Pilda celui care s-a ridicat după durere
Era odată un copil care, într-o zi, a simțit o durere puternică la picior. Pentru o clipă, lumea parcă s-a oprit. Îi era atât de rău, încât simțea că puterile îl părăsesc. Îi era frică și nu știa ce avea să se întâmple. Se uita în jur și își dorea doar ca durerea să treacă. În inima lui se auzea un singur gând: „Doamne, mi-e teamă.” Dar, în mijlocul fricii, o altă voce parcă îi răspundea: „Nu trebuie să fii fără frică pentru a fi curajos. Curajul începe atunci când îți este frică și totuși alegi să mergi mai departe.” A venit ajutorul, iar după un timp durerea s-a liniștit. Copilul a înțeles că acea zi, deși îl speriase, nu avea să fie sfârșitul drumului său. A rămas cu o amintire, dar și cu o lecție: Uneori, Dumnezeu nu ne ferește de toate durerile, dar ne poate da puterea să trecem prin ele. Și, când mai târziu își amintea de acea zi, nu mai vedea doar frica. Vedea și copilul care, deși credea că nu mai poate, a rezistat. Morala: Nu este rușinos să te temi și nici să simți că nu mai poți. Chiar și omul curajos poate tremura. Important este să nu-ți pierzi nădejdea atunci când treci prin încercare, pentru că după durere poate veni vindecarea, iar după frică poate veni pacea.
[Cristian Diaconița]
Category: Prose
All author's poems: Cristian Diaconița 
Date of posting: 26 August
Timp de citire: ~3 min.
Views: 260
Other poems by the author
LUMINA CRUCII ȘI SABIA LUI CRISTIANUS FEROX
PROLOG
Umbra unui nume vechi
Înainte ca oamenii să fi învățat să-și scrie istoria în cărți, o scriau cu sângele, cu lacrimile și cu faptele lor.
Veacurile au trecut peste oameni asemenea unui râu care nu se întoarce niciodată la izvor. Cetăți puternice au devenit ruine, împărați au murit, steagurile lor au fost coborâte de pe ziduri, iar numele celor care odinioară porunceau unor ținuturi întregi s-au pierdut în tăcerea timpului.
Dar unele nume au rămas.
Unul dintre acestea era Spartacus.
Se povestea despre el că fusese un om care nu se plecase cu ușurință în fața puterii și care dorise libertatea. Viața lui fusese zbuciumată, plină de primejdii și lupte. Însă, odată cu trecerea generațiilor, povestea lui căpătase alte înțelesuri.
Într-o ramură îndepărtată a neamului său, numele fusese transmis din tată în fiu, până când, după multe veacuri, ajunse într-un ținut românesc ascuns între munți.
Acolo, într-o casă veche de lemn, lângă o biserică zidită în piatră, se născu un copil.
Era anul 18—.
În noaptea nașterii sale, peste sat căzuse o ninsoare mare. Vântul izbea ferestrele, iar crengile brazilor se plecau sub greutatea zăpezii.
În bisericuța satului ardea o singură candelă.
Preotul satului, părintele Nicolae, stătea înaintea icoanei Maicii Domnului și se ruga.
La casa de la marginea satului, copilul plângea.
Bunicul său îl privi îndelung.
— Cum îl veți numi?
Tatăl copilului tăcu.
Mama îl ținea la piept.
Bătrânul se apropie de leagăn și făcu semnul crucii.
— Cristianus, spuse el.
— Cristianus?
— Da. Pentru că numele acesta să-i amintească mereu că este creștin.
Apoi se opri.
— Iar dacă va avea nevoie de tărie, să-și amintească de strămoșul nostru.
Tatăl îl privi.
— Spartacus?
Bătrânul încuviință.
— Dar copilul acesta să nu moștenească doar sabia lui. Să moștenească și dorința de dreptate.
Afară, vântul urla.
În biserică, candela continua să ardă.
Copilul încetă să plângă.
Și nimeni nu știa atunci că, peste ani, numele lui avea să fie rostit prin munți:
Cristianus Ferox.
---
CAPITOLUL I
Copilul din satul dintre munți
Satul se numea Valea Luminii.
Nu era mare. Avea case răspândite de-a lungul unui râu limpede, iar deasupra lui se ridicau munții, acoperiți cu păduri dese.
Primăvara, livezile se umpleau de flori.
Vara, pășunile erau verzi.
Toamna, munții se îmbrăcau în aramă.
Iarna, satul devenea aproape nevăzut sub zăpadă.
În centrul lui se afla biserica.
Era veche, dar frumoasă. Zidurile ei albe erau împodobite cu picturi în stil bizantin. Deasupra intrării se afla o cruce de piatră.
Cristianus crescuse privind-o.
De mic copil era diferit de ceilalți.
Nu pentru că ar fi fost mai puternic.
Nu pentru că ar fi fost mai înțelept.
Ci pentru că întreba mereu.
— De ce?
De ce răsare soarele?
De ce oamenii se ceartă?
De ce există războaie?
De ce unii oameni sunt bogați, iar alții săraci?
De ce trebuie omul să ierte?
Bunicul său, bătrânul Andrei, îi răspundea răbdător.
Într-o seară, când Cristianus avea aproape șaisprezece ani, cei doi stăteau lângă sobă.
Bunicul ținea în mână o carte veche.
— Bunicule, este adevărat ce se spune despre Spartacus?
Bătrânul ridică privirea.
— Unele lucruri sunt adevărate. Altele au fost schimbate de oameni.
— Și ce a fost cu adevărat?
Bunicul închise cartea.
— A fost un om care a vrut să fie liber.
Cristianus tăcu.
— Dar libertatea nu este numai să nu ai lanțuri, continuă bătrânul. Poți să fii liber în trup și rob în suflet.
— Cum?
— Prin ură. Prin lăcomie. Prin răzbunare. Prin mândrie.
Cristianus privi focul.
— Atunci care este adevărata libertate?
Bătrânul făcu semnul crucii.
— Să poți face binele chiar atunci când ai puterea să faci răul.
Cuvintele acestea aveau să rămână în mintea tânărului pentru tot restul vieții.
---
CAPITOLUL II
Strămoșul și sabia
Într-o noapte, Cristianus intră în podul casei.
Căuta o lampă veche.
Într-un colț, sub câteva pături, descoperi un cufăr.
Era acoperit de praf.
Pe capac era sculptată o cruce.
Cristianus îl chemă pe bunicul său.
Bătrânul veni încet.
Când văzu cufărul, chipul i se schimbă.
— Unde l-ai găsit?
— Aici.
Bătrânul rămase nemișcat.
— Nu trebuia să-l vezi încă.
— De ce?
După câteva clipe, bătrânul deschise cufărul.
Înăuntru se afla o mantie veche, câteva manuscrise și o sabie.
Nu era împodobită cu aur.
Era simplă.
Lama purta urmele timpului.
Cristianus o privi.
— A cui este?
— A fost transmisă din generație în generație.
— A lui Spartacus?
Bătrânul clătină din cap.
— Nu pot spune că aceasta a fost sabia lui. Adevărul este mai complicat. Este o sabie păstrată de urmașii săi.
Cristianus întinse mâna.
— Pot s-o ating?
Bunicul încuviință.
Tânărul luă sabia.
Era grea.
— Nu o purta pentru mândrie, îi spuse bătrânul. Și nici pentru răzbunare.
— Atunci pentru ce?
— Pentru apărarea celor care nu se pot apăra singuri.
Cristianus privi crucea sculptată pe mâner.
— Și dacă trebuie să aleg între sabie și cruce?
Bătrânul zâmbi trist.
— Atunci să alegi crucea.
---
CAPITOLUL III
Străinul
Într-o dimineață de toamnă, un călăreț apăru la marginea satului.
Calul era obosit.
Haina călătorului era ruptă.
La brâu purta un mic medalion.
Cristianus îl întâlni lângă fântână.
— Ești străin?
— Da.
— De unde vii?
Omul îl privi atent.
— Dinspre răsărit.
— Și unde mergi?
— Spre mănăstirea Sfântului Ioan.
Cristianus se încruntă.
— Mănăstirea aceea este părăsită.
Străinul zâmbi.
— Așa spun oamenii.
— Și nu este adevărat?
— Uneori, Cristianus, oamenii văd doar ceea ce vor să vadă.
Tânărul tresări.
— De unde îmi știi numele?
Străinul nu răspunse.
Se urcă pe cal.
Înainte să plece, aruncă spre Cristianus o mică bucată de pergament.
Tânărul o prinse.
Pe ea era desenată o cruce.
Sub cruce se afla o inscripție:
„Caută lumina acolo unde întunericul este mai adânc.”
Cristianus privi în urma călărețului.
Atunci înțelese că ceva se schimbase.
---
CAPITOLUL IV
Chemarea
În aceeași seară, Cristianus merse la biserică.
Părintele Nicolae îl găsi în fața icoanei Mântuitorului.
— Ce ai?
Tânărul îi povesti tot.
Preotul ascultă fără să-l întrerupă.
Apoi merse la un dulap vechi și scoase un manuscris.
— Mă temeam că ziua aceasta va veni.
— Ce este?
— O hartă.
Cristianus deschise manuscrisul.
Era desenată o parte din munți.
Pe hartă apărea o cetate.
Deasupra ei era scris:
CETATEA SFINTEI LUMINI.
— Există?
— Odinioară a existat.
— Și acum?
Părintele Nicolae îl privi.
— Poate că există încă.
— Trebuie să merg acolo.
— Nu trebuie să pleci doar pentru că te cheamă aventura.
— Atunci de ce?
Preotul îi răspunse:
— Pentru că uneori Dumnezeu ne pune înainte un drum, dar nu ne obligă să-l urmăm. Alegerea rămâne a noastră.
Cristianus își plecă privirea.
— Voi pleca.
Părintele Nicolae îi puse mâna pe umăr.
— Atunci pleacă în pace. Dar amintește-ți: cea mai grea călătorie nu este prin munți.
— Ci prin suflet?
Preotul zâmbi.
— Ai început să înțelegi.
---
CAPITOLUL V
Călătoria
A doua zi, Cristianus părăsi satul.
Purta o mantie simplă, o traistă, manuscrisul și crucea primită de la bunicul său.
Sabia rămăsese acasă.
Nu pentru că se temea de ea.
Ci pentru că încă nu înțelegea de ce fusese păstrată.
Mergea de ore întregi când auzi un glas.
— Așteaptă!
Se întoarse.
Era un tânăr de aceeași vârstă.
Avea părul negru și purta un toiag.
— Cine ești?
— Matei.
— Unde mergi?
— Oriunde mă duce drumul.
Cristianus zâmbi.
— Nu este un răspuns.
— Nici întrebarea ta nu a fost prea bună.
Cei doi râseră.
Din acel moment, drumurile lor se uniră.
Mai târziu aveau să li se alăture și alții.
Un călugăr bătrân, pe nume Ilarion.
O fată curajoasă numită Ana.
Și un fost soldat, Damian, care purta în suflet amintirea unor vremuri grele.
Împreună aveau să formeze un grup pe care oamenii îl vor numi mai târziu:
Călătorii Luminii.
---
CAPITOLUL VI
Pădurea fără ecou
După trei zile, ajunseră într-o pădure despre care oamenii spuneau că nu are ecou.
— De ce? întrebă Ana.
Călugărul Ilarion răspunse:
— Pentru că pădurea aceasta ascunde multe taine.
— Pădurile nu ascund taine, spuse Matei.
— Oamenii le ascund.
În aceeași noapte, auziră pași.
Cristianus se ridică.
— Cine este acolo?
Nimeni nu răspunse.
Se auziră din nou pașii.
Apoi o voce:
— Întoarceți-vă!
Damian puse mâna pe arma sa.
Cristianus ridică mâna.
— Nu.
— De ce?
— Pentru că nu știm cine este.
Din întuneric apăru un bătrân.
— Căutați cetatea.
Nu era o întrebare.
— Da, răspunse Cristianus.
Bătrânul îi privi.
— Atunci trebuie să treceți prin vale.
— Ce se află acolo?
— Frica voastră.
Apoi dispăru între copaci.
---
CAPITOLUL VII
Valea fricii
Valea era acoperită de ceață.
Fiecare dintre ei începu să vadă lucruri diferite.
Matei își văzu casa arzând.
Ana își văzu familia plecând.
Damian își văzu trecutul.
Cristianus îl văzu pe bunicul său.
— Cristianus!
Tânărul se apropie.
— Bunicule?
Chipul bătrânului era trist.
— Întoarce-te.
— De ce?
— Pentru că vei pierde tot.
Cristianus făcu un pas.
Apoi se opri.
Își aminti cuvintele părintelui Nicolae.
„Cea mai grea călătorie este prin suflet.”
Cristianus își făcu semnul crucii.
— Nu te voi urma.
Imaginea dispăru.
Ceața începu să se ridice.
În fața lor apăru drumul.
Ilarion zâmbi.
— Frica poate fi puternică.
Cristianus răspunse:
— Dar nu trebuie să ne conducă.
---
CAPITOLUL VIII
Cetatea Sfântă
După multe zile de mers, ajunseră la o stâncă uriașă.
În spatele ei se ridicau ziduri.
Cetatea exista.
Era magnifică.
Turnurile erau acoperite cu piatră albă.
Pe ziduri se vedeau cruci.
În centru se ridica o biserică mare, cu cupole asemenea celor din vechile cetăți bizantine.
Deasupra porții era scris:
„Adevărul este lumină.”
Poarta se deschise.
Un călugăr îi întâmpină.
— Cristianus Ferox.
Tânărul rămase nemișcat.
— Mă cunoașteți?
— Te așteptam.
— De când?
— De mulți ani.
— Dar eu m-am născut acum șaisprezece ani.
Călugărul zâmbi.
— Nu pe tine te așteptam.
Cristianus nu înțelese.
— Ci pe alegerea pe care o vei face.
---
CAPITOLUL IX
Manuscrisul
În adâncul cetății se afla o bibliotecă.
Pereții erau plini de manuscrise.
Acolo, Cristianus găsi o carte despre neamul său.
Citi despre Spartacus.
Despre generațiile care au urmat.
Despre oameni care au fugit din calea războaielor.
Despre oameni care au ajuns în ținuturile de la Dunăre.
Și, la sfârșit, găsi numele său.
Cristianus Ferox.
— Cum este posibil?
Călugărul Ilarion răspunse:
— Nu este scris destinul tău.
— Atunci ce este?
— O avertizare.
În manuscris era scris:
„Va veni un om care va avea puterea de a alege între răzbunare și iertare, între mândrie și smerenie, între întuneric și lumină.”
Cristianus închise cartea.
— Și ce trebuie să fac?
Călugărul răspunse:
— Asta numai tu poți hotărî.
---
CAPITOLUL X
Întoarcerea umbrei
În aceeași noapte, clopotele cetății începură să bată.
Nu era sărbătoare.
Era primejdie.
Pe dealurile din depărtare apăruseră torțe.
Un grup de oameni se apropia.
Damian privi zidurile.
— Sunt mulți.
Cristianus întrebă:
— Cine sunt?
Un călugăr răspunse:
— Oameni care caută manuscrisul.
— De ce?
— Pentru puterea lui.
Cristianus strânse crucea în palmă.
— O carte nu dă putere.
Ilarion îl privi.
— Uneori oamenii cred că puterea se află în ceea ce pot controla.
Cristianus răspunse:
— Atunci trebuie să-i oprim fără să devenim asemenea lor.
---
CAPITOLUL XI
Noaptea cetății
Noaptea fu lungă.
Oamenii cetății se adunară împreună.
Nu pentru cucerire.
Nu pentru răzbunare.
Ci pentru apărare.
Cristianus își aminti de sabia din casa bunicului.
Pentru prima dată înțelese de ce fusese păstrată.
Nu ca simbol al urii.
Ci ca simbol al responsabilității.
Când zorii apărură, primejdia trecuse.
Cetatea rămăsese în picioare.
Dar Cristianus știa că aventura sa abia începea.
---
CAPITOLUL XII
Drumul spre casă
După ce află adevărul despre manuscris, Cristianus hotărî să se întoarcă.
— De ce pleci? îl întrebă călugărul.
— Pentru că lumina nu trebuie ascunsă într-o cetate.
— Unde trebuie dusă?
Cristianus privi spre munți.
— Acolo unde oamenii au nevoie de ea.
Și astfel începu drumul spre casă.
Dar nu mai era copilul care plecase.
Se întorcea un tânăr care învățase că adevăratul curaj nu înseamnă să nu-ți fie frică.
Înseamnă să faci ceea ce este drept chiar și atunci când ți-e frică.
---
EPILOG
Numele care a rămas
Anii trecură.
Cristianus Ferox deveni cunoscut în multe sate.
Dar nu ca un cuceritor.
Oamenii îl numeau:
„Purtătorul Luminii.”
A construit școli.
A ajutat biserici.
A ridicat case pentru cei săraci.
A apărat oamenii atunci când au fost nedreptățiți.
Iar sabia strămoșilor săi nu a fost folosită pentru răzbunare.
A fost așezată într-o biserică, lângă o cruce.
Sub ea a fost scris:
„Puterea fără iubire naște frică.
Curajul fără înțelepciune naște pierzare.
Dar curajul unit cu credința poate aprinde o lumină în cele mai întunecate vremuri.”
Și astfel, povestea lui Spartacus nu se sfârși cu Spartacus.
Ea continuă peste veacuri.
Nu prin sânge.
Nu prin război.
Ci prin memoria unui neam și prin alegerile oamenilor care vin după el.
Iar într-o seară, când Cristianus era deja bătrân, stătea în fața bisericii din Valea Luminii.
Un copil îl întrebă:
— Bunicule Cristianus, ai fost vreodată speriat?
Bătrânul zâmbi.
— De multe ori.
— Și atunci cum ai fost curajos?
Cristianus privi spre crucea de deasupra bisericii.
— Curajul nu înseamnă să nu te temi.
— Atunci ce înseamnă?
Bătrânul răspunse:
— Să nu lași frica să hotărască în locul tău.
Clopotul începu să bată.
Soarele cobora după munți.
Lumina aurie se așeză peste sat, peste case, peste păduri și peste vechea biserică.
Cristianus își făcu semnul crucii.
Și pentru o clipă i se păru că vede, undeva departe, pe creasta muntelui, umbra unui călător.
Un om dintr-un alt veac.
