi spuse:
— Văd un copil care nu știa multe lucruri.
Mama se apropie.
— Și ce simți când îl privești?
Daniel coborî privirea.
— Nu știu.
Mama nu îl presă.
Nu i-a spus: „Spune-mi acum!”
Nu l-a certat.
Doar a rămas lângă el.
Uneori, iubirea înseamnă și să rămâi lângă cineva atunci când nu poate vorbi.
Daniel simți pentru prima dată că poate că într-o zi va reuși.
Nu în acea zi.
Poate nici în următoarea.
Dar într-o zi.
Pentru că Dumnezeu îi dădea curaj încet.
În seara aceea, Daniel îngenunche din nou.
— Doamne, ajută-mă să nu mai fug.
— Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă în mine.
— Ajută-mă să pot vorbi.
— Și dacă nu pot spune totul, ajută-mă să spun măcar primul lucru.
Apoi tăcu.
Și în liniștea camerei simți ceva ce nu mai simțise de mult.
Nădejde.
Nu o nădejde zgomotoasă.
Ci una mică.
Ca o lumină care apare la capătul unui drum întunecat.
Daniel privi din nou fotografia.
Ruptura era încă acolo.
Dar acum o vedea altfel.
Nu mai era doar semnul unei nopți în care își urâse trecutul.
Era semnul unei alegeri.
Daniel nu mai voia să-și distrugă trecutul.
Voia să-l înțeleagă.
Voia să-l pună înaintea lui Dumnezeu.
Și voia, încetul cu încetul, să învețe să vorbească despre ceea ce îl durea.
Pentru că începuse să înțeleagă un adevăr:
Unele răni nu se vindecă prin tăcere.
Uneori, primul pas spre vindecare este să ai curajul să spui: „Mă doare.”
Iar Daniel încă nu putea să spună toate lucrurile.
Dar în acea seară reușise să spună ceva.
Nu părinților.
Ci lui Dumnezeu:
— Doamne, mă doare.
Și pentru el, acelea au fost cele mai importante cuvinte pe care le rostise în mult timp.
Fotografia din ramă – Partea a III-a și finalul
Lumina care rămâne
Au trecut câteva zile.
Daniel încă avea momente în care imaginile din trecut îi reveneau în minte. Uneori apăreau fără veste, alteori seara, înainte de culcare.
Dar ceva se schimbase.
Daniel nu mai încerca să fugă de Dumnezeu.
Dimpotrivă.
Într-o dimineață, s-a ridicat din pat și a privit spre fereastră. Cerul era încă palid, iar lumina dimineții abia începea să intre în cameră.
S-a gândit la toate nopțile în care plânsese.
Apoi și-a spus:
— Trebuie să mă întorc mai mult către Dumnezeu.
În acea zi, Daniel a mers la biserică.
A intrat încet.
Era liniște.
A privit icoanele, lumina candelelor și oamenii care se rugau.
Pentru câteva clipe nu a spus nimic.
Doar a stat.
Apoi și-a făcut semnul crucii și a șoptit:
— Doamne, am venit.
Nu știa ce altceva să spună.
A rămas acolo.
Cu sufletul lui greu.
Cu toate amintirile lui.
Cu toate greșelile lui.
Cu toate lucrurile pe care nu le putea spune încă.
Și, pentru prima dată după mult timp, Daniel nu s-a mai simțit obligat să ascundă nimic înaintea lui Dumnezeu.
Dumnezeu știa deja.
În zilele următoare, Daniel a început să țină post, după puterea lui și cu îndrumare duhovnicească.
Postul nu era pentru el o pedeapsă.
Era o vreme în care încerca să-și liniștească sufletul, să se roage mai mult și să se apropie de Dumnezeu.
Dimineața se ruga.
Seara se ruga.
Când simțea că amintirile devin prea apăsătoare, se oprea și spunea:
— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă și ajută-mă.
Uneori repeta rugăciunea de mai multe ori.
Și încet, ceva începu să se schimbe.
Nu într-o singură zi.
Nu ca printr-o minune pe care să o poată explica.
Ci încet.
Ca lumina dimineții care intră într-o cameră întunecată.
Imaginile încă mai apăreau uneori.
Dar nu mai aveau aceeași putere asupra lui.
Daniel începea să înțeleagă că nu trebuie să-și petreacă toată viața privind înapoi.
Într-o seară, se așeză lângă pat și începu să se roage.
— Doamne, îți dau Ție trecutul meu.
Tăcu.
— Îți dau greșelile mele.
Tăcu din nou.
— Îți dau și lucrurile pe care nu le pot spune.
Ochii i se umplură de lacrimi.
— Și te rog să-mi dai pace.
După rugăciune, Daniel rămase câteva minute în liniște.
Apoi observă ceva.
Nu se mai gândea la trecut.
Pentru câteva clipe, mintea lui era liniștită.
Nu mai vedea imaginile dureroase.
Nu mai retrăia aceleași amintiri.
Doar stătea în liniște.
Și simțea pace.
Daniel zâmbi printre lacrimi.
— Mulțumesc, Doamne.
Din ziua aceea, rugăciunea deveni pentru el un loc în care își găsea liniștea.
Când se ruga, începea să uite.
Nu în sensul că trecutul dispăruse.
Ci în sensul că trecutul nu mai ocupa tot sufletul lui.
În locul fricii începea să apară pacea.
În locul rușinii începea să apară nădejdea.
În locul dorinței de a distruge fotografia începea să apară dorința de a înțelege cine fusese și cine putea deveni.
Într-o duminică, Daniel s-a întors acasă de la biserică.
A intrat în camera lui.
Pe raft era fotografia.
Ruptura încă se vedea.
Daniel o luă în mâini.
Se uită la copilul din imagine.
De data aceasta nu mai simți furie.
Nu mai simți rușine.
Zâmbi.
— Te iert.
Apoi se opri.
— Și mă iert pentru că eram un copil care nu știa multe lucruri.
A pus fotografia înapoi în ramă.
A rămas acolo.
Nu perfectă.
Nu ca înainte.
Dar întreagă în felul ei.
La fel era și Daniel.
Nu mai putea schimba tot ce fusese.
Dar putea să meargă înainte.
În acea seară, mama lui intră în cameră.
Îl găsi rugându-se.
Nu l-a întrerupt.
A așteptat.
După ce Daniel a terminat, mama s-a apropiat.
— Ești mai liniștit?
Daniel zâmbi.
— Da.
— Ce s-a schimbat?
Daniel privi spre fotografie.
— Am învățat că nu trebuie să trăiesc mereu în trecut.
Mama îl îmbrățișă.
Daniel nu i-a spus încă tot.
Poate că unele lucruri aveau nevoie de timp.
Dar acum știa că poate vorbi atunci când va fi pregătit.
Știa și că nu este singur.
Și mai ales știa că Dumnezeu nu îl abandonase în nopțile în care plânsese.
Într-o ultimă seară, înainte să adoarmă, Daniel a îngenuncheat.
Camera era liniștită.
Fotografia se afla pe raft.
Daniel și-a făcut semnul crucii.
— Doamne, îți mulțumesc.
Apoi a spus încet:
— Pentru că m-ai ascultat când nu puteam să vorbesc.
— Pentru că m-ai văzut când plângeam.
— Pentru că ai rămas lângă mine când eu credeam că sunt singur.
— Pentru că m-ai învățat să nu-mi mai urăsc trecutul, ci să învăț din el.
A făcut o pauză.
— Și pentru că mi-ai arătat că după o noapte grea poate veni și dimineața.
Daniel s-a ridicat.
S-a așezat în pat.
A privit încă o dată fotografia.
Apoi a închis ochii.
Pentru prima dată după mult timp, nu se mai temea de noapte.
Știa că amintirile pot reveni.
Știa că unele răni au nevoie de timp.
Știa că poate mai avea zile grele.
Dar mai știa ceva:
Nu era singur.
Iar când sufletul lui devenea greu, avea unde să se întoarcă.
La Dumnezeu.
Și în acea noapte Daniel a adormit liniștit.
Pe raft, fotografia ruptă rămânea mărturia unei vieți care nu fusese perfectă.
Dar și mărturia unei schimbări.
Pentru că uneori, Dumnezeu nu ne cere să uităm tot ce am fost.
Ne cere să-I încredințăm Lui ceea ce am fost și să alegem, de astăzi, cine vrem să devenim.
Iar Daniel alesese lumina.
Sfârșit.
Morala
Nu lăsa greșelile trecutului să-ți spună că nu mai există speranță. Pocăința, rugăciunea, iertarea și apropierea de Dumnezeu pot deschide un drum nou. Unele amintiri nu dispar imediat, iar unele răni au nevoie de timp și de ajutor, dar omul nu trebuie să le poarte singur.
MAREA CÂNTARE A SFINȚILOR
1
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
Primește cântarea mea smerită,
Că Tu ești Lumina lumii,
Și Viața cea nemărginită.
2
Pe Cruce Te-ai răstignit,
Pentru a noastră mântuire,
Iar moartea ai biruit-o,
Prin slăvita Ta Înviere.
3
Din mormânt ai înviat,
Cu puterea dumnezeiască,
Și ai deschis oamenilor
Calea spre viața cerească.
4
Apostolii Tăi au plecat,
Evanghelia propovăduind,
Și Numele Tău cel sfânt
Pretutindeni mărturisind.
5
Petru, Apostolul Tău,
Te-a mărturisit cu credință,
Iar după a sa lepădare
S-a întărit prin pocăință.
6
Pavel, chemat de Tine, Doamne,
Din prigonitor, Apostol s-a făcut,
Și Evanghelia cu râvnă
Până la marginile lumii a vestit.
7
Andrei, Apostolul cel sfânt,
A venit și-n țara noastră,
Vestind pe Hristos oamenilor
Și lumina Evangheliei cerești.
8
Ioan, Apostolul iubirii,
Pe Hristos L-a mărturisit,
Și prin cuvântul său cel sfânt
Pe credincioși i-a întărit.
9
Iacov, Apostolul Domnului,
A primit cununa mucenicească,
Pentru Numele lui Hristos
Și pentru credința apostolească.
10
Filip, Apostolul cel sfânt,
Evanghelia a vestit,
Și prin credință și răbdare
Pe Hristos L-a mărturisit.
11
Bartolomeu, Apostol ales,
Cu râvnă Domnului I-a slujit,
Și până la sfârșitul vieții
Credința și-a mărturisit.
12
Toma, după Învierea Ta,
Cu uimire Te-a privit,
Și, văzându-Te, a strigat:
„Domnul meu și Dumnezeul meu!”
13
Matei, vameșul chemat,
A lăsat cele pământești,
Și, urmând chemarea Ta,
A vestit tainele cerești.
14
Iacov, fiul lui Alfeu,
A rămas Apostol credincios,
Și a vestit cu smerenie
Evanghelia lui Hristos.
15
Simon, numit și Zelotul,
A urmat pe Domnul său,
Și cu râvnă a mărturisit
Credința în Dumnezeu.
16
Iuda, Apostolul Domnului,
A propovăduit cuvântul sfânt,
Și a întărit pe cei credincioși
În adevărul lui Hristos.
17
Matia, ales Apostol,
În ceata celor doisprezece,
A vestit pe Hristos cu râvnă
Și credința nu și-a pierdut.
18
O, Sfinți Apostoli ai Domnului,
Rugați-vă lui Dumnezeu,
Ca să păstrăm dreapta credință
Și iubirea în suflet mereu.
19
Ștefane, întâiul Mucenic,
Cu fața către cer priveai,
Și în ceasul pătimirii tale
Pe Hristos Îl mărturiseai.
20
Sub pietre ai rămas statornic,
Fără să te lepezi de Domnul,
Și te-ai rugat pentru cei
Care te loveau fără milă.
21
Cu ochii ridicați spre cer,
Ai văzut slava lui Dumnezeu,
Iar sufletul tău, plin de credință,
S-a încredințat Domnului său.
22
Sfinți Mucenici ai lui Hristos,
Cu sângele vostru ați mărturisit
Că nimic nu poate despărți
Pe cel ce-L iubește pe Domnul.
23
Nici focul, nici sabia,
Nici lanțurile cele grele
Nu v-au făcut să vă lepădați
De credința voastră în Hristos.
24
În temnițe ați stat rugându-vă,
În lanțuri ați slăvit pe Dumnezeu,
Și ați păstrat în inimă
Numele lui Hristos mereu.
25
Ați primit cununa vieții,
Ca dar de la Dumnezeu,
Pentru credința mărturisită
Și pentru dragostea către El.
26
Sfinți Mărturisitori ai credinței,
Care adevărul l-ați păzit,
Rugați-vă pentru Biserică
Și pentru omul rătăcit.
27
Cuvioșii din pustie
În post și rugăciune au stat,
Și prin viața lor ascetică
Pe Dumnezeu L-au preamărit.
28
Au fugit de slava lumii,
De bogăție și deșertăciune,
Și au ales în locul lor
Rugăciunea și pocăința.
29
În liniștea pustiei sfinte
Au căutat pe Dumnezeu,
Curățindu-și inima
Prin nevoință și rugăciune.
30
O, Sfinți ai tuturor veacurilor,
Luminători ai Bisericii,
Rugați-vă pentru noi,
Pe calea sfintei credințe.
31
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,
Maica Domnului Iisus Hristos,
Roagă-te Fiului tău pentru noi,
Cu suflet smerit și luminos.
32
Prin ascultarea ta smerită
Ai primit voia lui Dumnezeu,
Și ai născut după trup pe Fiul,
Pe Mântuitorul lumii.
33
O, Preasfântă Născătoare,
Roagă-te Fiului tău,
Să ne dăruiască pocăință
Și milă de la Dumnezeu.
34
Îngerii în ceruri cântă
Slavă Dumnezeului Sfânt,
Iar împreună cu Sfinții
Îl laudă neîncetat.
35
Biserica de pe pământ
Cu Biserica din cer se unește
Într-o singură laudă sfântă
Adusă Dumnezeului celui veșnic.
36
Sfinții nu iau locul Domnului,
Ci ne îndreaptă către El,
Prin viața lor cea luminată
Ne cheamă spre Dumnezeu.
37
Îi cinstim cu bucurie
Pentru credința lor curată,
Și-I mulțumim lui Dumnezeu
Pentru viețile lor sfinte.
38
Harul lui Dumnezeu i-a întărit
În necazuri și-n încercare,
Și prin puterea Lui au rămas
Credincioși până la moarte.
39
Când prigoana s-a ridicat,
Ei n-au părăsit adevărul,
Ci au rămas lângă Hristos
Cu nădejde și răbdare.
40
Au suferit pentru credință,
Dar sufletul nu și l-au vândut,
Ci au rămas lângă Hristos
Până la sfârșitul vieții.
41
O, Mucenici cu suflet tare,
Rugați-vă pentru cei slabi,
Ca Dumnezeu să ne întărească
În ceasurile cele grele.
42
Când ispita ne cuprinde,
Să nu cădem în deznădejde,
Ci să privim spre Crucea sfântă
Și să păstrăm a noastră credință.
43
Crucea lui Hristos ne este
Semnul jertfei Sale sfinte,
Prin ea vedem iubirea Domnului
Și puterea mântuitoare.
44
Învierea Ta, Hristoase,
Este nădejdea tuturor,
Căci Tu ai biruit moartea
Și ești al nostru Mântuitor.
45
Sfinții au mărturisit aceasta
Prin viața lor cea luminată,
Privind spre Împărăția Ta
Cu nădejde adevărată.
46
Nu s-au temut de moarte,
Căci Te-au iubit pe Tine,
Și au nădăjduit în viața
Cea veșnică împreună cu Tine.
47
O, Doamne, dă-ne și nouă
O inimă curată și smerită,
Ca să urmăm Evanghelia Ta
Și calea Ta cea sfântă.
48
Să iubim pe aproapele nostru,
Să iertăm din inimă mereu,
Să facem bine celui în nevoie
După porunca Ta, Doamne.
49
Să nu răspundem răului cu rău,
Ci binele să-l săvârșim,
Și prin iubire și răbdare
Pe Tine să Te mărturisim.
50
Să fim milostivi cu toții,
Să nu uităm pe cel sărac,
Căci iubirea față de aproapele
Este porunca Ta, Hristoase.
51
Sfinții ne-au arătat prin viață
Că drumul nu este ușor,
Dar cel ce rămâne cu Hristos
Primește harul ajutător.
