500 de Poezii Creștine 251–300

51. Chemarea lui Hristos

Când glasul Tău mă cheamă, Doamne,

Las tot ce-i trecător în drum,

Și vreau să merg după Iisus,

Pe calea sfântă, pas cu pas.

Să-mi fie inima deschisă,

Să nu mă-ntorc spre lumea rea,

Ci să păstrez mereu în suflet

Chemarea sfântă de la Tine.

Cristian Diaconița

52. Icoana

În fața sfintei Tale icoane

Îmi plec genunchii cu smerire,

Și cer, Iisuse, peste mine

Lumina Ta și-a Ta iubire.

Privind chipul Tău zugrăvit,

Îmi amintesc de veșnicie,

Și sufletul meu caută pace

În sfânta Ta împărăție.

Cristian Diaconița

53. Clopotul Bisericii

Când clopotul răsună-n sat,

Aud chemarea către Domnul,

Și las în urmă grijile lumii

Ca să mă-ntorc spre Dumnezeu.

În glasul lui aud speranța,

Aud chemarea către bine,

Și merg spre sfânta Biserică

Cu sufletul aproape de Tine.

Cristian Diaconița

54. Doamne, miluiește

„Doamne, miluiește” spun,

Când inima mi-e apăsată,

Când nu mai știu ce drum să aleg

Și lumea pare-ntunecată.

În două vorbe este cuprinsă

Nădejdea sufletului meu:

Că mila Ta este mai mare

Decât păcatul meu cel greu.

Cristian Diaconița

55. Tatăl nostru

Când spun „Tatăl nostru” în tăcere,

Îmi amintesc că nu sunt singur,

Că Dumnezeu din cer privește

Spre fiecare om cu milă.

„Facă-se voia Ta” rostesc,

Și-mi plec smerit întreaga viață,

Căci numai voia Ta, Părinte,

Îmi poate fi cărare dreaptă.

Cristian Diaconița

56. Credință neclintită

Chiar dacă vântul bate tare

Și valul vieții se ridică,

Credința mea rămâne-n Domnul,

Căci mâna Lui mă ocrotește.

Nu mă voi teme de furtună,

Cât timp Hristos este cu mine,

Căci după noaptea cea mai grea

Răsare iarăși o lumină.

Cristian Diaconița

57. Pacea sufletului

Dă-mi, Doamne, pace înlăuntru,

Când lumea este tulburată,

Să nu răspund cu răutate

Și să nu port în suflet ură.

Fă-mi inima asemenea apei

Ce stă liniștită sub lumină,

Ca pacea Ta să se reverse

Peste întreaga mea ființă.

Cristian Diaconița

58. Calea îngustă

Calea spre cer nu este largă,

Și nu-i mereu ușor de mers,

Dar cine merge după Domnul

Găsește viață la sfârșit.

Chiar dacă drumul are spini

Și pașii mei mai cad uneori,

Hristos îmi este călăuză

Și mă ridică din căderi.

Cristian Diaconița

59. Păcatul

Păcatul pare uneori

O floare dulce la vedere,

Dar după ea rămâne-n suflet

O rană plină de durere.

Iisuse, scapă-mă de rău,

Păzește-mi mintea și privirea,

Și pune-n locul întunericului

Lumina Ta și pocăința.

Cristian Diaconița

60. Harul

Harul Tău, Doamne, mă ridică

Atunci când cad și sunt slăbit,

Îmi dă putere să merg iarăși

Pe drumul meu către Hristos.

Nu pentru vrednicia mea

Îți mulțumesc, Părinte Sfinte,

Ci pentru mila Ta cea mare

Și pentru dragostea Ta sfântă.

Cristian Diaconița

61. În numele lui Iisus

Când rostesc numele Iisus,

În suflet parcă se aprinde

O mică flacără de pace

Ce întunericul îl învinge.

Iisuse, numele Tău sfânt

Să fie-n inima mea mereu,

Ca fiecare pas din viață

Să fie către Dumnezeu.

Cristian Diaconița

62. Sfântă Treime

Slavă Tatălui și Fiului,

Și Duhului Celui Sfânt,

Unui Dumnezeu în Treime,

Acum și-n vecii de veci.

Primește lauda smerită

A inimii ce Te slăvește,

Și fă să crească-n noi iubirea

Ce către Tine ne unește.

Cristian Diaconița

63. Când plâng

Când plâng și nimeni nu mă vede,

Tu, Doamne, vezi lacrima mea,

Și știi de unde vine durerea

Ce s-a ascuns în inima mea.

