500 de Poezii Creștine 251–300

I. ȘCOALA TĂCERII

 

Nu școala este vinovată

Când nedreptatea crește-n ea,

Ci omul care vede totul

Și tace când ar trebui să stea.

 

Un elev spune: „Sunt lovit,

Mă strigă, râd și mă jignesc.”

Dar glasul lui rămâne-n ziduri,

Deși adulții îl privesc.

 

Profesorul știe, dar nu face,

Directorul află, dar așteaptă,

Iar cel ce-ar trebui să apere

Privește rece și nu-ndreaptă.

 

„Am spus”, răspunde câte unul,

„Dar ei oricum nu vor asculta.”

Dar poate fi aceasta o scuză

Când un copil nu mai poate sta?

 

Căci nu e de ajuns să spui

O dată rece: „Nu e bine!”

Când vezi că răul se repetă,

Ai datoria să intervii.

 

Nu poți lăsa un copil singur

În fața celor ce-l rănesc,

Apoi să spui că n-ai putere

Și să aștepți să se oprească firesc.

 

Școala ar trebui să fie

Un loc în care poți învăța,

Să fii ascultat și respectat,

Să poți veni fără a te temea.

 

Dar când cei puși să o conducă

Își uită rostul și tac mereu,

Nedreptatea prinde putere,

Iar cel mai slab rămâne greu.

 

Nu cărțile sunt vinovate,

Nici tabla, clasa sau caietul,

Ci nepăsarea ce apare

Când omul își uită jurământul.

 

Un profesor nu-i doar o funcție,

Nici doar un serviciu oarecare;

El poartă-n suflet răspunderea

De-a fi un sprijin la nevoie mare.

 

Iar cel ce conduce o școală

Nu trebuie doar să dea ordine;

El trebuie să vadă răul

Și să oprească nedreptățile.

 

Când un copil spune adevărul,

El trebuie să fie ascultat,

Nu ignorat, nu pus deoparte,

Nu judecat și condamnat.

 

Iar dacă cel ce face răul

Nu se oprește la cuvinte,

Atunci trebuie luate măsuri,

Nu doar rostite avertismente.

 

Căci autoritatea fără faptă

Devine doar un cuvânt gol,

Iar tăcerea celor responsabili

Lasă în urmă un greu ecou.

 

Nu spun că toate școlile tac,

Nu spun că toți profesorii greșesc;

Există oameni care apără

Și pentru elevi se dăruiesc.

 

Dar unde omul vede răul

Și poate face ceva — dar tace,

Acolo nu mai este doar tăcere:

Nepăsarea începe să crească.

 

Și poate într-o zi, în școli,

Nu zidurile se vor schimba,

Ci oamenii care le conduc

Vor înțelege menirea sa.

 

Că școala nu-i doar o clădire,

Nici catalog, note sau program;

Școala înseamnă oameni, copii,

Și fiecare are un dar.

 

De aceea, când un elev strigă,

Să nu-i răspundem cu tăcere;

Să fie ascultat și apărat,

Cu dreptate, grijă și putere.

 

Nu școala este problema,

Ci nepăsarea unor oameni;

Iar școala se poate îndrepta

Când cei responsabili rămân oameni.

 

II. CONTINUARE — ȘCOALA TĂCERII

 

În școala unde toți aud,

Dar prea puțini vor să spună,

Se-aude clopoțelul zilnic,

Dar dreptatea nu răsună.

 

Se intră-n clase, se predă,

Se scriu cuvinte în caiete,

Dar printre bănci rămân probleme

Pe care nimeni nu le vede.

 

Sau poate le vede, dar tace,

Fiindcă e mai simplu să ignori,

Să spui că „nu e treaba noastră”

Și să aștepți o altă zi.

 

Iar dacă banii sunt pe primul loc,

Iar funcția trebuie păstrată,

Ce mai înseamnă răspunderea

Față de o generație întreagă?

 

Unii vor să iasă-n evidență,

Să fie numele lăudat,

Să spună lumea cât de bine

Au condus și-au realizat.

 

Dar dacă-n spatele imaginii

Un elev rămâne singur,

Atunci ce folos mai are faima

Când omul nu mai este văzut?

 

Nu poți clădi o școală bună

Doar cu statistici și rezultate,

Când elevii ajung să creadă

Că problemele lor nu contează.

 

Ne puneți să luptăm între noi

Pentru fiecare punct și notă,

De parcă succesul unui coleg

Ar însemna că altul pierde.

 

Și ajungem să ne privim

Cu teamă și neîncredere,

Uitând că suntem colegi

Și avem nevoie unii de alții mereu.

 

O notă nu trebuie să fie

Motivul pentru care ne urâm,

Iar catalogul nu poate spune

Cine suntem și ce devenim.

 

Și totuși, presiunea crește,

Comparațiile nu se termină:

„El are mai mult decât tine.”

„Ea este mai bună decât tine.”

 

Dar nimeni nu se mai întreabă

Cât a muncit fiecare,

Ce greutăți a avut în viață

Și cât de greu i-a fost să urce.

 

Nu toți învățăm la fel,

Nu toți avem același drum,

Dar toți merităm respect

Și șansa de-a deveni mai buni.

 

Iar când un elev spune:

„Am o problemă, ajutați-mă!”,

Nu este suficient să-i răspunzi

Și-apoi să uiți ce ți-a spus.

 

Dacă problema mai continuă,

Trebuie căutat un răspuns;

Dacă primul pas nu ajunge,

Trebuie făcut și al doilea, de-ajuns.

 

„Le-am spus să se oprească.”

 

Dar dacă nu s-au oprit?

 

„I-am avertizat.”

 

Dar dacă au continuat?

 

Atunci nu mai este suficient

Un singur cuvânt spus în grabă;

Responsabilitatea înseamnă

Să cauți o soluție adevărată.

 

Căci elevul care cere ajutor

Nu trebuie să plece mai departe

Cu impresia că este singur

Într-un loc ce trebuia să-l apere.

 

Iar dacă un elev este agresat,

Nu trebuie întrebat doar

De ce nu s-a apărat singur

Și de ce n-a încercat mai mult.

 

Întrebarea trebuie să fie:

 

„De ce s-a ajuns până aici

Și ce putem face să se oprească?”

 

Asta înseamnă răspundere,

Asta înseamnă să fii drept:

Nu ascunzi problema de mâine,

Ci cauți soluția cât mai concret.

 

Nu muți problema de pe-o zi pe alta,

Nu speri că va dispărea singură;

Căci o problemă ignorată

Rămâne acolo și se adună.

 

Ea rămâne.

 

Și uneori crește.

 

Iar școala devine tăcută

Nu pentru că nu sunt probleme,

Ci pentru că oamenii au învățat

Să nu mai vorbească despre ele.

 

Aceasta este școala tăcerii:

 

Elevul vorbește,

Dar glasul lui nu ajunge unde trebuie.

 

Profesorul vede,

Dar uneori trece mai departe.

 

Conducerea știe,

Dar imaginea pare mai importantă.

 

Nota devine competiție,

Iar colegul devine rival.

 

Banii, funcțiile și prestigiul

Ajung uneori înaintea răspunderii.

 

Dar tăcerea nu poate dura

La nesfârșit, fără glas,

Fiindcă există elevi care întreabă

Și elevi care nu fac un pas înapoi.

 

Există elevi care observă

Și nu vor să accepte

Că nedreptatea este normală

Și că nimeni nu trebuie să lupte singur pentru dreptate.

 

Poate că într-o zi

Școala tăcerii se va schimba.

 

Nu prin dărâmarea clădirilor,

Nu prin schimbarea cărților,

Ci prin schimbarea oamenilor

Care au puterea să facă ceva.

 

Atunci profesorul va asculta,

Directorul va interveni,

Regulile vor fi respectate,

Iar elevul va fi protejat.

 

Nota va rămâne doar o notă,

Iar colegul nu va fi dușman;

Școala va deveni din nou

Un loc pentru fiecare an.

 

Atunci școala va fi locul

În care omul este mai important

Decât funcția, banii, imaginea

Și orice interes trecător.

 

Până atunci însă rămâne

O întrebare către noi:

 

Cât timp poate dura tăcerea

Când atât de mulți au ceva de spus?

 

Și cât timp poate fi numită

„educație” o lume în care

Elevii trebuie să învețe singuri

Cum să lupte ca să fie ascultați?

 

Nu școala trebuie condamnată,

Ci nepăsarea trebuie schimbată.

 

Nu educația trebuie distrusă,

Ci nedreptatea trebuie înlăturată.

 

Și nu elevii trebuie puși

Să se lupte între ei,

Ci oamenii responsabili

Să lupte pentru drepturile lor.

 

III. FINAL

 

Nu orice om ce intră-n clasă

Și ține lecții zi de zi

Înțelege cu adevărat

Ce-nseamnă profesor a fi.

 

Profesorul adevărat nu doar predă,

Nu doar note pune-n catalog,

Nu cere doar liniște și teme,

Apoi pleacă nepăsător.

 

Profesorul adevărat ascultă,

Observă chiar când nimeni nu vorbește,

Apără dreptatea când o vede

Și nu lasă răul să crească orbește.

 

Când un elev cere ajutor,

Nu întoarce capul nepăsător;

Când vede-o nedreptate,

Nu spune: „Nu este treaba mea.”

 

Iar când situația continuă,

Nu se ascunde după cuvinte;

Caută soluții, ia măsuri

Și-și asumă lucrurile sfinte.

 

Pentru că a fi profesor

Nu înseamnă doar o funcție;

Înseamnă grijă și răspundere,

Înseamnă suflet și misiune.

 

De aceea spun la final,

Fără să condamn școala sau educația:

 

Cei care văd nedreptatea

Și aleg mereu să tacă,

Cei ce-aud un elev și-l ignoră

Își uită adevărata menire.

 

Un profesor adevărat

Nu este definit de catedră,

Ci de ceea ce face

Când un elev are nevoie de el.

 

Școala nu este problema.

Problema este nepăsarea

Celui care vede și poate

Să schimbe ceva, dar nu vrea.

 

Iar școala tăcerii

Va deveni școala dreptății

Atunci când cei responsabili

Vor alege să nu mai tacă.

 

Atunci clopoțelul va suna

Nu doar pentru-o nouă lecție,

Ci pentru-o școală în care

Dreptatea devine direcție.

 

Iar fiecare copil va ști,

Când va păși pe poarta ei,

Că glasul lui va fi ascultat

Și că nu este singur printre cei.

 

Atunci școala nu va mai fi

Doar zid, catalog și catalogare,

Ci locul unde fiecare copil

Își poate găsi propria valoare.

 

Și poate acesta este rostul

Pe care școala trebuie să-l aibă:

 

Să formeze oameni cu suflet,

Nu doar elevi cu note-n grabă.

 

Să învețe omul să respecte,

Să ajute și să apere,

Iar atunci când vede nedreptatea,

Să aibă curajul să nu mai tacă.

1.

Astăzi se-adună-n lumină curată,

 

Toți Sfinții cerești în slavă bogată.

 

Rugă și cânt răsună în noi,

 

Doamne, spre Tine ne-ntoarcem cu noi.

 

2.

 

Prin jertfa lor sfântă, prin lacrimi și dor,

 

Au scris pe pământ iubirea în zbor.

 

Cu sânge și har au sfințit căi grele,

 

Purtând crucea vieții cu inimă aleasă.

 

3.

 

Departe-n lumină, acum se-ncunună,

 

Îngeri și Sfinți în cânt se adună.

 

Ei strălucesc ca stelele clare,

 

Purtându-ne-n taină prin vremi trecătoare.

 

4.

 

În lupte aprinse, în chin și durere,

 

Au stat mărturie la sfânta putere.

 

Și-n slava cea veșnică, Sfinții veghează,

 

Cu milă divină pe toți ne-nconjoară.

 

5.

 

Din câmpuri de sânge, din temniți pustii,

 

Au răsărit flori de sfințenie vii.

 

În numele Crucii au mers până-n sfârșit,

 

Cununa vieții primind în zenit.