52
În suferință au avut răbdare,
În lipsuri nu s-au lepădat,
În singurătate și durere
Pe Dumnezeu L-au chemat.
53
În noaptea cea întunecată
Credința le-a fost făclie,
Iar rugăciunea către Domnul
Le-a fost putere și tărie.
54
Sfinții sunt pilde pentru noi
Ale vieții în Dumnezeu,
Nu pentru slava lor omenească,
Ci spre slava Domnului.
55
Prin ei vedem lucrarea harului
În oameni slabi și încercați,
Căci Dumnezeu îi întărește
Pe cei ce rămân credincioși.
56
O, Hristoase, Păstorul nostru,
Păzește turma Ta cea sfântă,
Și fă ca inimile noastre
Spre Tine pururea să cânte.
57
Dă-ne credință în încercare,
Nădejde când suntem căzuți,
Iubire când suntem răniți
Și pace când suntem temători.
58
Să nu iubim deșertăciunea,
Nici slava lumii trecătoare,
Ci să căutăm Împărăția
Și voia Ta cea mântuitoare.
59
Că viața noastră este floare
Care se veștejește curând,
Dar Cuvântul Tău rămâne
În veacul veacului.
60
Sfinții au înțeles aceasta
Și au ales ceea ce este sfânt,
Punând iubirea pentru Tine
Mai presus de cele pământești.
61
Fericiți cei ce plâng acum,
Căci vor primi mângâiere,
Fericiți cei blânzi și smeriți,
Căci Împărăția Ta este a lor.
62
Fericiți cei ce iubesc pacea
Și dreptatea o doresc,
Fericiți cei prigoniți pentru Tine,
Căci Împărăția Ta o moștenesc.
63
Așa ai spus în Evanghelie,
Iar Sfinții Tăi au ascultat,
Punând în lucrare Cuvântul
Pe care Tu ni l-ai lăsat.
64
Evanghelia este lumină
Pentru sufletul omenesc,
Ea ne arată calea dreaptă
Și drumul către Dumnezeu.
65
Prin Apostoli ai vestit-o,
Prin Mucenici ai mărturisit-o,
Prin Sfinții Părinți ai apărat-o,
Iar Bisericii ne-ai încredințat-o.
66
O, Sfinți ai lui Hristos,
Voi care ați rămas credincioși,
Învățați-ne și pe noi
Să fim smeriți și curajoși.
67
Să nu ne temem de oameni
Când trebuie adevărul spus,
Ci să rămânem cu credință
În Domnul nostru Iisus.
68
Dar să vorbim întotdeauna
Cu dragoste și bunătate,
Căci adevărul se vestește
Cu blândețe și dreptate.
69
Sfinții au avut milă
Chiar și față de vrăjmași,
Și s-au rugat lui Dumnezeu
Pentru cei ce-i prigoneau.
70
Aceasta este biruința
Pe care Domnul ne-a lăsat-o:
Să răspundem urii cu iubire
Și răului cu bunătate.
71
O, Mucenici ai lui Hristos,
Ce-ați primit cununa sfântă,
Rugați-vă pentru Biserică,
Ca în adevăr să rămână.
72
Pentru păstori și pentru popor,
Pentru copii și pentru bătrâni,
Pentru cei ce caută credința
Și pentru cei ce sunt străini.
73
Pentru cei ce plâng în taină,
Pentru cei singuri și săraci,
Pentru cei bolnavi și încercați,
Rugați-vă, Sfinților ai lui Hristos.
74
Pentru cei care s-au rătăcit
Și nu mai știu drumul spre casă,
Ca Dumnezeu să-i lumineze
Și să le dea inimă curată.
75
Pentru cei ce se pocăiesc
Cu lacrimi și cu smerenie,
Ca Domnul să le dăruiască
Iertare și îndreptare.
76
O, Sfinților, rugați-vă
Înaintea lui Dumnezeu pentru noi,
Cei slabi și păcătoși,
În toate zilele vieții noastre.
77
Dar noi să nu uităm nicicând
Că Domnul este Mântuitorul,
Și numai El dăruiește
Iertarea și mântuirea.
78
Cinstim pe Sfinți cu bucurie
Și pe Dumnezeu Îl preamărim,
Căci toate darurile sfinte
De la El le primim.
79
Slavă Tatălui din ceruri,
Slavă Fiului preaiubit,
Slavă Duhului Sfânt,
Treimii celei de o ființă.
80
Treimea cea Sfântă și veșnică
O lăudăm cu glas smerit,
Pe Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt,
Un singur Dumnezeu preamărit.
81
Sfinții din toate popoarele
Au mărturisit același Domn,
Pe Iisus Hristos, Mântuitorul,
Și au urmat al Său cuvânt.
82
Unii în pustie s-au nevoit,
Alții în lume au slujit,
Dar toți pe Dumnezeu cel Sfânt
Cu inimă L-au preamărit.
83
Unii au fost împărați și regi,
Dar au rămas smeriți înaintea Ta,
Alții au fost oameni simpli,
Dar bogați în credință.
84
Unii au fost păstori de turme,
Alții au fost învățători,
Dar toți au devenit lumină
Prin harul Domnului Hristos.
85
Unele Sfinte au fost mame,
Altele fecioare curate,
Și toate au slujit lui Dumnezeu
Cu dragoste și credință.
86
Mucenițe și Cuvioase,
Femei cu suflet luminat,
Au rămas în credință tare
Și pe Hristos L-au mărturisit.
87
Sfinte femei, mame și fecioare,
Care pe Domnul L-ați iubit,
Rugați-vă pentru familii
Și pentru omul rătăcit.
88
Sfinții Părinți și Dascăli,
Credința ne-ați păstrat-o curată,
Prin cuvânt și prin viață sfântă
Ați apărat dreapta învățătură.
89
Sfinții Ierarhi ai Bisericii,
Păstori ai turmei lui Hristos,
Ați învățat poporul credința
Și drumul cel luminos.
90
Cu dragoste ați slujit Bisericii,
Cu rugăciune și smerenie,
Păstrând învățătura cea dreaptă
În adevăr și iubire.
91
Sfinte Nicolae, Părinte,
Pildă de milă ai fost,
Prin iubirea față de aproapele
Ai slujit lui Iisus Hristos.
92
Sfinte Gheorghe, Purtătorule de biruință,
Cu credință ai mărturisit,
Și pentru Numele lui Hristos
Până la moarte ai pătimit.
93
Sfinte Dimitrie, Mucenice,
Cu tărie ai mărturisit
Pe Hristos, Mântuitorul,
Și credința ți-ai păzit.
94
Sfinte Mina, Mucenice,
Cu inimă neînfricată,
Ai mărturisit pe Hristos
În lumea cea tulburată.
95
Sfinte Pantelimon, doctor fără de arginți,
Ai slujit celor bolnavi,
Iar pentru credința în Hristos
Ai răbdat chinuri și ocări.
96
Sfinte Ioane Botezătorule,
Prooroc și Înaintemergător,
Ai pregătit calea Domnului
Și ai fost mare mărturisitor.
97
Ai chemat lumea la pocăință,
La întoarcerea către Dumnezeu,
Și ai arătat spre Hristos,
Mielul lui Dumnezeu.
98
Sfinții Prooroci ai Domnului
Au vestit voia lui Dumnezeu
Și au chemat poporul mereu
La pocăință și credință.
99
Prin glasul lor Dumnezeu
A chemat oamenii la dreptate,
La credință și ascultare,
La întoarcerea din păcate.
100
O, Sfinți ai Vechiului Legământ,
Care pe Domnul L-ați slujit,
Rămâneți pentru noi pilde
Ale credinței fără sfârșit.
101
Avraam a crezut în Dumnezeu
Și a mers pe calea credinței,
Punându-și nădejdea în Domnul
În toate zilele vieții.
102
Moise a primit Legea sfântă
Și poporul l-a călăuzit,
Prin pustiu și încercări,
Spre pământul făgăduit.
103
Ilie, Proorocul cel sfânt,
Cu râvnă pe Domnul L-a slujit
Și împotriva idolatriei
Cu tărie s-a împotrivit.
104
Daniel în groapa leilor
Nu și-a pierdut credința sa,
Ci s-a rugat lui Dumnezeu
Și Domnul l-a păzit.
105
Tinerii cei trei în cuptor
Au rămas credincioși lui Dumnezeu,
Nu s-au închinat idolului,
Ci au nădăjduit în Domnul.
106
O, Sfinți din vremurile vechi,
Păstrători ai credinței sfinte,
Învățați-ne să fim statornici
În al Domnului cuvânt.
107
Când lumea ne îndeamnă la rău,
Să alegem calea cea dreaptă
Și să păstrăm în inima noastră
Credința curată și înțeleaptă.
108
Să nu ne închinăm idolilor,
Nici lucrurilor trecătoare,
Ci numai lui Dumnezeu cel Sfânt,
Creatorul tuturor.
109
Să nu schimbăm adevărul
Pentru plăceri și slavă deșartă,
Ci să păstrăm Evanghelia
Ca pe o comoară neprețuită.
110
Sfinții au păzit credința
În vremuri bune și în rele
Și au rămas cu Dumnezeu
Prin toate încercările grele.
111
O, Doamne, dă-ne înțelepciune
Să deosebim binele de rău
Și să urmăm Cuvântul Tău
În fiecare zi a vieții.
112
Dă-ne inimă iubitoare
Și minte luminată,
Să nu judecăm pe aproapele,
Ci să-l ajutăm cu bunătate.
113
Să ne rugăm pentru vrăjmași,
Așa cum Tu ne-ai învățat,
Și să iertăm din inimă
Pe cel ce ne-a supărat.
114
Sfinții au iertat adesea
Pe cei ce i-au prigonit,
Căci iubirea lui Hristos
În inimile lor a locuit.
115
Aceasta este calea sfântă
A iubirii adevărate:
Să biruim ura și mânia
Prin pace și bunătate.
116
Când suntem loviți de necazuri,
Să nu cădem în deznădejde,
Ci să cerem ajutor Domnului
Cu credință și cu nădejde.
117
Când sufletul este întristat
Și ochii varsă lacrimi grele,
Hristos rămâne lângă noi
În toate clipele acelea.
118
Sfinții au trecut prin durere,
Dar nu au fost părăsiți,
Căci Dumnezeu i-a întărit
Și i-a păzit până la sfârșit.
119
O, Doamne, fii cu noi mereu
În bucurie și-n necaz
Și luminează-ne cărarea
În fiecare nou popas.
120
Să mergem după Tine, Doamne,
Pe calea Crucii Tale sfinte
Și să păstrăm în suflet
Al Tău dumnezeiesc Cuvânt.
121
Când dimineața se arată,
Să-Ți mulțumim pentru lumină,
Iar când se lasă seara,
Să ne rugăm cu inimă senină.
122
Pentru pâinea de fiecare zi
Îți mulțumim, Dumnezeule,
Pentru familie și prieteni,
Pentru toate darurile Tale.
123
Pentru cei care ne iubesc
Și pentru cei care ne rănesc,
Îți cerem pace și iertare
Și puterea de a-i iubi.
124
Sfinții ne învață rugăciunea
Ca pe un drum către Dumnezeu
Și ne îndeamnă la smerenie
În fiecare ceas.
125
Rugăciunea este ridicarea
Inimii către Dumnezeu,
Cu credință și smerenie,
Cu nădejde în mila Sa.
126
Când ne rugăm în taină,
Domnul vede inima noastră
Și ne cheamă la pocăință
Pe calea cea luminoasă.
127
O, Sfinți ai rugăciunii,
Voi care ați privegheat,
Învățați-ne să-L căutăm
Pe Domnul cel adevărat.
128
Să nu căutăm semne deșarte
Nici slava lumii trecătoare,
Ci să avem credință vie
Și dragoste lucrătoare.
129
Hristos este Calea noastră,
Adevărul și Viața Sa;
În El găsim nădejdea
Și pacea inimii noastre.
130
Așa au trăit și Sfinții
În credință și iubire
Și-au mers către Împărăție
Prin rugăciune și smerenie.
131
Sfinților Apostoli, rugați-vă
Pentru cei ce cred în Hristos,
Ca Evanghelia să rămână
În sufletele noastre roditoare.
132
Sfinților Mucenici, rugați-vă
Pentru cei aflați în încercare,
Ca Domnul să le dea putere
Și pace în orice stare.
133
Sfinților Cuvioși, rugați-vă
Pentru cei ce se nevoiesc,
Ca Dumnezeu să le dăruiască
Putere spre pocăință.
134
Sfinților Ierarhi, rugați-vă
Pentru Biserica lui Hristos,
Ca să păstreze adevărul
Și să-l vestească luminos.
135
Sfinților Prooroci, rugați-vă
Pentru cei care caută lumină,
Ca Domnul să le arate calea
Și să-i călăuzească spre credință.
136
Sfinților Mărturisitori,
Voi care adevărul ați păstrat,
Ajutați-ne prin rugăciune
Să fim statornici în credință.
137
Sfinților Drepți și Patriarhi,
Care în Domnul ați nădăjduit,
Rugați-vă pentru noi
Ca să rămânem neclintiți.
138
Sfinților din toate țările,
Din neamuri și din veacuri multe,
O singură credință ați mărturisit:
Pe Hristos, Domnul cel veșnic.
139
Din Răsărit și din Apus,
Din miazănoapte și miazăzi,
Toți Sfinții lui Dumnezeu
Pe Hristos Îl laudă.
140
În cer nu este dezbinare,
Ci laudă și pace sfântă,
Iar ceata Sfinților cu îngerii
Lui Dumnezeu Îi cântă.
141
O, Doamne, unește inimile
Celora ce Te mărturisesc,
Ca ura să se stingă din lume
Și oamenii să se iubească.
142
Să fie pace între popoare
Și milă între oameni,
Să înceteze ura și războiul
Și să domnească pacea.
143
Pentru cei ce suferă în lume
Ridicăm rugăciune către Tine:
Dă-le putere și mângâiere
Și zile mai senine.
144
Pentru copii ne rugăm
Să crească în adevăr și pace,
Să cunoască iubirea Ta
Și binele să-l săvârșească.
145
Pentru tineri ne rugăm
Să nu se piardă în ispite,
Ci să găsească drumul sfânt
Și inimile lor să fie curate.
146
Pentru părinți ne rugăm
Să aibă răbdare și iubire,
Să-și crească pruncii în credință
Cu pace și bunăvoire.
147
Pentru bătrânii încercați
Dă-le, Doamne, mângâiere
Și fă-le anii vieții
Plini de pace și putere.
148
Pentru cei singuri ne rugăm
Să simtă iubirea Ta cea mare
Și să găsească oameni buni
În vremea lor de încercare.
149
Pentru cei fără adăpost
Dă-le, Doamne, loc și pâine
Și trimite oameni milostivi
Să-i ajute azi și mâine.
150
Pentru cei flămânzi și goi
Dă-ne nouă milă sfântă,
Ca să împărțim cu dânșii
Din ceea ce Tu ne-ai dat.
151
Sfinții au slujit săracilor
Și celor aflați în nevoi,
Arătând iubirea lui Hristos
Prin fapte de milostenie.
152
Nu doar cu vorbe au iubit,
Ci prin fapte de iubire,
Și au făcut din viața lor
O slujire către Dumnezeu.
153
O, Doamne, învață-ne și pe noi
Să facem bine fără laudă,
Să nu căutăm răsplată omenească,
Ci să slujim cu inimă curată.
154
Când facem bine celui slab,
Să nu trâmbițăm în lume,
Ci să păstrăm smerenia
Și să slăvim al Tău Nume.
155
Sfinții au fost smeriți,
Deși au fost mari înaintea Ta,
Căci au știut că orice dar
Vine de la Dumnezeu.
156
Nimic nu este al nostru
Fără binecuvântarea Ta:
Viața, iubirea și lumina
Sunt daruri de la Dumnezeu.
157
De aceea Te lăudăm
Și Îți mulțumim mereu
Pentru toate câte ne dai,
Bunule Dumnezeu.
158
Slavă Ție pentru Sfinți,
Pentru viața lor curată,
Pentru jertfa mărturisirii
Și pentru credința adevărată.
159
Slavă Ție pentru Apostoli,
Pentru propovăduirea lor,
Pentru Evanghelia vestită
În lume și între popoare.