Nu mă lăsa singur în noapte,

Ci fii aproape, Dumnezeu,

Și schimbă lacrima în pace

Prin mila și iubirea Ta.

Cristian Diaconița

64. Bunul Păstor

Hristos este Păstorul nostru,

Ne caută când ne rătăcim,

Și lasă turma Sa în pace

Când pe cel pierdut îl găsește.

O, Bunule Păstor, Iisuse,

Păzește sufletul meu slab,

Și du-mă către apa vie

Și către veșnicul Tău staul.

Cristian Diaconița

65. Oaia pierdută

Am fost asemenea unei oi

Ce s-a pierdut pe cale,

Dar Bunul Păstor m-a căutat

Cu dragoste și răbdare.

Când m-a găsit, nu m-a certat,

Ci m-a întors spre casa Sa,

Arătându-mi că iubirea

Nu lasă sufletul să piară.

Cristian Diaconița

66. Fiul risipitor

Am plecat de lângă Tatăl

Și am pierdut ce am primit,

Dar când m-am întors spre casă,

Părintele m-a întâmpinat.

Nu mi-a cerut decât întoarcerea,

Ci m-a primit cu bucurie,

Ca pe un fiu care se-ntoarce

Dintr-o lume de rătăcire.

Cristian Diaconița

67. Samarineanul milostiv

Pe omul rănit de pe cale

Un străin l-a văzut plângând,

Și nu a trecut nepăsător,

Ci i-a venit în ajutor.

Doamne, învață-mă și pe mine

Să văd durerea celui trist,

Să fiu aproape de aproapele

Și să iubesc precum ai spus.

Cristian Diaconița

68. Fericirile

Fericiți cei blânzi și smeriți,

Fericiți cei ce plâng cu credință,

Fericiți cei ce iubesc dreptatea

Și cei ce caută pacea.

Hristos ne-a arătat fericirea

Ce nu se cumpără cu bani:

O inimă curată înaintea

Lui Dumnezeu și-a oamenilor.

Cristian Diaconița

69. Sămânța bună

Doamne, pune-n inima mea

Sămânța sfântului Tău Cuvânt,

Să nu cadă între spini

Și nici pe piatră fără rod.

Fă-mă pământ bun și roditor,

Să cresc în credință și iubire,

Și să aduc în viața mea

Roade de pace și sfințire.

Cristian Diaconița

70. Lumina lumii

Hristos este Lumina lumii,

Ce-alungă noaptea din noi,

Și cine merge după Dânsul

Nu rămâne-n întuneric.

Aprinde, Doamne, și în mine

Lumina sfântă a iubirii,

Ca să pot duce mai departe

Un strop din pacea Ta în lume.

Cristian Diaconița

71. Sarea pământului

Doamne, ajută-mă să fiu

Sarea cea bună pentru lume,

Prin fapte bune și iubire

Să fac cunoscut al Tău nume.

Nu prin vorbe mari și goale,

Ci printr-o viață curată,

Să arăt celor de aproape

Că dragostea Ta ne schimbă.

Cristian Diaconița

72. Pâinea vieții

Hristos este Pâinea Vieții,

Hrana sufletului flămând,

Și cel ce vine către Dânsul

Găsește viață și lumină.

Doamne, hrănește-mă cu harul

Și cu al Tău sfânt adevăr,

Ca să nu caut în lumea aceasta

Ceea ce doar Tu poți să-mi dai.

Cristian Diaconița

73. Apa cea vie

Dă-mi, Doamne, apa cea vie

Ce stinge setea sufletului,

Și curăță în mine totul

Prin mila Ta și adevărul Tău.

Să nu mai caut fericirea

În lucruri care pier curând,

Ci să găsesc izvorul vieții

În Tine, Doamne, Cel Preasfânt.

Cristian Diaconița

74. Bucuria credinței

Credința nu este tristețe,

Ci bucurie în Hristos,

Căci chiar în mijlocul durerii

El ne ridică luminos.

Să cânt cu inimă smerită

Și-n ziua bună, și-n necaz,

Căci Dumnezeu nu mă abandonează

Și-mi dă putere la orice pas.

Cristian Diaconița

75. Mulțumire

Îți mulțumesc, Doamne, pentru viață,

Pentru lumina dimineții,

Pentru familie și prieteni,

Pentru speranța zilei noi.

Îți mulțumesc pentru încercări,

Căci și prin ele am crescut,

Și pentru toate câte vin

Îți spun: „Slavă Ție, Doamne!”

Cristian Diaconița

76. Dimineața

Când soarele răsare-n zare,

Îți mulțumesc, Iisuse Sfânt,

Că mi-ai mai dăruit o zi

Să fac un bine pe pământ.