 

6.

 

O, Doamne, prin Sfinți ne-ntărește cărarea,

 

În inimă pune lumina, răbdarea.

 

Prin ei să cunoaștem al Tău chip curat,

 

Izvor nesecat de har minunat.

 

7.

 

O, Sfinților, frați din Împărăție,

 

Aduceți pe lume a voastră solie:

 

De pace, de dragoste, de dăruire,

 

De jertfă curată și de mântuire.

 

8.

 

În noaptea cea grea când sufletu-i slab,

 

Voi, Sfinți, ne purtați pe drumul cu har.

 

Ne sunteți pildă și sprijin mereu,

 

Slujind în credință pe Bunul Dumnezeu.

 

9.

 

Cu inimă vie, cu glas rugător,

 

Cinstim azi pe Sfinți în cânt înălțător.

 

Ei sunt comoara Bisericii sfinte,

 

Ce strălucește prin veacuri înainte.

 

10.

 

Slăvit fie Domnul ce Sfinți a chemat,

 

Și-n slava Sa mare pe toți i-a așezat.

 

Prin ei să trăim în credință și dor,

 

Spre veșnica pace din sfântul Tău cort.

 

Amin.

PROLOG

 

✥ CLOPOTUL DIN MIEZUL NOPȚII ✥

 

Cu mult timp în urmă, într-un ținut ascuns între munți, păduri și râuri repezi, exista un sat numit Valea Crucii.

 

Nu era un sat mare.

 

Avea câteva zeci de case, o moară veche, un han, o fântână în mijlocul uliței și o biserică ridicată pe un deal.

 

Biserica era cea mai veche clădire din sat.

 

Zidurile ei albe păstrau urmele vremurilor trecute. Pe bolta altarului era pictat Hristos Pantocrator, iar în pronaos străjuiau icoanele sfinților.

 

Înaintea icoanei Mântuitorului ardea neîncetat o candelă.

 

Oamenii spuneau că acea candelă nu se stinsese niciodată.

 

Nici în războaie.

 

Nici în foamete.

 

Nici în iernile cumplite.

 

Nici atunci când satul fusese aproape părăsit.

 

În acel sat trăia un copil pe nume Constantin.

 

Avea doisprezece ani.

 

Era curios, curajos și uneori încăpățânat.

 

Dar, mai presus de toate, Îl iubea pe Dumnezeu.

 

În fiecare dimineață intra în biserică.

 

Își făcea semnul Sfintei Cruci, se apropia de icoana lui Hristos și șoptea:

 

— Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine!

 

Apoi ieșea și își începea ziua.

 

Uneori se ruga pentru mama lui.

 

Alteori pentru tatăl său.

 

În alte zile se ruga pentru vreun vecin bolnav.

 

Uneori se ruga chiar pentru oameni pe care nu-i cunoștea.

 

Într-o seară, bunica îl întrebă:

 

— Constantine, de ce vorbești atât de mult cu Dumnezeu?

 

Copilul ridică ochii.

 

— Pentru că El este singurul care mă ascultă chiar și atunci când eu nu știu ce să spun.

 

Bunica zâmbi.

 

— Atunci să nu încetezi niciodată să te rogi.

 

În acea noapte, Constantin adormi.

 

Dar, la miezul nopții, se auzi clopotul.

 

DONG!

 

Constantin deschise ochii.

 

DONG!

 

Se ridică din pat.

 

DONG!

 

Al treilea sunet făcu ferestrele să tremure.

 

Copilul privi spre deal.

 

Biserica era luminată.

 

Dar satul dormea.

 

Constantin se îmbrăcă și ieși.

 

Când ajunse la biserică, ușa era deschisă.

 

Intră.

 

Nu era nimeni.

 

Doar candela.

 

Și o carte așezată pe analog.

 

Era mare, veche și legată în piele.

 

Pe copertă era o cruce aurită.

 

Sub cruce erau scrise cu litere vechi:

 

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

 

Constantin întinse mâna.

 

Când atinse cartea, candela se aprinse brusc.

 

O lumină aurie umplu biserica.

 

Cartea se deschise singură.

 

Pe prima pagină apăru un rând:

 

„Cel ce dorește să găsească Lumina trebuie să învețe să treacă prin întuneric.”

 

Constantin înghiți în sec.

 

— Doamne?

 

O voce blândă se auzi în biserică:

 

— Constantine!

 

Copilul îngenunche.

 

— Cine ești?

 

— Nu te teme.

 

— Ce trebuie să fac?

 

— Să pornești.

 

— Unde?

 

Cartea începu să-și întoarcă singură paginile.

 

Pe ultima dintre ele apăru o hartă.

 

Era desenată cu aur.

 

Pe hartă se vedeau munți, râuri, cetăți și o cruce mare în partea de răsărit.

 

Sub ea era scris:

 

„Împărăția Luminii.”

 

Constantin strânse cartea la piept.

 

— Doamne, dacă aceasta este calea pe care mi-o dai, voi merge.

 

Candela se stinse.

 

Și aventura începu.

 

---

 

CARTEA I

 

✥ CETATEA FLORILOR ȘI CUNUNA NUNȚII ✥

 

Dimineața, satul era în sărbătoare.

 

Maria și Andrei urmau să se căsătorească.

 

Femeile coceau pâini.

 

Bărbații împodobeau porțile.

 

Copiii alergau pe ulițe.

 

Casele erau pline de flori.

 

În curtea miresei se auzeau cântece.

 

Constantin privea bucuria oamenilor.

 

Își amintea de ceea ce îi spusese bunica:

 

— O nuntă adevărată nu este doar despre haine frumoase și cântece. Este despre două suflete care își făgăduiesc să meargă împreună înaintea lui Dumnezeu.

 

Seara, biserica era plină.

 

Preotul ridică Evanghelia.

 

— Iubirea este un dar, dar și o răspundere.

 

Constantin privi icoana Mântuitorului.

 

Pentru o clipă i se păru că lumina din icoană se mișcă.

 

În acea lumină văzu un înger.

 

Îngerul îi șopti:

 

— Prima lecție: iubirea nu este doar bucurie. Iubirea este și jertfă.

 

Apoi dispăru.

 

Constantin înțelese.

 

Și, în noaptea aceea, porni la drum.

 

---

 

CARTEA II

 

✥ CÂNTAREA PĂMÂNTULUI ȘI LACRIMA PLUGARULUI ✥

 

Constantin ajunse într-o vale întinsă.

 

Acolo trăiau sute de oameni.

 

Munceau pământul de dimineața până seara.

 

Dar erau săraci.

 

Un om bogat luase aproape toate ogoarele.

 

Țăranii munceau din greu și abia aveau pâine pentru copii.

 

Un bătrân pe nume Ilie îl întâmpină.

 

— Cine ești?

 

— Sunt Constantin.

 

— Și unde mergi?

 

— Caut Împărăția Luminii.

 

Bătrânul zâmbi trist.

 

— Atunci ai venit într-un loc întunecat.

 

Constantin privi câmpurile.

 

— De ce?

 

— Pentru că oamenii au uitat că pământul trebuie lucrat cu dreptate.

 

În aceeași zi, omul bogat veni.

 

— Plecați de aici! strigă el.

 

Oamenii tăcură.

 

Constantin se ridică.

 

— De ce le iei pământul?

 

— Pentru că pot.

 

— Și dacă poți, înseamnă că este și drept?

 

Bogatul îl privi furios.

 

— Cine te-a învățat să vorbești așa?

 

— Dumnezeu.

 

Bogatul izbucni în râs.

 

— Dumnezeu?

 

— Da.

 

În acea noapte, bogatul avu un vis.

 

Se afla singur într-un câmp.

 

Avea aur.

 

Avea case.

 

Avea ogoare.

 

Dar nu era nimeni lângă el.

 

Nici soție.

 

Nici copii.

 

Nici prieteni.

 

Doar pământ.

 

O voce îi spuse:

 

„Ai câștigat pământul și ai pierdut oamenii.”

 

Bogatul se trezi speriat.

 

Dimineața îi chemă pe țărani.

 

Le înapoie ogoarele.

 

Bătrânul Ilie își făcu semnul Crucii.

 

— Dumnezeu să-ți schimbe inima!

 

Constantin plecă mai departe.

 

---

 

CARTEA III

 

✥ BALADA CALULUI ALB ȘI MĂNĂSTIREA DIN NORI ✥

 

La marginea unei păduri, Constantin găsi un cal alb.

 

Animalul era rănit.

 

Constantin îi dădu apă.

 

Îi curăță rana.

 

Calul îl privi îndelung.

 

Apoi porni spre munte.

 

Constantin îl urmă.

 

Drumul deveni din ce în ce mai greu.

 

Ajunse la o mănăstire construită pe stâncă.

 

Acolo trăia un călugăr foarte bătrân.

 

— Te așteptam, Constantin.

 

— De unde mă cunoașteți?

 

— Cartea te-a trimis.

 

Constantin scoase Hronica.

 

Călugărul o privi.

 

— Aceasta nu este o carte obișnuită.

 

— Ce este?

 

— Este o oglindă.

 

— A cui?

 

— A inimii.

 

Călugărul îi puse o întrebare:

 

— Ce cauți?

 

Constantin răspunse:

 

— Adevărul.

 

— Și ce vei face când îl vei găsi?

 

Constantin se gândi.

 

— Nu știu.

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Atunci mai ai multe de învățat.

 

---

 

CARTEA IV

 

✥ FLORILE DIN TEMNIȚA NEAGRĂ ✥

 

Constantin coborî muntele și ajunse într-o cetate.

 

Acolo exista o temniță.

 

Înăuntru erau oameni care făcuseră multe rele.

 

Constantin intră.

 

Un deținut îi strigă:

 

— Pleacă!

 

— De ce?

 

— Pentru că sunt rău.

 

Constantin îl privi.

 

— Și?

 

— Nu mai există iertare pentru mine.

 

Constantin tăcu.

 

Apoi spuse:

 

— Dacă nu ar exista iertare, nimeni dintre noi nu ar mai avea speranță.

 

Omul începu să plângă.

 

— Crezi că Dumnezeu mă mai poate primi?

 

— Da.

 

— Chiar și pe mine?

 

— Dacă te pocăiești cu adevărat.

 

În noaptea aceea, omul se rugă pentru prima dată după mulți ani.

 

Dimineața, între două pietre din curtea temniței crescuse o floare albă.

 

Paznicul o văzu.

 

Constantin zâmbi.

 

— Dumnezeu ne arată uneori cele mai frumoase lucruri în cele mai neașteptate locuri.

 

---

 

CARTEA V

 

✥ PSALMUL COPILULUI ÎN MUNTE ✥

 

Constantin urcă pe un munte.

 

Era singur.

 

Privi cerul.

 

— Doamne, unde ești?

 

Niciun răspuns.

 

— Mă auzi?

 

Tăcere.

 

Constantin începu să plângă.

 

— Mi-e teamă.

 

Vântul bătea.

 

— Nu știu dacă fac bine.

 

Tăcere.

 

— Dar nu voi înceta să Te caut.

 

Atunci norii se despărțiră.

 

O rază de lumină coborî peste munte.

 

Constantin nu văzu chipul lui Dumnezeu.

 

Dar simți pace.

 

Și înțelese:

 

Uneori, Dumnezeu nu răspunde prin cuvinte. Răspunde prin pacea pe care o pune în inimă.

 

---

 

CARTEA VI

 

✥ CÂNTAREA MAMEI SUB CRUCE ✥

 

Drumul îl duse într-un sat lovit de război.

 

Acolo întâlni o femeie.

 

Avea trei fii.

 

Toți plecaseră la luptă.

 

Niciunul nu se întorsese.

 

Mama stătea la poartă.

 

În fiecare seară privea drumul.

 

Constantin se apropie.

 

— Pe cine aștepți?

 

— Pe fiii mei.

 

— Vor veni?

 

Femeia tăcu.

 

Apoi începu să plângă.

 

Constantin nu știa ce să spună.

 

A îngenuncheat.

 

— Mă rog pentru ei.