Un om care purtase cândva numele Spartacus.
Cristianus zâmbi.
Apoi șopti:
— Odihnește-te, strămoșule. Drumul merge mai departe.
Iar clopotul bătu din nou.
Sfârșit.
500 de Poezii Creștine 151–200
151. Cuvântul lui Hristos
Cuvântul Tău, Iisuse Doamne,
Îmi este pâine pentru suflet,
Când lumea-mi pare fără pace
Și gândul meu devine tulbure.
Păstrează-l viu în inima mea,
Să nu-l pierd în lumea trecătoare,
Ci să-l urmez cu credință
În fiecare zi din viață.
Cristian Diaconița
152. Glasul Evangheliei
Se-aude glasul Evangheliei
Ca o lumină peste lume,
Chemând pe omul rătăcit
Să se întoarcă la Hristos.
Ferice de cel ce ascultă
Și pune Cuvântul în faptă,
Căci viața lui va deveni
O mărturie luminată.
Cristian Diaconița
153. Evanghelia
Evanghelia ne vestește
Că Dumnezeu ne-a cercetat,
Că Fiul Său, Iisus Hristos,
Pentru noi S-a întrupat.
A venit să vindece rana
Păcatului din omenire
Și să ne cheme către Tatăl
Prin adevăr și prin iubire.
Cristian Diaconița
154. Fericiți cei blânzi
Fericiți cei blânzi la suflet,
Cei ce nu răspund cu rău,
Căci în inima lor se naște
Pacea sfântă de la Dumnezeu.
Să nu fiu aspru cu aproapele,
Nici plin de mânie și ură,
Ci să păstrez în orice clipă
Blândețea ce spre cer mă urcă.
Cristian Diaconița
155. Fericiți cei milostivi
Fericiți cei milostivi,
Căci mila lor nu se va pierde,
Ci va rămâne înaintea
Lui Dumnezeu ca o lumină.
Ajută-mă să fiu milostiv,
Să văd pe cel ce suferă,
Și să-i întind o mână bună
Când lumea îl uită.
Cristian Diaconița
156. Fericiți cei curați
Fericit este omul care
Păstrează inima curată,
Nu hrănește gânduri rele
Și nu dorește răul altuia.
Doamne, curăță-mi gândul,
Curăță-mi ochii și cuvântul,
Ca să pot vedea lumina
Și frumusețea Ta cea sfântă.
Cristian Diaconița
157. Făcătorii de pace
Fericiți sunt cei ce caută
Să împace oameni certați,
Cei ce sting focul mâniei
Și aduc pace între frați.
Doamne, fă-mă făcător de pace,
Nu pricină de ceartă-n lume,
Ci să duc în orice casă
Iubirea sfântă în al Tău nume.
Cristian Diaconița
158. Lumina din întuneric
Când noaptea cade peste suflet
Și speranța pare să dispară,
Hristos aprinde o lumină
Și întunericul se destramă.
Nu există noapte atât de grea
Pe care El să n-o străbată,
Căci Domnul este Lumina
Ce nu se stinge niciodată.
Cristian Diaconița
159. Rugăciunea inimii
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu,
Miluiește-mă pe mine,
Când mă abat de la calea Ta
Și mă îndepărtez de Tine.
Această rugăciune simplă
Să-mi fie mereu în inimă,
Ca un izvor de pace sfântă
În fiecare zi din viață.
Cristian Diaconița
160. Numele lui Iisus
Numele Tău, Iisuse Sfinte,
Este lumină și alinare,
Este nădejde pentru omul
Ce trece prin încercare.
Când rostesc numele Tău sfânt,
Sufletul meu găsește pace,
Și simt că nu sunt singur
În tot ceea ce viața-mi face.
Cristian Diaconița
161. Doamne, ajută-mă
Doamne, ajută-mă să fiu
Un om mai bun în fiecare zi,
Să nu rănesc prin vorba mea
Și să știu mereu a iubi.
Când cad, ridică-mă din nou,
Când greșesc, îndreaptă-mă,
Iar când mă pierd printre ispite,
Arată-mi calea către Tine.
Cristian Diaconița
162. Calea adevărului
Adevărul nu se schimbă
După voia oamenilor,
El rămâne veșnic și curat
În Cuvântul Mântuitorului.
Doamne, păzește-mă de minciună,
De înșelare și de rătăcire,
Și fă-mă să iubesc adevărul
Cu întreaga mea ființă.
Cristian Diaconița
163. Hristos, Adevărul
Tu ești Calea și Adevărul,
Viața sufletului meu,
Și cine vine către Tine
Se apropie de Dumnezeu.
Nu vreau să caut alte drumuri
Care duc spre rătăcire,
Ci să rămân mereu cu Tine
În credință și iubire.
Cristian Diaconița
164. Păstorul cel bun
Păstorul cel bun își caută oaia
Când aceasta se rătăcește,
Și nu se odihnește până când
Din nou în turmă o găsește.
Așa și Tu, Iisuse Doamne,
M-ai căutat când am plecat,
Și prin iubirea Ta cea mare
Spre Tine iar m-ai îndreptat.
Cristian Diaconița
165. Oaia pierdută
M-am rătăcit prin multe locuri
Și am uitat de glasul Tău,
Dar Bunul Păstor m-a găsit
Și m-a întors spre Dumnezeu.
Acum vreau să rămân cu Tine,
Să nu mai plec de lângă turmă,
Ci să urmez glasul Tău sfânt
Pe calea care duce-acasă.
Cristian Diaconița
166. Talanții
Doamne, nu vreau să îngrop
Darul pe care mi l-ai dat,
Ci vreau să-l folosesc cu grijă
Și să-l întorc înmiit curat.
Dă-mi înțelepciune să lucrez
Cu darurile primite,
Spre folosul celor din jur
Și spre slava Ta, Părinte.
Cristian Diaconița
167. Vameșul
Un vameș stătea în templu
Și nu îndrăznea să privească sus,
Ci spunea cu inimă smerită:
„Dumnezeule, milostiv fii mie!”
Doamne, învață-mă smerenia,
Să nu mă laud cu ce sunt,
Ci să-mi văd greșelile înainte
Și să cer mila Ta mereu.
Cristian Diaconița
168. Fariseul
Cel care se laudă singur
Nu vede cât de slab poate fi,
Dar omul care se smerește
Își vede sufletul cu adevărat.
Ferește-mă, Doamne, de mândrie,
De judecarea altora,
Și dă-mi să caut îndreptarea
În propria mea inimă.
Cristian Diaconița
169. Zaheu
Zaheu L-a dorit pe Hristos
Și s-a urcat într-un copac,
Ca să-L vadă când trecea
Prin mulțimea din acel loc.
Iar Domnul l-a chemat pe nume
Și i-a adus în casă mântuire,
Arătând că orice om se poate
Întoarce către Dumnezeu.
Cristian Diaconița
170. Vindecarea
Hristos a vindecat bolnavi
Și le-a redat nădejdea vieții,
Atingând inimile oamenilor
Cu mila și iubirea Sa.
Doamne, vindecă în mine
Tot ce este rupt și greu,
Și fă-mi sufletul din nou întreg
În lumina harului Tău.
Cristian Diaconița
171. Orbului i s-au deschis ochii
Un om orb a strigat către Domnul
Cu credință și cu dor,
Iar Hristos i-a redat lumina
Și bucuria ochilor.
Deschide-mi și mie, Doamne,
Ochii sufletului meu,
Ca să văd adevărul
Și să Te urmez mereu.
Cristian Diaconița
172. Leprosul
Zece oameni au fost vindecați,
Dar unul s-a întors la Domnul
Să-I mulțumească pentru darul
Pe care l-a primit prin credință.
Doamne, fă-mă recunoscător,
Să nu uit binele primit,
Ci să mă întorc mereu la Tine
Cu sufletul mulțumit.
Cristian Diaconița
173. Fiica lui Iair
Când toți credeau că totul s-a sfârșit,
Hristos a spus să nu se teamă,
Ci să creadă cu nădejde
În puterea lui Dumnezeu.
Doamne, când speranța mea moare,
Aprinde-o iar în sufletul meu,
Ca să cred chiar și atunci
Când nu mai văd niciun drum.
Cristian Diaconița
174. Lazăr
La mormântul lui Lazăr
Hristos a venit cu iubire,
Și prin puterea Sa dumnezeiască
A arătat biruința vieții.
Doamne, scoate-mă și pe mine
Din mormântul păcatului greu,
Și dă-mi o viață nouă
În lumina Ta.
Cristian Diaconița
175. Femeia cananeeancă
O femeie a venit la Domnul
Cu credință și smerenie,
Cerând milă pentru copilul ei
Și n-a plecat fără nădejde.
Învață-mă, Doamne, stăruința,
Să nu renunț când este greu,
Ci să mă rog cu credință
Și să mă încred în Dumnezeu.
Cristian Diaconița
176. Furtuna de pe mare
Pe mare, valurile creșteau
Și ucenicii se temeau,
Dar Hristos le-a adus pace
Și furtuna s-a liniștit.
Când viața mea este furtună,
Iisuse, fii cu mine,
Și spune inimii mele:
„Nu te teme, Eu sunt aici.”
Cristian Diaconița
177. Pâinile și peștii
Cu puține pâini și câțiva pești
Hristos a hrănit mulțimea,
Arătând că în mâna Domnului
Puținul devine îndestulare.
Doamne, binecuvântează puținul
Pe care îl primesc în viață
Și învață-mă să-l împart
Cu cel ce are nevoie.
Cristian Diaconița
178. Marea Galileei
Pe malul mării Galileei
Hristos și-a chemat ucenicii,
Iar ei au lăsat totul în urmă
Și au pornit după El.
Doamne, când mă chemi și pe mine,
Dă-mi curaj să Te urmez,
Să las ceea ce mă ține
Departe de adevărul Tău.
Cristian Diaconița
179. Muntele Schimbării la Față
Pe munte, Hristos S-a schimbat la față,
Iar slava Lui s-a arătat,
Și ucenicii au văzut
Lumina Sa dumnezeiască.
Doamne, luminează-mi sufletul
Cu harul Tău cel minunat,
Ca să Te iubesc mai mult
Și să rămân credincios.
Cristian Diaconița
180. Moise și Ilie
Moise și Ilie au apărut
În slava Schimbării la Față,
Iar ucenicii au înțeles
Mai mult din taina lui Hristos.
Doamne, unește în mine
Credința, nădejdea și iubirea,
Ca să pot urma calea Ta
Cu inimă smerită.
Cristian Diaconița
181. Rugăciunea din Ghetsimani
În Ghetsimani, Iisuse Doamne,
Te-ai rugat în noaptea grea,
Și ai primit voia Tatălui
Pentru mântuirea lumii.
Învață-mă și pe mine, Doamne,
Să spun cu inimă smerită:
„Facă-se voia Ta în toate”,
Chiar când calea este grea.
Cristian Diaconița
182. Ucenicii
Ucenicii au mers cu Domnul
Prin sate, cetăți și pustiu,
Ascultând cuvântul Său sfânt
Și văzând minunile Lui.
Doamne, fă-mă și pe mine
Ucenic al iubirii Tale,
Să învăț din Evanghelie
Și să trăiesc după ea.
Cristian Diaconița
183. Iuda
Iuda L-a vândut pe Domnul
Pentru arginți și interes,
Dar fapta lui rămâne-n lume
Ca avertisment pentru noi.
Păzește-mă, Doamne, de lăcomie,
De iubirea banului deșart,
Și fă-mi comoara în ceruri
Și nu în lucrurile lumii.
Cristian Diaconița
184. Lepădarea lui Petru
Petru s-a lepădat de Domnul
În ceasul fricii și-al durerii,
Dar după aceea a plâns amar
Și s-a întors cu pocăință.
Doamne, când slăbesc în credință,
Nu mă lăsa să pier,
Ci dă-mi putere să mă întorc
Și să Te iubesc din nou.
Cristian Diaconița
185. Cocoșul
Cocoșul a cântat în noapte
Și Petru și-a amintit cuvântul,
Iar lacrimile pocăinței
I-au curățat sufletul.
Și eu, când greșesc, Iisuse,
Ajută-mă să mă opresc,
Să-mi văd păcatul cu smerenie
Și să mă întorc la Tine.
Cristian Diaconița
186. Crucea
Crucea stă înaintea lumii
Ca semn al iubirii lui Hristos,
Și cine privește către ea
Găsește nădejde și folos.
Doamne, să port crucea mea
Cu credință și răbdare,
Și să nu uit niciodată
Că după Cruce vine Învierea.
Cristian Diaconița
187. Iertarea de pe Cruce
Pe Cruce, în mijlocul durerii,
Hristos a arătat iertare,
Și ne-a învățat că iubirea
Este mai mare decât ura.
Doamne, dă-mi aceeași inimă,
Să pot ierta când sunt rănit,
Și să nu las răutatea
Să-mi stăpânească sufletul.
Cristian Diaconița
188. Tâlharul pocăit
Un tâlhar, în ultima clipă,
S-a întors cu credință la Hristos,
Și a primit făgăduința
Vieții împreună cu Domnul.
Această minune ne arată
Că pocăința poate veni oricând,
Dar să nu așteptăm sfârșitul,
Ci să ne întoarcem astăzi.
Cristian Diaconița
189. Mormântul
Mormântul a primit trupul Domnului,
Dar nu L-a putut ține veșnic,
Căci puterea Învierii
A biruit moartea.
Doamne, când mă gândesc la moarte,
Dă-mi credință și nădejde,
Ca să privesc către viață
Și către Împărăția Ta.
Cristian Diaconița
190. Îngerii
Îngerii slujesc înaintea
Lui Dumnezeu cel Preasfânt,
Și ne amintesc că lumea
Nu este numai acest pământ.
Doamne, păzește-ne prin îngerii
Pe care ni i-ai rânduit,
Și ajută-ne să mergem
Pe drumul Tău cel sfânt.
Cristian Diaconița
191. Maica Domnului
Preasfântă Maică a Domnului,
Cu smerenie Te cinstim,
Și Te rugăm să fii aproape
De cei ce către Tine venim.
Roagă pe Fiul Tău, Iisuse,
Pentru cei slabi și întristați,
Și acoperă-ne cu iubire
Pe noi, cei greu încercați.
Cristian Diaconița
192. Acatistul
Cuvintele unui acatist
Se ridică spre cer în cântare,
Iar inima care se roagă
Primește pace și alinare.
Doamne, primește rugăciunea
Pe care Ți-o aduc cu smerenie,
Și fă din sufletul meu
O casă pentru sfânta iubire.
Cristian Diaconița
193. Paraclisul
În ceasul greu, când sufletul plânge,
Mă apropii cu credință
De rugăciunea către Maica Domnului,
Cerând ajutor și nădejde.
Preasfântă Maică, roagă-te
Pentru noi înaintea Fiului,
Și du-ne către Hristos
Pe calea mântuirii.
Cristian Diaconița
194. Sfinții
Sfinții nu au trăit fără lupte,
Dar au rămas statornici în credință,
Și au transformat încercarea
În prilej de sfințire.
Ajută-ne și pe noi, Doamne,
Să învățăm de la ei iubirea,
Răbdarea, rugăciunea,
Smerenia și credința.
Cristian Diaconița
195. Mucenicii
Mucenicii au mărturisit
Numele lui Hristos cu putere,
Și nici chinurile nu i-au făcut
Să renunțe la credință.
Doamne, dă-ne și nouă curaj
Să nu ne rușinăm de Tine,
Ci să păstrăm credința sfântă
În toate zilele vieții.
Cristian Diaconița
196. Cuvioșii
Cuvioșii au ales tăcerea,
Postul și rugăciunea sfântă,
Și-au căutat în fiecare zi
Împărăția lui Dumnezeu.
Învață-ne și pe noi, Doamne,
Să iubim liniștea și rugăciunea,
Să ne curățăm de patimi
Și să căutăm sfințirea.
Cristian Diaconița
197. Mănăstirea
În mănăstire clopotul bate
Și cheamă sufletul la rugă,
Iar liniștea dintre ziduri
Îndeamnă inima spre Dumnezeu.
Doamne, binecuvântează locurile
În care oamenii se roagă,
Și fă ca rugăciunea lor
Să fie lumină pentru lume.
Cristian Diaconița
198. Calea sfințeniei
Sfințenia nu este mândrie,
Ci luptă împotriva păcatului,
O cale lungă de răbdare
Și de iubire pentru aproapele.
Doamne, ajută-mă să merg
Pe această cale cu smerenie,
Și să nu caut slava lumii,
Ci slava Împărăției Tale.
Cristian Diaconița
199. Nădejdea
Când totul pare fără speranță,
Ridic privirea către cer,
Căci știu că Dumnezeu mă vede
Și în iubirea Lui eu sper.
Nădejdea mea este Hristos,
Nădejdea mea este iubirea,
Nădejdea mea este credința
Și drumul către mântuire.
Cristian Diaconița
200. Credința veșnică
Două sute de cântări s-au strâns
În această carte de credință,
Dar rugăciunea merge mai departe
Ca o lumină către veșnicie.
Doamne, primește fiecare vers
Ca pe-o jertfă mică și smerită,
Și fă ca toate aceste poezii
Să ducă inimile către Tine.
Cristian Diaconița. 500 DE POEZII CREȘTINE
de Cristian Diaconița
Poeziile 201–250
201. Rugăciune către Dumnezeu
Doamne, primește rugăciunea
Ce o aduc înaintea Ta,
Nu pentru vrednicia mea,
Ci pentru mila Ta cea mare.
Păzește-mi sufletul de rău,
Și dă-mi putere să iubesc,
Să merg pe calea Ta cea dreaptă
Și niciodată să nu mă lepăd.
Cristian Diaconița
202. Încrederea
Când nu mai știu ce să aleg
Și toate drumurile-s grele,
Îmi pun nădejdea în Hristos
Și las în mâna Lui problemele.
El știe drumul meu mai bine
Și vede ce eu nu pot vedea,
De aceea vreau cu credință
Să-mi pun viața-n mâna Sa.
Cristian Diaconița
203. Dumnezeu vede
Chiar dacă nimeni nu mă vede
Când fac un bine în tăcere,
Tu, Doamne, știi și vezi lucrarea
Și o primești cu mângâiere.
Nu vreau răsplată de la oameni,
Nici laudă și nici mărire,
Ci vreau să fac binele în taină
Din dragoste și mulțumire.