Păzește-mi pașii în această zi,

Ferește-mă de orice rău,

Și fă ca tot ce voi lucra

Să fie spre slava Ta.

Cristian Diaconița

77. Seara

Când seara cade peste lume

Și liniștea cuprinde casa,

Îți mulțumesc pentru această zi

Și-mi plec genunchii înaintea Ta.

Iartă-mi greșelile de astăzi,

Curăță sufletul meu greu,

Și dă-mi odihnă peste noapte

Sub sfântă binecuvântarea Ta.

Cristian Diaconița

78. Noaptea

Când stelele apar pe cer

Și lumea doarme liniștită,

Eu știu că ochiul Tău veghează

Peste făptura Ta iubită.

Păzește-ne în astă noapte,

Ferește-ne de orice rău,

Și pune pace peste case

Și peste sufletul meu.

Cristian Diaconița

79. Încercarea

Când vine încercarea grea

Și simt că nu mai pot să merg,

Îmi amintesc că lângă mine

Este Hristos, Păstorul meu.

Nu orice cruce este pedeapsă,

Uneori ea mă poate crește,

Și prin răbdare Dumnezeu

Un suflet nou în mine zidește.

Cristian Diaconița

80. Răbdarea

Învață-mă să am răbdare

Când lucrurile nu ies bine,

Să nu cârtesc împotriva vieții,

Ci să mă-ncred mereu în Tine.

Căci toate vin la timpul lor

Sub ochiul Tău cel minunat,

Iar omul care rabdă-n Domnul

Nu este niciodată abandonat.

Cristian Diaconița

81. Mântuitorul

Iisus Hristos este Mântuitorul,

Lumina lumii și Păstor,

El ne-a chemat din întuneric

Spre viață veșnică și har.

În El găsesc iertare, pace,

În El găsesc un drum curat,

Și vreau să-I fiu aproape veșnic,

Cu sufletul încredințat.

Cristian Diaconița

82. Golgota

Pe dealul Golgotei, Iisuse,

Ai dus povara tuturor,

Și Crucea Ta a devenit

Semnul iubirii pentru noi.

Când mă gândesc la Jertfa Ta,

Îmi plec privirea cu durere,

Dar știu că din iubirea Ta

A răsărit marea mântuire.

Cristian Diaconița

83. Cununa de spini

Cununa care Ți-a fost pusă

A fost durere pentru Tine,

Dar spinii lumii au devenit

O lecție sfântă pentru mine.

Să nu mai caut slavă deșartă,

Nici cinste de la oameni mulți,

Ci să rămân smerit în viață

Și către Dumnezeu să urc.

Cristian Diaconița

84. Pilatul

Înaintea lui Pilat ai stat,

Deși erai nevinovat,

Și ai primit osânda lumii

Din dragoste pentru păcat.

Tăcerea Ta mă învață, Doamne,

Să nu răspund mereu cu rău,

Ci să-mi păstrez sufletul curat

Și să mă-ncred în Dumnezeu.

Cristian Diaconița

85. Răstignirea

Pe Cruce, între cer și lume,

Hristos S-a dat pentru noi toți,

Iar dragostea Lui fără margini

A biruit puterea morții.

Să nu uit niciodată, Doamne,

Jertfa pe care ai adus,

Și să răspund iubirii Tale

Cu viața mea de zi cu zi.

Cristian Diaconița

86. Învierea lui Hristos

Mormântul gol vestește lumii

Că moartea nu L-a biruit,

Că Fiul Tatălui cel veșnic

A înviat și ne-a iubit.

Hristos a înviat! Să cânte

Pământul plin de bucurie,

Căci prin Învierea Domnului

S-a deschis drumul către viață.

Cristian Diaconița

87. Hristos a înviat

Hristos a înviat din morți,

Cu moartea pe moarte călcând,

Și celor din morminte viață

Dăruindu-le prin iubire.

Să răsune peste sate

Cântarea sfântă de Paști,

Iar inimile tuturor

Să fie pline de lumină.

Cristian Diaconița

88. Lumina Paștilor

Lumina sfântă strălucește

Și noaptea nu mai este grea,

Căci vestea Învierii sfinte

Cuprinde toată lumea.

Să ducem lumina și acasă,

Să o păstrăm în suflet viu,

Și să trăim cu bucurie

În Domnul nostru, Iisus Hristos.

Cristian Diaconița

89. Paștele

La Paști, creștinii se adună

Cu bucurie și cântare,

Vestind că Domnul a-nviat

Și moartea nu mai are stăpânire.