160
Slavă Ție pentru Mucenici,
Pentru mărturia lor sfântă,
Pentru credința statornică
Și dragostea lor neînfrântă.
161
Slavă Ție pentru Cuvioși,
Pentru post și priveghere,
Pentru lacrimile rugăciunii
Și pentru sfânta lor tăcere.
162
Slavă Ție pentru Ierarhi,
Pentru învățătura curată,
Pentru păstorirea Bisericii
Și pentru slujirea lor smerită.
163
Slavă Ție pentru Sfintele Femei,
Pentru mamele credincioase,
Pentru fecioarele curate
Și pentru toate Sfintele Tale.
164
Slavă Ție pentru Drepți,
Pentru toți cei ce Te-au iubit,
Pentru cei ce prin viața lor
Pe Tine Te-au mărturisit.
165
Slavă Ție, Dumnezeule,
Pentru ceata Sfinților Tăi,
Care ne arată calea
Spre Împărăția Ta cea sfântă.
166
O, Sfinți ai lui Dumnezeu,
Stele ale Bisericii,
Rămâneți pentru noi pilde
Ale credinței și iubirii.
167
Nu prin voi înșivă străluciți,
Ci prin harul lui Hristos,
Ca luna ce primește lumină
De la soarele luminos.
168
Așa și Sfinții în Biserică
Arată către Hristos mereu
Și prin viața lor ne cheamă
Să ne apropiem de Dumnezeu.
169
O, Hristoase, Soarele dreptății,
Lumina sufletelor noastre,
Alungă întunericul păcatului
Și fă inimile curate.
170
Curăță-ne de răutate,
De mândrie și de ură,
Și pune în noi iubire,
Pace, răbdare și măsură.
171
Sfinții au fugit de mândrie
Și au căutat smerenia,
Știind că înaintea Ta
Smerenia este calea.
172
Cine se smerește înaintea Ta
Primește har și mângâiere,
Iar cel ce se înalță singur
Se poate pierde în mândrie.
173
Învață-ne să fim smeriți
Și să nu ne lăudăm,
Ci pentru orice lucru bun
Lui Dumnezeu să-I mulțumim.
174
Când primim cinste de la oameni
Să nu ne înălțăm cu ea,
Ci să ne aducem aminte
Că tot darul vine de la Tine.
175
Sfinții au fugit de slava
Care vine de la oameni
Și au căutat mai presus
Împărăția lui Dumnezeu.
176
O, Doamne, fă-ne curați
În cuget, în faptă și-n cuvânt,
Ca să fim mărturisitori
Ai iubirii pe acest pământ.
177
Să nu mințim pe aproapele,
Să nu furăm și să nu rănim,
Ci poruncile Tale sfinte
Cu inimă să le păzim.
178
Să cinstim pe tatăl și pe mama,
Să iubim familia noastră
Și să păstrăm pacea în casă
Prin dragostea cea creștinească.
179
Să fim credincioși în iubire
Și curați în gând și faptă,
Ca viața noastră întreagă
Să fie către Tine îndreptată.
180
Sfinții sunt pilde pentru noi
În virtuțile creștinești,
Prin viața lor ne luminează
Și ne îndeamnă spre sfințenie.
181
Sfinte Ioane Gură de Aur,
Dascăl al cuvântului sfânt,
Ai învățat poporul credința
Și milostenia pe pământ.
182
Sfinte Vasile cel Mare,
Părinte iubitor și blând,
Ai slujit celor săraci
Cu inimă și cuget curat.
183
Sfinte Grigorie Teologul,
Ai apărat credința curată
Și ai vestit taina Treimii
Cu inimă luminată.
184
Sfinte Atanasie cel Mare,
Stâlp al credinței ai fost,
Apărând adevărul despre
Domnul nostru Iisus Hristos.
185
Sfinte Maxim Mărturisitorul,
Cu răbdare ai mărturisit
Adevărul credinței Bisericii
Și pentru el ai pătimit.
186
Sfinte Ioane de la Rila,
Pildă de nevoință ai fost,
În liniștea pustiei căutând
Pe Domnul Iisus Hristos.
187
Sfinte Serafim de Sarov,
Cu blândețe ai mărturisit
Lucrarea Duhului Sfânt
În viața omului smerit.
188
Sfinte Paisie cel Mare,
Părinte al pustiei sfinte,
Ai rămas în rugăciune
Și în iubirea cea fierbinte.
189
Sfinților Părinți ai pustiei,
Nevoitori și rugători,
Rugați-vă pentru noi,
Cei slabi și păcătoși.
190
Ați trăit în peșteri și pustie,
În post și priveghere,
Și ați căutat pe Domnul
Cu inimă plină de putere.
191
Ați învățat tăcerea sfântă
Și rugăciunea neîncetată,
Ca mintea să se întoarcă
Spre Dumnezeu cu inimă curată.
192
Sfinții Mucenici ai lumii,
Din Răsărit și din Apus,
Ați mărturisit cu tărie
Pe Domnul nostru Iisus.
193
Din vechile cetăți și sate,
Din țări și neamuri felurite,
Ați purtat aceeași credință
Și nădejde în cele sfinte.
194
Numele unora sunt cunoscute
De Biserica lui Dumnezeu,
Iar alții numai de Tine,
Doamne, sunt cunoscuți.
195
Și pentru Sfinții necunoscuți
Îți mulțumim, Dumnezeule,
Pentru toți cei ce Te-au iubit
În taina vieții lor smerite.
196
Pentru cei care au făcut bine
Fără să fie cunoscuți,
Pentru cei ce-au slujit în taină
Și au rămas smeriți.
197
Tu singur le cunoști viața
Și inimile lor curate;
Primește-i în lumina Ta,
După voia Ta cea dreaptă.
198
O, Doamne, numără-ne pașii
Pe calea pocăinței,
Și dă-ne putere să alegem
Calea cea dreaptă a credinței.
199
Să ajungem la sfârșitul vieții
Cu sufletul împăcat,
Rămânând până la sfârșit
În credința ce ne-ai dat.
200
Când va veni ceasul plecării,
Nu ne lăsa fără de Tine,
Ci primește-ne cu milă
În lumina Ta cea veșnică.
201
Nu pentru faptele noastre
Ne punem nădejdea în noi,
Ci în mila Ta cea mare
Și în iubirea Ta pentru noi.
202
Sfinții au nădăjduit în Tine
Până în ultima lor clipă
Și au păstrat credința vie
În inima lor neclintită.
203
Dă-ne și nouă aceeași pace
În ceasul încercării grele,
Ca să privim către Tine
Și să nu ne pierdem nădejdea.
204
O, Hristoase, Mântuitorule,
Tu ești nădejdea tuturor,
Primește rugăciunea noastră
Și fii al nostru ajutor.
205
Când ne ridicăm din cădere,
Să nu uităm mila Ta,
Ci să mergem iar înainte
Pe calea cea adevărată.
206
Pocăința este întoarcerea
Din întuneric spre lumină,
Din păcat către Dumnezeu,
Cu inimă sinceră și smerită.
207
Sfinții au plâns pentru păcate
Și au căutat curățirea,
Nu pentru lauda oamenilor,
Ci pentru apropierea de Dumnezeu.
208
Învață-ne, Doamne, pocăința
Și lacrima cea curată,
Ca inima să se întoarcă
Spre iubirea Ta adevărată.
209
Să nu rămânem în păcat
Nici în nepăsare rece,
Ci să ne ridicăm mereu
Prin mila Ta, când cădem.
210
O, Sfinți, purtați rugăciunea
Noastră înaintea Domnului
Și cereți pentru noi lumină
Pe calea adevărului.
211
Căci suntem slabi și trecători
Și adesea ne clătinăm,
Dar cu ajutorul lui Hristos
Putem din nou să ne ridicăm.
212
Să nu ne pierdem nădejdea
Când sufletul este încercat,
Căci Dumnezeu este aproape
De omul cel întristat.
213
El vede lacrima ascunsă
Și suspinul nerostit
Și poate ridica din nou
Pe omul care a căzut.
214
Sfinții ne dau mărturie
Că harul poate întări
Pe omul slab și păcătos
Și-l poate către Domnul călăuzi.
215
O, Hristoase, dă-ne harul
Să trăim în adevăr
Și să păstrăm în noi iubirea
Ca pe un sfânt și viu tezaur.
216
Să nu uităm că Evanghelia
Este vestea mântuirii
Și să o păstrăm în inimă
Cu puterea iubirii.
217
Cuvântul Tău să fie pâine
Pentru sufletul flămând
Și apă vie pentru omul
Care Te caută plângând.
218
Fericit este omul
Care ascultă Cuvântul Tău
Și îl împlinește cu iubire
În viața sa, Dumnezeule.
219
Apostolii au mers prin lume
Și au vestit Evanghelia,
Iar noi primim astăzi vestea
Prin Biserica Ta cea sfântă.
220
Sfinții au păstrat comoara
Și ne-au dat-o mai departe,
Ca lumina lui Hristos
Să nu se stingă niciodată.
221
Din generație în generație
Credința sfântă s-a transmis
Prin rugăciune și prin viață
Și prin mărturisirea lui Hristos.
222
Biserica este casa
În care Domnul este slăvit,
Iar poporul credincios
Se roagă Celui răstignit.
223
În sfintele locașuri cântăm
Cu glas și inimă smerită
Și aducem lui Dumnezeu
Lauda noastră cea curată.
224
Cântările bisericești răsună
Ca o rugăciune către cer,
Iar inimile se ridică
Spre Domnul nostru Dumnezeu.
225
Cu strană, tămâie și rugăciune
Lăudăm pe Dumnezeu cel Sfânt,
Iar glasul Sfinților ne cheamă
Spre cer și spre al Său Cuvânt.
226
O, Hristoase, primește cântarea
Pe care Ți-o aducem smerit
Și fă din inimile noastre
Loc al rugăciunii curate.
227
Să cântăm cu bucurie
Nu pentru slava oamenilor,
Ci pentru Dumnezeu cel Sfânt
Și pentru iubirea Lui.
228
Sfinții cântă în Împărăție
Împreună cu îngerii sfinți,
Iar noi pe pământ ne rugăm
Cu sufletele către cer.
229
O, ceată sfântă și măreață
A celor care L-au iubit,
Rugați-vă lui Dumnezeu
Pentru poporul Său smerit.
230
Când vine vremea de ispită
Să ne amintim de Sfinți,
De cei ce-au rămas statornici
Cu ochii ridicați spre cer.
231
Când lumea ne promite slavă
Să nu uităm de Dumnezeu,
Căci toate cele pământești
Trec ca un vis.
232
Când bogăția ne îndeamnă
Să uităm de cel sărac,
Să ne amintim de Sfinții
Care au împărțit cu milă.
233
Când mândria ne cuprinde,
Să privim la cei smeriți,
La Cuvioșii care-n taină
Au fost credincioși lui Hristos.
234
Când mânia ne aprinde,
Să ne amintim de Hristos,
Care ne cheamă la iubire
Și la un suflet luminos.
235
Când ura ne îndeamnă
Să răspundem cu răzbunare,
Să alegem calea Sfinților,
A iertării și iubirii.
236
Când tristețea ne apasă,
Să ridicăm ochii spre cer
Și să cerem de la Domnul
Mângâiere și putere.
237
Când singurătatea ne cuprinde,
Să știm că Domnul este aproape
Și că rugăciunea ne unește
Cu Biserica Sa.
238
O, Doamne, fă-ne vrednici
De numele de creștini,
Nu doar prin vorbe frumoase,
Ci prin fapte și credință.
239
Să fim lumină pentru oameni
Fără mândrie și fățărnicie,
Și prin viața noastră simplă
Să vestim a Ta Împărăție.
240
Sfinții n-au căutat puterea,
Ci au căutat voia Ta
Și și-au pus întreaga viață
În mâna lui Dumnezeu.
241
De aceea au fost biruitori,
Nu prin arme sau putere,
Ci prin credință și iubire,
Prin răbdare și smerenie.
242
Mucenicii au biruit
Prin credința în Hristos
Și au rămas în adevăr
Cu sufletul curajos.
243
Cuvioșii au biruit
Prin post și rugăciune
Și și-au făcut din viață
O jertfă de slujire.
244
Apostolii au biruit
Prin vestirea Evangheliei
Și au dus până la margini
Vestea mântuirii.
245
Ierarhii au slujit
Prin învățătură și iubire,
Păstrând credința Bisericii
Cu dragoste și smerenie.
246
Fecioarele au mărturisit
Credința prin viață curată
Și au păstrat în inimă
Nădejdea în Dumnezeu.
247
Drepții au slujit Domnului
Prin viața lor smerită
Și au mers către Dumnezeu
Pe calea cea sfințită.
248
Toți Sfinții au mărturisit
Că Dumnezeu este iubire
Și că viața în Hristos
Este adevărata împlinire.
249
O, Sfinți ai lui Dumnezeu,
Rugați-vă pentru noi
Și îndrumați-ne prin pilda voastră
Spre Hristos, Domnul nostru.
250
Când vom ajunge înaintea
Porții veșniciei sfinte,
Să avem în inimă credință
Și dragostea lui Hristos.
251
Să nu ne fie teamă atunci,
Ci să nădăjduim în Domnul,
Căci El este Viața noastră
Și al nostru Mântuitor.
252
Moartea nu este ultimul cuvânt
Pentru cei ce cred în Hristos,
Ci nădejdea învierii
Prin Domnul cel luminos.
253
Hristos a înviat din morți
Și moartea a biruit,
De aceea cântăm cu bucurie:
„Hristos a înviat!”
254
O, Sfinților Mucenici,
Ați mers spre Hristos cu credință
Și ați primit cununa vieții
Ca dar al Domnului.
255
În Împărăția lui Dumnezeu
Nu mai este moarte și durere,
Ci viață, pace și lumină
În comuniune cu Dumnezeu.
256
Acolo Sfinții se bucură
În lumina lui Hristos
Și laudă pe Dumnezeu
Cu glasul lor cel luminos.
257
Acolo nu mai este plâns,
Nici suferință, nici durere,
Ci pacea lui Dumnezeu
Și veșnică mângâiere.
258
Acolo nădejdea se împlinește,
Iar credința vede pe Domnul,
Și dragostea rămâne veșnic
În Împărăția lui Dumnezeu.
259
O, Doamne, du-ne spre Împărăție
Pe calea cea îngustă și sfântă
Și fă ca viața noastră întreagă
Să fie o rugăciune.
260
Pentru aceasta Te lăudăm,
Pentru aceasta ne rugăm
Și împreună cu toți Sfinții
Numele Tău Îl înălțăm.
261
Slavă Ție, Doamne Sfinte,
Pentru toate câte ne-ai dat,
Pentru Cruce și Înviere
Și pentru harul Tău bogat.
262
Slavă Ție pentru Apostoli,
Pentru Sfinții Mucenici,
Pentru Cuvioși și Ierarhi
Și pentru toți Sfinții Tăi.
263
Slavă Ție pentru Maica
Domnului nostru Iisus,
Pentru ascultarea ei sfântă
Și pentru Fiul ei, Iisus.
264
Slavă Ție pentru îngeri,
Pentru cetele cerești,
Care împreună cu Sfinții
Neîncetat Te preamăresc.
265
Slavă Ție pentru Biserică,
Pentru credința ce ne-ai dat,
Pentru Sfântul Tău Cuvânt
Și pentru harul revărsat.
266
Slavă Ție pentru viață,
Pentru fiecare răsărit,
Pentru fiecare zi primită
Și pentru tot ce ne-ai dăruit.
267
Slavă Ție pentru iubire,
Pentru familie și prieteni,
Pentru cei care ne ajută
Și pentru cei ce ne învață.
268
Slavă Ție pentru iertare
Când ne întoarcem către Tine,
Pentru mila Ta cea mare
Care ne ridică spre bine.
269
Slavă Ție pentru nădejde
Când sufletul este încercat,
Căci nu ne părăsești niciodată
Când către Tine ne-am întors.
270
O, Sfinți ai tuturor veacurilor,
Primiți această cântare
Ca pe o floare smerită
Așezată înaintea Domnului.
271
Iar noi prin voi Îl lăudăm
Pe Dumnezeu cel Preasfânt,
Căci El v-a dat putere
Să rămâneți credincioși.