Cristian Diaconița
204. Glasul conștiinței
În liniștea din miez de noapte
Aud un glas în mine spunând:
„Întoarce-te spre Dumnezeu
Și lasă răul în urmă.”
Conștiința este o lumină
Ce poate arăta greșeala,
Dar numai Domnul poate vindeca
Și poate îndrepta cărarea.
Cristian Diaconița
205. Pocăința
Pocăința nu este numai
O lacrimă ce cade jos,
Ci schimbarea vieții mele
Și întoarcerea la Hristos.
Să las păcatul în urmă
Și să încep un drum curat,
Cu rugăciune și iubire
Spre Dumnezeu, Cel minunat.
Cristian Diaconița
206. Lacrima pocăinței
O lacrimă de pocăință
Poate vorbi fără cuvinte,
Când omul își recunoaște vina
Și caută iarăși cele sfinte.
Doamne, primește lacrima mea
Și spală sufletul meu greu,
Ca să pot începe din nou
În lumina Ta, Dumnezeule.
Cristian Diaconița
207. Spovedania
Când îmi mărturisesc păcatul
Cu inimă sinceră și smerită,
Încep să văd din nou lumina
Și calea mea către Hristos.
Doamne, dă-mi curaj să recunosc
Tot ceea ce am făcut greșit,
Și ajută-mă să mă schimb
Cu sufletul cu adevărat.
Cristian Diaconița
208. Curățirea sufletului
Nu aurul mă face curat,
Nici hainele frumoase ale lumii,
Ci inima care se pocăiește
Și caută mila lui Dumnezeu.
Curăță, Doamne, tot ce este rău
Din gândul și din sufletul meu,
Și fă din mine un om nou
Prin harul Tău cel sfânt.
Cristian Diaconița
209. Smerenia
Smerenia nu înseamnă slăbiciune,
Ci puterea de a recunoaște
Că tot ce avem este un dar
Și că Dumnezeu ne iubește.
Ferește-mă de mândrie, Doamne,
De dorința de a fi mai sus,
Și învață-mă să slujesc
Așa cum ne-a învățat Iisus.
Cristian Diaconița
210. Mândria
Mândria ridică ziduri
Între om și Dumnezeu,
Îl face să uite de ceilalți
Și să se creadă mai presus.
Doamne, smerește-mi inima
Când începe să se înalțe,
Și pune în locul mândriei
Iubire și bunătate.
Cristian Diaconița
211. Ascultarea
Ascultarea de Dumnezeu
Este calea către lumină,
Când omul lasă voia sa
Și caută voia cea divină.
Doamne, ajută-mă să ascult
Cuvântul Tău cu credință,
Și să nu aleg după dorințe
Ce mă îndepărtează de Tine.
Cristian Diaconița
212. Poruncile Domnului
Poruncile Tale sunt lumină
Pentru sufletul rătăcit,
Ele ne arată calea
Pe care trebuie să mergem.
Ajută-mă să le păstrez
Nu doar în minte, ci în faptă,
Ca viața mea să fie mereu
O mărturie curată.
Cristian Diaconița
213. Iubește-L pe Dumnezeu
Să-L iubesc pe Dumnezeu
Cu toată inima mea,
Cu sufletul și cugetul
Și cu întreaga viață a mea.
Iar dragostea aceasta sfântă
Să nu rămână doar cuvânt,
Ci să se vadă prin iubirea
Pe care-o port către cei din jur.
Cristian Diaconița
214. Iubește-ți aproapele
Aproapele meu este fratele
Pe care Dumnezeu mi l-a dat,
Și chiar dacă uneori mă doare,
Trebuie să-l iubesc cu adevărat.
Să nu răspund cu răutate,
Să nu păstrez în mine ură,
Ci să aleg mereu iertarea
Și dragostea cea bună.
Cristian Diaconița
215. Nu judeca
Nu judeca pe cel ce cade,
Căci poate mâine vei cădea,
Și numai Dumnezeu cunoaște
Adâncul inimii cuiva.
Mai bine roagă-te pentru dânsul
Și întinde-i mâna când îi este greu,
Căci dragostea aproapelui
Este porunca lui Dumnezeu.
Cristian Diaconița
216. Iertarea
Când cineva mă rănește, Doamne,
Ajută-mă să pot ierta,
Să nu păstrez în suflet ură
Și să nu răspund cu răutate.
Căci Tu ne-ai arătat pe Cruce
Ce înseamnă adevărata iubire:
Să ierți chiar și atunci când doare
Și să alegi mereu pacea.
Cristian Diaconița
217. Dragostea
Dragostea adevărată rabdă,
Nu caută răul nimănui,
Nu se laudă și nu se umflă,
Ci caută binele aproapelui.
Doamne, să am această dragoste
În fiecare zi din viața mea,
Ca prin ea să Te pot vedea
Și să rămân aproape de Tine.
Cristian Diaconița
218. Bunătatea inimii
O inimă bună nu întreabă
„Ce primesc dacă ajut?”,
Ci vede omul care suferă
Și se apropie fără teamă.
Doamne, pune în mine bunătate,
Să nu trec nepăsător,
Ci să fiu pentru cei din jur
Un semn al iubirii Tale.
Cristian Diaconița
219. Milostenia ascunsă
Când dai celui sărac în taină
Și nimeni nu te vede-n lume,
Cerul cunoaște fapta bună
Și Dumnezeu îi știe numele.
Nu căuta aplauze sau slavă,
Ci fă milostenia curat,
Din dragoste pentru aproapele
Și pentru Domnul Preaînalt.
Cristian Diaconița
220. Darul
Tot ceea ce primesc în viață
Este un dar de la Dumnezeu,
Și vreau să fiu recunoscător
Pentru fiecare lucru bun.
Să nu spun: „Eu am făcut totul”,
Uitând de Cel ce m-a ajutat,
Ci să spun cu inimă smerită:
„Slavă Ție pentru toate!”
Cristian Diaconița
221. Mulțumirea
Mulțumesc pentru pâinea zilnică,
Pentru apă și pentru lumină,
Pentru oamenii pe care-i iubesc
Și pentru fiecare zi senină.
Mulțumesc și pentru încercări,
Căci m-au făcut să înțeleg
Că fără Tine, Doamne Sfinte,
Pe drumul vieții nu pot merge.
Cristian Diaconița
222. Bucuria
Bucuria adevărată
Nu se cumpără cu bani,
Ea vine din inima care
Își pune nădejdea în Dumnezeu.
Chiar și-n ziua cea mai grea
Pot găsi un strop de lumină,
Când știu că Hristos este cu mine
Și iubirea Lui mă ține.
Cristian Diaconița
223. Pace
Dă-mi, Doamne, pace în suflet,
Când în jur este tulburare,
Și fă-mi inima asemenea
Unui lac liniștit sub soare.
Să nu răspund la rău cu rău,
Să nu aprind focul mâniei,
Ci să aduc în orice loc
Pacea sfântă a iubirii.
Cristian Diaconița
224. Răbdarea creștinului
Creștinul nu renunță ușor
Când drumul devine greu,
Ci se roagă și merge înainte
Cu nădejde în Dumnezeu.
Răbdarea este o virtute
Ce crește încet în suflet,
Prin încercări și prin rugăciune
Și prin iubire către Domnul.
Cristian Diaconița
225. Nădejdea
Când nu mai văd nicio ieșire
Și lumea pare fără drum,
Ridic ochii către cer
Și spun: „Hristos este cu mine.”
Nădejdea nu mă lasă singur,
Nici când sufletul meu plânge,
Căci Dumnezeu poate deschide
O ușă chiar și când nu văd.
Cristian Diaconița
226. Curaj
Dă-mi, Doamne, curaj să spun
Când ceva nu este bine,
Să nu mă tem de oameni
Mai mult decât mă tem de Tine.
Curajul creștin nu este ură,
Ci puterea de a sta drept,
Cu adevărul în inimă
Și cu iubire pentru toți.
Cristian Diaconița
227. Adevărul
Adevărul poate uneori
Să doară, dar el vindecă,
Pe când minciuna pare dulce
Și sufletul îl înșală.
Doamne, păstrează-mă în adevăr
Și ferește-mă de minciună,
Ca vorba mea să fie curată
Și inima mea să fie bună.
Cristian Diaconița
228. Cuvântul și fapta
Nu este suficient să spun
Că Îl iubesc pe Dumnezeu,
Dacă în viața mea de fiecare zi
Nu fac ceea ce este bun.
Cuvântul trebuie să devină faptă,
Iar credința să rodească,
Ca viața mea să mărturisească
Iubirea Domnului ceresc.
Cristian Diaconița
229. Roadele credinței
Credința adevărată rodește
Iubire, pace și răbdare,
Bunătate și blândețe
Și o inimă milostivă.
Doamne, fă să crească-n mine
Roade bune zi de zi,
Ca oamenii să vadă-n viața mea
Lumina Ta cea vie.
Cristian Diaconița
230. Pomul bun
Pomul bun se cunoaște
După roadele pe care le dă,
Iar omul se cunoaște-n lume
După faptele din viața sa.
Doamne, fă-mă pom roditor,
Cu roade bune și curate,
Ca să aduc folos celor din jur
Și slavă numelui Tău sfânt.
Cristian Diaconița
231. Grâul
Ca grâul care crește-n câmp
Sub ploaie, soare și furtună,
Așa să crească și credința
În inima mea cea bună.
Și când va veni vremea roadelor,
Să nu fie sufletul meu gol,
Ci plin de fapte bune
Și de iubirea lui Hristos.
Cristian Diaconița
232. Vița
Hristos este vița cea adevărată,
Iar noi suntem mlădițele Lui,
Și fără El nu putem face
Nimic folositor în viață.
Doamne, ține-mă aproape de Tine,
Ca să pot aduce rod bogat,
Și să nu mă usuc departe
De izvorul Tău curat.
Cristian Diaconița
233. Viața
Viața mea este un dar
Pe care Tu mi l-ai oferit,
Și vreau să o trăiesc cu rost,
Cu sufletul către cer privit.
Nu știu cât timp îmi este dat,
De aceea vreau în fiecare zi
Să fac un bine și să iubesc
Și să mă apropii de Tine.
Cristian Diaconița
234. Timpul
Timpul trece ca un râu
Și nu se întoarce niciodată,
De aceea fiecare clipă
Trebuie trăită cu folos.
Doamne, nu mă lăsa să pierd
Anii în lucruri trecătoare,
Ci ajută-mă să strâng în cer
Comori care nu pier.
Cristian Diaconița
235. Comoara din cer
Nu vreau să strâng comori pe pământ
Care ruginesc și pier,
Ci vreau să am o inimă bogată
În fapte bune înaintea Ta.
Căci adevărata comoară
Nu este aurul din lume,
Ci iubirea, credința și mila
Păstrate în numele lui Hristos.
Cristian Diaconița
236. Casa sufletului
Casa sufletului meu, Doamne,
Vreau să fie curată mereu,
Să nu intre gânduri rele
Și să rămâi Tu în ea.
Curăță fiecare încăpere
A inimii mele slabe,
Și fă din ea un loc de pace
În care numele Tău să fie.
Cristian Diaconița
237. Veghea
Vegheați, spune Evanghelia,
Căci nu știm ziua și ceasul,
De aceea vreau să fiu mereu
Cu sufletul pregătit.
Nu vreau să dorm în nepăsare
Și să uit de Dumnezeu,
Ci să păstrez candela aprinsă
În inima mea mereu.
Cristian Diaconița
238. Candela inimii
Candela inimii mele
Să nu se stingă niciodată,
Ci să ardă prin credință
În orice zi din viață.
Dacă vântul lumii bate,
Apără-mi flacăra, Iisuse,
Și fă ca lumina ei să arate
Calea către Tine.
Cristian Diaconița
239. Ușa
„Eu sunt Ușa”, ne-ai spus, Doamne,
Și prin Tine intrăm la viață,
Iar sufletul care Te caută
Găsește adevăr și pace.
Deschide-mi, Doamne, ușa inimii
Când vin spre Tine cu smerenie,
Și ajută-mă să rămân
În casa iubirii Tale.
Cristian Diaconița
240. Pâinea zilnică
Pentru pâinea de fiecare zi
Îți mulțumesc, Părinte Sfânt,
Căci toate darurile vieții
Vin din mâna Ta.
Învață-mă să nu risipesc
Și să împart cu cel flămând,
Ca pâinea mea să fie binecuvântată
Prin dragostea către aproapele.
Cristian Diaconița
241. Apa
Apa curge limpede din izvor
Și dă viață pământului,
Așa să curgă și iubirea
Din inima creștinului.
Doamne, curăță-mi sufletul
Și fă-l limpede ca un izvor,
Ca fiecare om să găsească
În mine un cuvânt bun.
Cristian Diaconița
242. Izvorul
La Tine este izvorul vieții,
La Tine este lumina mea,
Și când sufletul îmi este însetat,
Mă apropii iar de Tine.
Nu mă lăsa să caut apa
În izvoare care seacă,
Ci condu-mă spre izvorul
Care nu seacă niciodată.
Cristian Diaconița
243. Ploaia
Ploaia cade peste câmpuri
Și le dă putere să rodească,
Așa și harul Tău, Iisuse,
Poate sufletul să-l înnoiască.
Trimite ploaia Ta de har
Peste inima mea uscată,
Ca să răsară iar credința
Și dragostea cea adevărată.
Cristian Diaconița
244. Floarea
O floare mică de pe câmp
Îmi amintește de Creator,
Căci frumusețea ei modestă
Vorbește despre Dumnezeu.
Dacă Tu îmbraci și florile
Cu frumusețe și lumină,
Cu atât mai mult vei avea grijă
De omul care Te caută.
Cristian Diaconița
245. Cerul
Privesc spre cerul plin de stele
Și mă gândesc la Creator,
La măreția Ta cea mare
Și la iubirea Ta pentru om.
Cât de minunată este lumea
Pe care Tu ai zidit-o, Doamne!
Și cât de mic sunt eu înaintea
Măreției Tale fără margini.
Cristian Diaconița
246. Stelele
Stelele strălucesc în noapte
Ca niște lumini pe cer,
Și fiecare parcă spune:
„Slavă lui Dumnezeu!”
Când le privesc, îmi amintesc
Că lumea nu este întâmplare,
Ci poartă urma Creatorului
Și a puterii Sale mari.
Cristian Diaconița
247. Răsăritul
La răsăritul dimineții
Lumina se revarsă peste lume,
Și sufletul meu spune încet:
„Slavă Ție, Dumnezeule!”
Fiecare zi este un dar,
O nouă șansă de iubire,
De aceea vreau să merg cu Tine
Pe calea către mântuire.
Cristian Diaconița
248. Apusul
Când soarele apune încet
Și cerul se umple de culoare,
Îți mulțumesc pentru această zi
Și pentru iubirea Ta cea mare.
Iar când noaptea va veni,
Să-mi dai odihnă și pace,
Și să mă trezești cu bucurie
Într-o nouă zi de har.
Cristian Diaconița
249. Călătoria vieții
Viața este o călătorie
Pe un drum necunoscut,
Dar știu că la capătul ei
Mă așteaptă Dumnezeu.
De aceea merg fără teamă,
Cu credință și nădejde,
Căci Hristos este Călăuza
Ce mă conduce către cer.
Cristian Diaconița
250. Drumul spre Împărăție
Drumul spre Împărăția Cerurilor
Este drumul credinței vii,
Al iubirii și-al pocăinței,
Al rugăciunii zi de zi.
Doamne, ajută-mă să merg
Fără să mă abat din cale,
Până când voi ajunge, prin mila Ta,
La lumina Împărăției Tale.
O, Mamă, de-aș mai putea sta cu tine
O, Mamă, de-aș putea să mai stau cu tine încă o dată... De-aș putea să mai aud glasul tău, să îți văd chipul și să îți spun cât de mult însemni pentru mine. Sunt atâtea lucruri pe care aș fi vrut să ți le spun și atâtea clipe pe care aș fi vrut să le mai trăim împreună.
O, Mamă, de ce ai plecat? De ce m-ai lăsat singur cu această durere în suflet? Uneori, inima mea caută răspunsuri, dar nu găsește decât lacrimi și dor. Îmi este greu să înțeleg de ce viața ne desparte de cei pe care îi iubim. Dar sper și mă rog ca tu să fii într-un loc mai bun, într-un loc de pace, unde nu există durere, lacrimi sau suferință.
Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să îți dea odihnă și liniște. Iar eu voi păstra amintirea ta în inima mea atât timp cât voi trăi. O, Mamă, de-ai fi mai stat cu noi puțin, de-am mai fi avut timp să vorbim, să râdem și să fim împreună. Dar timpul pe care Dumnezeu ni-l dă este uneori un mare mister, iar omul nu poate înțelege toate căile Lui.
Mamă, iartă-mă pentru toate greșelile pe care le-am făcut față de tine. Iartă-mă pentru cuvintele pe care poate nu ar fi trebuit să le spun, pentru momentele în care nu am știut să îți arăt destul cât de mult te iubesc și pentru toate clipele în care aș fi putut să fiu mai bun. Dacă aș putea da timpul înapoi, aș încerca să prețuiesc fiecare clipă petrecută alături de tine.
Acum însă, nu pot decât să mă rog. Am să mă rog la Dumnezeu neîncetat, ca El să îți poarte sufletul în pace și să îmi dea și mie puterea de a merge mai departe. Numai Dumnezeu poate să dea pace sufletului meu și liniște inimii mele. Când oamenii nu pot alina durerea, Dumnezeu rămâne aproape. Când lacrimile curg și cuvintele nu mai sunt de ajuns, Dumnezeu cunoaște durerea inimii.
Inima mea este în bucăți, Mamă. Uneori simt că o parte din mine a plecat odată cu tine. Dar cred că Dumnezeu, în iubirea și mila Sa, poate să vindece ceea ce pare de nevindecat. El poate să îmi dea o inimă nouă, o inimă care să poată purta durerea fără să își piardă speranța. Poate că rănile nu vor dispărea niciodată complet, pentru că iubirea lasă în urmă dor, dar Dumnezeu poate transforma lacrimile în rugăciune și durerea în speranță.
Mamă, nu te voi uita niciodată. Vei rămâne mereu în sufletul meu, în amintirile mele și în rugăciunile mele. Dragostea adevărată nu dispare atunci când nu mai putem vedea pe cineva. Ea rămâne vie în inimă.