Hristos ne cheamă la lumină,

La pace și la pocăință,

Să fim oameni noi prin har

Și să păstrăm mereu credința.

Cristian Diaconița

90. Bucurie sfântă

O bucurie fără margini

Se naște-n sufletul curat,

Când omul știe că Hristos

Din moarte iarăși a-nviat.

Nu este bucurie lumească,

Ce trece precum floarea-n vânt,

Ci este bucuria vie

A celui ce-L urmează pe Domnul.

Cristian Diaconița

91. Maica Domnului

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,

Primește rugăciunea mea,

Și roagă pe Fiul Tău cel Sfânt

Să mă păzească-n calea mea.

Când sunt căzut, fii lângă mine,

Când plâng, acoperă-mă blând,

Și îndreaptă-mi pașii către Hristos,

Cel ce ne mântuiește pe pământ.

Cristian Diaconița

92. Acoperământul

Sub sfântul tău acoperământ,

Preasfântă Maică, ne rugăm,

Să fim feriți de rău și teamă

Și către Fiul tău să mergem.

Nu cerem bogății lumești,

Ci pace pentru suflete,

Și mijlocirea ta cea sfântă

În clipele de încercare.

Cristian Diaconița

93. Buna Vestire

În ziua mare-a Bunei Vestiri

Un înger vine către Maria,

Vestind că Fiul lui Dumnezeu

Se va naște pentru mântuirea lumii.

Cu smerenie Maria primește

Cuvântul sfânt și dumnezeiesc,

Iar prin ascultarea ei curată

Se pregătește taina cea mare.

Cristian Diaconița

94. Nașterea

În peștera săracă și smerită

Se naște Pruncul cel Preasfânt,

Iar îngerii cântă în ceruri

Și pace vestesc pe pământ.

Magii vin cu daruri sfinte,

Păstorii vin să-L vadă,

Iar lumea primește pe Hristos,

Lumina care nu apune.

Cristian Diaconița

95. Steaua

Steaua i-a călăuzit pe magi

Spre locul unde S-a născut

Mântuitorul lumii noastre,

Pruncul cel Sfânt și Preacurat.

Doamne, fii și Tu steaua mea

Când nu mai știu unde să merg,

Și luminează-mi calea vieții

Spre adevărul Tău cel sfânt.

Cristian Diaconița

96. Păstorii

Păstorii vegheau în noapte

Când îngerul le-a apărut,

Vestindu-le cu mare bucurie

Că Mântuitorul S-a născut.

Ei au plecat fără întârziere

Să vadă Pruncul minunat,

Și s-au întors cu bucurie

Slăvind pe Dumnezeu Preasfânt.

Cristian Diaconița

97. Magii

Din depărtări au venit magii

Călăuziți de steaua sfântă,

Aducând daruri Pruncului

Și plecându-se cu credință.

Și eu vreau, Doamne, să-Ți aduc

Nu aur, smirnă sau tămâie,

Ci inima mea, viața mea,

Și dragostea ce-n mine este.

Cristian Diaconița

98. Sfântul Ioan Botezătorul

Ioan striga în pustie tare:

„Gătiți calea Domnului!”

Și chema oamenii la pocăință,

La întoarcerea către Dumnezeu.

El a vestit venirea lui Hristos

Cu glas puternic și curat,

Și ne învață și pe noi

Să pregătim sufletul pentru Domnul.

Cristian Diaconița

99. Botezul Domnului

În Iordan, Hristos Se botează,

Iar cerurile s-au deschis,

Și Duhul Sfânt Se arată

Iar glasul Tatălui S-a auzit.

Taina aceasta ne amintește

De începutul vieții curate,

De chemarea noastră către Domnul

Și de lumina cea adevărată.

Cristian Diaconița

100. Slavă lui Hristos

Slavă Ție, Iisuse Hristoase,

Pentru iubirea Ta cea mare,

Pentru Cruce și Înviere,

Pentru sfânta Ta chemare.

Slavă Ție în veci, Iisuse,

Mântuitorul tuturor,

Și fă din inima mea, Doamne,

Un loc al sfântului Tău dor.

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

de Cristian Diaconița

Poeziile 101–150

101. Iubirea lui Hristos

Iubirea Ta, Iisuse Doamne,

Nu poate fi măsurată-n cuvinte,

Ea trece peste orice teamă

Și vindecă inimi rănite.

Ai coborât din slava Ta

Și ai venit între oameni,

Ca să ne chemi la mântuire

Și să ne faci ai Tăi fii.

Cristian Diaconița

102. Doamne, luminează-mă

Când gândurile mă apasă

Și nu mai văd cărarea dreaptă,

Ridică peste mine, Doamne,

Lumina Ta cea minunată.