 

Femeia se așeză lângă el.

 

— Și eu.

 

Au stat acolo până dimineața.

 

Constantin învățase o nouă lecție:

 

Există dureri pe care nu le poți vindeca prin cuvinte. Uneori poți doar să stai lângă cel care suferă și să te rogi.

 

---

 

CARTEA VII

 

✥ CETATEA FĂRĂ ICOANE ✥

 

După multe zile, Constantin ajunse într-o cetate uriașă.

 

Era plină de aur.

 

Palate.

 

Piețe.

 

Turnuri.

 

Dar nu exista nicio biserică.

 

Nicio cruce.

 

Nicio icoană.

 

Nimeni nu se ruga.

 

Împăratul îl primi.

 

— Cine ești?

 

— Constantin.

 

— Ce cauți?

 

— Împărăția Luminii.

 

Împăratul râse.

 

— Eu am construit cea mai mare cetate din lume.

 

Constantin îl privi.

 

— Ești fericit?

 

Împăratul tăcu.

 

— Ai aur.

 

— Da.

 

— Ai putere.

 

— Da.

 

— Ai tot ce îți dorești.

 

— Da.

 

Constantin întrebă:

 

— Atunci de ce ești singur?

 

Împăratul se ridică.

 

— Ieși!

 

Constantin plecă.

 

În acea noapte, împăratul privi luna de la fereastră.

 

Pentru prima dată se întrebă:

 

„Poate că am totul, dar nu am pace.”

 

---

 

CARTEA VIII

 

✥ ISPITA CELOR TREI COROANE ✥

 

Într-o pădure, Constantin întâlni trei oameni.

 

Primul purta o coroană de aur.

 

— Vrei bogăție?

 

— Nu.

 

Al doilea purta o coroană de argint.

 

— Vrei putere?

 

— Nu.

 

Al treilea purta o coroană împodobită cu pietre prețioase.

 

— Vrei să fii vestit?

 

Constantin răspunse:

 

— Nu.

 

— Atunci ce vrei?

 

Constantin își făcu semnul Crucii.

 

— Vreau să rămân cu Dumnezeu.

 

Cei trei oameni dispărură.

 

Erau umbre.

 

Ispitele îl urmăreau.

 

Dar Constantin începuse să înțeleagă că cea mai mare victorie nu este să cucerești un dușman.

 

Este să-ți păstrezi inima curată.

 

---

 

CARTEA IX

 

✥ GRĂDINA LUI ADAM ȘI A EVEI ✥

 

Într-o noapte, Constantin visă.

 

Se afla într-o grădină.

 

Totul era perfect.

 

Florile.

 

Copacii.

 

Apa.

 

Lumina.

 

Acolo îi văzu pe Adam și Eva.

 

Apoi văzu căderea.

 

Văzu rușinea.

 

Văzu frica.

 

— De ce se ascund? întrebă Constantin.

 

Un înger răspunse:

 

— Pentru că păcatul îl face pe om să fugă de Dumnezeu.

 

— Dumnezeu îi va abandona?

 

— Nu.

 

— Atunci ce va face?

 

Îngerul privi spre depărtare.

 

Constantin văzu o Cruce.

 

— Va veni după ei.

 

Constantin începu să plângă.

 

Acum înțelegea ceva ce nu înțelesese înainte:

 

Dumnezeu nu a încetat niciodată să-l caute pe om.

 

---

 

CARTEA X

 

✥ CUVÂNTUL ȘI PIATRA VIE ✥

 

Constantin găsi o peșteră.

 

Pe o piatră erau scrise cuvintele:

 

„Cuvântul poate răni.”

 

Pe o altă piatră:

 

„Cuvântul poate vindeca.”

 

Un bătrân îi explică:

 

— Cu aceeași gură poți binecuvânta și poți blestema.

 

— Cum trebuie să vorbesc?

 

— Ca și cum fiecare cuvânt ar trebui să treacă mai întâi prin inima ta.

 

Constantin luă pana.

 

Scrise:

 

„Doamne, pune strajă gurii mele și lumină în inima mea.”

 

Apoi continuă drumul.

 

---

 

CARTEA XI

 

✥ CÂINELE DE LA POARTA ÎMPĂRĂȚIEI ✥

 

La marginea unui sat, Constantin găsi un câine bătrân.

 

Era murdar și slăbit.

 

Dar nu pleca de la poarta unei case.

 

— De ce stai aici?

 

Câinele îl privi.

 

Casa era pustie.

 

Stăpânul murise cu ani în urmă.

 

Dar câinele rămăsese.

 

Constantin îi dădu pâine.

 

Animalul își puse capul pe mâna lui.

 

Constantin zâmbi.

 

— Tu ai învățat ceva ce oamenii uită.

 

Credincioșia.

 

Și plecă mai departe.

 

---

 

CARTEA XII

 

✥ MAREA FURTUNĂ ✥

 

Într-o zi, Constantin ajunse la mare.

 

Trebuia să treacă pe celălalt țărm.

 

Se urcă într-o corabie.

 

La început, apa era liniștită.

 

Apoi cerul se întunecă.

 

Vântul începu să urle.

 

Valurile se ridicară.

 

Oamenii strigau:

 

— Vom muri!

 

Constantin tremura.

 

Dar își făcu semnul Crucii.

 

— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne!

 

Un om strigă:

 

— Roagă-te mai tare!

 

Constantin începu să se roage.

 

Și ceilalți i se alăturară.

 

Furtuna nu dispăru imediat.

 

Dar frica lor începu să scadă.

 

După multe ore, marea se liniști.

 

Căpitanul spuse:

 

— Nu știu dacă rugăciunea a oprit furtuna.

 

Constantin privi cerul.

 

— Poate că uneori Dumnezeu nu oprește furtuna.

 

— Atunci ce face?

 

— Ne învață să trecem prin ea.

 

---

 

CARTEA XIII

 

✥ CEI DOISPREZECE PESCARI AI LUMINII ✥

 

Pe celălalt țărm, Constantin întâlni doisprezece pescari.

 

Fiecare era diferit.

 

Unul era curajos.

 

Altul era înțelept.

 

Unul era tăcut.

 

Altul vorbea mult.

 

Unul se temea.

 

Altul nu se temea de nimic.

 

Constantin îi întrebă:

 

— De ce sunteți împreună?

 

Cel mai bătrân răspunse:

 

— Pentru că singuri suntem slabi.

 

— Și împreună?

 

— Împreună putem purta greutățile unii altora.

 

Constantin înțelese:

 

Credința nu este doar un drum pe care îl parcurgi singur. Este și o comunitate.

 

---

 

CARTEA XIV

 

✥ RĂZBOIUL CEL MARE ✥

 

În depărtare se auzeau trâmbițe.

 

Un război se apropia.

 

Două armate veneau una împotriva celeilalte.

 

Constantin ajunse între ele.

 

Un general îi spuse:

 

— Pleacă!

 

— De ce?

 

— Aici nu este loc pentru copii.

 

Constantin privi soldații.

 

— Și pentru oameni este?

 

Generalul tăcu.

 

Constantin ridică o cruce.

 

— Dacă trebuie să luptăm, să nu ne transformăm în monștri.

 

— Ce vrei să spui?

 

— Că și dușmanul are suflet.

 

Generalul îl privi lung.

 

În noaptea aceea, soldații din ambele tabere încetară focul pentru câteva ore.

 

Au îngropat morții.

 

Au dat apă răniților.

 

Unii au plâns.

 

Războiul nu s-a terminat atunci.

 

Dar oamenii și-au amintit că, înainte de a fi soldați, erau oameni.

 

---

 

CARTEA XV

 

✥ ÎMPĂRATUL ÎNTUNERICULUI ✥

 

Constantin ajunse, în cele din urmă, la hotarul Împărăției Luminii.

 

Dar acolo îl aștepta întunericul.

 

O creatură uriașă se ridică înaintea lui.

 

— Eu sunt Împăratul Întunericului!

 

Constantin tremura.

 

— Ce vrei?

 

— Să te fac să uiți.

 

— Ce?

 

— Să uiți de Dumnezeu.

 

Întunericul îi arătă toate greutățile lumii.

 

Moartea.

 

Războiul.

 

Sărăcia.

 

Suferința.

 

Singurătatea.

 

— Privește lumea! strigă creatura. Unde este Dumnezeul tău?

 

Constantin începu să plângă.

 

Pentru prima dată nu găsea răspuns.

 

Se așeză în genunchi.

 

— Doamne...

 

Întunericul râse.

 

— Vezi? Nu răspunde!

 

Constantin închise ochii.

 

— Chiar dacă nu Te aud...

 

Se ridică.

 

— ...tot Te voi căuta.

 

Întunericul se opri.

 

— Chiar dacă mi-e frică...

 

Constantin strânse crucea.

 

— ...nu Te voi părăsi.

 

O lumină mică apăru în mâna lui.

 

Împăratul Întunericului se retrase.

 

— Nu!

 

Lumina crescu.

 

— Nu!

 

Constantin ridică crucea.

 

— Hristos este Lumina lumii!

 

Întunericul se sfărâmă.

 

Nu într-o explozie, ci asemenea nopții care dispare atunci când răsare soarele.

 

---

 

CARTEA XVI

 

✥ PORȚILE ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII ✥

 

În fața lui Constantin apăru o cetate.

 

Avea ziduri albe.

 

Porți aurite.

 

Turnuri înalte.

 

Deasupra porții era o cruce.

 

Un înger stătea înaintea ei.

 

— Ai ajuns.

 

Constantin întrebă:

 

— Aici este Împărăția?

 

Îngerul răspunse:

 

— Ai crezut că Împărăția este un loc.

 

— Nu este?

 

— Este mai mult decât un loc.

 

— Atunci ce este?

 

Îngerul puse mâna pe inima lui Constantin.

 

— Este Dumnezeu primit în inimă.

 

Porțile se deschiseră.

 

Constantin văzu o lumină pe care nu o mai văzuse niciodată.

 

Dar nu intră.

 

Se întoarse.

 

— Nu pot rămâne.

 

— De ce?

 

— Mai sunt oameni care nu au găsit Lumina.

 

Îngerul zâmbi.

 

— Acum ai înțeles.

 

---

 

CARTEA XVII

 

✥ ÎNTOARCEREA LUI CONSTANTIN ✥

 

Constantin se trezi în biserica din Valea Crucii.

 

Era dimineață.

 

Preotul stătea lângă el.

 

— Unde ai fost?

 

Constantin privi în jur.

 

— Nu știu dacă a fost vis sau călătorie.

 

— Și ce ai învățat?

 

Constantin deschise Hronica.

 

Toate paginile erau pline.

 

Apoi observă ceva.

 

Ultima pagină era goală.

 

— De ce?

 

Preotul zâmbi.

 

— Pentru că povestea nu s-a terminat.

 

Constantin luă pana.

 

— Cine trebuie să scrie mai departe?

 

Preotul îi răspunse:

 

— Tu.

 

---

 

CARTEA XVIII

 

✥ SATUL CARE A ÎNVĂȚAT SĂ SE ROAGE ✥

 

Constantin se întoarse printre oameni.

 

Nu le povesti despre toate minunile.

 

Nu le spuse despre îngeri.

 

Nu le povesti despre Împăratul Întunericului.

 

Le spuse ceva mai simplu:

 

— Rugați-vă!

 

— Pentru ce?

 

— Pentru familie.

 

— Pentru ce altceva?

 

— Pentru dușmani.

 

— Pentru dușmani?!

 

— Da.

 

— De ce?

 

— Pentru că, dacă ne rugăm doar pentru cei pe care îi iubim, încă nu am învățat iubirea deplină.

 

Oamenii au început să se roage.

 

Bătrânii.

 

Copiii.

 

Țăranii.

 

Mamele.

 

Bolnavii.

 

Și, încet, satul s-a schimbat.

 

Nu pentru că oamenii nu mai aveau probleme.

 

Ci pentru că nu mai erau singuri în ele.