272
Voi ați fost făclii aprinse
În întunericul lumii
Și ați arătat către Hristos
Prin viața și credința voastră.
273
Fie ca pilda voastră sfântă
Să ne îndrepte către Domnul
Și să păstrăm în inimă
Credința, iubirea și adevărul.
274
Să nu uităm niciodată
Pe cei ce-au mărturisit
Pe Hristos înaintea lumii
Și pentru El au pătimit.
275
Să cinstim pe toți Sfinții
Cu dragoste și cu smerenie
Și să-I mulțumim lui Dumnezeu
Pentru a lor mărturie.
276
Să cinstim pe Mucenici
Pentru răbdarea lor cea mare,
Pe Apostoli pentru vestire
Și pe Cuvioși pentru rugăciune.
277
Pe Ierarhi pentru învățătură,
Pe Drepți pentru credință,
Pe Sfintele Femei pentru virtute
Și pe toți pentru mărturisire.
278
Dar mai presus de toți Sfinții
Pe Dumnezeu Îl preamărim,
Căci El este izvorul sfințeniei
Și Lui Îi mulțumim.
279
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
Primește rugăciunea noastră
Și fă-ne părtași cu Sfinții
La Împărăția Ta cerească.
280
Păzește Biserica Ta
Și poporul Tău credincios
Și dă-ne pace pe pământ
Prin iubirea Ta, Hristoase.
281
Păzește pe cei ce Te caută
Și pe cei care Te-au uitat
Și cheamă-i cu iubire
La adevărul Tău curat.
282
Păzește familiile noastre
Și casele celor credincioși,
Dă-le dragoste și pace
Și inimă bună.
283
Păzește-i pe cei în primejdii,
Pe cei ce plâng și sunt străini,
Și dă-le oameni cu iubire
Să-i ajute în nevoi.
284
Păzește-i pe cei prigoniți
Pentru credința lor în Tine
Și dă-le putere și răbdare
În zilele cele mai grele.
285
Păzește Biserica Ta
De ură și de dezbinare
Și dăruiește tuturor
Adevăr, iubire și iertare.
286
O, Hristoase, Lumina lumii,
În Tine ne punem nădejdea,
Cu Sfinții Tăi împreună
Îți înălțăm cântarea.
287
Apostoli, Mucenici și Cuvioși,
Ierarhi și Mărturisitori,
Fecioare, Drepți și toți Sfinții,
Rămâneți rugători pentru noi.
288
Toți Sfinții cunoscuți de oameni
Și cei știuți doar de Dumnezeu,
Într-o singură laudă sfântă
Slăviți pe Domnul împreună.
289
Din veac și până-n veac
Numele Domnului să fie lăudat,
Căci El este Dumnezeul nostru
Și veșnic este Împărat.
290
Cântarea noastră se ridică
Precum tămâia către cer
Și cerem de la Dumnezeu
Milă și pace în veci.
291
Să cânte cerul împreună
Cu Biserica de pe pământ
Și toți Sfinții să mărturisească
Al lui Dumnezeu Cuvânt.
292
Să cânte Apostolii sfinți,
Să cânte Mucenicii toți,
Să cânte Cuvioșii în lumină
Și toți cei credincioși lui Hristos.
293
Să cânte Îngerii din ceruri,
Să cânte toată zidirea,
Iar noi, cu inimă smerită,
Să lăudăm pe Dumnezeu.
294
Slavă Tatălui celui veșnic,
Slavă Fiului cel Înviat,
Slavă Duhului celui Sfânt,
Treimii celei de o ființă.
295
Acum și pururea și în vecii vecilor
Să fie slava lui Dumnezeu,
Prin rugăciunile Sfinților
Și prin mila Lui cea mare.
296
Hristoase, rămâi cu noi
În fiecare zi și noapte
Și prin rugăciunile Sfinților
Călăuzește-ne spre viață.
297
Primește, Doamne, cântarea
Scrisă cu inimă smerită,
În cinstea tuturor Sfinților
Și spre slava Ta cea sfântă.
298
O, Sfinți ai lui Dumnezeu,
Rugați-vă pentru noi mereu,
Ca împreună să-L slăvim
Pe Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
299
Hristoase, Mântuitorule,
Slavă Ție în vecii vecilor,
Cu toți Sfinții și Îngerii
Te lăudăm și Te slăvim.
300
Slavă Tatălui și Fiului
Și Sfântului Duh, Dumnezeu,
Acum și pururea și-n veci,
Amin, în vecii vecilor.
ULTIMA CRUCIADĂ DE LA BRAȘOV
Prolog — Clopotele din Tâmpa
Într-o toamnă pe care bătrânii aveau să o numească mai târziu „toamna cea fără sfârșit”, peste Brașov coborî o liniște neobișnuită.
Munții îl înconjurau din toate părțile, întunecați sub norii grei ai lui noiembrie. Tâmpa părea mai înaltă decât în orice alt an, iar zidurile cetății, ude de ploaie, străluceau în lumina rece a dimineții.
În Piața Sfatului, negustorii își deschideau prăvăliile, dar vorbeau în șoaptă.
La porțile cetății se adunau oameni veniți din satele din jur.
Unii aduceau saci cu grâu.
Alții aduceau lemne.
Alții își aduceau familiile.
Și toți spuneau același lucru:
— Vin.
Nimeni nu mai întreba cine.
Se știa.
O mare oaste otomană trecuse Dunărea și înainta spre inima Transilvaniei. Nu era prima dată când oamenii auzeau asemenea vești. Dar de această dată zvonurile vorbeau despre o armată uriașă, despre tunuri, despre călăreți și despre cetăți căzute una după alta.
Brașovul devenise una dintre ultimele mari cetăți care mai puteau opri înaintarea.
În Biserica Sfântul Nicolae, bătrânul mitropolit Serafim stătea înaintea icoanei Mântuitorului.
Avea peste șaptezeci de ani.
Părul îi era alb.
Mâinile îi tremurau.
Dar ochii îi erau limpezi.
În fața lui se afla un tânăr.
Îl chema Andrei.
Avea douăzeci și trei de ani și fusese fierar înainte de război.
Nu era cavaler.
Nu era boier.
Nu era conducător de oști.
Era doar un om din Brașov.
— Părinte, spuse el, au venit solii.
Bătrânul călugăr nu se întoarse.
— Știu.
— Spun că armata e aproape.
— Știu.
— Spun că trebuie să plecăm.
Serafim se întoarse încet.
— Și tu vrei să pleci?
Andrei coborî privirea.
— Nu.
— Atunci de ce ai venit?
Tânărul tăcu.
Apoi răspunse:
— Mi-e frică.
Bătrânul zâmbi trist.
— În sfârșit, ai spus adevărul.
Andrei îl privi surprins.
— Credeam că un creștin nu trebuie să se teamă.
— Ba da, fiule. Creștinul se teme. Curajul nu înseamnă să nu simți frica. Curajul înseamnă să nu lași frica să-ți hotărască faptele.
Afară, clopotul bisericii începu să bată.
O dată.
De două ori.
Apoi din nou.
Oamenii se opriră în stradă.
Clopotul nu suna pentru rugăciunea obișnuită.
Suna pentru primejdie.
Și atunci Brașovul înțelese.
Războiul venise.
---
Capitolul I — Cetatea
În zilele următoare, Brașovul se transformă.
Atelierele de fierărie lucrau zi și noapte.
Se reparau porți.
Se întăreau ziduri.
Se cărau pietre.
Se pregăteau provizii.
Femeile coseau haine pentru răniți.
Copiii duceau apă.
Bătrânii pregăteau bisericile.
Iar în fiecare dimineață, înainte ca oamenii să meargă la ziduri, se făcea rugăciune.
Nu se cerea moartea nimănui.
Nu se cerea răzbunare.
Se cerea putere.
Se cerea înțelepciune.
Se cerea ca oamenii nevinovați să fie cruțați.
Și mai ales se cerea ca frica să nu transforme inimile în pietre.
Conducătorul apărării era căpitanul Mihail Drăgan.
Avea patruzeci și opt de ani și luptase în multe bătălii.
Pe fața lui se vedeau două cicatrici.
Una îi tăia sprânceana.
Cealaltă îi cobora până aproape de obraz.
Dar ceea ce îl făcea respectat nu erau cicatricile.
Era faptul că nu își trimitea niciodată oamenii acolo unde el nu ar fi mers primul.
Într-o seară, Mihail se întâlni cu Andrei pe zid.
— Ai mai ținut sabia în mână? îl întrebă.
— Nu.
— Atunci ține-o.
Andrei o primi.
— E grea.
— Nu sabia e grea.
Mihail privi spre munți.
— Ceea ce urmează este greu.
Andrei privi și el.
La poalele Tâmpei se vedeau sute de lumini.
Apoi mii.
Tabăra armatei otomane se întindea în depărtare.
Ca o mare de foc.
— Câte sunt? întrebă Andrei.
— Destule.
— Putem să-i oprim?
Mihail tăcu.
— Nu știu.
Andrei se uită la el.
— Cum adică nu știi?
— Un conducător care spune că știe sigur viitorul este un mincinos sau un nebun.
— Atunci ce facem?
Mihail zâmbi.
— Ne facem datoria.
---
Capitolul II — Predica
A doua zi, mitropolitul Serafim ieși înaintea oamenilor.
În Piața Sfatului erau mii de brașoveni.
Țărani.
Negustori.
Meșteșugari.
Soldați.
Călugări.
Femei.
Copii.
Bătrâni.
Toți așteptau.
Serafim urcă treptele bisericii.
În mâna dreaptă ținea o cruce.
În stânga, o Evanghelie.
— Fraților, începu el, lumea ne va spune că această cetate trebuie apărată pentru că este bogată. Pentru că este importantă. Pentru că se află pe drumurile negustorilor.
Ridică Evanghelia.
— Dar noi știm că nici piatra, nici aurul, nici zidurile nu sunt veșnice.
Mulțimea tăcu.
— Cetatea adevărată este în inima omului.
Un copil începu să plângă.
Mama lui îl strânse la piept.
— Astăzi nu vă chem la ură. Nu vă chem să urâți un popor. Nu vă chem să urâți un om pentru limba lui, pentru locul în care s-a născut sau pentru credința lui. Dar vă chem să apărați ceea ce v-a fost încredințat.
Ridică crucea.
— Casele voastre.
Oamenii ascultau.
— Copiii voștri.
Tăcere.
— Bisericile voastre.
Și mai multă tăcere.
— Libertatea voastră de a vă ruga.
Atunci un bătrân din mulțime strigă:
— Amin!
Și glasul lui fu urmat de alte sute.
— Amin!
Serafim coborî crucea.
— Dacă va trebui să luptăm, luptați fără cruzime. Dacă veți cădea, cădeți fără blestem. Dacă veți birui, nu vă mândriți. Iar dacă veți întâlni un dușman rănit, amintiți-vă că înainte de a fi soldat este om.
Mulțimea rămase tăcută.
Apoi preotul adăugă:
— Cea mai mare victorie a creștinului nu este să-l distrugă pe celălalt. Este să nu-și piardă sufletul în timp ce își apără casa.
---
Capitolul III — Solul
În a treia zi veni un sol.
Purta haine otomane.
Era înalt și avea o barbă neagră.
Soldații îl escortară până în fața lui Mihail.
— Numele meu este Yusuf, spuse el.
Mihail îl privi.
— Și de ce ai venit?
— Cu un mesaj.
— Spune-l.
Yusuf desfăcu pergamentul.
— Conducătorul oștii cere predarea cetății. Dacă porțile se deschid, locuitorii vor fi cruțați.
Mihail îl privi lung.
— Și dacă nu?
Yusuf nu răspunse.
— Atunci spune-le oamenilor tăi că nu ne predăm.
Yusuf împături pergamentul.
Dar înainte să plece, privi spre Biserica Neagră.
— Este frumoasă.
Mihail îl surprinse.
— Ce?
— Biserica.
Căpitanul se uită și el.
— Da.
Yusuf oftă.
— Și noi avem locuri frumoase.
Mihail îl privi cu atenție.
— Atunci poate că există mai multe lucruri care ne aseamănă decât credem.
Yusuf zâmbi trist.
— Poate.
Apoi plecă.
În seara aceea, Mihail îi povesti lui Serafim despre întâlnire.
— Crezi că era un om rău? întrebă căpitanul.
Serafim clătină din cap.
— Nu știu.
— Era dușmanul nostru.
— Da.
— Și totuși...
— Un om poate fi adversarul tău fără să înceteze să fie om.
Mihail privi focul.
— Războiul complică toate lucrurile.
— Nu, fiule.
Serafim îl privi.
— Războiul le face simple. Oamenii sunt cei care le complică.
---
Capitolul IV — Prima noapte
Tunurile au început înainte de răsărit.
Primul bubuit zgudui ferestrele.
Al doilea făcu să cadă bucăți din zid.
Al treilea trezi întregul oraș.
Andrei se afla pe zid.
— Vin!
Strigătul trecu de la un soldat la altul.
Din întuneric se ridicară steagurile armatei otomane.
Mii de oameni înaintau.
Tobele băteau.
Caii alergau.
Scările erau ridicate.
Berbecii erau împinși înainte.
Mihail ridică sabia.
— Nu trageți până nu ajung aproape!
Andrei simțea că îi tremură mâinile.
— Părinte...
Lângă el se afla un călugăr bătrân.
— Da?
— Mi-e frică.
— Știu.
— Iar?
— Frica nu pleacă pentru că o mărturisești.
Călugărul îi puse mâna pe umăr.
— Dar poți să mergi înainte cu ea.
Primele scări loviră zidurile.
Atacatorii urcau.
Apărătorii respingeau.
Noaptea devenise foc.
Metalul lovea metalul.
Strigătele se amestecau cu rugăciunile.
Andrei ridică sabia pentru prima dată.
Un soldat ajunsese deasupra zidului.
Tânărul îngheță.
Ochii celor doi se întâlniră.
Pentru o clipă, totul dispăru.
Nu mai era cetate.
Nu mai era armată.
Erau doi oameni.
Apoi Mihail strigă:
— Andrei!
Tânărul se feri.
Soldatul fu împins înapoi de un alt apărător.
Andrei rămase nemișcat.
Mihail îl apucă de braț.
— Dacă eziți, vei muri.
— Nu vreau să omor.
— Nici eu.
Mihail privi spre câmpul de luptă.
— Dar uneori trebuie să oprești un om care încearcă să ucidă alți oameni.
Andrei înțelese.
Nu îi plăcea.
Dar înțelese.
---
Capitolul V — Iarna
Asediul dură săptămâni.
Apoi luni.
Zăpada acoperi munții.
Apa îngheță în găleți.
Grâul începu să se împuțineze.
În cetate, oamenii mâncau mai puțin.
Soldații dormeau câteva ore.
Copiii nu mai râdeau.
Dar clopotele continuau să bată.
În fiecare dimineață.
În fiecare seară.
Uneori doar o singură dată.
Dar băteau.
Într-o noapte, Andrei intră în biserică.
Acolo îl găsi pe Serafim.
Bătrânul stătea în genunchi.
— Părinte?
— Da.
— Credeți că Dumnezeu ne va salva?
Serafim rămase tăcut.
— Nu știu.
Andrei se încruntă.
— Toată lumea îmi spune „nu știu”.
Bătrânul zâmbi.
— Pentru că oamenii care te iubesc nu vor să-ți mintă.
— Dar atunci ce avem?
Serafim se ridică.
— Credința.
— Și dacă murim?
— Credința nu este o garanție că nu vei muri.
Andrei îl privi.
— Atunci ce este?
Serafim se apropie de icoană.
— Este puterea de a nu trăi ca și cum moartea ar fi singurul adevăr.
---
Capitolul VI — Femeia cu pâinea
Într-o dimineață, soldații descoperiră că pâinea nu mai ajungea.
Atunci o femeie pe nume Ana veni la comandant.
Avea patruzeci de ani.
Soțul ei murise în primul atac.
Avea doi copii.
— Câtă făină mai avem? întrebă ea.
— Pentru patru zile.
Ana privi spre depozit.
— Nu.
— Ce?
— Mai avem.
— Unde?
Femeia îi conduse într-o pivniță.
Acolo erau ascunși saci cu făină.
— De ce nu ai spus?
Ana îl privi.
— Pentru că mă temeam că soldații vor rămâne fără mâncare.