Să nu aleg cărări greșite,

Nici glasul lumii să-l ascult,

Ci să păstrez în mine veșnic

Cuvântul Tău cel sfânt și bun.

Cristian Diaconița

103. Inima smerită

O inimă smerită, Doamne,

Este comoară înaintea Ta,

Căci nu se laudă cu sine,

Ci Îți încredințează viața sa.

Învață-mă să fiu smerit,

Să nu caut întâietate,

Ci să iubesc și să slujesc

Cu pace și sinceritate.

Cristian Diaconița

104. În casa Domnului

În casa Ta, Iisuse Doamne,

Aud cântarea îngerilor,

Iar candela din fața icoanei

Îmi amintește de-al Tău dor.

Aici îmi las durerea toată,

Aici găsesc din nou putere,

Căci Biserica este locul

În care sufletul se cere.

Cristian Diaconița

105. Rugăciunea unui creștin

Nu cer, Doamne, viață fără

Încercări și fără greu,

Ci cer să fii mereu cu mine

Și să mă ții în harul Tău.

Când voi cădea, să mă ridici,

Când voi greși, să mă îndrepți,

Iar când voi fi departe, Doamne,

Cu mila Ta să mă aștepți.

Cristian Diaconița

106. Sfântul altar

În fața sfântului altar

Se liniștește orice teamă,

Iar sufletul găsește pace

Când către Dumnezeu se-ndeamnă.

Aici învăț să fiu mai bun,

Aici îmi văd greșeala mea,

Și plec din nou cu nădejde

Pe calea către Împărăția Ta.

Cristian Diaconița

107. Cuvântul sfânt

Cuvântul Tău este lumină,

Când întunericul mă-nconjoară,

Și-mi arată drumul drept

Când inima începe să doară.

Păstrează-l, Doamne, în mine,

Ca pe-o comoară neprețuită,

Și fă-mi viața mărturie

Pentru iubirea Ta nesfârșită.

Cristian Diaconița

108. Nu mă lăsa

Nu mă lăsa, Iisuse Doamne,

Când drumul meu devine greu,

Când oamenii mă uită-n urmă,

Rămâi aproape, Dumnezeu.

Ține-mă strâns de mâna Ta

Și du-mă către liman,

Să nu mă pierd prin lumea aceasta

Și să ajung la Tine-n veac.

Cristian Diaconița

109. Lacrima

O lacrimă căzută-n taină

Tu, Doamne, o cunoști prea bine,

Căci nimeni nu poate ascunde

Durerea inimii de Tine.

Primește lacrima aceasta

Ca pe-o smerită rugăciune,

Și schimb-o, Doamne, în lumină,

În pace și în înțelepciune.

Cristian Diaconița

110. Credința mea

Credința mea nu este aur,

Nici bogăție trecătoare,

Ci este legătura sfântă

Cu Dumnezeu cel iubitor.

Chiar dacă lumea se schimbă

Și multe lucruri vor pieri,

Credința mea rămâne-n Domnul

Și mă va duce către veșnicii.

Cristian Diaconița

111. Când vine furtuna

Când peste viața mea se-abate

O furtună fără sfârșit,

Eu strig către Iisus,

Cel care m-a iubit.

Și chiar de valurile cresc,

Nu vreau să cad în disperare,

Căci Dumnezeu este cu mine

Și-mi poate da din nou salvare.

Cristian Diaconița

112. Mâna Domnului

Mâna Domnului mă ține

Când picioarele-mi slăbesc,

Și mă ridică din țărână

Când mă întorc și mă smeresc.

Nu sunt singur pe cărare,

Chiar dacă uneori așa pare,

Căci Dumnezeu merge cu mine

Prin fiecare încercare.

Cristian Diaconița

113. O rugă pentru pace

Doamne, adu pace în lume,

Adu pace între oameni,

Stinge ura și mânia

Și apropie inimile.

Fă-ne frați prin iubire sfântă,

Fă-ne oameni milostivi,

Ca să nu mai fie ură

Și să fim cu toții vii în Tine.

Cristian Diaconița

114. Iubirea aproapelui

Să-l iubesc pe cel aproape

Chiar când nu gândește ca mine,

Să-i întind o mână sinceră

Și să-i doresc numai bine.

Căci Hristos ne-a spus să fim

Frați în dragoste și pace,

Iar iubirea pentru oameni

Sufletul din rău îl scoate.

Cristian Diaconița

115. Bunătatea

O faptă bună făcută-n taină

Nu cere laudă de la oameni,

Ea se ridică către ceruri

Ca o rugăciune fără glas.