Mă voi ruga lui Dumnezeu să îmi dea putere și să mă ajute să găsesc liniștea pe care o caut. Și, chiar dacă astăzi plâng și sufletul meu este greu, sper că într-o zi Dumnezeu va șterge lacrimile mele și va aduce pace în inima mea.
Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să te ocrotească și să îți dea odihnă. Iar eu voi continua să mă rog, să sper și să cred că iubirea nu se termină odată cu despărțirea.
O, Mamă, de-aș mai putea sta cu tine măcar o clipă... să îți spun încă o dată: Te iubesc. Și îmi este dor de tine. Această poezie este un omagiu plin de iubire, dor și durere al lui Ionuț pentru mama sa plecată dintre cei dragi. Ionuț își exprimă suferința și dorința de a mai putea sta încă o dată alături de mama lui, de a-i auzi glasul și de a-i spune cât de mult o iubește.
În cuvintele lui Ionuț se află și o rugăminte de iertare pentru toate greșelile pe care crede că le-a făcut față de mama sa. Durerea lui este mare, iar inima lui pare zdrobită de despărțire. Totuși, el își pune toată speranța în Dumnezeu, crezând că numai Dumnezeu îi poate da pace sufletului și liniște inimii.
Ionuț se roagă neîncetat și speră că mama lui se află într-un loc de pace. Chiar dacă dorul rămâne, el crede că Dumnezeu poate vindeca o inimă frântă și poate transforma durerea în speranță.
[Cristian Diaconița]
CÂNTAREA LUMINII LUI HRISTOS
I. LUMINA
În noaptea lumii, când se lasă
Tăcerea peste-al meu hotar,
O rază sfântă, luminoasă,
Coboară lin din cer, prin har.
Nu-i foc ce arde fără milă,
Nici stea ce piere-n depărtări,
Ci-i Lumina cea umilă
Ce vindecă ale noastre stări.
O, Hristoase, Pâinea Vieții,
Izvorul nostru nesecat,
Tu ești nădejdea dimineții,
Tu ești Cuvântul întrupat.
Când sufletul se prăbușește
Sub greul zilelor de lut,
Un glas din cer îl întărește:
„Nu te teme, Eu te-am făcut.”
Și-atunci, din negura amară,
Se naște-un cântec nou și sfânt,
Iar inima, odinioară
Rănită, află legământ.
II. DORUL DUPĂ DUMNEZEU
Mi-e dor de Tine, Doamne Sfinte,
Mai mult decât pot spune-n grai,
Căci Tu cunoști ale mele gânduri
Și toate rănile ce le ai.
Mi-e dor de pacea Ta cerească,
De glasul Tău cel mângâietor,
De dragostea dumnezeiască
Ce vindecă orice fior.
Ca cerbul care-n arșița mare
Aleargă către-un izvor curat,
Așa aleargă-a mea suflare
Spre Tine, Doamne, ne-ncetat.
Departe de Tine, lumea doare,
Iar sufletul rămâne gol,
Dar când Te caut cu ardoare,
Tu vii și-mi ești Mântuitor.
III. LACRIMA
De multe ori, în taina nopții,
Când nimeni nu mă poate-auzi,
Îmi plec genunchii înaintea Crucii
Și-ncep în taină a grăi:
„Iartă-mă, Doamne, pentru toate,
Pentru păcate și căderi,
Pentru cuvintele uitate,
Pentru ale mele dureri.”
Și-o lacrimă încet coboară
Pe chipul meu îngândurat,
Dar ea nu este doar povară,
Ci semn că sufletul s-a-ndreptat.
Primește, Doamne, această apă
Ca pe-o tămâie către cer,
Și fă din inima mea slabă
Un vas al harului sincer.
IV. CRUCEA
O, Cruce sfântă, binecuvântată,
Lumină-n mijlocul durerii,
Prin tine moartea-i sfărâmată
Și omul află calea-nvierii.
Pe tine Fiul lui Dumnezeu
Și-a întins brațele iubirii,
Ca să ne scoată din păcatul greu
Și să ne ducă spre lumina firii.
Când greul vieții mă apasă
Și pașii-mi tremură pe drum,
Privesc spre Crucea luminoasă
Și prind putere chiar din scrum.
Nu vreau o viață fără cruce,
Nici drum lipsit de încercări;
Căci Crucea către Cer mă duce
Prin lacrimi, rugă și răbdări.
V. MAICA DOMNULUI
Preasfântă Maică, Preacurată,
Nădejdea celor necăjiți,
Tu, Maica Domnului chemată,
Acoperă-i pe cei smeriți.
Când peste noi furtuna vine
Și lumea pare fără glas,
Ridică rugăciunea către Fiul
Și nu ne lăsa fără popas.
Tu, care L-ai purtat în brațe
Pe Cel ce toate le-a zidit,
Învață-ne să fim cu pace
Și să iubim desăvârșit.
Sub sfântul tău acoperământ
Alerg cu sufletul smerit,
Căci știu că rugăciunea ta
Ne duce către Cel iubit.
VI. DUHUL SFÂNT
Adierea Duhului Sfânt
Se-așază tainic peste noi,
Și face roditor pământul
Ce-a fost uscat de-atâtea ploi.
El luminează mintea noastră,
El ne îndeamnă către bine,
El face inima albastră
De cerul care vine.
O, Duhule Mângâietor,
Coboară peste-al meu cuget,
Și fă din mine-un rugător
Cu suflet liniștit și vrednic.
VII. SINGURĂTATEA
Când toți se duc și mă părăsesc
Și casa pare fără glas,
Eu către Tine mă smeresc,
Căci Tu rămâi cu mine-n ceas.
Nu sunt singur, Hristoase,
Chiar dacă lumea m-a uitat;
Căci mâinile Tale milostive
Mă țin de fiecare dat'.
Când nu mai am niciun cuvânt
Și lacrimile-mi curg încet,
Tu ești cu mine pe pământ
Și-mi ești nădejde și profet.
VIII. DRAGOSTEA
Nu vreau iubire trecătoare,
Nici jurăminte fără rod,
Ci dragostea nemuritoare
Ce vine de la Dumnezeu.
Să pot ierta când sunt rănit,
Să pot răspunde cu iubire,
Să nu întorc răul primit,
Ci să aleg a Ta trăire.
Iubirea Ta să mă învețe
Să văd în omul de lângă mine
Un chip zidit cu frumusețe
Și-o făptură ce Îți aparține.
IX. ODIHNA
Odihnește-te, suflete, în Domnul,
Când drumul ți se pare greu,
Căci El îți poate schimba omul
Și te poate ridica mereu.
Nu te teme de noaptea rece,
Nici de furtuna de pe mare,
Căci orice încercare trece
Când Dumnezeu îți dă răbdare.
Iar dacă lumea te lovește
Și inima îți este frântă,
Adu-ți aminte cine este
Cel ce și astăzi te cuvântă.
X. ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR
Mi-e dor de cer, de veșnicie,
De locul fără plâns și dor,
De sfânta, nesfârșita bucurie
Din Împărăția tuturor.
Acolo nu mai este moarte,
Nici suferință, nici amar,
Ci viață fără sfârșit și pace,
Sub strălucirea Celui Preaînalt.
De-aceea, Doamne, mă întărește
Să nu mă pierd pe-acest pământ,
Ci fă-mi inima să Te iubească
Și sufletul să fie sfânt.
XI. RUGĂCIUNEA
Când dimineața se revarsă
Și soarele răsare lin,
Ridic spre cer a mea privire
Și-Ți spun, Hristoase: „Amin.”
Iar când se lasă seara rece
Și stelele se-aprind pe cer,
Îți mulțumesc pentru viață
Și pentru harul Tău din cer.
În fiecare zi, Stăpâne,
Dă-mi pace, dragoste și har,
Și nu mă lăsa să pierd lumina
Ce-ai pus în sufletul meu, dar.
XII. CÂNTAREA FINALĂ
Slavă Tatălui Celui veșnic,
Slavă Fiului iubit,
Slavă Duhului Celui Sfânt,
Treimii, Celui Preaslăvit!
Slavă în cer și pe pământ,
Slavă în veac și-n veșnicie,
Căci Dumnezeu este Cuvântul
Și viața noastră-n bucurie.
O, Hristoase, fii cu mine
În fiecare clipă grea,
Și când voi trece către Tine,
Primește, Doamne, viața mea.
Iar dacă glasul meu se stinge
Și cântecul va amuți,
Fă ca iubirea să rămână
Și-n cer să pot a Te slăvi.
Căci Tu ești Calea și Lumina,
Adevărul cel nemuritor,
Tu ești nădejdea și odihna,
Tu ești al nostru Mântuitor.
Slavă Tatălui și Fiului
Și Sfântului Duh, acum și pururea
Și în vecii vecilor. Amin.
Cristian Diaconița
500 de Poezii Creștine 451–500
451. Maica Domnului
Preasfântă Maică a Domnului,
Cu smerenie Te cinstim,
Căci L-ai purtat pe Fiul Sfânt
Și către El noi Te privim.
Acoperă-ne cu rugăciunea,
Când trecem prin necaz și greu,
Și roagă-L pe Fiul Tău
Să ne păzească Dumnezeu.
Cristian Diaconița
452. Buna Vestire
Îngerul Gavriil a venit
La Fecioara cea smerită,
Vestindu-i marea taină
A Întrupării lui Hristos.
Maria a primit cu smerenie
Voia Tatălui ceresc,
Iar prin ascultarea ei
S-a deschis calea mântuirii.
Cristian Diaconița
453. Nașterea Domnului
În Betleem, în noaptea sfântă,
Hristos în iesle S-a născut,
Iar cerul a cântat de slavă
Pentru Pruncul cel Preasfânt.
Păstorii au venit să vadă
Minunea cea dumnezeiască,
Iar lumea a primit Lumina
Care avea să o mântuiască.
Cristian Diaconița
454. Steaua
O stea a strălucit pe cer
Și magii au urmat-o,
Căutând Pruncul cel Sfânt
Pe Care Dumnezeu L-a trimis.
Doamne, fii și Tu steaua mea
În noaptea vieții mele,
Și călăuzește-mi pașii
Spre lumina Împărăției Tale.
Cristian Diaconița
455. Betleem
Betleem, cetate mică,
Ai primit pe Împărat,
Nu în palat și nici în slavă,
Ci într-o iesle S-a arătat.
Acolo cerul s-a apropiat
De lumea noastră trecătoare,
Iar Pruncul Iisus ne-a adus
Nădejde, pace și iertare.
Cristian Diaconița
456. Ieslea
În ieslea simplă din Betleem
S-a odihnit Pruncul Sfânt,
Cel prin Care toate sunt făcute,
Domnul cerului și-al pământului.
O, taină mare și adâncă,
Ce mintea nu o poate cuprinde:
Dumnezeu S-a făcut Om
Din iubire pentru oameni.
Cristian Diaconița
457. Păstorii
Păstorii vegheau în noapte
Când îngerii au apărut,
Vestindu-le cu bucurie
Că Mântuitorul S-a născut.
Și au alergat la Betleem
Să vadă minunea cea mare,
Apoi s-au întors slăvind
Pe Dumnezeu cu bucurie.
Cristian Diaconița
458. Magii
Magii au venit de departe
Cu daruri pentru Pruncul Sfânt:
Aur, tămâie și smirnă,
Închinându-se înaintea Lui.
Doamne, primește și de la mine
Darul unei inimi curate,
Pe care să Ți-o ofer
Cu iubire și smerenie.
Cristian Diaconița
459. Irod
Irod s-a temut de Prunc
Și a căutat să-L omoare,
Dar planul lui Dumnezeu
Nu putea fi împiedicat.
Doamne, păzește-mă de frică
Și de răutatea inimii,
Ca să nu lupt împotriva binelui
Din teamă sau din mândrie.
Cristian Diaconița
460. Fuga în Egipt
Iosif a primit poruncă
Să plece cu Pruncul în Egipt,
Iar Maica Domnului și Iisus
Au fost păziți de Dumnezeu.
Doamne, păzește familiile
Care trec prin vremuri grele,
Și fii aproape de cei
Care trebuie să-și lase casa.
Cristian Diaconița
461. Iisus copil
Copil fiind, Iisus creștea
În înțelepciune și har,
Iar viața Sa ne arată
Frumusețea ascultării.
Doamne, învață-i pe copii
Să crească în adevăr și bine,
Cu iubire față de părinți
Și cu credință către Tine.
Cristian Diaconița
462. Iisus în Templu
La Templu, copilul Iisus
Stătea în mijlocul celor învățați,
Ascultând și punând întrebări,
Iar toți erau uimiți.
Doamne, dă-mi și mie dorința
De a cunoaște Cuvântul Tău,
Și să caut adevărul
Cu mintea și cu inima.
Cristian Diaconița
463. Botezul Domnului
În Iordan, Iisus a venit
La Ioan să fie botezat,
Iar cerurile s-au deschis
Și Duhul Sfânt S-a arătat.
Glasul Tatălui S-a auzit,
Mărturisind pe Fiul iubit,
Iar lumea a primit lumina
Sfintei Treimi.
Cristian Diaconița
464. Iordanul
Râul Iordan păstrează taina
Botezului Mântuitorului,
Când Hristos a intrat în ape
Pentru mântuirea oamenilor.
Doamne, amintește-mi mereu
De chemarea botezului meu,
Să trăiesc în credință
Și să rămân aproape de Tine.
Cristian Diaconița
465. Ispitirea în pustie
În pustie, Hristos a postit
Și a fost ispitit de diavol,
Dar Domnul a rămas statornic
În ascultarea față de Tatăl.
Când ispita vine spre mine,
Doamne, dă-mi putere și lumină,
Ca să aleg adevărul
Și să nu cad în păcat.
Cristian Diaconița
466. Chemarea Apostolilor
„Veniți după Mine!”
A fost chemarea lui Hristos,
Iar pescarii și-au lăsat plasele
Și L-au urmat cu credință.
Doamne, când mă chemi și pe mine,
Ajută-mă să nu amân,
Ci să răspund cu inimă sinceră
Și să merg după Tine.
Cristian Diaconița
467. Pescar de oameni
Apostolii erau pescari,
Dar Hristos i-a chemat
Să devină pescari de oameni
Și să vestească Împărăția.
Doamne, fă și viața mea
Un instrument pentru bine,
Ca prin cuvânt și faptă
Să-i apropii pe oameni de Tine.
Cristian Diaconița
468. Predica de pe Munte
Pe munte, Hristos a vorbit
Despre iubire și dreptate,
Despre rugăciune și milă
Și despre Împărăția cerurilor.
Doamne, fă-mi inima atentă
La fiecare cuvânt al Tău,
Ca să nu fiu doar ascultător,
Ci și împlinitor.
Cristian Diaconița
469. Tatăl nostru
Când spun „Tatăl nostru”,
Îmi ridic privirea către cer,
Știind că Dumnezeu ne cheamă
Să fim copiii Săi.
Sfințească-se numele Tău,
Vie Împărăția Ta,
Și fie voia Ta în viața mea,
Precum în cer, așa și pe pământ.
Cristian Diaconița
470. Pâinea cea de toate zilele
Pâinea cea de toate zilele
O cerem de la Dumnezeu,
Știind că fiecare dar
Vine din mâna Sa.
Dar nu vrem doar pâine pentru trup,
Ci și hrană pentru suflet:
Cuvântul lui Dumnezeu
Și iubirea lui Hristos.
Cristian Diaconița
471. Iertarea greșelilor
„Și ne iartă nouă greșelile noastre”
Ne rugăm cu smerenie,
Căci știm că suntem oameni
Și avem nevoie de iertare.
Doamne, ajută-mă să iert
Și să cer iertare când greșesc,
Ca pacea să se întoarcă
În sufletul meu.
Cristian Diaconița
472. Ferește-ne de ispită
Doamne, când ispita vine
Și mă cheamă spre păcat,
Dă-mi putere să spun „nu”
Și să rămân neclintit.
Nu mă lăsa singur în luptă,
Ci fii mereu lângă mine,
Ca să aleg calea cea dreaptă
Și să rămân cu Tine.
Cristian Diaconița
473. Pilda semănătorului
Semănătorul a aruncat
Sămânța peste tot pământul,
Dar numai pământul bun
A adus rod bogat.
Doamne, fă inima mea
Pământ bun și roditor,
Ca să păstrez Cuvântul Tău
Și să-l trăiesc cu folos.
Cristian Diaconița
474. Pilda fiului risipitor
Fiul plecat departe
Și-a risipit toată averea,
Dar când și-a venit în fire
S-a întors la tatăl său.
Doamne, când mă rătăcesc,
Dă-mi putere să mă întorc,
Să-mi recunosc păcatul
Și să primesc iertarea Ta.
Cristian Diaconița
475. Pilda talanților
Nu ascunde darul primit
De la Dumnezeu în pământ,
Ci lucrează cu el spre bine
Și spre folosul tuturor.
Doamne, ajută-mă să folosesc
Tot ceea ce mi-ai dăruit,
Ca la sfârșitul vieții mele
Să pot spune că am rodit.
Cristian Diaconița
476. Pilda celor zece fecioare
Fecioarele au așteptat
Venirea Mirelui în noapte,
Iar cele înțelepte au avut
Untdelemn în candele.
Doamne, ține-mi candela aprinsă,
Să nu-mi pierd credința niciodată,
Ci să fiu pregătit mereu
Pentru întâlnirea cu Tine.
Cristian Diaconița
477. Judecata
Va veni ziua când fiecare
Va da răspuns pentru viața sa,
Pentru binele sau răul
Pe care l-a făcut.
Doamne, ajută-mă să trăiesc
Cu frică sfântă și dreptate,
Făcând binele cât pot
Și fugind de răutate.
Cristian Diaconița
478. Împărăția Cerurilor
Împărăția Cerurilor
Este nădejdea creștinului,
Locul unde durerea încetează
Și bucuria nu mai are sfârșit.
Doamne, ajută-mă să merg
Pe calea către Împărăție,
Și să nu schimb veșnicia
Pentru plăcerile trecătoare.
Cristian Diaconița
479. Viața veșnică
Viața aceasta este trecătoare,
Dar sufletul caută veșnicia,
Căci omul a fost creat
Pentru comuniunea cu Dumnezeu.
Doamne, pune în mine
Dorul după cele cerești,
Și ajută-mă să trăiesc
În credință și iubire.