 

---

 

CARTEA XIX

 

✥ ULTIMA NOAPTE A BĂTRÂNULUI CONSTANTIN ✥

 

Anii trecură.

 

Constantin îmbătrâni.

 

Părul îi deveni alb.

 

Mâinile îi tremurau.

 

Dar, în fiecare dimineață, mergea la biserică.

 

Se ruga.

 

Ajuta oamenii.

 

Îi învăța pe copii.

 

Și scria.

 

Într-o seară, se așeză înaintea icoanei.

 

— Doamne...

 

Privi candela.

 

— Am mers mult.

 

În liniște, închise ochii.

 

— Uneori am fost curajos.

 

— Alteori mi-a fost frică.

 

— Uneori am avut credință.

 

— Alteori m-am îndoit.

 

— Dar Te-am căutat.

 

O lacrimă îi coborî pe obraz.

 

— Dacă am greșit, iartă-mă.

 

Candela ardea.

 

Constantin zâmbi.

 

— Acum înțeleg.

 

În fața lui apăru aceeași lumină pe care o văzuse în copilărie.

 

Și o voce blândă:

 

— Nu ai fost niciodată singur.

 

Constantin deschise ochii.

 

Înaintea lui era Hristos.

 

Nu ca o imagine îndepărtată, ci ca Lumina însăși.

 

Constantin îngenunche.

 

— Doamne...

 

Și nu mai putu spune nimic.

 

---

 

EPILOG

 

✥ ULTIMA PECETE — LUMINA CARE TRECE DIN INIMĂ ÎN INIMĂ ✥

 

A doua zi, oamenii îl găsiră pe Constantin adormit înaintea icoanei.

 

Lângă el era Hronica.

 

Cartea era deschisă.

 

Ultima pagină, care fusese goală, avea acum câteva cuvinte:

 

„Povestea nu se sfârșește aici.”

 

Sub ele era desenată o cruce.

 

Iar dedesubt:

 

„Lumina trece din inimă în inimă.”

 

Copiii satului se apropiară.

 

Unul dintre ei întrebă:

 

— Cine a scris cartea?

 

Preotul răspunse:

 

— Constantin.

 

— Și ce scrie în ea?

 

Preotul privi cartea.

 

— Despre un copil care a plecat să-L caute pe Dumnezeu.

 

— Și L-a găsit?

 

Preotul zâmbi.

 

— Nu acolo unde se aștepta.

 

— Unde?

 

— În fiecare om pe care l-a ajutat.

 

În fiecare rugăciune.

 

În fiecare iertare.

 

În fiecare faptă bună.

 

În fiecare lacrimă.

 

În fiecare om care s-a ridicat după ce a căzut.

 

Și mai ales în Hristos.

 

Clopotul începu să bată.

 

DONG!

 

Satul se trezi.

 

DONG!

 

Oamenii ieșiră din case.

 

DONG!

 

Soarele răsări peste deal.

 

Razele sale atinseseră crucea bisericii.

 

Crucea străluci.

 

Și, pentru o clipă, întregul sat păru scăldat într-o lumină aurie.

 

Copilul care ținea cartea în mâini se uită spre cer.

 

— Doamne, ce trebuie să fac acum?

 

Vântul mișcă ușor paginile.

 

Pe ultima pagină apăru un singur cuvânt:

 

„CONTINUĂ.”

 

Copilul luă pana.

 

Și începu să scrie.

 

---

 

✝️ SFÂRȘITUL PRIMEI HRONICI

 

DAR NU ȘI SFÂRȘITUL LUMINII

 

„Lumina luminează în întuneric, iar întunericul n-a biruit-o.”

 

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

1

Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,

Primește cântarea mea smerită,

Că Tu ești Lumina lumii,

Și Viața cea nemărginită.

 

2

Pe Cruce Te-ai răstignit,

Pentru a noastră mântuire,

Iar moartea ai biruit-o,

Prin slăvita Ta Înviere.

 

3

Din mormânt ai înviat,

Cu puterea dumnezeiască,

Și ai deschis oamenilor

Calea spre viața cerească.

 

4

Apostolii Tăi au plecat,

Evanghelia propovăduind,

Și Numele Tău cel sfânt

Pretutindeni mărturisind.

 

5

Petru, Apostolul Tău,

Te-a mărturisit cu credință,

Iar după a sa lepădare

S-a întărit prin pocăință.

 

6

Pavel, chemat de Tine, Doamne,

Din prigonitor, Apostol s-a făcut,

Și Evanghelia cu râvnă

Până la marginile lumii a vestit.

 

7

Andrei, Apostolul cel sfânt,

A venit și-n țara noastră,

Vestind pe Hristos oamenilor

Și lumina Evangheliei cerești.

 

8

Ioan, Apostolul iubirii,

Pe Hristos L-a mărturisit,

Și prin cuvântul său cel sfânt

Pe credincioși i-a întărit.

 

9

Iacov, Apostolul Domnului,

A primit cununa mucenicească,

Pentru Numele lui Hristos

Și pentru credința apostolească.

 

10

Filip, Apostolul cel sfânt,

Evanghelia a vestit,

Și prin credință și răbdare

Pe Hristos L-a mărturisit.

 

11

Bartolomeu, Apostol ales,

Cu râvnă Domnului I-a slujit,

Și până la sfârșitul vieții

Credința și-a mărturisit.

 

12

Toma, după Învierea Ta,

Cu uimire Te-a privit,

Și, văzându-Te, a strigat:

„Domnul meu și Dumnezeul meu!”

 

13

Matei, vameșul chemat,

A lăsat cele pământești,

Și, urmând chemarea Ta,

A vestit tainele cerești.

 

14

Iacov, fiul lui Alfeu,

A rămas Apostol credincios,

Și a vestit cu smerenie

Evanghelia lui Hristos.

 

15

Simon, numit și Zelotul,

A urmat pe Domnul său,

Și cu râvnă a mărturisit

Credința în Dumnezeu.

 

16

Iuda, Apostolul Domnului,

A propovăduit cuvântul sfânt,

Și a întărit pe cei credincioși

În adevărul lui Hristos.

 

17

Matia, ales Apostol,

În ceata celor doisprezece,

A vestit pe Hristos cu râvnă

Și credința nu și-a pierdut.

 

18

O, Sfinți Apostoli ai Domnului,

Rugați-vă lui Dumnezeu,

Ca să păstrăm dreapta credință

Și iubirea în suflet mereu.

 

19

Ștefane, întâiul Mucenic,

Cu fața către cer priveai,

Și în ceasul pătimirii tale

Pe Hristos Îl mărturiseai.

 

20

Sub pietre ai rămas statornic,

Fără să te lepezi de Domnul,

Și te-ai rugat pentru cei

Care te loveau fără milă.

 

21

Cu ochii ridicați spre cer,

Ai văzut slava lui Dumnezeu,

Iar sufletul tău, plin de credință,

S-a încredințat Domnului său.

 

22

Sfinți Mucenici ai lui Hristos,

Cu sângele vostru ați mărturisit

Că nimic nu poate despărți

Pe cel ce-L iubește pe Domnul.

 

23

Nici focul, nici sabia,

Nici lanțurile cele grele

Nu v-au făcut să vă lepădați

De credința voastră în Hristos.

 

24

În temnițe ați stat rugându-vă,

În lanțuri ați slăvit pe Dumnezeu,

Și ați păstrat în inimă

Numele lui Hristos mereu.

 

25

Ați primit cununa vieții,

Ca dar de la Dumnezeu,

Pentru credința mărturisită

Și pentru dragostea către El.

 

26

Sfinți Mărturisitori ai credinței,

Care adevărul l-ați păzit,

Rugați-vă pentru Biserică

Și pentru omul rătăcit.

 

27

Cuvioșii din pustie

În post și rugăciune au stat,

Și prin viața lor ascetică

Pe Dumnezeu L-au preamărit.

 

28

Au fugit de slava lumii,

De bogăție și deșertăciune,

Și au ales în locul lor

Rugăciunea și pocăința.

 

29

În liniștea pustiei sfinte

Au căutat pe Dumnezeu,

Curățindu-și inima

Prin nevoință și rugăciune.

 

30

O, Sfinți ai tuturor veacurilor,

Luminători ai Bisericii,

Rugați-vă pentru noi,

Pe calea sfintei credințe.

 

31

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,

Maica Domnului Iisus Hristos,

Roagă-te Fiului tău pentru noi,

Cu suflet smerit și luminos.

 

32

Prin ascultarea ta smerită

Ai primit voia lui Dumnezeu,

Și ai născut după trup pe Fiul,

Pe Mântuitorul lumii.

 

33

O, Preasfântă Născătoare,

Roagă-te Fiului tău,

Să ne dăruiască pocăință

Și milă de la Dumnezeu.

 

34

Îngerii în ceruri cântă

Slavă Dumnezeului Sfânt,

Iar împreună cu Sfinții

Îl laudă neîncetat.

 

35

Biserica de pe pământ

Cu Biserica din cer se unește

Într-o singură laudă sfântă

Adusă Dumnezeului celui veșnic.

 

36

Sfinții nu iau locul Domnului,

Ci ne îndreaptă către El,

Prin viața lor cea luminată

Ne cheamă spre Dumnezeu.

 

37

Îi cinstim cu bucurie

Pentru credința lor curată,

Și-I mulțumim lui Dumnezeu

Pentru viețile lor sfinte.

 

38

Harul lui Dumnezeu i-a întărit

În necazuri și-n încercare,

Și prin puterea Lui au rămas

Credincioși până la moarte.

 

39

Când prigoana s-a ridicat,

Ei n-au părăsit adevărul,

Ci au rămas lângă Hristos

Cu nădejde și răbdare.

 

40

Au suferit pentru credință,

Dar sufletul nu și l-au vândut,

Ci au rămas lângă Hristos

Până la sfârșitul vieții.

 

41

O, Mucenici cu suflet tare,

Rugați-vă pentru cei slabi,

Ca Dumnezeu să ne întărească

În ceasurile cele grele.

 

42

Când ispita ne cuprinde,

Să nu cădem în deznădejde,

Ci să privim spre Crucea sfântă

Și să păstrăm a noastră credință.

 

43

Crucea lui Hristos ne este

Semnul jertfei Sale sfinte,

Prin ea vedem iubirea Domnului

Și puterea mântuitoare.

 

44

Învierea Ta, Hristoase,

Este nădejdea tuturor,

Căci Tu ai biruit moartea

Și ești al nostru Mântuitor.

 

45

Sfinții au mărturisit aceasta

Prin viața lor cea luminată,

Privind spre Împărăția Ta

Cu nădejde adevărată.

 

46

Nu s-au temut de moarte,

Căci Te-au iubit pe Tine,

Și au nădăjduit în viața

Cea veșnică împreună cu Tine.

 

47

O, Doamne, dă-ne și nouă

O inimă curată și smerită,

Ca să urmăm Evanghelia Ta

Și calea Ta cea sfântă.

 

48

Să iubim pe aproapele nostru,

Să iertăm din inimă mereu,

Să facem bine celui în nevoie

După porunca Ta, Doamne.

 

49

Să nu răspundem răului cu rău,

Ci binele să-l săvârșim,

Și prin iubire și răbdare

Pe Tine să Te mărturisim.

 

50

Să fim milostivi cu toții,

Să nu uităm pe cel sărac,

Căci iubirea față de aproapele

Este porunca Ta, Hristoase.

 

51

Sfinții ne-au arătat prin viață

Că drumul nu este ușor,

Dar cel ce rămâne cu Hristos

Primește harul ajutător.

 

52

În suferință au avut răbdare,

În lipsuri nu s-au lepădat,

În singurătate și durere

Pe Dumnezeu L-au chemat.

 

53

În noaptea cea întunecată

Credința le-a fost făclie,

Iar rugăciunea către Domnul

Le-a fost putere și tărie.

 

54

Sfinții sunt pilde pentru noi

Ale vieții în Dumnezeu,

Nu pentru slava lor omenească,

Ci spre slava Domnului.

 

55

Prin ei vedem lucrarea harului

În oameni slabi și încercați,

Căci Dumnezeu îi întărește

Pe cei ce rămân credincioși.