Doamne, fă-mă bun cu toți,

Cu cei puternici și cu cei slabi,

Ca prin iubire și răbdare

Să fiu aproape de Tine.

Cristian Diaconița

116. Iertarea fratelui

De câte ori fratele meu

Mă rănește printr-un cuvânt,

Ajută-mă să nu răspund

Cu aceeași rană înapoi.

Adu-mi aminte de Hristos,

De Crucea Lui și de iertare,

Și fă-mi din inimă un loc

În care ura să nu moară.

Cristian Diaconița

117. Fapta bună

Nu spune numai că-L iubești

Pe Dumnezeu cu toată viața,

Arată dragostea prin fapte

Și fă lumină dimineața.

Un om flămând, un om bolnav,

Un om căzut pe lângă drum,

Așteaptă poate mâna ta

Să-l ridice din nou acum.

Cristian Diaconița

118. Inima curată

Ferice este omul care

Păstrează inima curată,

Nu judecă și nu urăște,

Ci face bine tuturor.

Doamne, spală-mi orice gând

Care nu este după Tine,

Și fă-mi sufletul asemenea

Luminii care vine.

Cristian Diaconița

119. Rugăciunea nopții

Înainte să închid ochii,

Îți mulțumesc, Iisuse Sfânt,

Pentru ziua care trece

Și pentru viața de pe pământ.

Iartă tot ce-am făcut rău,

Păzește casa mea în noapte,

Și dă-mi odihnă până mâine

Sub aripa iubirii Tale.

Cristian Diaconița

120. O nouă zi

O nouă zi îmi dai, Iisuse,

Un nou început și-un nou drum,

O nouă șansă să fac bine

Și să iubesc mai mult acum.

Ajută-mă să nu risipesc

Darul acestei zile sfinte,

Ci să o umplu de iubire

Și de fapte bune înainte.

Cristian Diaconița

121. Înaintea Crucii

Înaintea Crucii Tale

Îmi plec capul cu smerire,

Căci acolo văd iubirea

Care duce la mântuire.

Crucea nu este doar durere,

Ci și speranță pentru noi,

Căci după Golgota cea grea

Vine Învierea înapoi.

Cristian Diaconița

122. Drumul Golgotei

Pe drumul Golgotei ai mers

Cu Crucea grea pe umeri, Doamne,

Și-ai primit pentru omenire

Păcatul și rușinea lumii.

Când drumul meu devine greu,

Privesc spre Tine și învăț

Să port cu răbdare crucea mea

Și să nu fug de Dumnezeu.

Cristian Diaconița

123. Spinii

Spinii cununii Tale sfinte

Îmi amintesc de-al Tău sacrificiu,

De dragostea fără de margini

Ce ne-a chemat din întuneric.

Doamne, ferește-mă de mândrie

Și de dorința de mărire,

Și dă-mi în loc smerenie,

Răbdare și iubire.

Cristian Diaconița

124. Lemnul Crucii

Pe lemnul Crucii ai purtat

Povara lumii noastre, Doamne,

Iar sângele Tău ne-a arătat

Cât de adâncă este iubirea.

Să port și eu cu demnitate

Crucea ce-mi este dată mie,

Cu credință și cu răbdare

Și cu nădejde în veșnicie.

Cristian Diaconița

125. Taina iubirii

Nu pot cuprinde cu mintea

Taina iubirii Tale mari,

Cum Tu, Cel fără de păcat,

Ai primit pentru noi dureri.

Dar pot să-Ți spun cu umilință:

„Iisuse, vreau să Te iubesc”,

Și prin viața mea de fiecare zi

Să-Ți arăt că Te urmez.

Cristian Diaconița

126. Învierea ne cheamă

Învierea ne cheamă iarăși

Să lăsăm păcatul în trecut,

Să fim oameni noi în Hristos,

Cu sufletul curat și renăscut.

Hristos a biruit moartea

Și ne-a deschis un drum spre cer,

De aceea cânt cu bucurie

Și-n El mereu eu sper.

Cristian Diaconița

127. Mormântul gol

Mormântul gol vorbește lumii

Mai tare decât orice glas:

Hristos este viu pentru totdeauna,

Iar moartea nu L-a biruit.

De aceea nu mă tem de moarte,

Ci mă încred în Dumnezeu,

Căci viața adevărată

Este cu Hristos mereu.

Cristian Diaconița

128. Îngerul Învierii

Îngerul de lângă mormânt

A vestit femeilor cu bucurie

Că Cel răstignit nu mai este acolo,

Ci a înviat în slavă.