Cristian Diaconița
480. Raiul
Raiul este nădejdea
Celui care crede în Hristos,
Locul păcii și-al iubirii,
Departe de orice plâns.
Doamne, nu mă lăsa să uit
Că viața aceasta trece,
Ci ajută-mă să caut
Cele veșnice.
Cristian Diaconița
481. Judecata de Apoi
Când va veni Judecata
Și toate se vor descoperi,
Omul nu va putea ascunde
Ceea ce a fost în inima lui.
Doamne, dă-mi pocăință astăzi,
Cât încă mai am timp,
Ca să mă îndrept înainte
De întâlnirea cu Tine.
Cristian Diaconița
482. Învierea morților
Va veni ziua Învierii,
Când moartea va fi biruită,
Iar Dumnezeu va chema
Pe oameni la viață.
Această nădejde ne întărește
În vremea necazului greu,
Căci știm că moartea nu este
Ultimul cuvânt.
Cristian Diaconița
483. Mormântul
Mormântul este doar o trecere
Pentru omul care crede,
Căci nădejdea lui este Hristos
Și Învierea cea de apoi.
Doamne, când pierd pe cineva drag,
Mângâie-mi inima cu nădejde,
Și ajută-mă să cred
În viața veșnică.
Cristian Diaconița
484. Lumina veșnică
Dincolo de această lume
Există lumina lui Dumnezeu,
O lumină fără apus
Și fără sfârșit.
Doamne, fă sufletul meu
Să dorească această lumină,
Și nu mă lăsa să mă pierd
În întunericul păcatului.
Cristian Diaconița
485. Cetatea cerească
Cetatea cerească așteaptă
Pe cei ce caută pe Dumnezeu,
Nu cu ziduri făcute de oameni,
Ci cu slavă și lumină.
Doamne, călăuzește-mi pașii
Spre patria cea cerească,
Și ajută-mă să nu uit
Că acolo este adevărata casă.
Cristian Diaconița
486. Noul Ierusalim
Noul Ierusalim strălucește
În viziunea sfântă a Apocalipsei,
Ca o cetate a lui Dumnezeu
Plină de slavă și lumină.
Doamne, păstrează în mine
Nădejdea Împărăției Tale,
Și fă-mă vrednic prin har
De lumina cea veșnică.
Cristian Diaconița
487. Râul vieții
Din cetatea lui Dumnezeu
Curge râul vieții,
Iar pomul vieții rodește
Pentru vindecarea neamurilor.
Doamne, adapă-mi sufletul
Cu apa vieții Tale,
Ca să nu mai însetez
După lucrurile trecătoare.
Cristian Diaconița
488. Alfa și Omega
„Eu sunt Alfa și Omega”,
Spune Domnul cel Preasfânt,
Începutul și sfârșitul
A tot ceea ce există.
Doamne, viața mea este
În mâna Ta cea puternică,
De aceea vreau să Te urmez
Până la sfârșit.
Cristian Diaconița
489. Vino, Doamne Iisuse!
„Vino, Doamne Iisuse!”
Este dorința inimii mele,
Să vină Împărăția Ta
Și să se împlinească voia Ta.
Până atunci vreau să veghez,
Să mă rog și să iubesc,
Și să păstrez credința vie
În sufletul meu.
Cristian Diaconița
490. Cerul și pământul
Cerul și pământul trec,
Dar Cuvântul Tău rămâne,
Neschimbat și veșnic viu,
Mai tare decât orice lume.
Doamne, pune Cuvântul Tău
În adâncul inimii mele,
Ca să am temelie tare
În toate zilele vieții.
Cristian Diaconița
491. Crucea și Învierea
Crucea și Învierea
Sunt taina iubirii lui Hristos,
Căci prin moarte a biruit moartea
Și ne-a deschis drumul către viață.
Doamne, când port crucea mea,
Dă-mi nădejdea Învierii,
Ca să nu mă opresc pe drum
Și să merg până la capăt.
Cristian Diaconița
492. Hristos este cu mine
Hristos este cu mine
În bucurie și în plâns,
În ziua luminoasă
Și în noaptea cea grea.
De aceea nu mă tem,
Ci înainte merg cu El,
Căci iubirea Lui mă ține
Și mă ridică din cădere.
Cristian Diaconița
493. Rugăciune pentru România
Doamne, binecuvântează
Pământul nostru românesc,
Casele și familiile
Și oamenii care aici trăiesc.
Dă-ne pace și înțelegere,
Credință, iubire și dreptate,
Și păzește-ne de răutate
Și de orice dezbinare.
Cristian Diaconița
494. Pentru Biserică
Doamne, păzește Biserica Ta
În adevăr și unitate,
Dă-i păstori credincioși
Și popor cu inimă curată.
Fă-ne să rămânem aproape
De Hristos și de Evanghelie,
Și să păstrăm credința vie
În fiecare generație.
Cristian Diaconița
495. Pentru cei plecați
Doamne, fii aproape
De cei plecați departe de casă,
De cei care muncesc în străinătate
Și duc dorul celor dragi.
Păzește-i pe drumuri,
Întărește-i în încercări,
Și adu-i cu pace acasă
Când va veni vremea.
Cristian Diaconița
496. Pentru cei în necaz
Pentru cei care plâng astăzi,
Doamne, fii mângâiere,
Pentru cei care nu mai pot,
Fii putere și răbdare.
Pentru cei care s-au pierdut,
Fii Călăuză către bine,
Iar pentru cei fără nădejde
Aprinde lumina Ta.
Cristian Diaconița
497. Pentru cei adormiți
Doamne, pomenește-i în pace
Pe cei plecați dintre noi,
Și așază sufletele lor
În lumina milei Tale.
Iar nouă, celor rămași,
Dă-ne credință și nădejde,
Ca despărțirea de acum
Să nu fie fără speranță.
Cristian Diaconița
498. Ultima rugăciune
Când ziua vieții mele
Se va apropia de sfârșit,
Doamne, găsește-mă în credință,
Cu sufletul către Tine.
Iartă-mi toate greșelile,
Primește rugăciunea mea,
Și nu mă lăsa niciodată
Departe de iubirea Ta.
Cristian Diaconița
499. Cântarea inimii
Toată viața mea, Iisuse,
Vreau să-Ți cânt și să Te slăvesc,
Să merg pe calea Ta cea sfântă
Și în Tine să nădăjduiesc.
De la prima mea rugăciune
Până la ultimul meu suspin,
Vreau să spun cu inimă sinceră:
„Doamne, al Tău sunt.”
Cristian Diaconița
500. Slavă lui Hristos
Slavă Ție, Iisuse Hristoase,
Fiul Tatălui cel Preasfânt,
Pentru iubirea Ta cea mare
Arătată nouă pe pământ.
Slavă pentru Crucea Ta,
Slavă pentru Înviere,
Slavă pentru veșnica viață
Și pentru sfânta mântuire.
Să răsune peste veacuri
Numele Tău minunat,
Iar în inimile noastre
Să fii veșnic Împărat.
Cu credință și iubire,
Cu nădejde și cu har,
Îți aduc această cântare
Ca pe-un mic și sfânt altar.
Slavă Tatălui și Fiului
Și Sfântului Duh, acum și pururea
Și în vecii vecilor. Amin.
Cristian Diaconița. 500 DE POEZII CREȘTINE
de Cristian Diaconița
Poeziile 451–500
451. Maica Domnului
Preasfântă Maică a Domnului,
Cu smerenie Te cinstim,
Căci L-ai purtat pe Fiul Sfânt
Și către El noi Te privim.
Acoperă-ne cu rugăciunea,
Când trecem prin necaz și greu,
Și roagă-L pe Fiul Tău
Să ne păzească Dumnezeu.
Cristian Diaconița
452. Buna Vestire
Îngerul Gavriil a venit
La Fecioara cea smerită,
Vestindu-i marea taină
A Întrupării lui Hristos.
Maria a primit cu smerenie
Voia Tatălui ceresc,
Iar prin ascultarea ei
S-a deschis calea mântuirii.
Cristian Diaconița
453. Nașterea Domnului
În Betleem, în noaptea sfântă,
Hristos în iesle S-a născut,
Iar cerul a cântat de slavă
Pentru Pruncul cel Preasfânt.
Păstorii au venit să vadă
Minunea cea dumnezeiască,
Iar lumea a primit Lumina
Care avea să o mântuiască.
Cristian Diaconița
454. Steaua
O stea a strălucit pe cer
Și magii au urmat-o,
Căutând Pruncul cel Sfânt
Pe Care Dumnezeu L-a trimis.
Doamne, fii și Tu steaua mea
În noaptea vieții mele,
Și călăuzește-mi pașii
Spre lumina Împărăției Tale.
Cristian Diaconița
455. Betleem
Betleem, cetate mică,
Ai primit pe Împărat,
Nu în palat și nici în slavă,
Ci într-o iesle S-a arătat.
Acolo cerul s-a apropiat
De lumea noastră trecătoare,
Iar Pruncul Iisus ne-a adus
Nădejde, pace și iertare.
Cristian Diaconița
456. Ieslea
În ieslea simplă din Betleem
S-a odihnit Pruncul Sfânt,
Cel prin Care toate sunt făcute,
Domnul cerului și-al pământului.
O, taină mare și adâncă,
Ce mintea nu o poate cuprinde:
Dumnezeu S-a făcut Om
Din iubire pentru oameni.
Cristian Diaconița
457. Păstorii
Păstorii vegheau în noapte
Când îngerii au apărut,
Vestindu-le cu bucurie
Că Mântuitorul S-a născut.
Și au alergat la Betleem
Să vadă minunea cea mare,
Apoi s-au întors slăvind
Pe Dumnezeu cu bucurie.
Cristian Diaconița
458. Magii
Magii au venit de departe
Cu daruri pentru Pruncul Sfânt:
Aur, tămâie și smirnă,
Închinându-se înaintea Lui.
Doamne, primește și de la mine
Darul unei inimi curate,
Pe care să Ți-o ofer
Cu iubire și smerenie.
Cristian Diaconița
459. Irod
Irod s-a temut de Prunc
Și a căutat să-L omoare,
Dar planul lui Dumnezeu
Nu putea fi împiedicat.
Doamne, păzește-mă de frică
Și de răutatea inimii,
Ca să nu lupt împotriva binelui
Din teamă sau din mândrie.
Cristian Diaconița
460. Fuga în Egipt
Iosif a primit poruncă
Să plece cu Pruncul în Egipt,
Iar Maica Domnului și Iisus
Au fost păziți de Dumnezeu.
Doamne, păzește familiile
Care trec prin vremuri grele,
Și fii aproape de cei
Care trebuie să-și lase casa.
Cristian Diaconița
461. Iisus copil
Copil fiind, Iisus creștea
În înțelepciune și har,
Iar viața Sa ne arată
Frumusețea ascultării.
Doamne, învață-i pe copii
Să crească în adevăr și bine,
Cu iubire față de părinți
Și cu credință către Tine.
Cristian Diaconița
462. Iisus în Templu
La Templu, copilul Iisus
Stătea în mijlocul celor învățați,
Ascultând și punând întrebări,
Iar toți erau uimiți.
Doamne, dă-mi și mie dorința
De a cunoaște Cuvântul Tău,
Și să caut adevărul
Cu mintea și cu inima.
Cristian Diaconița
463. Botezul Domnului
În Iordan, Iisus a venit
La Ioan să fie botezat,
Iar cerurile s-au deschis
Și Duhul Sfânt S-a arătat.
Glasul Tatălui S-a auzit,
Mărturisind pe Fiul iubit,
Iar lumea a primit lumina
Sfintei Treimi.
Cristian Diaconița
464. Iordanul
Râul Iordan păstrează taina
Botezului Mântuitorului,
Când Hristos a intrat în ape
Pentru mântuirea oamenilor.
Doamne, amintește-mi mereu
De chemarea botezului meu,
Să trăiesc în credință
Și să rămân aproape de Tine.
Cristian Diaconița
465. Ispitirea în pustie
În pustie, Hristos a postit
Și a fost ispitit de diavol,
Dar Domnul a rămas statornic
În ascultarea față de Tatăl.
Când ispita vine spre mine,
Doamne, dă-mi putere și lumină,
Ca să aleg adevărul
Și să nu cad în păcat.
Cristian Diaconița
466. Chemarea Apostolilor
„Veniți după Mine!”
A fost chemarea lui Hristos,
Iar pescarii și-au lăsat plasele
Și L-au urmat cu credință.
Doamne, când mă chemi și pe mine,
Ajută-mă să nu amân,
Ci să răspund cu inimă sinceră
Și să merg după Tine.
Cristian Diaconița
467. Pescar de oameni
Apostolii erau pescari,
Dar Hristos i-a chemat
Să devină pescari de oameni
Și să vestească Împărăția.
Doamne, fă și viața mea
Un instrument pentru bine,
Ca prin cuvânt și faptă
Să-i apropii pe oameni de Tine.
Cristian Diaconița
468. Predica de pe Munte
Pe munte, Hristos a vorbit
Despre iubire și dreptate,
Despre rugăciune și milă
Și despre Împărăția cerurilor.
Doamne, fă-mi inima atentă
La fiecare cuvânt al Tău,
Ca să nu fiu doar ascultător,
Ci și împlinitor.
Cristian Diaconița
469. Tatăl nostru
Când spun „Tatăl nostru”,
Îmi ridic privirea către cer,
Știind că Dumnezeu ne cheamă
Să fim copiii Săi.
Sfințească-se numele Tău,
Vie Împărăția Ta,
Și fie voia Ta în viața mea,
Precum în cer, așa și pe pământ.
Cristian Diaconița
470. Pâinea cea de toate zilele
Pâinea cea de toate zilele
O cerem de la Dumnezeu,
Știind că fiecare dar
Vine din mâna Sa.
Dar nu vrem doar pâine pentru trup,
Ci și hrană pentru suflet:
Cuvântul lui Dumnezeu
Și iubirea lui Hristos.
Cristian Diaconița
471. Iertarea greșelilor
„Și ne iartă nouă greșelile noastre”
Ne rugăm cu smerenie,
Căci știm că suntem oameni
Și avem nevoie de iertare.
Doamne, ajută-mă să iert
Și să cer iertare când greșesc,
Ca pacea să se întoarcă
În sufletul meu.
Cristian Diaconița
472. Ferește-ne de ispită
Doamne, când ispita vine
Și mă cheamă spre păcat,
Dă-mi putere să spun „nu”
Și să rămân neclintit.
Nu mă lăsa singur în luptă,
Ci fii mereu lângă mine,
Ca să aleg calea cea dreaptă
Și să rămân cu Tine.
Cristian Diaconița
473. Pilda semănătorului
Semănătorul a aruncat
Sămânța peste tot pământul,
Dar numai pământul bun
A adus rod bogat.
Doamne, fă inima mea
Pământ bun și roditor,
Ca să păstrez Cuvântul Tău
Și să-l trăiesc cu folos.
Cristian Diaconița
474. Pilda fiului risipitor
Fiul plecat departe
Și-a risipit toată averea,
Dar când și-a venit în fire
S-a întors la tatăl său.
Doamne, când mă rătăcesc,
Dă-mi putere să mă întorc,
Să-mi recunosc păcatul
Și să primesc iertarea Ta.
Cristian Diaconița
475. Pilda talanților
Nu ascunde darul primit
De la Dumnezeu în pământ,
Ci lucrează cu el spre bine
Și spre folosul tuturor.
Doamne, ajută-mă să folosesc
Tot ceea ce mi-ai dăruit,
Ca la sfârșitul vieții mele
Să pot spune că am rodit.
Cristian Diaconița
476. Pilda celor zece fecioare
Fecioarele au așteptat
Venirea Mirelui în noapte,
Iar cele înțelepte au avut
Untdelemn în candele.
Doamne, ține-mi candela aprinsă,
Să nu-mi pierd credința niciodată,
Ci să fiu pregătit mereu
Pentru întâlnirea cu Tine.
Cristian Diaconița
477. Judecata
Va veni ziua când fiecare
Va da răspuns pentru viața sa,
Pentru binele sau răul
Pe care l-a făcut.
Doamne, ajută-mă să trăiesc
Cu frică sfântă și dreptate,
Făcând binele cât pot
Și fugind de răutate.
Cristian Diaconița
478. Împărăția Cerurilor
Împărăția Cerurilor
Este nădejdea creștinului,
Locul unde durerea încetează
Și bucuria nu mai are sfârșit.
Doamne, ajută-mă să merg
Pe calea către Împărăție,
Și să nu schimb veșnicia
Pentru plăcerile trecătoare.
Cristian Diaconița
479. Viața veșnică
Viața aceasta este trecătoare,
Dar sufletul caută veșnicia,
Căci omul a fost creat
Pentru comuniunea cu Dumnezeu.
Doamne, pune în mine
Dorul după cele cerești,
Și ajută-mă să trăiesc
În credință și iubire.
Cristian Diaconița
480. Raiul
Raiul este nădejdea
Celui care crede în Hristos,
Locul păcii și-al iubirii,
Departe de orice plâns.
Doamne, nu mă lăsa să uit
Că viața aceasta trece,
Ci ajută-mă să caut
Cele veșnice.
Cristian Diaconița
481. Judecata de Apoi
Când va veni Judecata
Și toate se vor descoperi,
Omul nu va putea ascunde
Ceea ce a fost în inima lui.
Doamne, dă-mi pocăință astăzi,
Cât încă mai am timp,
Ca să mă îndrept înainte
De întâlnirea cu Tine.
Cristian Diaconița
482. Învierea morților
Va veni ziua Învierii,
Când moartea va fi biruită,
Iar Dumnezeu va chema
Pe oameni la viață.
Această nădejde ne întărește
În vremea necazului greu,
Căci știm că moartea nu este
Ultimul cuvânt.
Cristian Diaconița
483. Mormântul
Mormântul este doar o trecere
Pentru omul care crede,
Căci nădejdea lui este Hristos
Și Învierea cea de apoi.
Doamne, când pierd pe cineva drag,
Mângâie-mi inima cu nădejde,
Și ajută-mă să cred
În viața veșnică.
Cristian Diaconița
484. Lumina veșnică
Dincolo de această lume
Există lumina lui Dumnezeu,
O lumină fără apus
Și fără sfârșit.