Mihail își scoase mănușa.
— Soțul tău a murit apărând zidurile.
— Știu.
— Și acum îți dai și mâncarea?
Ana răspunse:
— Nu dau mâncarea.
— Atunci?
— Dau ceea ce avem.
Mihail înțelese.
În acea seară, fiecare familie aduse ce putea.
O bucată de pâine.
Un sac de cartofi.
Un borcan cu miere.
Un pumn de nuci.
Oamenii își împărțiră proviziile.
Și astfel cetatea mai rezistă o lună.
---
Capitolul VII — Noaptea trădătorului
Dar nu toți erau curajoși.
Un om pe nume Pavel, negustor bogat, hotărî că cetatea trebuie predată.
Își pierduse averea.
Își pierduse casa de la marginea orașului.
Își pierduse fratele.
Într-o noapte, deschise o poartă secundară.
Dar înainte ca armata să poată intra, fiica lui îl văzu.
Avea doar paisprezece ani.
— Tată!
Pavel se întoarse.
— Du-te!
— Ce faci?
— Te rog!
— Vrei să-i lași să intre?
Pavel începu să plângă.
— Nu mai pot.
Fata se apropie.
— Dar ceilalți pot?
Pavel se prăbuși în genunchi.
— Nu știu ce să fac.
Fata îl îmbrățișă.
— Atunci vino cu mine.
Împreună merseră la paznici.
Pavel mărturisi.
Poarta fu întărită.
În dimineața următoare, Mihail îl aduse înaintea oamenilor.
Unii cereau moartea lui.
Dar Serafim interveni.
— Dreptatea trebuie făcută.
Apoi privi spre Pavel.
— Dar dreptatea fără milă poate deveni răzbunare.
Pavel fu întemnițat.
Nu ucis.
Mai târziu avea să devină unul dintre cei care reparau zidurile.
---
Capitolul VIII — Focul
Într-o noapte, tunurile otomane loviră depozitul principal.
Focul se răspândi.
Flăcările se ridicară deasupra caselor.
Oamenii alergară cu găleți.
Andrei intră în clădire.
— Ieși! strigă Mihail.
— Sunt oameni înăuntru!
— Andrei!
Tânărul intră.
Găsi doi copii.
Îi ridică.
Îi scoase afară.
Apoi se întoarse.
Într-un colț găsi un soldat rănit.
Nu purta uniforma apărătorilor.
Era un soldat otoman.
Andrei se opri.
Omul era aproape inconștient.
— Ajutor...
Andrei îl ridică.
Îl scoase și pe el.
Când Mihail îl văzu, întrebă:
— Cine este?
— Un rănit.
— De-al nostru?
Andrei clătină din cap.
Mihail privi soldatul.
Apoi spuse:
— Atunci este un om.
Soldatul fu dus la bolniță.
Acolo primi apă.
Pansamente.
Mâncare.
Când își reveni, întrebă:
— De ce?
Călugărul îi răspunse:
— Pentru că acesta este felul nostru de a ne purta cu omul rănit.
Soldatul privi icoana din cameră.
Nu spuse nimic.
---
Capitolul IX — Ultimul asalt
Primăvara veni.
Zăpada începu să se topească.
Dar odată cu primăvara veni și vestea:
Armata pregătea atacul final.
Mihail adună comandanții.
— Nu mai avem suficienți oameni.
— Câți?
— Prea puțini.
— Tunuri?
— Și mai puține.
— Provizii?
Mihail tăcu.
Toți înțeleseră.
În noaptea aceea, clopotele bătură pentru ultima dată.
Serafim ieși în mijlocul oamenilor.
— Mâine poate fi ultima zi pentru mulți dintre noi.
Nimeni nu răspunse.
— Nu vă promit că vom trăi.
Tăcere.
— Nu vă promit că vom birui.
Tăcere.
— Vă promit doar atât: cât timp veți rămâne împreună, cetatea nu va fi goală.
Andrei se uită la oameni.
Văzu soldați.
Femei.
Copii.
Bătrâni.
Preoți.
Negustori.
Fierari.
Țărani.
Toți stăteau împreună.
Atunci înțelese.
Brașovul nu era zidul.
Brașovul erau oamenii.
---
Capitolul X — Ultima zi
Dimineața începu cu ceață.
Apoi se auziră tobele.
Apoi cornurile.
Apoi strigătele.
Armata înainta.
Porțile fură lovite.
Tunurile trăgeau.
Zidurile se cutremurau.
O parte se prăbuși.
Soldații otomani pătrunseră în exteriorul cetății.
Mihail ridică sabia.
— Înapoi!
Andrei lupta lângă el.
Pentru prima dată, tânărul nu mai tremura.
Nu pentru că încetase să-i fie frică.
Ci pentru că frica nu mai era stăpână.
Oamenii se retrăgeau spre centrul cetății.
Apoi se întâmplă ceva neașteptat.
Dinspre munți se auzi un vuiet.
Mihail ridică privirea.
Deasupra pădurilor se ridicau steaguri.
Oastea aliată sosise.
În ultimele săptămâni, mesagerii trimiseseră cereri de ajutor în toate ținuturile.
Cavalerii dinspre apus veniseră.
Oameni din satele din jur veniseră.
Țărani înarmați.
Soldați.
Mercenari.
Și chiar câteva cete care nu mai speraseră că Brașovul poate rezista.
Armata otomană se găsi prinsă între cetate și întăririle venite din munți.
Bătălia deveni uriașă.
Seara, câmpul era acoperit de fum.
Apoi se făcu liniște.
Atacul se oprise.
Brașovul rezistase.
---
Capitolul XI — După luptă
Dimineața următoare, oamenii ieșiră din cetate.
Nu era nimeni care să danseze.
Nu era nimeni care să strige de bucurie.
Prea mulți muriseră.
Pe ziduri erau crăpături.
Casele erau arse.
Bisericile aveau ferestre sparte.
Piața era plină de moloz.
Andrei mergea printre ruine.
Îl găsi pe Mihail.
Căpitanul stătea lângă un zid.
— Am câștigat? întrebă Andrei.
Mihail îl privi.
— Nu știu.
Andrei zâmbi amar.
— Iar „nu știu”.
— Da.
Mihail se uită spre cimitir.
— În război, victoria este un cuvânt greu.
Serafim veni lângă ei.
În mâini ținea o cruce.
— Atunci ce facem acum? întrebă Andrei.
Bătrânul răspunse:
— Îngropăm morții.
— Și apoi?
— Reparăm casele.
— Și apoi?
— Ridicăm bisericile.
— Și apoi?
Serafim zâmbi.
— Ne amintim.
---
Capitolul XII — Yusuf
La câteva zile după retragerea armatei, un grup de prizonieri fu adus în cetate.
Printre ei se afla Yusuf.
Andrei îl recunoscu.
— Tu.
Yusuf zâmbi obosit.
— Eu.
— Ai fost la porți.
— Da.
— De ce ai venit?
Yusuf privi spre ruine.
— Pentru că am primit un ordin.
Andrei tăcu.
— Și acum?
Yusuf oftă.
— Acum am înțeles că oamenii din cetate nu sunt doar o poveste spusă de comandanți.
Andrei se uită la el.
— Ce vrei să spui?
— Ni s-a spus că aici sunt oameni care trebuie învinși.
Privi spre Biserica Sfântul Nicolae.
— Dar eu am văzut oameni.
Serafim se apropie.
— Și noi am văzut un om.
Yusuf îl privi.
— De ce mă tratați cu milă?
— Pentru că mila nu se acordă numai celor care o merită.
Yusuf coborî privirea.
— Atunci poate că Dumnezeu ne vede pe toți.
Serafim răspunse:
— Dumnezeu îi vede pe toți.
---
Capitolul XIII — Crucea
În anul următor, Brașovul începu să se ridice.
Casele fură reconstruite.
Zidurile reparate.
Fântânile curățate.
Bisericile restaurate.
În mijlocul orașului fu ridicată o cruce mare.
Pe ea nu era scris numele niciunui rege.
Nici numele unui general.
Nici numele vreunui erou.
Era scris doar:
„Aici au stat oameni care au ales să nu-și abandoneze credința, casa și aproapele.”
Andrei, care devenise între timp fierar al cetății, lucră la cruce.
Mihail îl privi.
— De ce atât de simplă?
— Pentru că nu vreau să uităm.
— Ce?
Andrei se opri.
— Că am fost aproape să pierdem totul.
— Și totuși n-am pierdut.
Andrei privi spre biserică.
— Am pierdut oameni.
Mihail tăcu.
— De aceea trebuie să ne amintim.
---
Epilog — Ultima Cruciadă
Mulți ani mai târziu, un copil îl întrebă pe bătrânul Andrei:
— Bunicule, de ce i se spune „Ultima Cruciadă”?
Andrei zâmbi.
Era bătrân.
Părul îi albise.
Mâinile îi erau deformate de fierărie.
Dar ochii îi erau aceiași.
— Pentru că oamenii au crezut că aceea a fost ultima mare luptă pentru cetate.
— Și a fost?
Andrei privi spre zidurile Brașovului.
— Nu.
— Atunci de ce?
Bătrânul se aplecă spre copil.
— Pentru că adevărata cruciadă nu s-a terminat niciodată.
Copilul se miră.
— Mai sunt războaie?
— Nu despre asta vorbesc.
Andrei făcu semnul crucii.
— Cea mai grea luptă este aceea din inima omului.
— Cu cine?
Bătrânul privi spre munți.
— Cu frica.
Apoi spre biserică.
— Cu ura.
Apoi spre oraș.
— Cu lăcomia.
Și, în cele din urmă, spre copil.
— Cu dorința de a crede că noi suntem întotdeauna buni și ceilalți întotdeauna răi.
Copilul tăcu.
Andrei continuă:
— Am văzut oameni murind pentru credință. Am văzut oameni ucigând pentru ordine. Am văzut oameni salvându-și dușmanii. Am văzut frica transformându-se în curaj și ura transformându-se în milă.
— Și cine a câștigat?
Bătrânul zâmbi.
— Cel care și-a păstrat sufletul.
În acel moment, clopotul bisericii începu să bată.
O dată.
De două ori.
De trei ori.
Sunetul se răspândi peste acoperișurile orașului.
Peste zidurile vechi.
Peste Tâmpa.
Peste mormintele celor căzuți.
Peste casele ridicate din nou.
Și peste oamenii care, după atâția ani, încă își aminteau.
Andrei închise ochii.
În mintea lui reveni imaginea acelei prime nopți.
Focul.
Tunurile.
Strigătele.
Zidurile.
Crucea.
Și glasul bătrânului Serafim:
„Cea mai mare victorie a creștinului nu este să-l distrugă pe celălalt. Este să nu-și piardă sufletul în timp ce își apără casa.”
Apoi clopotul bătu din nou.
Iar Brașovul tăcu.
Nu de frică.
Ci de recunoștință.
Pentru cei care plecaseră.
Pentru cei care rămăseseră.
Pentru credința păstrată.
Pentru casele reconstruite.
Pentru copiii care puteau din nou să râdă.
Și pentru pacea care venise după război.
De atunci, bătrânii spuneau copiilor:
„Nu vă amintiți doar cine a stat de partea voastră.
Amintiți-vă și cum v-ați purtat cu cel care a stat împotriva voastră.
Pentru că zidurile pot apăra un oraș.
Dar numai iubirea, credința și mila pot apăra sufletul.”
Și astfel, „Ultima Cruciadă de la Brașov” nu mai fu pomenită doar ca o bătălie.
Deveni o legendă.
Nu despre ură.
Nu despre răzbunare.
Ci despre o cetate care a fost la un pas de a cădea și despre oameni care au înțeles că apărarea credinței nu înseamnă pierderea omeniei.
Iar peste secole, când vântul cobora dinspre Tâmpa și trecea peste zidurile vechi, unii jurau că puteau auzi, printre frunzele pădurii, sunetul îndepărtat al unui clopot.
Un clopot care nu chema la război.
Ci la rugăciune.
Și poate că acesta era adevăratul sfârșit al ultimei cruciade:
Nu când sabia a fost pusă în teacă.
Nu când armatele au plecat.
Nu când zidurile au fost reparate.
Ci atunci când oamenii au învățat din nou să se roage pentru pace.
Sfârșit.
MIHAIL, SABIA CUVÂNTULUI
PROLOG — VEACUL ÎNTREBĂRILOR
Se spune că au existat vremuri în care lumea părea să fi uitat drumul către Dumnezeu.
Cetățile erau mari, bibliotecile pline, iar oamenii vorbeau despre înțelepciune în piețele publice. Se ridicau temple, școli și monumente. Filosofii discutau despre începutul lumii, despre suflet și despre moarte.
Dar, cu cât oamenii adunau mai multe răspunsuri, cu atât se nășteau mai multe întrebări.
În acele vremuri trăia un tânăr numit Mihail.
El crescuse lângă o veche mănăstire bizantină, înconjurată de munți.
Acolo învățase să citească.
Acolo învățase să se roage.
Acolo studiase Sfânta Scriptură.
Și tot acolo auzise pentru prima dată cuvintele bătrânului Andronic:
— Dacă vrei să aperi adevărul, trebuie mai întâi să-l cunoști.
Mihail studiase ani întregi.
Cunoștea istoria poporului ales, profețiile mesianice, viața Mântuitorului, parabolele, minunile, Patimile, Învierea și Înălțarea Domnului.
Cunoscuse viețile Apostolilor.
Cunoscuse istoria primilor creștini.
Cunoscuse mărturiile martirilor.
Și învățase despre credințele popoarelor pe care urma să le întâlnească.
Nu pentru a-i urî pe oameni.
Ci pentru a înțelege întrebările lor.
Într-o noapte, Mihail stătea înaintea icoanei lui Hristos.
Candela tremura.
Umbrele se mișcau pe zidurile vechi.
Mihail își plecă fruntea.
— Doamne, dacă Evanghelia Ta trebuie vestită până la marginile lumii, fă din mine un slujitor al ei.
Apoi adăugă:
— Și păzește-mă de mândrie.
Din acea noapte începu marea sa călătorie.
---
PARTEA I
DRUMUL
CAPITOLUL I — PLECAREA
În dimineața plecării, Mihail îmbrăcă o haină simplă.
Își puse Evanghelia în traistă.
Luă crucea de lemn primită de la Andronic.
Bătrânul îl aștepta la poarta mănăstirii.
— Unde vei merge?
— Până unde mă va purta Dumnezeu.
— Și ce vei face?
— Voi vorbi despre Hristos.
Andronic îl privi lung.
— Ai grijă.
— De ce?
— Pentru că cel care intră într-o cetate cu adevărul în mână poate fi primit cu bucurie sau cu furie.
— Nu mă tem.
— Să nu spui asta.
Mihail îl privi nedumerit.
— De ce?
— Pentru că omul care spune „nu mă tem” poate descoperi că încă nu a fost încercat. Mai bine spune: „Mă tem, dar nădăjduiesc în Dumnezeu.”
Mihail zâmbi.
— Atunci asta voi spune.
Bătrânul îl binecuvântă.
Clopotul bătu.
Porțile mănăstirii se deschiseră.
Mihail porni.
---
CAPITOLUL II — CETATEA CELOR O MIE DE ALTARE
După luni de călătorie, Mihail ajunse într-o cetate uriașă.
Acolo se întâlneau negustori și cărturari din toate ținuturile.
În cetate se găseau numeroase temple și școli religioase.
Într-o piață, Mihail observă oameni care discutau despre diferite concepții despre Dumnezeu, despre lume și despre sensul existenței.
Un bătrân îl întrebă:
— Cine ești?
— Un creștin.
— Și ce cauți aici?
— Adevărul lui Hristos vreau să-l mărturisesc.
— Crezi că religia ta este adevărată?
Mihail răspunse:
— Da.
Mulțimea începu să murmure.
— Atunci dovedește!
Mihail deschise Evanghelia.
— Nu voi dovedi credința prin forță. Vom cerceta.
Astfel începu prima mare confruntare.
---
CAPITOLUL III — PRIMA CETATE: ÎNTÂLNIREA CU O ALTĂ CREDINȚĂ
Mihail intră într-o școală unde se discutau concepții religioase foarte diferite de creștinism.
Învățații îl întrebau.
El răspundea.
Când nu înțelegea întrebarea, cerea explicații.
Când considera că o idee este greșită, o argumenta.