Vestea aceasta să rămână

În fiecare inimă creștină,

Căci prin Învierea Domnului

Lumea primește iar lumină.

Cristian Diaconița

129. Paștele inimii

Să fie Paști și-n inima mea,

Nu doar o zi de sărbătoare,

Ci o trecere din întuneric

La viață și la lumină.

Să învie-n mine iubirea,

Să învie credința curată,

Să învie dorința de bine

Și să moară răutatea.

Cristian Diaconița

130. Hristos este viu

Hristos este viu și ne cheamă

Să mergem cu El înainte,

Să lăsăm în urmă păcatul

Și să trăim prin cele sfinte.

El este viața și nădejdea,

El este drumul către Tatăl,

El este Lumina veșnică

Ce luminează tot pământul.

Cristian Diaconița

131. Duhul Sfânt

Duhule Sfinte, vino iarăși

Și luminează mintea mea,

Alungă tot întunericul

Și pune pace-n inima mea.

Dă-mi putere să fac bine,

Să mă feresc de orice rău,

Și să păstrez mereu în suflet

Iubirea către Dumnezeu.

Cristian Diaconița

132. Pogorârea Duhului

La Cincizecime, peste oameni

S-a pogorât Duhul Sfânt,

Și inimile ucenicilor

S-au umplut de har și curaj.

Ei au vestit Evanghelia

În multe limbi și multe țări,

Și au aprins în lume focul

Credinței în Mântuitor.

Cristian Diaconița

133. Biserica lui Hristos

Biserica este casa sfântă

În care ne-adunăm mereu,

Uniți în rugăciune și credință

În numele lui Dumnezeu.

Aici ascult Cuvântul vieții,

Aici primesc îndemn spre bine,

Și plec din nou cu nădejde

Să-L urmez pe Hristos.

Cristian Diaconița

134. Clopotele

Clopotele bat peste sat,

Vestind că ziua se sfințește,

Și sufletul care le ascultă

Spre casa Domnului pornește.

Bateți, clopote, peste lume,

Chemați oamenii la rugăciune,

Să fie pace între frați

Și dragoste în orice casă.

Cristian Diaconița

135. Candela

O candelă arde-n biserică

În liniștea serii târzii,

Și flacăra ei mică spune

Că Dumnezeu este aici.

Așa să ardă și în mine

Credința care nu se stinge,

Oricât ar bate vântul lumii

Și orice teamă m-ar cuprinde.

Cristian Diaconița

136. Tămâia rugăciunii

Tămâia se ridică-n aer

Ca rugăciunea către cer,

Iar sufletele stau smerite

Înaintea lui Dumnezeu.

Primește, Doamne, rugăciunea

Pe care Ți-o aducem noi,

Și pune pace peste lume,

Peste familii și nevoi.

Cristian Diaconița

137. Sfântul Nicolae

Sfinte Nicolae, chip al milei,

Învață-ne să dăruim,

Să nu trecem nepăsători

Pe lângă cei ce suferă.

Să fim și noi mâini pentru bine,

Să ajutăm cu bucurie,

Și prin iubirea către oameni

Să ne apropiem de Hristos.

Cristian Diaconița

138. Sfântul Gheorghe

Sfinte Gheorghe, purtătorule

De biruință prin credință,

Tu ai rămas statornic Domnului

În vreme de mare prigoană.

Ajută-ne și nouă astăzi

Să nu fugim de adevăr,

Ci să păstrăm credința vie

În Dumnezeu cel veșnic.

Cristian Diaconița

139. Sfinții Apostoli

Sfinții Apostoli au plecat

Să ducă lumii Evanghelia,

Fără avere și fără teamă,

Cu Hristos în inima lor.

Doamne, ajută-ne și nouă

Să fim mărturisitori ai binelui,

Prin cuvinte și prin fapte

În fiecare zi din viață.

Cristian Diaconița

140. Sfântul Andrei

Sfinte Andrei, Apostole,

Cel ce-ai vestit pe Hristos aici,

Ajută-ne să ținem vie

Credința moștenită de la sfinți.

Roagă-te pentru neamul nostru,

Pentru pace și credință,

Și pentru toți cei care caută

Lumina adevărului.

Cristian Diaconița

141. Sfântul Ioan

Sfinte Ioane, Apostol iubit,

Tu ai rămas aproape de Hristos,

Și-ai mărturisit cu dragoste

Cuvântul Său cel luminos.

Învață-ne să iubim

Fără ură și fără teamă,

Și să păstrăm în suflete

Lumina dragostei creștine.

Cristian Diaconița

142. Sfântul Pavel

Sfinte Pavel, Apostole,

Cu râvnă ai vestit pe Hristos,

Ai trecut prin multe încercări

Și n-ai lăsat credința jos.