 

56

O, Hristoase, Păstorul nostru,

Păzește turma Ta cea sfântă,

Și fă ca inimile noastre

Spre Tine pururea să cânte.

 

57

Dă-ne credință în încercare,

Nădejde când suntem căzuți,

Iubire când suntem răniți

Și pace când suntem temători.

 

58

Să nu iubim deșertăciunea,

Nici slava lumii trecătoare,

Ci să căutăm Împărăția

Și voia Ta cea mântuitoare.

 

59

Că viața noastră este floare

Care se veștejește curând,

Dar Cuvântul Tău rămâne

În veacul veacului.

 

60

Sfinții au înțeles aceasta

Și au ales ceea ce este sfânt,

Punând iubirea pentru Tine

Mai presus de cele pământești.

 

61

Fericiți cei ce plâng acum,

Căci vor primi mângâiere,

Fericiți cei blânzi și smeriți,

Căci Împărăția Ta este a lor.

 

62

Fericiți cei ce iubesc pacea

Și dreptatea o doresc,

Fericiți cei prigoniți pentru Tine,

Căci Împărăția Ta o moștenesc.

 

63

Așa ai spus în Evanghelie,

Iar Sfinții Tăi au ascultat,

Punând în lucrare Cuvântul

Pe care Tu ni l-ai lăsat.

 

64

Evanghelia este lumină

Pentru sufletul omenesc,

Ea ne arată calea dreaptă

Și drumul către Dumnezeu.

 

65

Prin Apostoli ai vestit-o,

Prin Mucenici ai mărturisit-o,

Prin Sfinții Părinți ai apărat-o,

Iar Bisericii ne-ai încredințat-o.

 

66

O, Sfinți ai lui Hristos,

Voi care ați rămas credincioși,

Învățați-ne și pe noi

Să fim smeriți și curajoși.

 

67

Să nu ne temem de oameni

Când trebuie adevărul spus,

Ci să rămânem cu credință

În Domnul nostru Iisus.

 

68

Dar să vorbim întotdeauna

Cu dragoste și bunătate,

Căci adevărul se vestește

Cu blândețe și dreptate.

 

69

Sfinții au avut milă

Chiar și față de vrăjmași,

Și s-au rugat lui Dumnezeu

Pentru cei ce-i prigoneau.

 

70

Aceasta este biruința

Pe care Domnul ne-a lăsat-o:

Să răspundem urii cu iubire

Și răului cu bunătate.

 

71

O, Mucenici ai lui Hristos,

Ce-ați primit cununa sfântă,

Rugați-vă pentru Biserică,

Ca în adevăr să rămână.

 

72

Pentru păstori și pentru popor,

Pentru copii și pentru bătrâni,

Pentru cei ce caută credința

Și pentru cei ce sunt străini.

 

73

Pentru cei ce plâng în taină,

Pentru cei singuri și săraci,

Pentru cei bolnavi și încercați,

Rugați-vă, Sfinților ai lui Hristos.

 

74

Pentru cei care s-au rătăcit

Și nu mai știu drumul spre casă,

Ca Dumnezeu să-i lumineze

Și să le dea inimă curată.

 

75

Pentru cei ce se pocăiesc

Cu lacrimi și cu smerenie,

Ca Domnul să le dăruiască

Iertare și îndreptare.

 

76

O, Sfinților, rugați-vă

Înaintea lui Dumnezeu pentru noi,

Cei slabi și păcătoși,

În toate zilele vieții noastre.

 

77

Dar noi să nu uităm nicicând

Că Domnul este Mântuitorul,

Și numai El dăruiește

Iertarea și mântuirea.

 

78

Cinstim pe Sfinți cu bucurie

Și pe Dumnezeu Îl preamărim,

Căci toate darurile sfinte

De la El le primim.

 

79

Slavă Tatălui din ceruri,

Slavă Fiului preaiubit,

Slavă Duhului Sfânt,

Treimii celei de o ființă.

 

80

Treimea cea Sfântă și veșnică

O lăudăm cu glas smerit,

Pe Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt,

Un singur Dumnezeu preamărit.

 

81

Sfinții din toate popoarele

Au mărturisit același Domn,

Pe Iisus Hristos, Mântuitorul,

Și au urmat al Său cuvânt.

 

82

Unii în pustie s-au nevoit,

Alții în lume au slujit,

Dar toți pe Dumnezeu cel Sfânt

Cu inimă L-au preamărit.

 

83

Unii au fost împărați și regi,

Dar au rămas smeriți înaintea Ta,

Alții au fost oameni simpli,

Dar bogați în credință.

 

84

Unii au fost păstori de turme,

Alții au fost învățători,

Dar toți au devenit lumină

Prin harul Domnului Hristos.

 

85

Unele Sfinte au fost mame,

Altele fecioare curate,

Și toate au slujit lui Dumnezeu

Cu dragoste și credință.

 

86

Mucenițe și Cuvioase,

Femei cu suflet luminat,

Au rămas în credință tare

Și pe Hristos L-au mărturisit.

 

87

Sfinte femei, mame și fecioare,

Care pe Domnul L-ați iubit,

Rugați-vă pentru familii

Și pentru omul rătăcit.

 

88

Sfinții Părinți și Dascăli,

Credința ne-ați păstrat-o curată,

Prin cuvânt și prin viață sfântă

Ați apărat dreapta învățătură.

 

89

Sfinții Ierarhi ai Bisericii,

Păstori ai turmei lui Hristos,

Ați învățat poporul credința

Și drumul cel luminos.

 

90

Cu dragoste ați slujit Bisericii,

Cu rugăciune și smerenie,

Păstrând învățătura cea dreaptă

În adevăr și iubire.

 

91

Sfinte Nicolae, Părinte,

Pildă de milă ai fost,

Prin iubirea față de aproapele

Ai slujit lui Iisus Hristos.

 

92

Sfinte Gheorghe, Purtătorule de biruință,

Cu credință ai mărturisit,

Și pentru Numele lui Hristos

Până la moarte ai pătimit.

 

93

Sfinte Dimitrie, Mucenice,

Cu tărie ai mărturisit

Pe Hristos, Mântuitorul,

Și credința ți-ai păzit.

 

94

Sfinte Mina, Mucenice,

Cu inimă neînfricată,

Ai mărturisit pe Hristos

În lumea cea tulburată.

 

95

Sfinte Pantelimon, doctor fără de arginți,

Ai slujit celor bolnavi,

Iar pentru credința în Hristos

Ai răbdat chinuri și ocări.

 

96

Sfinte Ioane Botezătorule,

Prooroc și Înaintemergător,

Ai pregătit calea Domnului

Și ai fost mare mărturisitor.

 

97

Ai chemat lumea la pocăință,

La întoarcerea către Dumnezeu,

Și ai arătat spre Hristos,

Mielul lui Dumnezeu.

 

98

Sfinții Prooroci ai Domnului

Au vestit voia lui Dumnezeu

Și au chemat poporul mereu

La pocăință și credință.

 

99

Prin glasul lor Dumnezeu

A chemat oamenii la dreptate,

La credință și ascultare,

La întoarcerea din păcate.

 

100

O, Sfinți ai Vechiului Legământ,

Care pe Domnul L-ați slujit,

Rămâneți pentru noi pilde

Ale credinței fără sfârșit.

 

101

Avraam a crezut în Dumnezeu

Și a mers pe calea credinței,

Punându-și nădejdea în Domnul

În toate zilele vieții.

 

102

Moise a primit Legea sfântă

Și poporul l-a călăuzit,

Prin pustiu și încercări,

Spre pământul făgăduit.

 

103

Ilie, Proorocul cel sfânt,

Cu râvnă pe Domnul L-a slujit

Și împotriva idolatriei

Cu tărie s-a împotrivit.

 

104

Daniel în groapa leilor

Nu și-a pierdut credința sa,

Ci s-a rugat lui Dumnezeu

Și Domnul l-a păzit.

 

105

Tinerii cei trei în cuptor

Au rămas credincioși lui Dumnezeu,

Nu s-au închinat idolului,

Ci au nădăjduit în Domnul.

 

106

O, Sfinți din vremurile vechi,

Păstrători ai credinței sfinte,

Învățați-ne să fim statornici

În al Domnului cuvânt.

 

107

Când lumea ne îndeamnă la rău,

Să alegem calea cea dreaptă

Și să păstrăm în inima noastră

Credința curată și înțeleaptă.

 

108

Să nu ne închinăm idolilor,

Nici lucrurilor trecătoare,

Ci numai lui Dumnezeu cel Sfânt,

Creatorul tuturor.

 

109

Să nu schimbăm adevărul

Pentru plăceri și slavă deșartă,

Ci să păstrăm Evanghelia

Ca pe o comoară neprețuită.

 

110

Sfinții au păzit credința

În vremuri bune și în rele

Și au rămas cu Dumnezeu

Prin toate încercările grele.

 

111

O, Doamne, dă-ne înțelepciune

Să deosebim binele de rău

Și să urmăm Cuvântul Tău

În fiecare zi a vieții.

 

112

Dă-ne inimă iubitoare

Și minte luminată,

Să nu judecăm pe aproapele,

Ci să-l ajutăm cu bunătate.

 

113

Să ne rugăm pentru vrăjmași,

Așa cum Tu ne-ai învățat,

Și să iertăm din inimă

Pe cel ce ne-a supărat.

 

114

Sfinții au iertat adesea

Pe cei ce i-au prigonit,

Căci iubirea lui Hristos

În inimile lor a locuit.

 

115

Aceasta este calea sfântă

A iubirii adevărate:

Să biruim ura și mânia

Prin pace și bunătate.

 

116

Când suntem loviți de necazuri,

Să nu cădem în deznădejde,

Ci să cerem ajutor Domnului

Cu credință și cu nădejde.

 

117

Când sufletul este întristat

Și ochii varsă lacrimi grele,

Hristos rămâne lângă noi

În toate clipele acelea.

 

118

Sfinții au trecut prin durere,

Dar nu au fost părăsiți,

Căci Dumnezeu i-a întărit

Și i-a păzit până la sfârșit.

 

119

O, Doamne, fii cu noi mereu

În bucurie și-n necaz

Și luminează-ne cărarea

În fiecare nou popas.

 

120

Să mergem după Tine, Doamne,

Pe calea Crucii Tale sfinte

Și să păstrăm în suflet

Al Tău dumnezeiesc Cuvânt.

 

121

Când dimineața se arată,

Să-Ți mulțumim pentru lumină,

Iar când se lasă seara,

Să ne rugăm cu inimă senină.

 

122

Pentru pâinea de fiecare zi

Îți mulțumim, Dumnezeule,

Pentru familie și prieteni,

Pentru toate darurile Tale.

 

123

Pentru cei care ne iubesc

Și pentru cei care ne rănesc,

Îți cerem pace și iertare

Și puterea de a-i iubi.

 

124

Sfinții ne învață rugăciunea

Ca pe un drum către Dumnezeu

Și ne îndeamnă la smerenie

În fiecare ceas.

 

125

Rugăciunea este ridicarea

Inimii către Dumnezeu,

Cu credință și smerenie,

Cu nădejde în mila Sa.

 

126

Când ne rugăm în taină,

Domnul vede inima noastră

Și ne cheamă la pocăință

Pe calea cea luminoasă.

 

127

O, Sfinți ai rugăciunii,

Voi care ați privegheat,

Învățați-ne să-L căutăm

Pe Domnul cel adevărat.

 

128

Să nu căutăm semne deșarte

Nici slava lumii trecătoare,

Ci să avem credință vie

Și dragoste lucrătoare.

 

129

Hristos este Calea noastră,

Adevărul și Viața Sa;

În El găsim nădejdea

Și pacea inimii noastre.

 

130

Așa au trăit și Sfinții

În credință și iubire

Și-au mers către Împărăție

Prin rugăciune și smerenie.

 

131

Sfinților Apostoli, rugați-vă

Pentru cei ce cred în Hristos,

Ca Evanghelia să rămână

În sufletele noastre roditoare.