Doamne, fă sufletul meu
Să dorească această lumină,
Și nu mă lăsa să mă pierd
În întunericul păcatului.
Cristian Diaconița
485. Cetatea cerească
Cetatea cerească așteaptă
Pe cei ce caută pe Dumnezeu,
Nu cu ziduri făcute de oameni,
Ci cu slavă și lumină.
Doamne, călăuzește-mi pașii
Spre patria cea cerească,
Și ajută-mă să nu uit
Că acolo este adevărata casă.
Cristian Diaconița
486. Noul Ierusalim
Noul Ierusalim strălucește
În viziunea sfântă a Apocalipsei,
Ca o cetate a lui Dumnezeu
Plină de slavă și lumină.
Doamne, păstrează în mine
Nădejdea Împărăției Tale,
Și fă-mă vrednic prin har
De lumina cea veșnică.
Cristian Diaconița
487. Râul vieții
Din cetatea lui Dumnezeu
Curge râul vieții,
Iar pomul vieții rodește
Pentru vindecarea neamurilor.
Doamne, adapă-mi sufletul
Cu apa vieții Tale,
Ca să nu mai însetez
După lucrurile trecătoare.
Cristian Diaconița
488. Alfa și Omega
„Eu sunt Alfa și Omega”,
Spune Domnul cel Preasfânt,
Începutul și sfârșitul
A tot ceea ce există.
Doamne, viața mea este
În mâna Ta cea puternică,
De aceea vreau să Te urmez
Până la sfârșit.
Cristian Diaconița
489. Vino, Doamne Iisuse!
„Vino, Doamne Iisuse!”
Este dorința inimii mele,
Să vină Împărăția Ta
Și să se împlinească voia Ta.
Până atunci vreau să veghez,
Să mă rog și să iubesc,
Și să păstrez credința vie
În sufletul meu.
Cristian Diaconița
490. Cerul și pământul
Cerul și pământul trec,
Dar Cuvântul Tău rămâne,
Neschimbat și veșnic viu,
Mai tare decât orice lume.
Doamne, pune Cuvântul Tău
În adâncul inimii mele,
Ca să am temelie tare
În toate zilele vieții.
Cristian Diaconița
491. Crucea și Învierea
Crucea și Învierea
Sunt taina iubirii lui Hristos,
Căci prin moarte a biruit moartea
Și ne-a deschis drumul către viață.
Doamne, când port crucea mea,
Dă-mi nădejdea Învierii,
Ca să nu mă opresc pe drum
Și să merg până la capăt.
Cristian Diaconița
492. Hristos este cu mine
Hristos este cu mine
În bucurie și în plâns,
În ziua luminoasă
Și în noaptea cea grea.
De aceea nu mă tem,
Ci înainte merg cu El,
Căci iubirea Lui mă ține
Și mă ridică din cădere.
Cristian Diaconița
493. Rugăciune pentru România
Doamne, binecuvântează
Pământul nostru românesc,
Casele și familiile
Și oamenii care aici trăiesc.
Dă-ne pace și înțelegere,
Credință, iubire și dreptate,
Și păzește-ne de răutate
Și de orice dezbinare.
Cristian Diaconița
494. Pentru Biserică
Doamne, păzește Biserica Ta
În adevăr și unitate,
Dă-i păstori credincioși
Și popor cu inimă curată.
Fă-ne să rămânem aproape
De Hristos și de Evanghelie,
Și să păstrăm credința vie
În fiecare generație.
Cristian Diaconița
495. Pentru cei plecați
Doamne, fii aproape
De cei plecați departe de casă,
De cei care muncesc în străinătate
Și duc dorul celor dragi.
Păzește-i pe drumuri,
Întărește-i în încercări,
Și adu-i cu pace acasă
Când va veni vremea.
Cristian Diaconița
496. Pentru cei în necaz
Pentru cei care plâng astăzi,
Doamne, fii mângâiere,
Pentru cei care nu mai pot,
Fii putere și răbdare.
Pentru cei care s-au pierdut,
Fii Călăuză către bine,
Iar pentru cei fără nădejde
Aprinde lumina Ta.
Cristian Diaconița
497. Pentru cei adormiți
Doamne, pomenește-i în pace
Pe cei plecați dintre noi,
Și așază sufletele lor
În lumina milei Tale.
Iar nouă, celor rămași,
Dă-ne credință și nădejde,
Ca despărțirea de acum
Să nu fie fără speranță.
Cristian Diaconița
498. Ultima rugăciune
Când ziua vieții mele
Se va apropia de sfârșit,
Doamne, găsește-mă în credință,
Cu sufletul către Tine.
Iartă-mi toate greșelile,
Primește rugăciunea mea,
Și nu mă lăsa niciodată
Departe de iubirea Ta.
Cristian Diaconița
499. Cântarea inimii
Toată viața mea, Iisuse,
Vreau să-Ți cânt și să Te slăvesc,
Să merg pe calea Ta cea sfântă
Și în Tine să nădăjduiesc.
De la prima mea rugăciune
Până la ultimul meu suspin,
Vreau să spun cu inimă sinceră:
„Doamne, al Tău sunt.”
Cristian Diaconița
500. Slavă lui Hristos
Slavă Ție, Iisuse Hristoase,
Fiul Tatălui cel Preasfânt,
Pentru iubirea Ta cea mare
Arătată nouă pe pământ.
Slavă pentru Crucea Ta,
Slavă pentru Înviere,
Slavă pentru veșnica viață
Și pentru sfânta mântuire.
Să răsune peste veacuri
Numele Tău minunat,
Iar în inimile noastre
Să fii veșnic Împărat.
Cu credință și iubire,
Cu nădejde și cu har,
Îți aduc această cântare
Ca pe-un mic și sfânt altar.
Slavă Tatălui și Fiului
Și Sfântului Duh, acum și pururea
Și în vecii vecilor. Amin.
ULTIMA CRUCIADĂ DE LA BRAȘOV
Prolog — Clopotele din Tâmpa
Într-o toamnă pe care bătrânii aveau să o numească mai târziu „toamna cea fără sfârșit”, peste Brașov coborî o liniște neobișnuită.
Munții îl înconjurau din toate părțile, întunecați sub norii grei ai lui noiembrie. Tâmpa părea mai înaltă decât în orice alt an, iar zidurile cetății, ude de ploaie, străluceau în lumina rece a dimineții.
În Piața Sfatului, negustorii își deschideau prăvăliile, dar vorbeau în șoaptă.
La porțile cetății se adunau oameni veniți din satele din jur.
Unii aduceau saci cu grâu.
Alții aduceau lemne.
Alții își aduceau familiile.
Și toți spuneau același lucru:
— Vin.
Nimeni nu mai întreba cine.
Se știa.
O mare oaste otomană trecuse Dunărea și înainta spre inima Transilvaniei. Nu era prima dată când oamenii auzeau asemenea vești. Dar de această dată zvonurile vorbeau despre o armată uriașă, despre tunuri, despre călăreți și despre cetăți căzute una după alta.
Brașovul devenise una dintre ultimele mari cetăți care mai puteau opri înaintarea.
În Biserica Sfântul Nicolae, bătrânul mitropolit Serafim stătea înaintea icoanei Mântuitorului.
Avea peste șaptezeci de ani.
Părul îi era alb.
Mâinile îi tremurau.
Dar ochii îi erau limpezi.
În fața lui se afla un tânăr.
Îl chema Andrei.
Avea douăzeci și trei de ani și fusese fierar înainte de război.
Nu era cavaler.
Nu era boier.
Nu era conducător de oști.
Era doar un om din Brașov.
— Părinte, spuse el, au venit solii.
Bătrânul călugăr nu se întoarse.
— Știu.
— Spun că armata e aproape.
— Știu.
— Spun că trebuie să plecăm.
Serafim se întoarse încet.
— Și tu vrei să pleci?
Andrei coborî privirea.
— Nu.
— Atunci de ce ai venit?
Tânărul tăcu.
Apoi răspunse:
— Mi-e frică.
Bătrânul zâmbi trist.
— În sfârșit, ai spus adevărul.
Andrei îl privi surprins.
— Credeam că un creștin nu trebuie să se teamă.
— Ba da, fiule. Creștinul se teme. Curajul nu înseamnă să nu simți frica. Curajul înseamnă să nu lași frica să-ți hotărască faptele.
Afară, clopotul bisericii începu să bată.
O dată.
De două ori.
Apoi din nou.
Oamenii se opriră în stradă.
Clopotul nu suna pentru rugăciunea obișnuită.
Suna pentru primejdie.
Și atunci Brașovul înțelese.
Războiul venise.
---
Capitolul I — Cetatea
În zilele următoare, Brașovul se transformă.
Atelierele de fierărie lucrau zi și noapte.
Se reparau porți.
Se întăreau ziduri.
Se cărau pietre.
Se pregăteau provizii.
Femeile coseau haine pentru răniți.
Copiii duceau apă.
Bătrânii pregăteau bisericile.
Iar în fiecare dimineață, înainte ca oamenii să meargă la ziduri, se făcea rugăciune.
Nu se cerea moartea nimănui.
Nu se cerea răzbunare.
Se cerea putere.
Se cerea înțelepciune.
Se cerea ca oamenii nevinovați să fie cruțați.
Și mai ales se cerea ca frica să nu transforme inimile în pietre.
Conducătorul apărării era căpitanul Mihail Drăgan.
Avea patruzeci și opt de ani și luptase în multe bătălii.
Pe fața lui se vedeau două cicatrici.
Una îi tăia sprânceana.
Cealaltă îi cobora până aproape de obraz.
Dar ceea ce îl făcea respectat nu erau cicatricile.
Era faptul că nu își trimitea niciodată oamenii acolo unde el nu ar fi mers primul.
Într-o seară, Mihail se întâlni cu Andrei pe zid.
— Ai mai ținut sabia în mână? îl întrebă.
— Nu.
— Atunci ține-o.
Andrei o primi.
— E grea.
— Nu sabia e grea.
Mihail privi spre munți.
— Ceea ce urmează este greu.
Andrei privi și el.
La poalele Tâmpei se vedeau sute de lumini.
Apoi mii.
Tabăra armatei otomane se întindea în depărtare.
Ca o mare de foc.
— Câte sunt? întrebă Andrei.
— Destule.
— Putem să-i oprim?
Mihail tăcu.
— Nu știu.
Andrei se uită la el.
— Cum adică nu știi?
— Un conducător care spune că știe sigur viitorul este un mincinos sau un nebun.
— Atunci ce facem?
Mihail zâmbi.
— Ne facem datoria.
---
Capitolul II — Predica
A doua zi, mitropolitul Serafim ieși înaintea oamenilor.
În Piața Sfatului erau mii de brașoveni.
Țărani.
Negustori.
Meșteșugari.
Soldați.
Călugări.
Femei.
Copii.
Bătrâni.
Toți așteptau.
Serafim urcă treptele bisericii.
În mâna dreaptă ținea o cruce.
În stânga, o Evanghelie.
— Fraților, începu el, lumea ne va spune că această cetate trebuie apărată pentru că este bogată. Pentru că este importantă. Pentru că se află pe drumurile negustorilor.
Ridică Evanghelia.
— Dar noi știm că nici piatra, nici aurul, nici zidurile nu sunt veșnice.
Mulțimea tăcu.
— Cetatea adevărată este în inima omului.
Un copil începu să plângă.
Mama lui îl strânse la piept.
— Astăzi nu vă chem la ură. Nu vă chem să urâți un popor. Nu vă chem să urâți un om pentru limba lui, pentru locul în care s-a născut sau pentru credința lui. Dar vă chem să apărați ceea ce v-a fost încredințat.
Ridică crucea.
— Casele voastre.
Oamenii ascultau.
— Copiii voștri.
Tăcere.
— Bisericile voastre.
Și mai multă tăcere.
— Libertatea voastră de a vă ruga.
Atunci un bătrân din mulțime strigă:
— Amin!
Și glasul lui fu urmat de alte sute.
— Amin!
Serafim coborî crucea.
— Dacă va trebui să luptăm, luptați fără cruzime. Dacă veți cădea, cădeți fără blestem. Dacă veți birui, nu vă mândriți. Iar dacă veți întâlni un dușman rănit, amintiți-vă că înainte de a fi soldat este om.
Mulțimea rămase tăcută.
Apoi preotul adăugă:
— Cea mai mare victorie a creștinului nu este să-l distrugă pe celălalt. Este să nu-și piardă sufletul în timp ce își apără casa.
---
Capitolul III — Solul
În a treia zi veni un sol.
Purta haine otomane.
Era înalt și avea o barbă neagră.
Soldații îl escortară până în fața lui Mihail.
— Numele meu este Yusuf, spuse el.
Mihail îl privi.
— Și de ce ai venit?
— Cu un mesaj.
— Spune-l.
Yusuf desfăcu pergamentul.
— Conducătorul oștii cere predarea cetății. Dacă porțile se deschid, locuitorii vor fi cruțați.
Mihail îl privi lung.
— Și dacă nu?
Yusuf nu răspunse.
— Atunci spune-le oamenilor tăi că nu ne predăm.
Yusuf împături pergamentul.
Dar înainte să plece, privi spre Biserica Neagră.
— Este frumoasă.
Mihail îl surprinse.
— Ce?
— Biserica.
Căpitanul se uită și el.
— Da.
Yusuf oftă.
— Și noi avem locuri frumoase.
Mihail îl privi cu atenție.
— Atunci poate că există mai multe lucruri care ne aseamănă decât credem.
Yusuf zâmbi trist.
— Poate.
Apoi plecă.
În seara aceea, Mihail îi povesti lui Serafim despre întâlnire.
— Crezi că era un om rău? întrebă căpitanul.
Serafim clătină din cap.
— Nu știu.
— Era dușmanul nostru.
— Da.
— Și totuși...
— Un om poate fi adversarul tău fără să înceteze să fie om.
Mihail privi focul.
— Războiul complică toate lucrurile.
— Nu, fiule.
Serafim îl privi.
— Războiul le face simple. Oamenii sunt cei care le complică.
---
Capitolul IV — Prima noapte
Tunurile au început înainte de răsărit.
Primul bubuit zgudui ferestrele.
Al doilea făcu să cadă bucăți din zid.
Al treilea trezi întregul oraș.
Andrei se afla pe zid.
— Vin!
Strigătul trecu de la un soldat la altul.
Din întuneric se ridicară steagurile armatei otomane.
Mii de oameni înaintau.
Tobele băteau.
Caii alergau.
Scările erau ridicate.
Berbecii erau împinși înainte.
Mihail ridică sabia.
— Nu trageți până nu ajung aproape!
Andrei simțea că îi tremură mâinile.
— Părinte...
Lângă el se afla un călugăr bătrân.
— Da?
— Mi-e frică.
— Știu.
— Iar?
— Frica nu pleacă pentru că o mărturisești.
Călugărul îi puse mâna pe umăr.
— Dar poți să mergi înainte cu ea.
Primele scări loviră zidurile.
Atacatorii urcau.
Apărătorii respingeau.
Noaptea devenise foc.
Metalul lovea metalul.
Strigătele se amestecau cu rugăciunile.
Andrei ridică sabia pentru prima dată.
Un soldat ajunsese deasupra zidului.
Tânărul îngheță.
Ochii celor doi se întâlniră.
Pentru o clipă, totul dispăru.
Nu mai era cetate.
Nu mai era armată.
Erau doi oameni.
Apoi Mihail strigă:
— Andrei!
Tânărul se feri.
Soldatul fu împins înapoi de un alt apărător.
Andrei rămase nemișcat.
Mihail îl apucă de braț.
— Dacă eziți, vei muri.
— Nu vreau să omor.
— Nici eu.
Mihail privi spre câmpul de luptă.
— Dar uneori trebuie să oprești un om care încearcă să ucidă alți oameni.
Andrei înțelese.
Nu îi plăcea.
Dar înțelese.
---
Capitolul V — Iarna
Asediul dură săptămâni.
Apoi luni.
Zăpada acoperi munții.
Apa îngheță în găleți.
Grâul începu să se împuțineze.
În cetate, oamenii mâncau mai puțin.
Soldații dormeau câteva ore.
Copiii nu mai râdeau.
Dar clopotele continuau să bată.
În fiecare dimineață.
În fiecare seară.
Uneori doar o singură dată.
Dar băteau.
Într-o noapte, Andrei intră în biserică.
Acolo îl găsi pe Serafim.
Bătrânul stătea în genunchi.
— Părinte?
— Da.
— Credeți că Dumnezeu ne va salva?
Serafim rămase tăcut.
— Nu știu.
Andrei se încruntă.
— Toată lumea îmi spune „nu știu”.
Bătrânul zâmbi.
— Pentru că oamenii care te iubesc nu vor să-ți mintă.
— Dar atunci ce avem?
Serafim se ridică.
— Credința.
— Și dacă murim?
— Credința nu este o garanție că nu vei muri.
Andrei îl privi.
— Atunci ce este?
Serafim se apropie de icoană.
— Este puterea de a nu trăi ca și cum moartea ar fi singurul adevăr.
---
Capitolul VI — Femeia cu pâinea
Într-o dimineață, soldații descoperiră că pâinea nu mai ajungea.
Atunci o femeie pe nume Ana veni la comandant.
Avea patruzeci de ani.
Soțul ei murise în primul atac.
Avea doi copii.
— Câtă făină mai avem? întrebă ea.
— Pentru patru zile.
Ana privi spre depozit.
— Nu.
— Ce?
— Mai avem.
— Unde?
Femeia îi conduse într-o pivniță.
Acolo erau ascunși saci cu făină.
— De ce nu ai spus?
Ana îl privi.
— Pentru că mă temeam că soldații vor rămâne fără mâncare.
Mihail își scoase mănușa.
— Soțul tău a murit apărând zidurile.
— Știu.
— Și acum îți dai și mâncarea?
Ana răspunse:
— Nu dau mâncarea.
— Atunci?
— Dau ceea ce avem.
Mihail înțelese.
În acea seară, fiecare familie aduse ce putea.
O bucată de pâine.
Un sac de cartofi.
Un borcan cu miere.
Un pumn de nuci.
Oamenii își împărțiră proviziile.
Și astfel cetatea mai rezistă o lună.
---
Capitolul VII — Noaptea trădătorului
Dar nu toți erau curajoși.
Un om pe nume Pavel, negustor bogat, hotărî că cetatea trebuie predată.
Își pierduse averea.