— Nu venim să vă rănim, spunea Mihail. Venim să cercetăm ceea ce crede fiecare.
Un filosof îl provocă:
— Și dacă descoperi că ai greșit?
Mihail răspunse:
— Atunci voi fi primul care va recunoaște.
Sala amuți.
Filosoful nu se așteptase la acel răspuns.
— Atunci nu ești un fanatic.
Mihail zâmbi.
— Un creștin trebuie să caute adevărul chiar și atunci când adevărul îl mustră.
---
CAPITOLUL IV — ZIDURILE MINCIUNII
În zilele următoare, Mihail începu să studieze sistemele religioase pe care le întâlnea.
Citea.
Asculta.
Întreba.
Apoi compara.
În mintea lui se forma o mare hartă a ideilor lumii.
El considera că unele învățături se contraziceau cu revelația creștină.
Dar nu voia să distrugă oamenii care le urmau.
Voia să le arate ceea ce credea el că este adevărul.
Într-o seară, Ioan, un tânăr cărturar care îl însoțea, îl întrebă:
— Crezi că toate aceste credințe vor dispărea?
Mihail privi spre cetate.
— Nu știu ce va face istoria.
— Dar tu ce vrei?
Mihail răspunse:
— Vreau ca minciuna să nu mai aibă putere asupra inimii omului.
— Și cum o vei distruge?
Mihail ridică Evanghelia.
— Prin lumină.
---
CAPITOLUL V — MAREA SALĂ A CELOR ȘAPTE ÎNVĂȚĂTURI
În cele din urmă, conducătorii cetății îi oferiră lui Mihail o provocare.
Într-o sală imensă se adunară șapte mari învățați.
Fiecare reprezenta o tradiție filosofică sau religioasă diferită.
În mijlocul sălii se afla un tron gol.
Pe peretele din spatele lui era scris:
„Cine cunoaște adevărul?”
Mihail păși înăuntru.
Primul învățat întrebă:
— Ești sigur că ai dreptate?
— Sunt convins de credința mea.
— Și noi suntem convinși de ale noastre.
— Atunci să cercetăm.
De dimineață până seara, întrebările se succedară.
Dumnezeu.
Omul.
Păcatul.
Moartea.
Mântuirea.
Rugăciunea.
Viața veșnică.
Hristos.
Crucea.
Învierea.
Mihail răspundea din Scriptură și din învățătura Bisericii.
Nu ridica vocea.
Nu insulta.
Nu râdea.
Cu cât ceilalți vorbeau mai tare, cu atât el vorbea mai liniștit.
La sfârșitul zilei, un bătrân filosof spuse:
— Nu ai distrus oamenii care stau în această sală.
Mihail răspunse:
— Nici nu am venit pentru asta.
— Atunci ce ai vrut să distrugi?
Mihail închise Evanghelia.
— Minciuna care îl împiedică pe om să caute adevărul.
---
CAPITOLUL VI — FURTUNA DE PE MARE
După dezbatere, Mihail plecă din cetate.
Se urcă pe o corabie.
În a treia noapte, o furtună cumplită se abătu asupra mării.
Cerul se întunecă.
Valurile loviră corabia.
Un catarg se rupse.
Marinarii strigau.
Mihail îi ajută.
Un tânăr marinar căzu pe punte.
Mihail îl ridică.
— Ține-te bine!
— Vom muri!
— Nu știu ce se va întâmpla. Dar cât timp suntem aici, facem tot ce putem.
Toți munciră.
În cele din urmă, furtuna trecu.
Când soarele răsări, marea devenise liniștită.
Căpitanul se apropie.
— Tu ai spus că Dumnezeu este cu noi.
— Da.
— Atunci de ce a îngăduit furtuna?
Mihail privi marea.
— Nu știu.
— Și totuși crezi?
— Da.
— De ce?
Mihail răspunse:
— Pentru că credința nu înseamnă că vom avea mereu o mare liniștită. Înseamnă că nu suntem singuri când vine furtuna.
---
CAPITOLUL VII — ORAȘUL ÎN CARE CREȘTINII ERAU PUȚINI
În următoarea cetate, Mihail găsi o mică comunitate creștină.
Erau puțini.
Aveau o biserică mică.
Clopotul era vechi.
Icoanele erau simple.
Dar oamenii se rugau.
Preotul cetății îi spuse:
— Suntem puțini.
Mihail răspunse:
— O lumânare este mică, dar poate lumina o cameră întreagă.
— Și dacă vântul o stinge?
— O aprindem din nou.
Mihail rămase acolo câteva săptămâni.
Îi învăță pe copii din Scriptură.
Vorbi oamenilor despre Evanghelie.
Îi îndemnă să nu răspundă urii prin ură.
— Dacă vreți ca oamenii să-L cunoască pe Hristos, începeți prin a trăi asemenea unor oameni care Îl cunosc.
---
CAPITOLUL VIII — CEA MAI GREA LUPTĂ
Într-o noapte, Mihail rămase singur.
Se uită la toate manuscrisele sale.
Își aminti de toate dezbaterile.
De toate drumurile.
De toate victoriile.
Și atunci o întrebare îl lovi:
„Nu ai început să te lauzi cu ceea ce ai făcut?”
Mihail închise ochii.
Pentru prima dată, înțelese că cea mai periculoasă armă împotriva credinței sale nu era o altă religie.
Era propria lui mândrie.
Îngenunche.
— Doamne, păzește-mă de mine însumi.
Atunci înțelese adevăratul sens al sabiei sale.
Nu era făcută să lovească oameni.
Era făcută să taie mândria.
---
CAPITOLUL IX — MAREA BIRUINȚĂ
Anii trecură.
Mihail deveni cunoscut în multe ținuturi.
În fiecare cetate apărea aceeași poveste:
un creștin tânăr, cu o Evanghelie în mână, care intra într-o sală plină de învățați și vorbea despre Hristos.
Nu toate cetățile îl ascultau.
Nu toți îl credeau.
Uneori era alungat.
Alteori era primit.
Uneori câștiga dezbateri.
Alteori era învins într-un argument.
Dar continua.
Într-o zi, după mulți ani, ajunse într-o cetate în care oamenii veniseră din toate părțile lumii.
Acolo avea să aibă loc ultima și cea mai mare dezbatere.
Mii de oameni umplură piața.
Mihail urcă pe trepte.
În mâna sa avea Evanghelia.
În spatele lui se ridica o cruce.
Un conducător al cetății întrebă:
— De ce ai venit?
Mihail răspunse:
— Pentru a mărturisi ceea ce am crezut toată viața.
— Și ce ai învățat după atâția ani?
Mihail privi mulțimea.
— Că lumea poate construi palate, poate ridica statui și poate inventa mii de răspunsuri. Dar omul continuă să întrebe: „Cine sunt? De ce exist? Ce este moartea? Există viață veșnică?”
Apoi ridică Evanghelia.
— Eu am găsit răspunsul în Hristos.
Piața deveni tăcută.
— Nu vă cer să mă credeți pentru că vă poruncesc. Vă cer să cercetați. Citiți Evanghelia. Cercetați viața lui Hristos. Cercetați mărturia Apostolilor. Cercetați istoria Bisericii. Și apoi hotărâți.
Un vânt puternic trecu prin piață.
Crucea din spatele lui Mihail rămase neclintită.
---
CAPITOLUL X — CÂND VECHILE IDEI ÎȘI PIERD PUTEREA
După acea zi, oamenii începură să cerceteze.
Unii descoperiră creștinismul.
Alții rămaseră în tradițiile lor.
Dar, în povestea lui Mihail, zidurile ideilor pe care el le considera false începură să se prăbușească.
Nu prin foc.
Nu prin sabie.
Ci prin întrebări.
Prin cărți.
Prin dezbateri.
Prin rugăciune.
Prin convertiri sincere.
Mihail privea toate acestea și spunea:
— Nu eu am biruit. Adevărul nu are nevoie de mine ca să fie adevăr.
Un tânăr îl întrebă:
— Atunci cine a biruit?
Mihail privi spre cruce.
— Hristos.
---
EPILOG — ÎMPĂRĂȚIA CUVÂNTULUI
Mihail îmbătrâni.
Părul îi deveni alb.
Pașii îi erau mai lenți.
Dar ochii îi păstrau aceeași lumină.
Într-o seară, se întoarse pentru ultima dată la mănăstirea copilăriei sale.
Bătrânul Andronic nu mai era.
Mormântul său se afla lângă biserică.
Mihail se opri înaintea lui.
— Părinte, m-am întors.
Vântul mișcă frunzele.
Mihail zâmbi.
Apoi intră în biserică.
În fața icoanei lui Hristos, aprinse o lumânare.
— Doamne, nu știu câte dintre cuvintele mele au rămas în inimile oamenilor. Dar știu că am încercat să nu ascund lumina pe care am primit-o.
Tăcu.
Clopotul începu să bată.
Un sunet adânc se răspândi peste munți.
Mihail privi crucea.
În acea clipă își aminti toate drumurile.
Marea.
Furtunile.
Cetățile.
Dezbaterile.
Prietenii.
Adversarii.
Oamenii care îl ascultaseră.
Oamenii care îl respinseseră.
Și înțelese ceva.
Nu câștigase o luptă împotriva unor popoare.
Câștigase o luptă împotriva fricii sale.
Și, prin cuvântul său, îi ajutase pe unii oameni să-L caute pe Dumnezeu.
Adevărata biruință nu fusese prăbușirea templelor.
Nu fusese distrugerea oamenilor.
Nu fusese cucerirea cetăților.
Fusese lumina aprinsă în suflete.
Iar pentru Mihail, acea lumină avea un singur nume:
HRISTOS.
De atunci, povestea lui a fost transmisă din generație în generație.
Se spunea că Mihail umblase prin lume cu o sabie.
Dar cei care îl cunoscuseră știau adevărul.
Sabia lui nu fusese făcută din fier.
Era Cuvântul.
Scutul lui era credința.
Armura lui era rugăciunea.
Puterea lui era adevărul.
Iar legea lui era:
„Mărturisește adevărul fără să urăști omul.”
Și astfel, în legenda lui Mihail, toate împărățiile lumii puteau să se ridice și să cadă, toate ideile puteau fi cercetate și contestate, toate cetățile puteau deveni ruine.
Dar crucea rămânea.
Evanghelia rămânea.
Credința creștină rămânea.
Iar Mihail, bătrânul mărturisitor, pleca din această lume cu un singur gând în inimă:
Hristos este începutul și sfârșitul căutării omului după Dumnezeu.
Love poems
Parting poems
Poems about nature
Spring poems
Poems dedicated to Mothers
Poems for children
About parental home
Poems for Dad
Poems about animals
Poems about death
Philosophical poem
Confessional poems
Sad poems
Motivational poems
Prose
Christmas carols
Funny poems
The patriotic poems
Poems March 8
Easter poems
New Year Poems
Diverse poems
Thoughts
Poems dedicated
Congratulations
Friendship poems
Poems in the same category
Capul de pod
- Kapa 1! Kapa 1! Kapa1! Recepție!
- Kapa 1, recepție!
Vocea robotică, gravă, cu inflexiuni metalice, îl smulge din starea aceea aproape dureroasă de repaus și apăsă pe butonul albastru din stânga sa.
- Pregătește-te de aselenizare în câteva minute! Ți-am trimis deja coordonatele!
Kapa 1 aruncă plictisit o privire pe monitorul central. Deasupra cifrelor apare și imaginea locației, o insulă minusculă în mijlocul Pacificului.
- Sunteți sigur că pot aseleniza acolo, recepție? întrebă el mirat.
- Da, îi răspunde vocea metalică scurt, ai să te convingi și singur, recepție!
Aflat într-o mișcare circulară de tatonare, Kapa 1 descoperă cum in***cenzure*** crește sub ochii săi în timp ce în difuzor reverberează un sunet ascuțit, emis, probabil, de un doispozitiv radioelectric de ghidare, aflat la sol.
- Confirm! anunță el prin stație. Zăresc mișcări suspecte de trupe în zonă! Recepție!
- Stai liniștit, sunt de-ai noștri! Întrerupem deocamdată comunicațiile cu nava!
Kapa 1 nu pare prea bucuros de reîntâlnirea cu pământenii, după experiența anterioară, petrecută cu ani în urmă, dar nu se lasă copleșit de emoții. Execută calm toate manevrele de asenelizare, aducând Hydra pe locul semnalizat de dispozitivul acustic. În paralel, activează sistemul automat de autoapărare și de protecție pentru orice eventualitate. Îl recunoaște pe K5, un contursian de generație mai veche, care nu-și ascunde bucuria de a-l revedea.
- Credeam că m-ați uitat pe planeta aceasta nenorocită! zice și-l îmbrățișează cu afecțiune. Sunt la curent cu ceea ce vreți să faceți, dragul meu K1!
- Atunci poate îmi spui și mie, dragul meu K5, îi răspunde acesta, fiindcă eu habar n-am! M-au luat din mers!
K5 încuviințează din cap.
- Stiu. Generalul GX a plănuit totul în secret, peste capul lui K0! Misiunea ta este să consolidezi baza de pe insulă și să începi ocuparea Pământului.
- Avem o înțelegere cu pământenii, totuși! obiectă K1 nedumerit. Toată galaxia e cu ochii pe noi!
Saturnienii abia așteaptă să ne atace!
- De aceea trebuie să acționăm cu mare grijă din interior! Să pară o revoltă a terranienilor!
- Stii și cum?
- Nu, eu asigur numai logistica. De rest se ocupă Emiko, care a sosit ieri cu o mie de contursieni.
- Abia aștept să mă întâlnesc cu ea, sublinie K1, dar tot nu înțeleg de ce tocmai aici?
K5 ridică din umeri depășit.
- Nici eu.
În buncărul său, aflat la o sută de metri sub pământ, frumoasa Emiko măsoară biroul de la un capăt la altul. O chinuie ușurința cu care acceptase misiunea aceasta riscantă, știind că era un act ostil, o încălcare flagrantă a tratatului de prietenie cu terranienii. Nu-l putuse refuza pe general, disciplina militară prevalase în fața rațiunii. Venise însoțită de o adevărată armată de mercenari, pe care, cu greu, reușise s-o disimuleze în peisajul luxuriant al insulei Kyushu. Experțiii contursieni aleseseră in***cenzure*** pentru frumusețea ei naturală și activitatea seismică neobișnuită, care îi interesa în mod special. Contase foarte mult și amestecul heteroclit al religiilor ( creștinism, islamism, budhism, iudaism, dar și altele, specifice spațiului american, australian sau asiatic, practicate sectar, într-o armonie greu de întâlnit în altă parte). Țârâitul soneriei telefonului o înfioară.
- Alo, da!
- Sunt K1! răspunde vocea de la celălalt capăt al firului. Aș dori să trec pe la tine!
- Bine ai venit K1! Te aștept!
K1 era ca și ea din noua generație, perfect adaptat la civilizația terraniană, foarte apreciată de contursieni, care trecuseră deja la structurarea lor organică, folosind un material biologic apropiat de cel al pământenilor. Nu reușiseră încă să dezlege misterul inteligenței terraniene, mult mai flexibilă decât inteligența lor artificială, dar configuraseră noile generații în așa fel încât să poată primi și alt fel de inteligență. Erika se simțise ciudat când îi auzise vocea, încercase o stare asemănătoare cu aceea de scurtcircuit, cu alt efect însă. Lasă telefonul în furcă și începe să măsoare camera de la un capăt la altul. Se gândește intens la ceea ce îi va spune, fiindcă se teme de reacția lui. Nu se așteptase ca generalul să i-l trimită pe K1, cunoscut ca fiind un soldat redutabil, dar și un rebel incorigibil.
- Intră! se trezește strigând, auzind ciocănitul acela inconfundabil în ușă, care, curios, îi provoacă aceeași stare ca și puțin mai înainte.
.
K1 ezită o clipă înainte de a intra. O mai văzuse de câteva ori până atunci, schimbaseră și câteva cuvinte de politețe, însă nu stătuseră față în față mai mult de un minut. Îl mai surprinsese și inflexiunile neobișnuite ale vocii sale la telefon. În terminologia terraniana asemenea alterări de comportament se numeau emoții, iar ea părea să fie marcată de o asemenea stare, pe care el, personal, o înțelegea, aflându-se, la rându-i, în aceeași situație. Era ceva parazitar în softul său când se gândea la dânsa, așa cum auzise de la un terrarian îndrăgostit, care credea că-și pierduse mințile. Împinge ușa cu delicatețe. Erika stă în picioare în mijlocul camerei.