 

132

Sfinților Mucenici, rugați-vă

Pentru cei aflați în încercare,

Ca Domnul să le dea putere

Și pace în orice stare.

 

133

Sfinților Cuvioși, rugați-vă

Pentru cei ce se nevoiesc,

Ca Dumnezeu să le dăruiască

Putere spre pocăință.

 

134

Sfinților Ierarhi, rugați-vă

Pentru Biserica lui Hristos,

Ca să păstreze adevărul

Și să-l vestească luminos.

 

135

Sfinților Prooroci, rugați-vă

Pentru cei care caută lumină,

Ca Domnul să le arate calea

Și să-i călăuzească spre credință.

 

136

Sfinților Mărturisitori,

Voi care adevărul ați păstrat,

Ajutați-ne prin rugăciune

Să fim statornici în credință.

 

137

Sfinților Drepți și Patriarhi,

Care în Domnul ați nădăjduit,

Rugați-vă pentru noi

Ca să rămânem neclintiți.

 

138

Sfinților din toate țările,

Din neamuri și din veacuri multe,

O singură credință ați mărturisit:

Pe Hristos, Domnul cel veșnic.

 

139

Din Răsărit și din Apus,

Din miazănoapte și miazăzi,

Toți Sfinții lui Dumnezeu

Pe Hristos Îl laudă.

 

140

În cer nu este dezbinare,

Ci laudă și pace sfântă,

Iar ceata Sfinților cu îngerii

Lui Dumnezeu Îi cântă.

 

141

O, Doamne, unește inimile

Celora ce Te mărturisesc,

Ca ura să se stingă din lume

Și oamenii să se iubească.

 

142

Să fie pace între popoare

Și milă între oameni,

Să înceteze ura și războiul

Și să domnească pacea.

 

143

Pentru cei ce suferă în lume

Ridicăm rugăciune către Tine:

Dă-le putere și mângâiere

Și zile mai senine.

 

144

Pentru copii ne rugăm

Să crească în adevăr și pace,

Să cunoască iubirea Ta

Și binele să-l săvârșească.

 

145

Pentru tineri ne rugăm

Să nu se piardă în ispite,

Ci să găsească drumul sfânt

Și inimile lor să fie curate.

 

146

Pentru părinți ne rugăm

Să aibă răbdare și iubire,

Să-și crească pruncii în credință

Cu pace și bunăvoire.

 

147

Pentru bătrânii încercați

Dă-le, Doamne, mângâiere

Și fă-le anii vieții

Plini de pace și putere.

 

148

Pentru cei singuri ne rugăm

Să simtă iubirea Ta cea mare

Și să găsească oameni buni

În vremea lor de încercare.

 

149

Pentru cei fără adăpost

Dă-le, Doamne, loc și pâine

Și trimite oameni milostivi

Să-i ajute azi și mâine.

 

150

Pentru cei flămânzi și goi

Dă-ne nouă milă sfântă,

Ca să împărțim cu dânșii

Din ceea ce Tu ne-ai dat.

 

151

Sfinții au slujit săracilor

Și celor aflați în nevoi,

Arătând iubirea lui Hristos

Prin fapte de milostenie.

 

152

Nu doar cu vorbe au iubit,

Ci prin fapte de iubire,

Și au făcut din viața lor

O slujire către Dumnezeu.

 

153

O, Doamne, învață-ne și pe noi

Să facem bine fără laudă,

Să nu căutăm răsplată omenească,

Ci să slujim cu inimă curată.

 

154

Când facem bine celui slab,

Să nu trâmbițăm în lume,

Ci să păstrăm smerenia

Și să slăvim al Tău Nume.

 

155

Sfinții au fost smeriți,

Deși au fost mari înaintea Ta,

Căci au știut că orice dar

Vine de la Dumnezeu.

 

156

Nimic nu este al nostru

Fără binecuvântarea Ta:

Viața, iubirea și lumina

Sunt daruri de la Dumnezeu.

 

157

De aceea Te lăudăm

Și Îți mulțumim mereu

Pentru toate câte ne dai,

Bunule Dumnezeu.

 

158

Slavă Ție pentru Sfinți,

Pentru viața lor curată,

Pentru jertfa mărturisirii

Și pentru credința adevărată.

 

159

Slavă Ție pentru Apostoli,

Pentru propovăduirea lor,

Pentru Evanghelia vestită

În lume și între popoare.

 

160

Slavă Ție pentru Mucenici,

Pentru mărturia lor sfântă,

Pentru credința statornică

Și dragostea lor neînfrântă.

 

161

Slavă Ție pentru Cuvioși,

Pentru post și priveghere,

Pentru lacrimile rugăciunii

Și pentru sfânta lor tăcere.

 

162

Slavă Ție pentru Ierarhi,

Pentru învățătura curată,

Pentru păstorirea Bisericii

Și pentru slujirea lor smerită.

 

163

Slavă Ție pentru Sfintele Femei,

Pentru mamele credincioase,

Pentru fecioarele curate

Și pentru toate Sfintele Tale.

 

164

Slavă Ție pentru Drepți,

Pentru toți cei ce Te-au iubit,

Pentru cei ce prin viața lor

Pe Tine Te-au mărturisit.

 

165

Slavă Ție, Dumnezeule,

Pentru ceata Sfinților Tăi,

Care ne arată calea

Spre Împărăția Ta cea sfântă.

 

166

O, Sfinți ai lui Dumnezeu,

Stele ale Bisericii,

Rămâneți pentru noi pilde

Ale credinței și iubirii.

 

167

Nu prin voi înșivă străluciți,

Ci prin harul lui Hristos,

Ca luna ce primește lumină

De la soarele luminos.

 

168

Așa și Sfinții în Biserică

Arată către Hristos mereu

Și prin viața lor ne cheamă

Să ne apropiem de Dumnezeu.

 

169

O, Hristoase, Soarele dreptății,

Lumina sufletelor noastre,

Alungă întunericul păcatului

Și fă inimile curate.

 

170

Curăță-ne de răutate,

De mândrie și de ură,

Și pune în noi iubire,

Pace, răbdare și măsură.

 

171

Sfinții au fugit de mândrie

Și au căutat smerenia,

Știind că înaintea Ta

Smerenia este calea.

 

172

Cine se smerește înaintea Ta

Primește har și mângâiere,

Iar cel ce se înalță singur

Se poate pierde în mândrie.

 

173

Învață-ne să fim smeriți

Și să nu ne lăudăm,

Ci pentru orice lucru bun

Lui Dumnezeu să-I mulțumim.

 

174

Când primim cinste de la oameni

Să nu ne înălțăm cu ea,

Ci să ne aducem aminte

Că tot darul vine de la Tine.

 

175

Sfinții au fugit de slava

Care vine de la oameni

Și au căutat mai presus

Împărăția lui Dumnezeu.

 

176

O, Doamne, fă-ne curați

În cuget, în faptă și-n cuvânt,

Ca să fim mărturisitori

Ai iubirii pe acest pământ.

 

177

Să nu mințim pe aproapele,

Să nu furăm și să nu rănim,

Ci poruncile Tale sfinte

Cu inimă să le păzim.

 

178

Să cinstim pe tatăl și pe mama,

Să iubim familia noastră

Și să păstrăm pacea în casă

Prin dragostea cea creștinească.

 

179

Să fim credincioși în iubire

Și curați în gând și faptă,

Ca viața noastră întreagă

Să fie către Tine îndreptată.

 

180

Sfinții sunt pilde pentru noi

În virtuțile creștinești,

Prin viața lor ne luminează

Și ne îndeamnă spre sfințenie.

 

181

Sfinte Ioane Gură de Aur,

Dascăl al cuvântului sfânt,

Ai învățat poporul credința

Și milostenia pe pământ.

 

182

Sfinte Vasile cel Mare,

Părinte iubitor și blând,

Ai slujit celor săraci

Cu inimă și cuget curat.

 

183

Sfinte Grigorie Teologul,

Ai apărat credința curată

Și ai vestit taina Treimii

Cu inimă luminată.

 

184

Sfinte Atanasie cel Mare,

Stâlp al credinței ai fost,

Apărând adevărul despre

Domnul nostru Iisus Hristos.

 

185

Sfinte Maxim Mărturisitorul,

Cu răbdare ai mărturisit

Adevărul credinței Bisericii

Și pentru el ai pătimit.

 

186

Sfinte Ioane de la Rila,

Pildă de nevoință ai fost,

În liniștea pustiei căutând

Pe Domnul Iisus Hristos.

 

187

Sfinte Serafim de Sarov,

Cu blândețe ai mărturisit

Lucrarea Duhului Sfânt

În viața omului smerit.

 

188

Sfinte Paisie cel Mare,

Părinte al pustiei sfinte,

Ai rămas în rugăciune

Și în iubirea cea fierbinte.

 

189

Sfinților Părinți ai pustiei,

Nevoitori și rugători,

Rugați-vă pentru noi,

Cei slabi și păcătoși.

 

190

Ați trăit în peșteri și pustie,

În post și priveghere,

Și ați căutat pe Domnul

Cu inimă plină de putere.

 

191

Ați învățat tăcerea sfântă

Și rugăciunea neîncetată,

Ca mintea să se întoarcă

Spre Dumnezeu cu inimă curată.

 

192

Sfinții Mucenici ai lumii,

Din Răsărit și din Apus,

Ați mărturisit cu tărie

Pe Domnul nostru Iisus.

 

193

Din vechile cetăți și sate,

Din țări și neamuri felurite,

Ați purtat aceeași credință

Și nădejde în cele sfinte.

 

194

Numele unora sunt cunoscute

De Biserica lui Dumnezeu,

Iar alții numai de Tine,

Doamne, sunt cunoscuți.

 

195

Și pentru Sfinții necunoscuți

Îți mulțumim, Dumnezeule,

Pentru toți cei ce Te-au iubit

În taina vieții lor smerite.

 

196

Pentru cei care au făcut bine

Fără să fie cunoscuți,

Pentru cei ce-au slujit în taină

Și au rămas smeriți.

 

197

Tu singur le cunoști viața

Și inimile lor curate;

Primește-i în lumina Ta,

După voia Ta cea dreaptă.

 

198

O, Doamne, numără-ne pașii

Pe calea pocăinței,

Și dă-ne putere să alegem

Calea cea dreaptă a credinței.

 

199

Să ajungem la sfârșitul vieții

Cu sufletul împăcat,

Rămânând până la sfârșit

În credința ce ne-ai dat.

 

200

Când va veni ceasul plecării,

Nu ne lăsa fără de Tine,

Ci primește-ne cu milă

În lumina Ta cea veșnică.

 

201

Nu pentru faptele noastre

Ne punem nădejdea în noi,

Ci în mila Ta cea mare

Și în iubirea Ta pentru noi.

 

202

Sfinții au nădăjduit în Tine

Până în ultima lor clipă

Și au păstrat credința vie

În inima lor neclintită.

 

203

Dă-ne și nouă aceeași pace

În ceasul încercării grele,

Ca să privim către Tine

Și să nu ne pierdem nădejdea.

 

204

O, Hristoase, Mântuitorule,

Tu ești nădejdea tuturor,

Primește rugăciunea noastră

Și fii al nostru ajutor.

 

205

Când ne ridicăm din cădere,

Să nu uităm mila Ta,

Ci să mergem iar înainte

Pe calea cea adevărată.

 

206

Pocăința este întoarcerea

Din întuneric spre lumină,

Din păcat către Dumnezeu,

Cu inimă sinceră și smerită.

 

207

Sfinții au plâns pentru păcate

Și au căutat curățirea,

Nu pentru lauda oamenilor,

Ci pentru apropierea de Dumnezeu.

 

208

Învață-ne, Doamne, pocăința

Și lacrima cea curată,

Ca inima să se întoarcă

Spre iubirea Ta adevărată.

 

209

Să nu rămânem în păcat

Nici în nepăsare rece,

Ci să ne ridicăm mereu

Prin mila Ta, când cădem.