Își pierduse casa de la marginea orașului.
Își pierduse fratele.
Într-o noapte, deschise o poartă secundară.
Dar înainte ca armata să poată intra, fiica lui îl văzu.
Avea doar paisprezece ani.
— Tată!
Pavel se întoarse.
— Du-te!
— Ce faci?
— Te rog!
— Vrei să-i lași să intre?
Pavel începu să plângă.
— Nu mai pot.
Fata se apropie.
— Dar ceilalți pot?
Pavel se prăbuși în genunchi.
— Nu știu ce să fac.
Fata îl îmbrățișă.
— Atunci vino cu mine.
Împreună merseră la paznici.
Pavel mărturisi.
Poarta fu întărită.
În dimineața următoare, Mihail îl aduse înaintea oamenilor.
Unii cereau moartea lui.
Dar Serafim interveni.
— Dreptatea trebuie făcută.
Apoi privi spre Pavel.
— Dar dreptatea fără milă poate deveni răzbunare.
Pavel fu întemnițat.
Nu ucis.
Mai târziu avea să devină unul dintre cei care reparau zidurile.
---
Capitolul VIII — Focul
Într-o noapte, tunurile otomane loviră depozitul principal.
Focul se răspândi.
Flăcările se ridicară deasupra caselor.
Oamenii alergară cu găleți.
Andrei intră în clădire.
— Ieși! strigă Mihail.
— Sunt oameni înăuntru!
— Andrei!
Tânărul intră.
Găsi doi copii.
Îi ridică.
Îi scoase afară.
Apoi se întoarse.
Într-un colț găsi un soldat rănit.
Nu purta uniforma apărătorilor.
Era un soldat otoman.
Andrei se opri.
Omul era aproape inconștient.
— Ajutor...
Andrei îl ridică.
Îl scoase și pe el.
Când Mihail îl văzu, întrebă:
— Cine este?
— Un rănit.
— De-al nostru?
Andrei clătină din cap.
Mihail privi soldatul.
Apoi spuse:
— Atunci este un om.
Soldatul fu dus la bolniță.
Acolo primi apă.
Pansamente.
Mâncare.
Când își reveni, întrebă:
— De ce?
Călugărul îi răspunse:
— Pentru că acesta este felul nostru de a ne purta cu omul rănit.
Soldatul privi icoana din cameră.
Nu spuse nimic.
---
Capitolul IX — Ultimul asalt
Primăvara veni.
Zăpada începu să se topească.
Dar odată cu primăvara veni și vestea:
Armata pregătea atacul final.
Mihail adună comandanții.
— Nu mai avem suficienți oameni.
— Câți?
— Prea puțini.
— Tunuri?
— Și mai puține.
— Provizii?
Mihail tăcu.
Toți înțeleseră.
În noaptea aceea, clopotele bătură pentru ultima dată.
Serafim ieși în mijlocul oamenilor.
— Mâine poate fi ultima zi pentru mulți dintre noi.
Nimeni nu răspunse.
— Nu vă promit că vom trăi.
Tăcere.
— Nu vă promit că vom birui.
Tăcere.
— Vă promit doar atât: cât timp veți rămâne împreună, cetatea nu va fi goală.
Andrei se uită la oameni.
Văzu soldați.
Femei.
Copii.
Bătrâni.
Preoți.
Negustori.
Fierari.
Țărani.
Toți stăteau împreună.
Atunci înțelese.
Brașovul nu era zidul.
Brașovul erau oamenii.
---
Capitolul X — Ultima zi
Dimineața începu cu ceață.
Apoi se auziră tobele.
Apoi cornurile.
Apoi strigătele.
Armata înainta.
Porțile fură lovite.
Tunurile trăgeau.
Zidurile se cutremurau.
O parte se prăbuși.
Soldații otomani pătrunseră în exteriorul cetății.
Mihail ridică sabia.
— Înapoi!
Andrei lupta lângă el.
Pentru prima dată, tânărul nu mai tremura.
Nu pentru că încetase să-i fie frică.
Ci pentru că frica nu mai era stăpână.
Oamenii se retrăgeau spre centrul cetății.
Apoi se întâmplă ceva neașteptat.
Dinspre munți se auzi un vuiet.
Mihail ridică privirea.
Deasupra pădurilor se ridicau steaguri.
Oastea aliată sosise.
În ultimele săptămâni, mesagerii trimiseseră cereri de ajutor în toate ținuturile.
Cavalerii dinspre apus veniseră.
Oameni din satele din jur veniseră.
Țărani înarmați.
Soldați.
Mercenari.
Și chiar câteva cete care nu mai speraseră că Brașovul poate rezista.
Armata otomană se găsi prinsă între cetate și întăririle venite din munți.
Bătălia deveni uriașă.
Seara, câmpul era acoperit de fum.
Apoi se făcu liniște.
Atacul se oprise.
Brașovul rezistase.
---
Capitolul XI — După luptă
Dimineața următoare, oamenii ieșiră din cetate.
Nu era nimeni care să danseze.
Nu era nimeni care să strige de bucurie.
Prea mulți muriseră.
Pe ziduri erau crăpături.
Casele erau arse.
Bisericile aveau ferestre sparte.
Piața era plină de moloz.
Andrei mergea printre ruine.
Îl găsi pe Mihail.
Căpitanul stătea lângă un zid.
— Am câștigat? întrebă Andrei.
Mihail îl privi.
— Nu știu.
Andrei zâmbi amar.
— Iar „nu știu”.
— Da.
Mihail se uită spre cimitir.
— În război, victoria este un cuvânt greu.
Serafim veni lângă ei.
În mâini ținea o cruce.
— Atunci ce facem acum? întrebă Andrei.
Bătrânul răspunse:
— Îngropăm morții.
— Și apoi?
— Reparăm casele.
— Și apoi?
— Ridicăm bisericile.
— Și apoi?
Serafim zâmbi.
— Ne amintim.
---
Capitolul XII — Yusuf
La câteva zile după retragerea armatei, un grup de prizonieri fu adus în cetate.
Printre ei se afla Yusuf.
Andrei îl recunoscu.
— Tu.
Yusuf zâmbi obosit.
— Eu.
— Ai fost la porți.
— Da.
— De ce ai venit?
Yusuf privi spre ruine.
— Pentru că am primit un ordin.
Andrei tăcu.
— Și acum?
Yusuf oftă.
— Acum am înțeles că oamenii din cetate nu sunt doar o poveste spusă de comandanți.
Andrei se uită la el.
— Ce vrei să spui?
— Ni s-a spus că aici sunt oameni care trebuie învinși.
Privi spre Biserica Sfântul Nicolae.
— Dar eu am văzut oameni.
Serafim se apropie.
— Și noi am văzut un om.
Yusuf îl privi.
— De ce mă tratați cu milă?
— Pentru că mila nu se acordă numai celor care o merită.
Yusuf coborî privirea.
— Atunci poate că Dumnezeu ne vede pe toți.
Serafim răspunse:
— Dumnezeu îi vede pe toți.
---
Capitolul XIII — Crucea
În anul următor, Brașovul începu să se ridice.
Casele fură reconstruite.
Zidurile reparate.
Fântânile curățate.
Bisericile restaurate.
În mijlocul orașului fu ridicată o cruce mare.
Pe ea nu era scris numele niciunui rege.
Nici numele unui general.
Nici numele vreunui erou.
Era scris doar:
„Aici au stat oameni care au ales să nu-și abandoneze credința, casa și aproapele.”
Andrei, care devenise între timp fierar al cetății, lucră la cruce.
Mihail îl privi.
— De ce atât de simplă?
— Pentru că nu vreau să uităm.
— Ce?
Andrei se opri.
— Că am fost aproape să pierdem totul.
— Și totuși n-am pierdut.
Andrei privi spre biserică.
— Am pierdut oameni.
Mihail tăcu.
— De aceea trebuie să ne amintim.
---
Epilog — Ultima Cruciadă
Mulți ani mai târziu, un copil îl întrebă pe bătrânul Andrei:
— Bunicule, de ce i se spune „Ultima Cruciadă”?
Andrei zâmbi.
Era bătrân.
Părul îi albise.
Mâinile îi erau deformate de fierărie.
Dar ochii îi erau aceiași.
— Pentru că oamenii au crezut că aceea a fost ultima mare luptă pentru cetate.
— Și a fost?
Andrei privi spre zidurile Brașovului.
— Nu.
— Atunci de ce?
Bătrânul se aplecă spre copil.
— Pentru că adevărata cruciadă nu s-a terminat niciodată.
Copilul se miră.
— Mai sunt războaie?
— Nu despre asta vorbesc.
Andrei făcu semnul crucii.
— Cea mai grea luptă este aceea din inima omului.
— Cu cine?
Bătrânul privi spre munți.
— Cu frica.
Apoi spre biserică.
— Cu ura.
Apoi spre oraș.
— Cu lăcomia.
Și, în cele din urmă, spre copil.
— Cu dorința de a crede că noi suntem întotdeauna buni și ceilalți întotdeauna răi.
Copilul tăcu.
Andrei continuă:
— Am văzut oameni murind pentru credință. Am văzut oameni ucigând pentru ordine. Am văzut oameni salvându-și dușmanii. Am văzut frica transformându-se în curaj și ura transformându-se în milă.
— Și cine a câștigat?
Bătrânul zâmbi.
— Cel care și-a păstrat sufletul.
În acel moment, clopotul bisericii începu să bată.
O dată.
De două ori.
De trei ori.
Sunetul se răspândi peste acoperișurile orașului.
Peste zidurile vechi.
Peste Tâmpa.
Peste mormintele celor căzuți.
Peste casele ridicate din nou.
Și peste oamenii care, după atâția ani, încă își aminteau.
Andrei închise ochii.
În mintea lui reveni imaginea acelei prime nopți.
Focul.
Tunurile.
Strigătele.
Zidurile.
Crucea.
Și glasul bătrânului Serafim:
„Cea mai mare victorie a creștinului nu este să-l distrugă pe celălalt. Este să nu-și piardă sufletul în timp ce își apără casa.”
Apoi clopotul bătu din nou.
Iar Brașovul tăcu.
Nu de frică.
Ci de recunoștință.
Pentru cei care plecaseră.
Pentru cei care rămăseseră.
Pentru credința păstrată.
Pentru casele reconstruite.
Pentru copiii care puteau din nou să râdă.
Și pentru pacea care venise după război.
De atunci, bătrânii spuneau copiilor:
„Nu vă amintiți doar cine a stat de partea voastră.
Amintiți-vă și cum v-ați purtat cu cel care a stat împotriva voastră.
Pentru că zidurile pot apăra un oraș.
Dar numai iubirea, credința și mila pot apăra sufletul.”
Și astfel, „Ultima Cruciadă de la Brașov” nu mai fu pomenită doar ca o bătălie.
Deveni o legendă.
Nu despre ură.
Nu despre răzbunare.
Ci despre o cetate care a fost la un pas de a cădea și despre oameni care au înțeles că apărarea credinței nu înseamnă pierderea omeniei.
Iar peste secole, când vântul cobora dinspre Tâmpa și trecea peste zidurile vechi, unii jurau că puteau auzi, printre frunzele pădurii, sunetul îndepărtat al unui clopot.
Un clopot care nu chema la război.
Ci la rugăciune.
Și poate că acesta era adevăratul sfârșit al ultimei cruciade:
Nu când sabia a fost pusă în teacă.
Nu când armatele au plecat.
Nu când zidurile au fost reparate.
Ci atunci când oamenii au învățat din nou să se roage pentru pace.
Sfârșit.
Love poems
Parting poems
Poems about nature
Spring poems
Poems dedicated to Mothers
Poems for children
About parental home
Poems for Dad
Poems about animals
Poems about death
Philosophical poem
Confessional poems
Sad poems
Motivational poems
Prose
Christmas carols
Funny poems
The patriotic poems
Poems March 8
Easter poems
New Year Poems
Diverse poems
Thoughts
Poems dedicated
Congratulations
Friendship poems
Poems in the same category
Ceas rezistent la apă în maghiară
Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc.
Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.
La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...
Vízálló óra
Gyönyörű januári kora reggel van, Suceava megye egyik legrangosabb műszaki főiskoláján vagyunk, ahol jeles angoltanárunk, Cecilia (nem tudjuk a vezetéknevét) a fürdőszobában van. Pontosabban a tanári mosdóban, a női részlegben. Durván indul a nap a telefonon beállított 4-5 ébresztő után, egy 12:30-ra, egy másik 2:40-re, még kettő a fiának, és még egy hajnali 4:50-re. Az első kettő antibiotikum szedése volt, miután Staphylococcus aureusszal és nem tudom, hány egyéb nozokomiális és gram-pozitív baktériumtörzstel fertőződött meg, amit fia hozott neki az óvodából, az utolsó riasztás az volt, hogy időben megérkezett a állomásra és busszal a középiskolába (aki nem ismerné, Cecilia ingázó, 15 év közlekedési tapasztalattal). Normális esetben Cecilia kérhetett volna szabadságot, amíg jobban nem érzi magát, felépül, energikusabbá válik, de ismeri, tudja, hogy van. Csak olimpikonokat akar, azt akarja, hogy mindennek értelme legyen, amit csinál, szereti a tantárgyat, amit tanít, és nem csak ez, meg akarja reformálni ennek a tantárgynak a tanítását, sőt hajlamos forradalmasítani és javítani a tanítást, amíg el nem hoz. a művészet szintjére. Azért választotta a túlórázást abban az államban, ahol van, mert tudja, hogy idén abban a gimnáziumban rendezik az olimpiát, ahol tanít. Ma reggel azonban Ceciliának nem igazán volt ideje magával foglalkozni, ezért kellett először mosdóba mennie. Az összes szempillaspirálja szétterült, a páralecsapódástól, szerencsére nedves törlőkendővel letörli a felesleget. Aztán a szárazokkal fújni kezdi az orrát, szegény meg fújja, hogy a szomszéd kabinokban a tanárok is szórakoznak. Esik a következő megjegyzések: "Tudod Cecilia, van egy fűnyíróm, amivel vágom a dzsungelt a ház körül, és pontosan ugyanazokat a hangokat ad ki." Kedves tanártársak, mutassatok empátiát, és ne röhögjenek Cecilia problémáján, hogy nem vicc a keringő mikrobákkal, amelyekben folyamatosan megjelennek, mint gombák az eső után, nekem az a benyomásom, hogy közeleg a világvége, de ez a valóság, én vagyok az ökológiai egyensúlyhiány, a környezetszennyezés és a baktériumok megjelentek. És a globális felmelegedés segíti a boldogulásukat... Különben is...Cecilia annyi szenvedéllyel fújja az orrát, mint bármi mást, nem segített néhány könyvben, amire szükségem volt 10000 évvel ezelőtt? Persze igen, de azt akarom mondani, hogy az ő házánál nem látszik a falak színe, a vakolat, vagy ha festményei vannak, akkor a csillárig könyvei vannak. És így néz ki a lakás szinte minden szobája. Elég hamar megértettem, hogy szenvedélyesen szereti, amit csinál, és jól tette. Nehéz szenvedélyt találni bármiben, bármiben, szerintem semminek nincs értelme, vagy talán tovább kell keresnem, amíg meg nem találom.
Visszatérve történetünkre, Cecilia kifújja az orrát, kidobja a szövetet, miután megtelt váladékkal és vérrögökkel, vizet szív. Sajnos a papírzsebkendővel együtt a lefolyóba került, és a karcsú, modern órával együtt, amit egy barátjától kapott a szeptemberi születésnapjára. Lecsúszott a csuklójáról, mert fölösleges kapkodásában (egyébként ő ért oda először) nem nyomta eléggé a markolatát. Hogy egy kis szövegkörnyezetet adjak, az óra hőálló karkötővel rendelkezik, amely sikeresen ellenáll a víznek, a dobozon legalább az állt, hogy "500 ATM vízállóság". A japán gyártók nem hazudtak a Cecilia viselt termékének minőségéről, egy Casio G-Shock karóra, női kézhez kissé túl nagy, fekete, kerek számlap, kék arab számokkal az órákat mutatja. Ellenáll, ma is ép, csak az, hogy a csatornán keresztül más nyomvonalú volt, és a Suceva vízbe ömlött, ahelyett, hogy mindenhová elkísérte volna. Cecilia pánikba esik, hirdetést ad fel az újságba, városszerte plakátokat rak ki az óra képeivel, jutalmat ígérve, ha megtalálta.
Egy hónappal a keresés megkezdése után értesítik, hogy megtalálták, és követelni kell. Megérkezik abba az irodába, beszél a pultnál lévő hölggyel, aki átadja neki az órát. Cecilia nem igazán tudja, hogyan reagáljon, ez az órája, és mégis olyan, mintha eltűnt volna. Mióta van a vízben, ahol minden kiömlött, katonaszöld színt kapott, otthon megpróbálja leszedni, vagy csipesszel, vagy körömreszelővel, vagy mosószerrel, vagy bármilyen más tisztítószerrel megtalálhatja. Komolyra fordítva a szót, nem is úgy tűnik, hogy az az óra, ami elsőre annyira tetszett neki...
Scurtă-i viața!
Cât de scurtă-i viața, sau cât de reoede trece.
Mai țin minte, doar copilăria și visele ei. Atunci am legat pritenii
iubiri adolescentine, ce nu se uită. Apoi ne-am maturizat, ne-am
făcut un rost. Dacă am reușit sau nu, depinde ce ne-am dorit.
Cert e că ne trezim bătrâni și mai trăim de nu știu câte ori viața
în amintiri. sau avem noroc să ne întoarcem de unde am plecat.
Dtagi prieteni și colegi în liniștea de acum, vă strig la catalog
și toți sunteți absenți....Cui ar trebui să mă rog ca să răspundeți:
toți -prezent- Fiindcă viața omuțui e scurtă, ca un vis de noapte,
ca și viața scrtă a fructelor coatpe.
UMBRA
Azi te-am văzut pe stradă...
Doar o clipă, o fracţiune de secundă cât o eternitate...
Te strecurai prin mulţime, grăbit poate de ploaia ce stătea sa înceapă.
Am vrut să te strig sau să fug după tine, dar am avut senzaţia că erai foarte departe şi nu m-ai fi auzit. Apoi am avut revelaţia faptului că erai langa mine... atât de aproape că, dacă aş fi întins mâna, te-aş fi atins!