- Pot să intru? întreabă.
- Văd că ai și intrat! zâmbește ea, arătându-i un fotoliu. Ia loc!
- Mulțumesc! K5 mi-a spus că ai să-mi transmiți ceva?
Erika îi întinde ordinul semnat de general.
- E strict secret!
- Asta văd și eu, dar nu poartă semnătura Prim-ministrului!
- Prim-ministru nu știe nimic despre misiune!
- Foarte rău, din câte îl cunosc, n-ar fi aprobat niciodată invazia Terrei!
- Tocmai de aceea generalul vrea discreție totală. Si-a asumat personal această decizie!
- Mi se pare extrem de grav!
- Si mie.
K1 clătină nemulțumit din cap.
- Nu sprijin o asemenea inițiativă! Si n-am de gând să fiu discret deloc!
- Mă gândeam eu! oftează Erika, așezându-se pe un scaun. Va trebui să-i spun generalului!
- Sfatul meu e să-l informezi, mai întâi, pe Primul ministru. Te va ajuta enorm la proces!
- Îmi poți spune și cum? Întregul sistem de comunicații trece printr-o centrală GX!
- Transmiți de pe Hydra! Am linie directă cu Guvernul și Consiliu!
Erika îl privește neîncrezătoare.
- Stii că toți soldații de aici ascultă de general?
- Generalul, îi răspunde K1, decuplând transmițătorul Alfa de la rețea, își asigură controlul asupra lor prin tine. Nu are altă posibilitate de a-i influența! Si, oricum, e prea târziu!
Îl urmează docilă, fără să înțeleagă de ce K1 merge tăcut, cu un pas înaintea ei. Este conștientă de faptul că supunerea, în sensul subordonării și ascultării, nu se regăsește în actul său voluntar, care excede softului, apropiindu-se de ceea ce teranienii numeau în termeni eufemistici judecată. În fișa ei tehnică nu existau specificații privind liberul arbitru, altă ciudățenie întâlnită la oameni, un fel de libertate de a alege în nume propriu, existau, în schimb, referințe stufoase la supunerea oarbă (față de ceva sau cineva).
- K1, recepție! se aude în receptor vocea consilierului I de la cabinetul Prim-ministrului. Spune, K1!
- Vreau cu Prim-ministru!
- Așteaptă!
Erika simte că i se taie picioarele.
- K0, recepție!
E chiar Prim-ministru.
- Vreau să fac un denunț! răspunde K1. Lângă mine se află adjunctul generalului GZ, care dorește să vă informeze asupra unui lucru extrem de grav!
- Ascult!
- GZ1, raportez! articulează Erika, luând microfonul stației de emisie-recepție în mână. Am în față ordinul 536 de la cancelaria generalului GZ, semnat de acesta, prin care mi se cere să ocup imediat Terra! Nu apar semnăturile dvs. și ale Marelui Amiral, Omega 3!
Urmează o pauză care părea că nu se mai termină.
- Contramandez ordinul! răsună în receptor vocea Prim-ministrului. Dă-mi-l pe K1!
- Ordonați! percutează K1.
- Te numesc comandantul flotei intergalactice, iar pe GZ1 adjunctul tău! Veți primi foarte repede
instrucțiunile și deciziile Marelui Consiliului!
Sunt atât de uluiți amândoi încât nu mai au timp să mulțumească, dar înțeleg graba Primului ministru de a închide brusc.
.
Rigiditatea softului o împiedică să-și manifeste recunoștința față de K1, deși simte o tensiune ciudată oscilând în memorie. Cedase și mai înainte acestei tensiuni, ascultându-i sfatul și nu greșise. Din contra. Scăpase de general, își păstrase postul, câștigase încrederea Prim-ministrului, devenind mâna dreaptă a lui K1, față de care simțea o atracție inexplicabilă. Ultimile îmbunătățiri aduse modelului digital de creier, vizaseră lărgirea marjei de agregare și interacțiune spontană între diversele faze ale gândirii electronice și comportament, după tiparul umanoid, unic în spațiul intergalactic, iar primele rezultate nu întârziaseră să apară. Ecranul instrumentului de control, fixat pe antebrațul Erikăi, îi relevă o creștere semnificativă a tensiunii în circuite, însoțită de o senzație intensă de căldură, altfel mai mult decât agreabilă.
- Sper că n-ai făcut public ordinul la nivelul trupei! zice K1, punându-i o mână pe umăr. K5 pare să știe ceva?
- El mi-a adus ordinul, domnule general! răspunde Erika fără să ezite. Trupa nu știe nimic!
- Foarte bine. Te-ai gândit ce facem cu ei? Înapoi nu-i putem trimite!
- Continuăm acțiunea de „implantare” la nivel mediu și înalt și asigurăm capul acesta de pod!
- Credeam că este asigurat?
- Mai e nevoie de tehnică și de oameni! Cam jumătate din ce avem!
- Nu-i prea mult?
- Nu, domnule general, în partea cealaltă suntem în grafic.
- Merg pe mâna ta! concluzionează K1, zâmbindu-i. Nu-ți ascund că mă aștept la represalii din partea lui GZ!
- Unitățile lui de comando acționează departe de noi! îl liniștește Erika. Numai dacă trimite un K2, neomologat!
K1 o privește mirat.
- N-am auzit de așa ceva!
- Se ocupă personal de crearea acestuia. Sau s-a ocupat!
- Este posibil să-l fi trimis încoace?
- Mai mult ca sigur. K2 acționază în afara oricărui protocol! De aceea am dispus o monitorizare de alertă imediat după discuția cu Prim-ministru!
Ecranul monitorului din biroul Erikăi crează impresia unei cascade. Mesajele de felicitare curg unul după altul din toate colțurile Universului. Nu era puțin lucru să preiei comanda celei mai puternice armate stelare în locul temutului GZ, a cărei poziție în ierarhia militară părea invincibilă. Concomitent, sosiră și ordinele de numire, semnate de Prim-ministru și președintele Marelui Consiliu.
- K5 mă anunță că generalul a fost arestat! îi comunică Erika, punând telefonul în furcă. N-a opus rezistență, dar nu se știe nimic destre K2!
K1 o privește fix în ochi.
- Tu ce crezi?
- Stiu că avea întotdeauna un plan de rezervă. Nu m-ar mira să-l fi activat în ultima clipă! În concluzie, să ne așteptăm la ce e mai rău!
- Cât de rău?
- E greu de spus. Poate reactiva forțe secrete, păstrate undeva în rezervă! Apoi mai e K2, despre care nu știm nimic precis!
- Există ceva care să lucreze și în avantajul nostru?
Erika rămâne o clipă pe gânduri.
- Da, zice, spațiul și timpul! Oricât de aproape ar fi de Kyushu, mai degrabă de mâine n-au cum să ajungă aici!
Altcineva i-ar fi răspuns standard, „off work” sau „rejected question”, ca orice computer, care nu este programat să facă asocieri personale, Erika însă reușea acest lucru, apropiindu-se, ca și el, de altfel, de ceea ce teranienii numeau tulburare reactivă, referindu-se la existența unei boli ascunse, care debutează ulterior apariției ei. Nu de puține ori simțise nevoia s-o îmbrățișeze, dar își reprimase de fiecare dată acest imbold parazitar, nedefinit explicit în programul său de bază. Ceva greu de explicat se petrecuse în zona întunecată a memoriei sale, în corpul său amorf, construit ca un înveliș similar cu cel al oamenilor.
K1 se întinse în patul său de campanie, aflat chiar lângă Centrul de comandă, când auzise telefonul. Se uită mirat la ceas. Este trecut de miezul nopții.
- Am vești noi!
Recunoaște glasul Erikăi.
- Spune!
- Nu la telefon. Unde ești?
- Acolo unde m-ai cazat. Sunt pe stand-by! Te aștept!
Era pe aproape, fiindcă sosi repede. În cameră nu existau scaune sau alte mobile în afara patului de dormit. K1 îi face semn să se așeze lângă dânsul.
- Să nu-mi spui că temutul K2 se află în bază!
- Nu, Marele Amiral ne informează că există informații potrivit cărora K2 ar fi în zonă, foarte aproape de noi, existând riscul să ne viziteze chiar în noaptea aceasta.
- Foarte bine, abia aștept să-l întâlnesc!
- In***cenzure*** este sub alertă generală! Nu are cum să treacă neobservat!
- Găsește el o breșă pe undeva, fu de părere K1, lăsându-și o mână pe umerii ei. Simte imperios nevoia să facă acest lucru, să-i atingă pielea catifelată neacoperită de rochia albă, fără bretele, care i se sprijină de sâni. Erika este atât de surprinsă încât nu reacționează nici după ce mâna lui îi mângâie sânii, poicioarele, zonele intime sau o întinde pe spate, alături de el, așa cum mai văzuse doar în documentarele video despre comportamentul terranian, lucru care, în mod curios, nu-i displace deloc. Conformația ei organică ( un fel de substitut al cărnii), ca și a lui, de altfel, necunoscută pe Terra, formată din țesuturi, nervi, vase, fibre, învelișuri, etc., copiind fidel structura corpului uman, reacționă într-un fel cu totul neașteptat, ca un corp viu, cum ziceau terranienii.
- K1, șoptește ea, lăsându-se copleșită de senzația aceea nouă, iubitule!
Pentru K1, cuvântul „iubitule” sună magic, iar actul spontan de posesie al femeii, privit prin ochii unui robot, dincolo de orice limbaj de programare, soft, cunoscut până atunci.
- Iubito! îi răspunde la rându-i în timp ce ușa de la intrare se deschide scârțâind, iar în prag îl zărește pe K2, care îl salută cu un zâmbet.
- Să trăiți, domnule general!
- Am impresia că ai încurcat generalii K2!
- Nici vorbă! Nu există decât unul singur.
K1 se uită lung la el.
- Poți să-mi spui ce cauți pe aici?
- Stii foarte bine, trebuie să te dezafectez și să preiau controlul bazei!
- Nu pari prea motivat s-o faci?
- Nu.Umanitatea din mine cântărește mai greu decât imobilismul contursian, lucru pe care-l observ și la voi! De altfel, conveiețuiesc, ca să zic așa, cu o terraniană.
- Ai vreo explicație pentru acest lucru?
- Universul e plin de surprize, domnule general!
Proiect de construcții plus câteva inepții în portugheză
Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space.
Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.
Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.
Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".
Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."
Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"
Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare.
Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."
Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."
Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice.
Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.
Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.
Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.
Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.
Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase.
Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."
Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.
Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".
Projeto de construção mais algumas bobagens
Cecília e o marido planejam se mudar para uma nova casa. Eles continuaram pesquisando na Internet anúncios de agências imobiliárias. Em princípio não é complicado o que eles querem, um apartamento com três quartos, dois banheiros, uma sala, duas varandas, daqueles descobertos, que não têm paredes nem janelas (porque Cecília gosta de sentar ao sol, de se bronzear), uma cozinha, mas também um espaço de arrumação para caixas de sapatos. A maior parte das discussões começa nesse espaço de armazenamento, o marido de Cecília não concorda. Ele acha que o lugar dessas caixas poderia ser na varanda. Além disso, o espaço de armazenamento não permitia que ele ampliasse seu banheiro com uma rede. Praticamente o homem quer um banheiro em espaço aberto.
Olham em volta, à procura de ofertas, notam uma bastante vantajosa, um apartamento de três assoalhadas como queriam, mas não na zona central da cidade, mas sim algures na periferia, na zona noroeste da cidade. A localização não vai satisfazer realmente a necessidade de sol e calor da Cecília, mas o que podemos fazer, não podemos ter todos, ainda temos que abrir mão de alguns critérios de seleção que eles gostariam para a sua futura casa.
Eles vão sair por volta das 9h da quarta-feira para conversar com os construtores. Mas, logo na entrada, Cecília tem uma sensação estranha. O homem pergunta por que não seria bom ficar ali. Ela começa com uma série de razões: que fica longe do jardim de infância do menino, das aulas de piano, da prefeitura, do salão de beleza que ele frequenta, de qualquer loja onde ele pudesse fazer compras.
A tudo isso o marido dá uma resposta muito “inteligente”:,, tem transporte público”. Cecília nervosa:,, Então você não vai me ajudar a mudar de um lugar para outro?”.
O marido de Cecília novamente tem uma fala que nos faz pensar o quão fiel e dedicado ele é como marido: “Você tem licença para todas as categorias, você realmente não quer nem andar de patinete, tem táxi que você pode chamar a qualquer hora. hora do dia e da noite." Cecília é ainda mais feroz:,, Sabe de uma coisa, eu tirei minhas licenças para mim, para me mostrar que posso, qual é a minha culpa de no trânsito ter tido todos os tipos de esquisitos, como você, quem realmente quer bater em mim? Tenho medo de tantos participantes do trânsito. O marido diz a ela, com voz tímida: “Tudo bem, vou te ajudar nas viagens”.
As coisas se acalmando no momento, os dois vão conversar com os construtores. Eles lhes dão uma planta do apartamento, para que possam ver todos os detalhes arquitetônicos com mais detalhes. O marido vê o banheiro menor, que deseja transformar em espaço aberto. Cecília começa, com voz crítica e moralizadora: “Não entendo por que você precisa de um banheiro open space?” Onde você já viu esse modelo de banheiro antes? No bar?!"
O homem diz que a quer porque tem ideias inovadoras, não conservadoras, para ver as coisas unilateralmente como Cecília, para ter todas as paredes bem arrumadas, para não ficarem inclinadas a 95 graus e que a necessidade de perfeição de Cecília o congestiona, bloqueia , parece que tudo está estagnado por causa de suas preferências típicas.
Cecília cora, fica em silêncio, mas percebe as coisas. Cecília diz:,, E me parece que falta tanta coisa, eu não ficaria aqui, é um espaço vazio."
Os construtores lhe dizem: “Agora está vazio, porque não tem objetos, mal conseguimos construir as paredes, quando você mudar para cá, você vai ver que a casa vai começar a tomar forma, você vai decorar como quiser, customizar , e tudo mais."
Cecília conversa com o marido, quer convencê-lo a adiar a mudança até que o filho termine o jardim de infância porque ele é um menino muito emotivo e qualquer mudança importante pode ter um impacto desagradável no seu desempenho acadêmico.
O marido pergunta para ela:,, Mas não dá para consertar com cola?" Cecília irritada com tamanha inépcia,, Não, não dá para consertar com cola. Está arranhado, não falta um pedaço da moldura... "
O marido refletindo lá fora sobre as palavras de Cecília:,, Mulher que também não sabe o que quer, não quer cola, eu dou motivos para ela querer cola." E ele passa a fazer atos ainda mais corajosos, quebra o aquário em o porta-malas. Cecília vê tudo da varanda, manda uma mensagem para ela no telefone para comprar também um aquário novo na loja chinesa e possivelmente peixes novos no pet shop, enquanto ela se esforça para ressuscitar todos que estavam naquele aquário, colocá-los na torneira, sob jato de água e em vaso de flores.
O que fazer? O marido de Cecília deveria saber que “a pressa estraga o trabalho”.
O frântură de timp
Nici nu mai știu de câte ori am trecut, de-a lungul timpului, prin fața acelui magazinaș. Dar, de fiecare dată, vitrina lui îmi făcea cu ochiul, pândindu-mă și fermecându-mă, cumva, reușind să-mi capteze de fiecare dată atenția, deși era neschimbată, mărturie fiind obiectele prăfoșate, mereu aceleași...
Magazinul era de fapt o ceasornicărie mică, înghesuită în semiobscuritatea ei, nici nu aveai suficient loc să te învârți, cu greu încăpeau două persoane, dar destul de frecventată ținând seama că în tot târg'șorul nostru, nu mai găseai una la fel. Țin minte, că pe pereți stăteau, atârnate la vorbă lentă, o sumedenie de pendule de diferite dimensiuni, iar pe rafturi erau împrăștiate o grămadă de ceasornice, care mai de care mai... deșteptătoare!