 

210

O, Sfinți, purtați rugăciunea

Noastră înaintea Domnului

Și cereți pentru noi lumină

Pe calea adevărului.

 

211

Căci suntem slabi și trecători

Și adesea ne clătinăm,

Dar cu ajutorul lui Hristos

Putem din nou să ne ridicăm.

 

212

Să nu ne pierdem nădejdea

Când sufletul este încercat,

Căci Dumnezeu este aproape

De omul cel întristat.

 

213

El vede lacrima ascunsă

Și suspinul nerostit

Și poate ridica din nou

Pe omul care a căzut.

 

214

Sfinții ne dau mărturie

Că harul poate întări

Pe omul slab și păcătos

Și-l poate către Domnul călăuzi.

 

215

O, Hristoase, dă-ne harul

Să trăim în adevăr

Și să păstrăm în noi iubirea

Ca pe un sfânt și viu tezaur.

 

216

Să nu uităm că Evanghelia

Este vestea mântuirii

Și să o păstrăm în inimă

Cu puterea iubirii.

 

217

Cuvântul Tău să fie pâine

Pentru sufletul flămând

Și apă vie pentru omul

Care Te caută plângând.

 

218

Fericit este omul

Care ascultă Cuvântul Tău

Și îl împlinește cu iubire

În viața sa, Dumnezeule.

 

219

Apostolii au mers prin lume

Și au vestit Evanghelia,

Iar noi primim astăzi vestea

Prin Biserica Ta cea sfântă.

 

220

Sfinții au păstrat comoara

Și ne-au dat-o mai departe,

Ca lumina lui Hristos

Să nu se stingă niciodată.

 

221

Din generație în generație

Credința sfântă s-a transmis

Prin rugăciune și prin viață

Și prin mărturisirea lui Hristos.

 

222

Biserica este casa

În care Domnul este slăvit,

Iar poporul credincios

Se roagă Celui răstignit.

 

223

În sfintele locașuri cântăm

Cu glas și inimă smerită

Și aducem lui Dumnezeu

Lauda noastră cea curată.

 

224

Cântările bisericești răsună

Ca o rugăciune către cer,

Iar inimile se ridică

Spre Domnul nostru Dumnezeu.

 

225

Cu strană, tămâie și rugăciune

Lăudăm pe Dumnezeu cel Sfânt,

Iar glasul Sfinților ne cheamă

Spre cer și spre al Său Cuvânt.

 

226

O, Hristoase, primește cântarea

Pe care Ți-o aducem smerit

Și fă din inimile noastre

Loc al rugăciunii curate.

 

227

Să cântăm cu bucurie

Nu pentru slava oamenilor,

Ci pentru Dumnezeu cel Sfânt

Și pentru iubirea Lui.

 

228

Sfinții cântă în Împărăție

Împreună cu îngerii sfinți,

Iar noi pe pământ ne rugăm

Cu sufletele către cer.

 

229

O, ceată sfântă și măreață

A celor care L-au iubit,

Rugați-vă lui Dumnezeu

Pentru poporul Său smerit.

 

230

Când vine vremea de ispită

Să ne amintim de Sfinți,

De cei ce-au rămas statornici

Cu ochii ridicați spre cer.

 

231

Când lumea ne promite slavă

Să nu uităm de Dumnezeu,

Căci toate cele pământești

Trec ca un vis.

 

232

Când bogăția ne îndeamnă

Să uităm de cel sărac,

Să ne amintim de Sfinții

Care au împărțit cu milă.

 

233

Când mândria ne cuprinde,

Să privim la cei smeriți,

La Cuvioșii care-n taină

Au fost credincioși lui Hristos.

 

234

Când mânia ne aprinde,

Să ne amintim de Hristos,

Care ne cheamă la iubire

Și la un suflet luminos.

 

235

Când ura ne îndeamnă

Să răspundem cu răzbunare,

Să alegem calea Sfinților,

A iertării și iubirii.

 

236

Când tristețea ne apasă,

Să ridicăm ochii spre cer

Și să cerem de la Domnul

Mângâiere și putere.

 

237

Când singurătatea ne cuprinde,

Să știm că Domnul este aproape

Și că rugăciunea ne unește

Cu Biserica Sa.

 

238

O, Doamne, fă-ne vrednici

De numele de creștini,

Nu doar prin vorbe frumoase,

Ci prin fapte și credință.

 

239

Să fim lumină pentru oameni

Fără mândrie și fățărnicie,

Și prin viața noastră simplă

Să vestim a Ta Împărăție.

 

240

Sfinții n-au căutat puterea,

Ci au căutat voia Ta

Și și-au pus întreaga viață

În mâna lui Dumnezeu.

 

241

De aceea au fost biruitori,

Nu prin arme sau putere,

Ci prin credință și iubire,

Prin răbdare și smerenie.

 

242

Mucenicii au biruit

Prin credința în Hristos

Și au rămas în adevăr

Cu sufletul curajos.

 

243

Cuvioșii au biruit

Prin post și rugăciune

Și și-au făcut din viață

O jertfă de slujire.

 

244

Apostolii au biruit

Prin vestirea Evangheliei

Și au dus până la margini

Vestea mântuirii.

 

245

Ierarhii au slujit

Prin învățătură și iubire,

Păstrând credința Bisericii

Cu dragoste și smerenie.

 

246

Fecioarele au mărturisit

Credința prin viață curată

Și au păstrat în inimă

Nădejdea în Dumnezeu.

 

247

Drepții au slujit Domnului

Prin viața lor smerită

Și au mers către Dumnezeu

Pe calea cea sfințită.

 

248

Toți Sfinții au mărturisit

Că Dumnezeu este iubire

Și că viața în Hristos

Este adevărata împlinire.

 

249

O, Sfinți ai lui Dumnezeu,

Rugați-vă pentru noi

Și îndrumați-ne prin pilda voastră

Spre Hristos, Domnul nostru.

 

250

Când vom ajunge înaintea

Porții veșniciei sfinte,

Să avem în inimă credință

Și dragostea lui Hristos.

 

251

Să nu ne fie teamă atunci,

Ci să nădăjduim în Domnul,

Căci El este Viața noastră

Și al nostru Mântuitor.

 

252

Moartea nu este ultimul cuvânt

Pentru cei ce cred în Hristos,

Ci nădejdea învierii

Prin Domnul cel luminos.

 

253

Hristos a înviat din morți

Și moartea a biruit,

De aceea cântăm cu bucurie:

„Hristos a înviat!”

 

254

O, Sfinților Mucenici,

Ați mers spre Hristos cu credință

Și ați primit cununa vieții

Ca dar al Domnului.

 

255

În Împărăția lui Dumnezeu

Nu mai este moarte și durere,

Ci viață, pace și lumină

În comuniune cu Dumnezeu.

 

256

Acolo Sfinții se bucură

În lumina lui Hristos

Și laudă pe Dumnezeu

Cu glasul lor cel luminos.

 

257

Acolo nu mai este plâns,

Nici suferință, nici durere,

Ci pacea lui Dumnezeu

Și veșnică mângâiere.

 

258

Acolo nădejdea se împlinește,

Iar credința vede pe Domnul,

Și dragostea rămâne veșnic

În Împărăția lui Dumnezeu.

 

259

O, Doamne, du-ne spre Împărăție

Pe calea cea îngustă și sfântă

Și fă ca viața noastră întreagă

Să fie o rugăciune.

 

260

Pentru aceasta Te lăudăm,

Pentru aceasta ne rugăm

Și împreună cu toți Sfinții

Numele Tău Îl înălțăm.

 

261

Slavă Ție, Doamne Sfinte,

Pentru toate câte ne-ai dat,

Pentru Cruce și Înviere

Și pentru harul Tău bogat.

 

262

Slavă Ție pentru Apostoli,

Pentru Sfinții Mucenici,

Pentru Cuvioși și Ierarhi

Și pentru toți Sfinții Tăi.

 

263

Slavă Ție pentru Maica

Domnului nostru Iisus,

Pentru ascultarea ei sfântă

Și pentru Fiul ei, Iisus.

 

264

Slavă Ție pentru îngeri,

Pentru cetele cerești,

Care împreună cu Sfinții

Neîncetat Te preamăresc.

 

265

Slavă Ție pentru Biserică,

Pentru credința ce ne-ai dat,

Pentru Sfântul Tău Cuvânt

Și pentru harul revărsat.

 

266

Slavă Ție pentru viață,

Pentru fiecare răsărit,

Pentru fiecare zi primită

Și pentru tot ce ne-ai dăruit.

 

267

Slavă Ție pentru iubire,

Pentru familie și prieteni,

Pentru cei care ne ajută

Și pentru cei ce ne învață.

 

268

Slavă Ție pentru iertare

Când ne întoarcem către Tine,

Pentru mila Ta cea mare

Care ne ridică spre bine.

 

269

Slavă Ție pentru nădejde

Când sufletul este încercat,

Căci nu ne părăsești niciodată

Când către Tine ne-am întors.

 

270

O, Sfinți ai tuturor veacurilor,

Primiți această cântare

Ca pe o floare smerită

Așezată înaintea Domnului.

 

271

Iar noi prin voi Îl lăudăm

Pe Dumnezeu cel Preasfânt,

Căci El v-a dat putere

Să rămâneți credincioși.

 

272

Voi ați fost făclii aprinse

În întunericul lumii

Și ați arătat către Hristos

Prin viața și credința voastră.

 

273

Fie ca pilda voastră sfântă

Să ne îndrepte către Domnul

Și să păstrăm în inimă

Credința, iubirea și adevărul.

 

274

Să nu uităm niciodată

Pe cei ce-au mărturisit

Pe Hristos înaintea lumii

Și pentru El au pătimit.

 

275

Să cinstim pe toți Sfinții

Cu dragoste și cu smerenie

Și să-I mulțumim lui Dumnezeu

Pentru a lor mărturie.

 

276

Să cinstim pe Mucenici

Pentru răbdarea lor cea mare,

Pe Apostoli pentru vestire

Și pe Cuvioși pentru rugăciune.

 

277

Pe Ierarhi pentru învățătură,

Pe Drepți pentru credință,

Pe Sfintele Femei pentru virtute

Și pe toți pentru mărturisire.

 

278

Dar mai presus de toți Sfinții

Pe Dumnezeu Îl preamărim,

Căci El este izvorul sfințeniei

Și Lui Îi mulțumim.

 

279

Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,

Primește rugăciunea noastră

Și fă-ne părtași cu Sfinții

La Împărăția Ta cerească.

 

280

Păzește Biserica Ta

Și poporul Tău credincios

Și dă-ne pace pe pământ

Prin iubirea Ta, Hristoase.

 

281

Păzește pe cei ce Te caută

Și pe cei care Te-au uitat

Și cheamă-i cu iubire

La adevărul Tău curat.

 

282

Păzește familiile noastre

Și casele celor credincioși,

Dă-le dragoste și pace

Și inimă bună.

 

283

Păzește-i pe cei în primejdii,

Pe cei ce plâng și sunt străini,

Și dă-le oameni cu iubire

Să-i ajute în nevoi.

 

284

Păzește-i pe cei prigoniți

Pentru credința lor în Tine

Și dă-le putere și răbdare

În zilele cele mai grele.

 

285

Păzește Biserica Ta

De ură și de dezbinare

Și dăruiește tuturor

Adevăr, iubire și iertare.

 

286

O, Hristoase, Lumina lumii,

În Tine ne punem nădejdea,

Cu Sfinții Tăi împreună

Îți înălțăm cântarea.

 

287

Apostoli, Mucenici și Cuvioși,

Ierarhi și Mărturisitori,

Fecioare, Drepți și toți Sfinții,

Rămâneți rugători pentru noi.

 

288

Toți Sfinții cunoscuți de oameni

Și cei știuți doar de Dumnezeu,

Într-o singură laudă sfântă

Slăviți pe Domnul împreună.

 

289

Din veac și până-n veac

Numele Domnului să fie lăudat,

Căci El este Dumnezeul nostru

Și veșnic este Împărat.