Un fior rece m-a străbătut şi un gând negru aproape că m-a paralizat: dacă nu mă mai recunoşteai; dacă, de fapt, nu mă cunoscuseşi niciodată ?!?
Am încremenit confuză şi m-am mulţumit doar să privesc, în linişte, clipa transformată-n eternitate...
ŞTIAM că nu erai tu, că nu puteai fi tu, şi totuşi... Umblai nestingherit şi umbra ta plana deasupra tuturor, dar mai ales deasupra mea! Mare, protectoare şi albă!
Oamenii mergeau grăbiţi, cu privirea în pământ, neştiind nimic, preocupaţi doar să se adăpostească de ploaia ce nu avea să mai înceapă... Numai eu ŞTIAM, numai eu VEDEAM că ieşise soarele...
Deodată te-ai risipit ca un gând: erai pretutindeni şi nicăieri...
Urma paşilor tăi se întipărise în praful de pe caldarâm, ca o mărturie mută a trecerii prin timpul meu... Sau, poate, erau paşii mei de când m-am plimbat prin clipa ta... ? Numai vântul cald de primăvară mai poate şti, pentru ca a luat, cu răsuflarea lui, SECRETUL...
Ai fost cu adevărat tu, sau doar umbra ta? Am fost cu adevărat eu, sau doar imaginaţia mea care are puterea magică să dea viaţă umbrelor?
Probabil nu voi şti niciodată, sau poate că da... într-o bună zi...
Într-o nouă și senină zi
S-aud voci îndepărtate. Îngerii cântă, zorii stau gata-gata să învingă cortina nopții care greoi se trece... Deodată, lumina albă, strălucitoare, izbucnește risipind în unde concentrice o umbră ivorie de nori, iar vocile se aud tot mai puternic, zăgăzuind ecoul care se frânge de coloanele înalte și albe de marmură incandescentă...
Umbrele nopții se topesc învinse, retrăgându-se tot mai mult, dezvăluind covorul de rouă, diamante sau stele scuturate de pe mantia nopții, nici eu nu mai știu, iar vocile într-un crescendo continuu se înalță tot mai mult și mai mult, îndulcind catifeaua zorilor, iată, brusc îngerii au tăcut într-o singură voce blândă, care zgândărește ecoul într-o joacă de-a v-ați ascunselea printre nori...
Apoi se lasă liniștea... Zorii au învins și umbră și ecou, deopotrivă... Soarele se ridică încet și mândru, împrăștiindu-și razele cu căldură și generozitate, briza mării, trezită și ea din somnul hipnotic al valurilor, susură hai-hui prin crângul de măslini stârnind tril de păsări cântătoare: s-a născut o nouă zi...
Izbit de frumusețea lumii, mă-ntreb cu ce voi vrea să împlinesc ziua aceasta: cu vis, cu zbor, în cuvinte, în priviri?
Căci nu mi-e greu să închid ochii și să mă pierd în lumile mele dindărătul pleoapelor, sau să-mi scutur aripile de rouă și să zbor către înalt, sau să-mi înfierez gândurile pe propria-mi piele, sau chiar să deschid ochii și să-ți strivesc umbra în colțul lor...
Într-o nouă și senină zi de dimineață, m-am trezit pe jumătate adormit, obosit după o perioadă lungă de timp de nesomn în care încordarea și stresul și-au făcut de cap cu mintea și sufletul meu... era la începutul verii, ziua în care aveam să aflu rezultatele de la BAC. Cu ochii cârpiți de somn și multă lentoare în glezne, mă îndreptam către liceu, nu aveam prea multe emoții eram cât de cât încrezător în șansa mea de a trece examenul în maturitate, dar imediat ce mă încurajam, apăreau și îndoielile chinuitoare care începeau cu "dar, dacă?"... Apoi mă scuturam și-mi spuneam "niciun dacă"... și mergeam înainte. Pe drum mă intersectez cu un coleg, care văzând-mă cum tremuram ca o frunză galbenă, îmi zise:
-Stai liniștit, bă! Că am trecut cu toții!
Auzindu-l, o greutate imensă mi se ridică de pe umeri și cu aripi noi prinse la gleznele mele înviorate, am prins viteză către laterala liceului unde, în spatele geamurilor, erau lipite listele împricinaților:
... -Respins, respins, admis, admis, respins, ADMIS!
Scria ADMIS în dreptul numelui meu! Îmi văd notele le citesc și le recitesc, parcă nevenindu-mi să-mi cred ochilor, și o aud din mulțimea de părinți și colegi adunați sub geam urmăriți de aceleași emoții, pe fosta deja profă de română care mai în față, comenta la adresa mea:
-Da' ia uite dragă și la "ăsta", ce notă mare a luat la română, cu siguranță este o greșeală, că la mine la clasă era slăbuț de tot! Am să-i contest nota, n-are cum să rămână așa...
Am simțit cuțitul acela acut răsucindu-se în inima mea, cum îmi zgârie coastele, și fără glas mă îndepărtez de mulțimea care se înghesuia împingându-se sub geam, urlându-mi mut, înlăuntrul meu, nedreptatea și neputința... nota de la română nu era cu nimic mai mult peste ceea ce rupsesem eu din mine pentru examenul acesta!
Am aflat mai târziu - de la secretariatul liceului atunci când m-am dus să-mi ridic diploma, fiindcă le vremea aceea nu se organizau festivități la încheierea liceului ca-n zilele noastre - că profa și-a dus la îndeplinire intenția. Chiar mi-a contestat nota pe motiv de neconcordanță între mediile mele slăbuțe în decursul anilor și nota obținută la BAC, folosindu-se de "probitatea profesională" și experiența de profesor și pedagog...
-Lasă mamă de la tine, că-i inutil să faci scandal... Ce-o fi, o fi... Dumnezeu îi mare!, îmi zice mama pe un ton împăciuitor, încercând să-mi șteargă lacrimile amare și necazul...
Rezultatul contestației a fost însă unul surprinzător pentru toată lumea: într-adevăr nota nu era conformă cu prestația mea de pe foile de examen... fusesem punctat mai puțin cu douăzeci de sutimi, dar având în vedere faptul că nu absolventul depusese contestația, comisia a decis în unanimitate ca nota să rămână cea inițială...
Venise toamna, cu frunzele strânse de vânt în colțurile străzii, și a trebuit să treacă câteva luni bune până când am reușit să lepăd această umbră în urmă-mi - pe-atunci eram crud și necopt și puneam totul la suflet -, iar într-o bună și senină zi, pe stradă, mă întâlnesc cu fosta mea profă de română:
-Bună ziua doamnă profesoară!, zic eu în cel mai suav mod posibil...
Doamna profesoară se uită crunt la mine, își strânge buzele într-un rictus dezaprobator și fără să-mi răspundă la salut, trece mândră mai departe, aruncându-și șalul mai strâns pe umeri...
Rămas perplex, mi-am văzut mai departe de drum, gândindu-mă că secvența pe care tocmai o traversasem a "grăit" ceva despre fosta mea profesoară de română, căci rar mi-a fost dat să citesc atât de vădit în oameni ura, în forma ei cea mai pură.
Atunci am înțeles că oamenii pe care îi întâlnești în viață - fie chiar și în treacăt - sunt ca zilele: unii calzi și senini, alții întunecați și spinoși, schimbători precum însăși vremea. Nu i-am purtat pică profesoarei de română; am înțeles, în timp, că nu avea nimic personal cu mine. Doar simpla mea prezență îi amintea, probabil, de singurul „eșec” din cariera ei pe care o credea… impecabilă.
Din când în când, mai auzeam de la foști colegi de liceu despre profa de română: că ieșise cu greu la pensie, că spre bătrânețe "scorul" ei ca profesor și pedagog scăzuse foarte mult - probabil cu mai mult decât diferența de punctaj cu care mă "evaluase" ea la BAC. Ajunsese singură și lipsită de "respectul" câtorva generații de elevi care i-au urmat celor din generația mea.
Da, poate că atunci pentru mine ea a fost o zi întunecată. Dar eu am ales să rămân senin, cu fiecare zi nouă - conștient fiind că umbra se naște numai în prezența luminii.
Oamenii vin și pleacă asemenea zilelor: unii sunt calzi și blânzi, alții își cară furtuna în ei, dar fiecare lasă, pe brațul timpului, o urmă - chiar și cea mai întunecată dintre ele își are rostul ei.
Însă nimeni nu poate răni lumina din tine fără ca tu s-o lași să se stingă. Iar fiecare nouă zi începe cu dreptul de a te ridica din nou în lumină, de a fi, la rândul tău, o lumină. Într-o nouă și senină zi.
ce e iubirea?
mulți o văd ca pe o apreciere, o dorință.
eu o văd ca pe un ideal intr o lume ideală
o lume plină de ură, de durere
o lume făcută să fie distrusă.
iubirea este pentru mine un ideal,
un scop, o fantezie,
un act final.
dar pentru ce iubim? dacă lumea e făcută să moară..
ca să ne mințim? ca să ne scuzăm?
să avem motiv să trăim?
nu.
eu văd iubirea ca pe o faptă finală.
dar ce înțelegem prin iubire?
un sacrificiu? poate,
dar nu unul oarecare.
pentru mine iubirea este propriul meu sacrificiu.
dăruire? moarte?
a deveni una cu cerul pe care l-am adorat mereu
o stea care s a sacrificat pentru a ajunge nemuritoare
deci asta voi face.
mă voi iubi în sfârșit și mă voi sacrifica pentru a deveni cel mai dorit obiect intr un univers ideal
o stea care va străluci veșnic în lumea pe care am creat-o
o lume plină de iubire..
Surprizele din apartamentul nou în norvegiană
După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament.
Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.
Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă.
Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane.
Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme.
Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.
Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.
Overraskelsene i den nye leiligheten
Etter å ha flyttet til den nye leiligheten, mer presist tatt med seg alle eiendelene sine, begynte Cecilia å oppdage flere og mer unaturlige ting. For eksempel flyttet han møbler og på et tidspunkt hørte han et knirk i veggen. Cecilia ble fascinert og banket litt på veggen med neglen, gipsen løsnet på et sekund og avslørte et vakkert hull i veggen. Så våre hardtarbeidende og dedikerte byggherrer dekker hullene med klar tape som de påfører kalk. Det ville være mildt sagt merkelig, vi bør også si at det er arbeid som bare gjøres av verdens øyne. I tilfelle jordskjelv eller noe, hva gjør vi med slike vegger? De faller på leietakerne før de kan rømme fra leiligheten.
Så ville han ta med seg klutene på badet, hva annet kunne han finne på badet, en dobbel Cheeseburger sandwich, glemt der i en måned, men i nesten perfekt stand. Det er ingen måte det er spiselig lenger, men det ser utrolig godt ut. Det er også emballasje fra cordon bleu, eplepai fra Hornbach, østerriksk skinke (den beste skinken for byggherrer), Martinel-pølser, det ser ut til at folk foretrekker tysk kvalitet i maten de spiser, det er bare en observasjon.
Men disse nettstedsingeniørene er litt søvnige, fordi de glemte sine mekaniske blyanter, notatbøker, jeg vet ikke hvor mange penner rundt i huset. Det passer Cecilia, det vil tjene henne veldig godt å sette karakterene fire og to, for det er alt hennes hjerte tillater. Den som klarer å få en sjuer på testene hennes kan virkelig litt engelsk. Men han tror ikke det blir vanskelig, han mener innsatsen må komme fra begge kanter, ikke bare den ene gir, den andre mottar. I tillegg mener hun at det letter læringen veldig bra, men hun er litt usikker på denne evnen hennes, hun ønsker å overbevise seg selv ved å lese barneprøvene. Det ser kaldt ut, men inni skjuler det seg et varmt, følsomt, til og med barnslig hjerte. Av for mye lyst til å være barn blir hun ikke lei seg, hun ler til og med når hun ser bordet i stua, det samme gamle bordet fra besteforeldrenes leilighet. Hvor skriblet, tegnet med fargestifter, fargeblyanter, akvareller forble hun fra tiden da sønnen var rundt 2-3 år gammel. Når han pakker ut ser han fargeleggingsbøkene fra tidligere år, han ser hvor klønete, men bedårende, han farget hver karakter, hvert hus, hver detalj i bildene, hvor godt han ble til å fargelegge underveis. Han utelater heller ikke kortene med meldinger, som han fikk da han var eldre, for rundt 5 år siden. Det var setninger som han skulle ha fullført, som: "Hvis jeg hadde en blomst, ville jeg gitt den til henne...", Hvis jeg skulle takke mamma, ville jeg gjort det fordi..." korte tekster av takknemlighet, en julegave fra en tante.
Vakre minner, men overraskelsene i leiligheten stopper ikke, fortsetter de. Parkettgulvet knirker hver gang Cecilia tråkker på det. På lignende musikktoner knirker også dørene når du åpner dem. Skuffene faller ut av nattbordet, det eneste nattbordet på soverommet deres. Hva kan vi si om barnerommet? Alle eskene de oppbevarer lekene sine i blir slengt oppå hverandre, og det er også ubeskrivelig kaldt. I alle rommene er temperaturen middels, bare på rommet til sønnen er det uutholdelig kaldt. Vinduet hadde doble glass, men det ble ikke festet godt, det mangler også et lag med varmeisolasjon.
Cecilia varslet, hva skal hun gjøre med gutten sin som likevel stadig får bihulebetennelse og må forholde seg til nesen sin ganske ofte, fordi han ligner henne? Han bestilte en badekåpe med hette å ha på seg hele tiden, inkludert å sove.
Taklampen gir også et discolys, for det flimrer alltid, det er litt plagsomt å skrive, lese eller klippe tånegler, men som romlys er det bra som det er, foreløpig. I fremtiden vil hun kjøpe en lysekrone med et kjøligere lys fordi hun har en kirsebæruniform og ikke liker hvordan kirsebær ser ut i gult lys. Han liker lilla, på den annen side, og hvis lyset er blått, vil uniformen se lilla ut, noe han ville finne fascinerende, at det ville være en mye mer interessant, visuelt tiltalende uniform enn den han hadde vært vant til. lange år.
Som en oppsummering av alt constrictors klarte å gjøre frem til øyeblikket da Cecilia flyttet inn i leiligheten, var det mange overraskelser, og gjørme på gulvet i alle rom, matrester, glemte gjenstander, men det er en beboelig leilighet, den er varm nok, på noen rom fungerer TV, kjøleskap, internett, og vi håper de vil fortsette å fungere, det er ikke slutt, da vinden blåser i november, alt går i stykker, og leietakerne som får det ødelagt har skylden pga. ledningene er gamle, at de er varmefølsomme, at de er en haug med tekniske detaljer som får oss til å krype, ikke gir mening, komplisere livene våre, og det ville være viktig å ha tilgang til alt så lenge de betaler fullt ut pris, ikke en halv eller en fjerdedel. Hvorfor skal barnet få dårlige karakterer fordi han ikke var ferdig med studentoppgaven før to om morgenen, hvorfor skulle han ha ødelagt mat i kjøleskapet, fordi strømmen ikke er konstant, maten i kjøleskapet er tatt og stinker, barnet spiser det og trenger det for fritak fra skolen eller fra meditasjoner som det ikke kan presentere seg i den tilstanden det er i? Hvorfor skulle han måtte ta igjen de timene? Gikk de glipp av det med vilje? Gjorde han med vilje ikke det andre forventet at han skulle gjøre, eller hadde han ingen mulighet? Ja, det er best å fortelle oss hvem som søker å dømme andre som ikke har det. I dag er det å ikke ha likeverdige å ikke kunne.
Det er få som virkelig kan forstå, sitte og analysere situasjoner. De som ikke har, må ha samme sjanse til alt som de som har. Dette bør ikke bli et hinder. Hvis han ønsker å gi opptak til biologi og internett hans mislykkes, hvordan kan han konsultere spesialiserte avhandlinger? Foreldre skal ivareta barnets behov for kunnskap og oppfyllelse. Foreldre passer på, det er ikke problemet. Problemet starter med hvem som visste så godt hvordan de skulle sette opp alt i utgangspunktet. Cecilia, hvis du bryr deg om ditt barns fremtid, frarøv ham noen unnskyldninger (som beklager, anklager seg selv), forklaringer "for enkle kanskje" ikke fordøyd av noen, som han vil ende opp med å gi år og år senere. Gjør ham en tjeneste og flytt ham til en by med flere muligheter, ikke la ham bli sittende fast i situasjoner han vil ende opp med å angre på på et tidspunkt.
Support Poezii Online
Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.
Literary news, poems and cultural events directly on your phone.
Follow the channel
Ce mai faceți, Maiestate?
Vladislav Varzari
5 October
@Silvia Mihalachi, vă mulțumesc mult
Ce mai faceți, Maiestate?
Silvia Mihalachi
5 October
,, Ce mai faceți , Maiestate?,, este o poezie de lăudat și poetul merită felicitat. Mă alătur de cei ce il felicită și apreciază aceasta frumoasă po...
MARIA ÎN ȚARA POMILOR
Silvia Mihalachi
5 October
Cu drag spun legendei că , este frumoasă și că mi - a plăcut să citesc din ea ,, curajul, iertarea , credința și despre lumină,, și despre pomul c...
Temnița
Khosravi Shahin
4 October
Mulțumesc mult!🤍
Ultimul acord
ora mea de poezie
4 October
O poezie ce are niște rânduri pline de imagini și emoții în care mă regăsesc...ai un talent extraordinar, felicitări!🩷
Efectul Placebo
un-pahar-de-poezie
1 October
Vă mulțumesc tare mult pentru gânduri. Mă bucură enorm !🙏
Efectul Placebo
Silvia Mihalachi
1 October
Pe tipsia cu versuri frumoase dăruită și azi cititorilor de către amfitrionul ,, poezii online,, am găsit un pahar de cristal cu versuri cristaline,...
Efectul Placebo
Florin Dumitriu
1 October
Uneori, cel mai frumos zâmbet e doar umbra unei dureri care a învățat să tacă. Felicitări, ai pus în vers ceea ce mulți nu reușesc nici să rostească....
CUM POȚI TU, TOAMNĂ?
Silvia Mihalachi
30 September
Frumoase, delicate întrebări în versuri sonore adresate TOAMNEI de către poet , căreia îi deslușește prin întrebări ,, culorile ei de poezie,,.
De te-ar păli sorocul
un-pahar-de-poezie
30 September
Frumos!👏