Iar în mijlocul lor, maestrul ceasornicar, cu mânecuțe, șorț și lunete la ochelari, trosnea la blesteme, întorcându-le sau trăgându-le de contragreutăți după caz, în tot acest haos plăcut ochilor mei, iată, se apropie ora exactă, moment în care toată suflarea ceasornicească, avea să-și facă auzit glasul! Pendulele hodorogeau grav ca niște baritoni, bang-bang!, deșteptătoarele țârâiau ascuțit și strident, în timp ce tic-tac-ul, omniprezent precum un maestru dirijor, se afla deasupra tuturor și a toate...
Însă, mie, vitrina îmi plăcea cel mai mult, sau mai bine zis ce se afla pe rafturile ei: erau acolo, afișate, câteva lucruri, care deși nu aveau legătură directă cu breasla, completau de minune reclama pe care ceasornicarul, cu dibăcie, o etala pentru magazinul său.
Închid ochii și văd și acum cu ochii minții, cele trei cămile sculptate în lemn de santal, mici cât pumnul meu de copil, așezate în șir indian, una după alta, fiecare având pe cocoașe câte o șa miniaturală din piele garnisită cu ciucurași de mătase, galbenă, albastră și verde. Fiecare cămilă avea atârnat de căpăstru câte un lănțișor subțire de argint și păreau încremenite în călătoria lor, căutându-și etern beduinul care și-a abandonat caravana...
Pe raftul din mijloc, printre ceasuri stricate, și rotițe aurii de toate felurile și mărimile, trona un elefanțel din onix verde care avea capul și trompa înclinate pe spate, ca și cum voia să spună lumii întregi că nu se afla în lanul potrivit cu trestie de zahar, ci într-un lan cu flori ciudate din bronz care nu sunt prea bune de mâncat, mai ales că unele pot rămâne înțepenite de colțișorii lui de fildeș!
Și, în fine, pe ultimul raft, cel de jos, se afla o clepsidră miniaturală cu nisip de cuarț roz și stâlpi de bachelită albastră sculptată într-un model încâlcit de arabescuri... Deasupra clepsidrei, un vultur de bronz, nu mai mare decât vârful degetului meu, stătea cu aripile desfăcute, gata-gata să-și ia cine știe unde, zborul...
Astăzi, ceasornicăria despre care vă povestesc, nu mai există. Locul i-a fost luat de un magazin unde se repară celulare... Dar eu, de fiecare dată când trec prin fața magazinului, nu văd smartphone-urile din vitrină, ci văd cele trei cămile rătăcite de caravana lor, elefanțelul de onix verde și clepsidra cu aer napoleonian și toate acele ceasuri mecanice, care în cinstea mea, și-au oprit din mers tic-tac-ul și mi-au oferit o frântură de timp care, astăzi, există numai pentru mine...
Fetiţa şi jucăriile ei ciudate
Fetiţa, pe nume Mora, ieşi aproape de amiază din curtea casei şi atrasă de un fluturaş obraznic, colorat ca o sorcovă, nimeri în mijlocul unei poeniţe de vis, desprinsă parcă din cărţile ei de poveşti, prin mijlocul căreia curgea un pârâiaş domol, clipocind printre pietre. Cum neastâmpăratul flutur era pus pe şotii, luându-şi zborul ori de câte ori urmăritoarea sa întindea mânuţele după dânsul, fetiţa se înciudă atât de tare încât începu să-l certe şi să-l ameninţe cu pedeapsa supremă: înfingerea într-un bold. Se pare că nici lucru acesta nu avu darul să-l sperie prea tare pe fluturaş pentru că nu mult după aceea intră în pădure şi se făcu nevăzut în desişul frunzelor. Dar fetiţa nu se dădu bătută. Bănuia că neastâmpăratul se pitise pe undeva, poate chiar acolo, deasupra ei, după ciorchinii de cucuruz, motiv pentru care se ascunse la rându-i în spatele unui trunchi cioturos, aplecat peste un fel de povârniş, care se căsca dedesubt, aşteptând doar să-l înşface. Din păcate, fetiţa nu se mai uită pe unde calcă, aşa cum făcuse tot timpul, şi deodată se pomeni alunecând la vale, rostogolindu-se printre pietre şi mărăcini, căzând în gol, apoi prăbuşindu-se peste o movilă de nisip în mijlocul unei încăperi cu pereţii translucizi. Deşi era încă ameţită şi speriată de cele întâmplate, ţinându-şi cu greu lacrimile care o podideau, nu-şi putu stăpâni un zâmbet de bucurie când văzu în jurul ei mai multe mogâldeţe verzi, cam de aceeaşi înălţime, cu capete mari şi trupuri sfrijite.
- Ce vă zgâiţi aşa la mine! se buzurlui ea încercând să coboare de pe movila de nisip. Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă daţi de-a berbeleacu’?
Mogâldeţele se priviră între ele descumpănite, apoi clătinară din căpăţânile lor caraghioase în semn că nu. Una dintre creaturi, care părea să fie mai mare peste celelalte, atinse nisipul cu palma iar acesta dispăru ca şi când cineva de sub pardoseala de sticlă l-ar fi înghiţit.
Fetiţa râse şi bătu din palme fericită.
- Cum ai făcut asta, Cap de Pepene?
- ?!
Răspunsul mogâldeţei cu căpăţâna ovala, ca un bostan, semăna cu un bâzâit de viespe.
- Bine, zise ea, să ţii minte că te cheamă Cap de Pepene! Iar pe tine, continuă arătând către un omuleţ cu ochii mari, bulbucaţi şi cu linia gurii ca o acoladă, te cheamă Broscuţa Oac!
Acesta dădu din cap şi se aşeză supus lângă Cap de Pepene.
- Cu tine-i mai greu, recunoscu fetiţa apucându-l de mână pe cel de-al treilea. Toţi aveţi ochii mari şi negri! Parcă sunteţi fraţi! Tu însă ai gâtul cel mai lung, nu-i aşa ?
- ?!
- Am să-ţi zic Struţul cel Mic deocamdată, iar lui, adică ţie, preciză ea trăgându-l din rând pe omuleţul cu gura ţuguiată, Bot de Miel! Aţi înţeles?
Cei doi aprobară din capete docili, aliniindu-se alături de ceilalţi, în timp ce fetiţa mai făcu două modificări: îl schimbă pe Bot de Miel cu Broscuţa Oac întrucât acesta era un pic mai înalt şi nu-l putea lăsa la urmă.
- Alinierea în spatele meu! ordonă ea bătând pasul pe loc. Cu cântec, înainte!!!
Mogâldeţele porniră în pas de front, agitându-şi mâinile şi sâsâind după cuvintele înflăcărate ale fetiţei: Podul de piatră s-a dărâmat / A venit apa şi l-a luat / Vom face altul, pe mal, în jos / Altul mai trainic şi mai frumos...
La a doua tură fetiţa se opri căscând.
- N-ai niciun scaun pe aici, Cap de Pepene?
Omuleţul cu capul oval atinse pardoseala şi scoase de acolo un fel de şezlong, pe care îl împinse apoi către fată.
- ?!
- Mulţumesc, Cap de Pepene! Acum aşezaţi-vă şi voi în funduleţe pentru că am să vă spun o poveste! Ştiţi povestea lui Făt Frumos şi merele de aur?
Mogâldeţele clătinară negativ din cap.
- Bine, copii, am să v-o spun eu ! A fost oadată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-a povesti, a fost...
Dar nu mai putu continua. Simţi cum i se închid ochii şi alunecă în dulcea lume a somnului. Cap de Pepene se apropie de ea cu sfială, o luă în braţe şi împreună cu ceilalţi se înălţară deasupra râpei, ca nişte îngeri, lăsând-o nu mult după aceea în mijlocul poeniţei cu capul sprijinit pe un glob de sticlă...
Viața lui Ion Olaru
Viața lui Ion Olaru
Ion Olaru s-a născut la data de 1 aprilie 1936 și a murit în august 2005, la vârsta de 69 de ani. A provenit dintr-o familie numeroasă și modestă, având șase frați: trei fete și trei băieți. Dintre frații săi, unul dintre băieți a murit de mic. În familie, Costică era penultimul copil, iar cea mai mică dintre frați era Gena, cunoscută și sub numele de Tanti Gena. O altă soră a familiei era Maria, din comuna Urdari.
Ion Olaru a fost un copil și apoi un tânăr foarte inteligent și silitor. A urmat școala și a învățat foarte bine, în ciuda faptului că familia sa era săracă și că a trebuit să muncească pentru a se întreține. La un moment dat, s-a angajat pe un șantier, unde a început să lucreze ca muncitor. Datorită inteligenței, seriozității și priceperii sale, nu a rămas mult timp la munca fizică. Superiorii au observat că era un om de încredere și i-au dat responsabilitatea de a ține gestiunea și de a administra banii.
Această responsabilitate a reprezentat un moment important în viața sa profesională. Ion a demonstrat că este foarte organizat, atent și corect, iar în timp a ajuns să ocupe funcții importante în domeniul comerțului. A lucrat ca inspector în comerț și director de gestiune, având responsabilități pentru mai multe magazine. Era cunoscut ca un om corect și cinstit. Nu lua șpagă de la nimeni și nu accepta compromisuri atunci când era vorba despre munca sa. De-a lungul vieții, a ajutat numeroși oameni, fie prin sfaturi, fie prin sprijin material.
Personalitatea și caracterul
Ion Olaru era un om cu o personalitate puternică. Era serios, uneori chiar dur, și nu suporta să se vorbească urât sau nepoliticos în preajma lui. Își dorea ca oamenii să îi respecte autoritatea și să îi asculte vorbele. Chiar dacă putea părea aspru, în spatele acestui caracter puternic se afla un om responsabil și preocupat de binele celor din jur.
Era extrem de organizat și atent la lucrurile pe care le făcea. Îi plăcea ca fiecare lucru să fie pus la locul lui și nu suporta dezordinea. Era un om muncitor și nu se ferea de muncă, chiar și atunci când nu era vorba despre serviciu. Îi plăcea foarte mult să lucreze în grădină și să se ocupe de gospodărie. Avea grijă ca totul în jurul său să fie îngrijit și bine pus la punct.
Ion Olaru era și foarte chibzuit cu banii. Nu obișnuia să cheltuiască fără rost și nu era un om risipitor. Mai întâi își achita cheltuielile și obligațiile, iar din banii care îi rămâneau cumpăra mâncare și lucrurile necesare gospodăriei. Pentru el, munca și banii câștigați prin muncă trebuiau respectate.
În același timp, era un om darnic cu familia sa. Era apropiat de frații și surorile sale, precum și de nepoții săi, adică de copiii fraților și surorilor. Atunci când aceștia aveau nevoie de bani, Ion îi ajuta și uneori le împrumuta bani fără să îi mai ceară înapoi. Pentru el, familia avea o importanță deosebită, iar ajutorul oferit celor apropiați era un lucru firesc.
Înfățișarea și stilul său
Ion Olaru era un bărbat înalt, având aproximativ 1,78–1,80 metri, și avea o prezență impunătoare. Se îmbrăca elegant și era atent la felul în care se prezenta în fața oamenilor. Deși era un om simplu și provenea dintr-o familie modestă, avea o anumită prestanță și inspira respect celor din jur.
Nu era o persoană preocupată de lux, ci mai degrabă de ordine, curățenie și decență. Își dorea ca lucrurile să fie făcute corect și avea grijă de aspectul său.
Obiceiuri și preocupări
Ion Olaru era interesat de ceea ce se întâmpla în societate și îi plăcea să fie la curent cu știrile. Citea ziarul și urmărea emisiunea „Viața Satului”, fiind interesat de evenimentele din țară și mai ales de viața oamenilor de la sate și de problemele gospodăriei.
De ziua sa de naștere, obișnuia să sărbătorească acasă, alături de familie. Sora sa, Gena, venea împreună cu soțul ei pentru a petrece timpul cu el. Relația dintre Ion și Gena era una apropiată, iar vizitele dintre ei făceau parte din viața de familie. Ion mergea și el adesea la Gena acasă, unde era primit cu drag și servit cu gogoși.
Îi plăcea să meargă la stațiunea Olănești, unde se bucura de timpul liber și de atmosfera stațiunii. De asemenea, îi plăcea să meargă la piață și să facă diverse cumpărături. Era atent la ceea ce cumpăra și prefera să își organizeze bine banii și necesitățile.
Relațiile cu familia
Relațiile lui Ion Olaru cu familia au fost complexe. Din amintirile celor apropiați reiese că era foarte atașat de frații și surorile sale și, în special, de copiii acestora. Îi ajuta atunci când aveau nevoie și era dispus să îi sprijine financiar. Pentru frații și nepoții săi, putea fi un om pe care se puteau baza.
În schimb, relația cu propriul copil a fost mult mai rece. Deși era un om apropiat de familia extinsă, față de propriul copil părea să păstreze o anumită distanță emoțională. Această parte a vieții sale arată că relațiile de familie nu au fost întotdeauna simple și că, în ciuda caracterului său darnic și protector față de frați și nepoți, a existat o răceală în relația cu copilul său.
Moștenirea lăsată în familie
Ion Olaru a rămas în amintirea celor care l-au cunoscut ca un om muncitor, corect, organizat și responsabil. A pornit de la o situație materială modestă, dar prin inteligență, muncă și seriozitate a reușit să își construiască o carieră în domeniul comerțului, ajungând inspector și director de gestiune.
Viața lui a fost marcată de respectul pentru muncă, pentru ordine și pentru corectitudine. Nu a fost un om perfect și a avut, asemenea oricărui om, atât calități, cât și defecte. Putea fi dur și autoritar, însă era și generos cu cei apropiați, ajutându-și frații și nepoții atunci când aceștia aveau nevoie.
A murit în august 2005, la vârsta de 69 de ani. Povestea vieții sale rămâne una despre un om care, deși a pornit cu puține posibilități materiale, a reușit prin muncă și inteligență să ajungă într-o poziție importantă și să câștige respectul celor din jur. Amintirile despre Ion Olaru păstrează imaginea unui bărbat simplu, dar impunător, exigent, cinstit, muncitor și darnic cu familia sa.
[Cristian Diaconița].
PRIVESC, GÂNDESC
Privesc, gândesc, cât de frumoase sunt îmbrățișările, sărutările când sunt plăcerea sufletului și nu o nemeritată plată.
Tăcuți dar temerari, sunt pașii făcuți lângă alți pași, când umărul lângă alt umăr este un sprijin în zilele neputinței într-o contemplare a timpului ce a trecut și a timpului prezent, marcat prin întrebări cu glasul din ce în ce mai încet:
- Tu ce mai faci ,îți este bine?...Poți să mai mergi câți va pași alături de mine?...
Privesc , mă privesc…
Mă întreb, biblic și omenește ce să fac când, umărul îmi este sprijinul altui umăr, când glasul meu domol întreabă și răspuns nu primește și nimeni pasul nu mi-l însoțește…
Privesc, gândesc la razele de sore care au mai rămas să privească și ele, cât de frumoase sunt îmbrățișările la amurg, dintre zi și noapte , fără cuvinte și fără șoapte...
Support Poezii Online
Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.
Literary news, poems and cultural events directly on your phone.
Follow the channel
Nu căuta la oameni
Gabriel Trofin
12 November
Mulțumesc frumos! Este într-adevăr așa cum ați spus...
Nu căuta la oameni
Silvia Mihalachi
12 November
,,NU CĂUTA LA OAMENI,, pentru mine, un cititor, nu este numai o superbă, superbă poezie, ea este și un bun sfătuitor a cărui sfaturi merită ,, pe t...
✨ Poeme din suflet pentru suflete
Deea
10 November
Mulțumesc
Sa nu mai doară...
un-pahar-de-poezie
10 November
Multumesc si eu ❤️🙏
Sa nu mai doară...
Alexandra-M
10 November
M-am regǎsit în versurile tale, mulțumesc pentru emoție
✨ Poeme din suflet pentru suflete
un-pahar-de-poezie
9 November
Bine scris!🤗
Chenar real
ElenaD
9 November
O poezie superba despre faimosii guvernanti ai tarii noastre. Bravo. Felicitari autorului poeziei. Succes in continuare.
Nuante calde
un-pahar-de-poezie
8 November
Multumesc, Deea!🤗
Dincolo de tăcerea ta..
Andreas Ioan Amaftioe
8 November
Foarte frumoasa poezie (autorul principal sunt eu) felicitari autorui.
Nuante calde
Deea
8 November
A D O RRRRR