 

290

Cântarea noastră se ridică

Precum tămâia către cer

Și cerem de la Dumnezeu

Milă și pace în veci.

 

291

Să cânte cerul împreună

Cu Biserica de pe pământ

Și toți Sfinții să mărturisească

Al lui Dumnezeu Cuvânt.

 

292

Să cânte Apostolii sfinți,

Să cânte Mucenicii toți,

Să cânte Cuvioșii în lumină

Și toți cei credincioși lui Hristos.

 

293

Să cânte Îngerii din ceruri,

Să cânte toată zidirea,

Iar noi, cu inimă smerită,

Să lăudăm pe Dumnezeu.

 

294

Slavă Tatălui celui veșnic,

Slavă Fiului cel Înviat,

Slavă Duhului celui Sfânt,

Treimii celei de o ființă.

 

295

Acum și pururea și în vecii vecilor

Să fie slava lui Dumnezeu,

Prin rugăciunile Sfinților

Și prin mila Lui cea mare.

 

296

Hristoase, rămâi cu noi

În fiecare zi și noapte

Și prin rugăciunile Sfinților

Călăuzește-ne spre viață.

 

297

Primește, Doamne, cântarea

Scrisă cu inimă smerită,

În cinstea tuturor Sfinților

Și spre slava Ta cea sfântă.

 

298

O, Sfinți ai lui Dumnezeu,

Rugați-vă pentru noi mereu,

Ca împreună să-L slăvim

Pe Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

 

299

Hristoase, Mântuitorule,

Slavă Ție în vecii vecilor,

Cu toți Sfinții și Îngerii

Te lăudăm și Te slăvim.

 

300

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, Dumnezeu,

Acum și pururea și-n veci,

Amin, în vecii vecilor.

O, Mamă, de-aș putea să mai stau cu tine încă o dată... De-aș putea să mai aud glasul tău, să îți văd chipul și să îți spun cât de mult însemni pentru mine. Sunt atâtea lucruri pe care aș fi vrut să ți le spun și atâtea clipe pe care aș fi vrut să le mai trăim împreună.

O, Mamă, de ce ai plecat? De ce m-ai lăsat singur cu această durere în suflet? Uneori, inima mea caută răspunsuri, dar nu găsește decât lacrimi și dor. Îmi este greu să înțeleg de ce viața ne desparte de cei pe care îi iubim. Dar sper și mă rog ca tu să fii într-un loc mai bun, într-un loc de pace, unde nu există durere, lacrimi sau suferință.

Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să îți dea odihnă și liniște. Iar eu voi păstra amintirea ta în inima mea atât timp cât voi trăi. O, Mamă, de-ai fi mai stat cu noi puțin, de-am mai fi avut timp să vorbim, să râdem și să fim împreună. Dar timpul pe care Dumnezeu ni-l dă este uneori un mare mister, iar omul nu poate înțelege toate căile Lui.

Mamă, iartă-mă pentru toate greșelile pe care le-am făcut față de tine. Iartă-mă pentru cuvintele pe care poate nu ar fi trebuit să le spun, pentru momentele în care nu am știut să îți arăt destul cât de mult te iubesc și pentru toate clipele în care aș fi putut să fiu mai bun. Dacă aș putea da timpul înapoi, aș încerca să prețuiesc fiecare clipă petrecută alături de tine.

Acum însă, nu pot decât să mă rog. Am să mă rog la Dumnezeu neîncetat, ca El să îți poarte sufletul în pace și să îmi dea și mie puterea de a merge mai departe. Numai Dumnezeu poate să dea pace sufletului meu și liniște inimii mele. Când oamenii nu pot alina durerea, Dumnezeu rămâne aproape. Când lacrimile curg și cuvintele nu mai sunt de ajuns, Dumnezeu cunoaște durerea inimii.

Inima mea este în bucăți, Mamă. Uneori simt că o parte din mine a plecat odată cu tine. Dar cred că Dumnezeu, în iubirea și mila Sa, poate să vindece ceea ce pare de nevindecat. El poate să îmi dea o inimă nouă, o inimă care să poată purta durerea fără să își piardă speranța. Poate că rănile nu vor dispărea niciodată complet, pentru că iubirea lasă în urmă dor, dar Dumnezeu poate transforma lacrimile în rugăciune și durerea în speranță.

Mamă, nu te voi uita niciodată. Vei rămâne mereu în sufletul meu, în amintirile mele și în rugăciunile mele. Dragostea adevărată nu dispare atunci când nu mai putem vedea pe cineva. Ea rămâne vie în inimă.

Mă voi ruga lui Dumnezeu să îmi dea putere și să mă ajute să găsesc liniștea pe care o caut. Și, chiar dacă astăzi plâng și sufletul meu este greu, sper că într-o zi Dumnezeu va șterge lacrimile mele și va aduce pace în inima mea.

Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să te ocrotească și să îți dea odihnă. Iar eu voi continua să mă rog, să sper și să cred că iubirea nu se termină odată cu despărțirea.

O, Mamă, de-aș mai putea sta cu tine măcar o clipă... să îți spun încă o dată: Te iubesc. Și îmi este dor de tine.                                                   Această poezie este un omagiu plin de iubire, dor și durere al lui Ionuț pentru mama sa plecată dintre cei dragi. Ionuț își exprimă suferința și dorința de a mai putea sta încă o dată alături de mama lui, de a-i auzi glasul și de a-i spune cât de mult o iubește.

În cuvintele lui Ionuț se află și o rugăminte de iertare pentru toate greșelile pe care crede că le-a făcut față de mama sa. Durerea lui este mare, iar inima lui pare zdrobită de despărțire. Totuși, el își pune toată speranța în Dumnezeu, crezând că numai Dumnezeu îi poate da pace sufletului și liniște inimii.

Ionuț se roagă neîncetat și speră că mama lui se află într-un loc de pace. Chiar dacă dorul rămâne, el crede că Dumnezeu poate vindeca o inimă frântă și poate transforma durerea în speranță.

 

[Cristian Diaconița]

Dumnezeu este bun și milostiv. El este cu noi mereu. El are un plan pentru noi. Nu te mai plânge că ești singur, că ești în depresie și toate acele lucruri. Tu ai nevoie de Dumnezeu în viața ta. Roagă-te pentru acele persoane care suferă, roagă-te pentru acele persoane care îți vorbesc urât. Nu mai sta jos. Ridică-te. Chiar și un drept se ridică de 7 ori. Ridică-te în continuare. Nu renunța. Ridică-te, nu mai sta. Chiar dacă ți-ai rupe gleznele de la picioarele tale, chiar dacă ți-ai rupe oasele. Rămâi credincios lui Dumnezeu.

 

Viața niciodată nu a fost ușoară. A fost mereu grea. Și ce dacă viața este grea? Simți că nu mai poți, simți că nu mai vrei să mai continui. Încetează. Nu mai poți da înapoi. Lasă-ți trecutul să moară ca să devii o persoană mai bună, cum ești în acest moment. Fii credincios. Roagă-te la Dumnezeu în fiecare zi, căci nu se știe când vine. O să vină, crede-mă. Și toate acele lucruri pe care le-ai făcut, toți le vor vedea, chiar și cele mai mici. De aceea trebuie să vă rugați la Dumnezeu, de aceea trebuie să vă pocăiți, ca să vi se ierte greșelile voastre, păcatele voastre. Și să fiți mai buni cum ați fost atunci. Dumnezeu are un plan pentru tine. Nu te îngrijora pentru ziua de mâine. El are grijă de tine. Roagă-te la Dumnezeu neîncetat. Ridică-te. Să nu îndrăznești să cazi. Asta vrea Satana, să cazi. Dumnezeu vrea ca tu să-ți iei crucea și să-L urmezi. Ai încredere în Domnul Dumnezeul tău. Numai prin Iisus Hristos ești iertat. Iartă-i și pe cei care au făcut rău. Ridică-te. Continuă drumul pe care Dumnezeu ți-l alege. Pacea și dragostea, liniștea și speranța se găsesc prin Iisus Hristos. El este Dumnezeu. Preamărit și binecuvântat este Domnul Dumnezeul nostru, Împăratul lumii. Amin.


de Cristian Diaconița

Iubesc în beznă 

Bărbatul de vis;

Dulcea mea caznă,

Picurând din paradis.

 

Sorb din răsărit 

Zâmbetul din lacrimi;

Al tău chip fericit 

Îl culeg din patimi.

 

În umbra ta pășesc,

Învăluită de amor,

În tine mă topesc 

Cuprinsă de dor...

 

Dispăreai ca o himeră 

Printre norii triști.

Mă agățăm ca o iederă 

De gândul că exiști..

În calea mea de vieți trăite,

Și-a celor ce așteaptă, umbrite,

În pasul tainic al nemuririi,

Fui o clipă a amintirii.

Din suflete iubite-n veacuri,

Și cele încă-n ascunși muguri,

Răsa-i-n mine, O!, retrăire,

Căci n-am uitat acea privire.

În anii mei, cu-acest mulaj,

Întâlnit-am chipuri de străini,

Ce-i recunoșteam ca prin miraj

Căci cândva le-am dat iubiri.

Vino dar în calea anilor ce-o calc,

Până m-oi întoarce-n ceru-nalt,

Să fim iarăși împreună,

Cum cândva, în taină, furăm.

Iar când timpul ne va rupe

Și-om trăi cum va fi dat,

Vieți la rând, schimbând și stele,

Pe-același drum vom fi purtați.

 

Sărutul nostru e universal

Și delicat și cald,

Nemuritor cu viață de la zei

Nu știe a muri deloc,

E purul adevăr...

Este din foc și din lumină,

Sărutul nostru are forma sa

Rotund precum o lună!

Sărutul vostru nu-l cunosc

Cu sigurantă este altceva

Sincer vă spun,nu-i treaba mea

Eu am iubirea prea frumoasă

De ce să-mi pese de ceva

Ce nu îmi aparține?

Sarutul meu are ceva

Ce nu-i din lumea asta,

Mi-a spus-o cineva

Dar oare cine...

Acum vorbesc de tine!

(24 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

 

 

 

A  fi poet  e 0 încântare

Să reușești  a spune-n  versuri

Sentimente și  trăiri

Să fii măreț ca Eminescu

Falnic ca Alexandri

Șugubăț ca Topârceanu

Și ca alții mii și mii.

Astăzi ce-i poeza?

Înșiruiri de cuvinte,

Mai nobile ,mai hulite

Însă rămân necitite.

 

Monotonia frunzelor trecute,

Si galbene, și prea tăcute.

Lipsește foșnetul,

Lipsesc.

 

Trecute vieți și bucurii,

Iubiri târzii,

Timpuri trecute peste noi,

Fire de-argint ce se-mpletesc

din fiecare fir de păr...

Mai iubim ce a mai rămas.

Cam tot.

Când soarele în asfinţit coboară

Și noaptea îmbrățisează pământul

De altfel ca în fiecare seară,

Doar la tine îmi fuge gândul....

 

Atât de trist cum m-ai lăsat

Cu inima îndurerată,

Ochii in lacrimi scăldați..plânsă,

Cum nu am fost vreodată.

 

Că ai plecat fără să ai

Și pentru mine o-mbrățisare

Și dus ai fost fără să-mi lași

Un vin in doi, la un apus de soare...

 

...Și dorul de-un vin mă cuprinde...

Aș vrea să-I simt pret de o picătură,

Să mai sorb din paharul desfătării

Intre noi să nu mai fie loc de ură

Și ce-a fost greșit, să lăsăm uitării.

 

Vino te rog.!.degrabă să ștergi

Lacrima ce-mi curge nevinovată

Ca din durerea ce-o simt acum,

Să culeg măcar o clipă minunată.

 

De-ai ști! Cum amintirea mă răscolește

Mi-e dor de visul prematur pierdut

Vino te rog! Intoarce-mi bucuria

Pentru o clipă, să fim ca la-nceput.

 

P.S

In doi pentru câteva clipe,

Tu să sorbi din cupa iertării

Eu pe buze din nou să simt

Gustul, ce nu-I pot da uitării😔