Ajută-ne să fim puternici

Când viața ne pune la încercare,

Și să nu ne lepădăm vreodată

De adevărul Evangheliei.

Cristian Diaconița

143. Sfinții mucenici

Mucenicii au mers spre moarte

Cu numele lui Hristos pe buze,

Și n-au schimbat credința sfântă

Pentru plăceri sau bogății.

Doamne, dă-ne și nouă putere

Să fim statornici în credință,

Chiar când lumea ne încearcă

Și ne cheamă spre rătăcire.

Cristian Diaconița

144. Mănăstirea

În liniștea unei mănăstiri

Se aud doar clopote și rugăciuni,

Iar sufletul uită pentru-o clipă

Zgomotul lumii trecătoare.

Acolo omul caută pacea

Prin post, smerenie și rugăciune,

Și își ridică inima

Către veșnica Împărăție.

Cristian Diaconița

145. Călugărul

Un călugăr merge-n tăcere

Pe drumul rugăciunii sfinte,

Lăsând în urmă multe lucruri

Pentru a-L căuta pe Dumnezeu.

Învață-ne și pe noi, Doamne,

Să fim mai simpli și smeriți,

Să nu fim robi ai lumii

Și să rămânem credincioși.

Cristian Diaconița

146. Post și rugăciune

Postul împreună cu rugăciunea

Curăță sufletul încet,

Când omul lasă răutatea

Și caută chipul lui Hristos.

Nu este doar abținere, Doamne,

Ci luptă împotriva păcatului,

O cale spre curățirea inimii

Și apropierea de Tine.

Cristian Diaconița

147. Milostenia

Dacă ai două pâini, frate,

Împarte una celui flămând,

Căci binele făcut cu dragoste

Nu se pierde niciodată.

Dumnezeu vede mâna întinsă,

Vede inima care dă,

Și binecuvântează sufletul

Care trăiește prin iubire.

Cristian Diaconița

148. Slujirea

Nu vreau să fiu mare-n lume,

Ci vreau să pot sluji smerit,

Să fiu aproape de cel care

Are nevoie de ajutor.

Hristos ne-a arătat prin viață

Că slujirea este iubire,

Și cel ce slujește cu smerenie

Găsește adevărata mărire.

Cristian Diaconița

149. Sufletul meu

Sufletul meu Te caută, Doamne,

În fiecare zi din viață,

Și chiar când mă abat de Tine,

Tu mă întorci către lumină.

Nu mă lăsa să uit vreodată

Că fără Tine sunt sărac,

Ci fă-mi inima plină de Tine

Și drumul meu să fie curat.

Cristian Diaconița

150. Slavă Ție

Slavă Ție, Doamne Sfinte,

Pentru tot ce ne-ai dăruit,

Pentru viață și lumină,

Pentru Fiul Tău iubit.

Slavă Tatălui și Fiului,

Și Duhului Celui Sfânt,

Acum și pururea și-n vecii,

În ceruri și pe acest pământ.

1.

Astăzi se-adună-n lumină curată,

Toți Sfinții cerești în slavă bogată.

Rugă și cânt răsună în noi,

Doamne, spre Tine ne-ntoarcem cu noi.

2.

Prin jertfa lor sfântă, prin lacrimi și dor,

Au scris pe pământ iubirea în zbor.

Cu sânge și har au sfințit căi grele,

Purtând crucea vieții cu inimă aleasă.

3.

Departe-n lumină, acum se-ncunună,

Îngeri și Sfinți în cânt se adună.

Ei strălucesc ca stelele clare,

Purtându-ne-n taină prin vremi trecătoare.

4.

În lupte aprinse, în chin și durere,

Au stat mărturie la sfânta putere.

Și-n slava cea veșnică, Sfinții veghează,

Cu milă divină pe toți ne-nconjoară.

5.

Din câmpuri de sânge, din temniți pustii,

Au răsărit flori de sfințenie vii.

În numele Crucii au mers până-n sfârșit,

Cununa vieții primind în zenit.

6.

O, Doamne, prin Sfinți ne-ntărește cărarea,

În inimă pune lumina, răbdarea.

Prin ei să cunoaștem al Tău chip curat,

Izvor nesecat de har minunat.

7.

O, Sfinților, frați din Împărăție,

Aduceți pe lume a voastră solie:

De pace, de dragoste, de dăruire,

De jertfă curată și de mântuire.

8.

În noaptea cea grea când sufletu-i slab,

Voi, Sfinți, ne purtați pe drumul cu har.

Ne sunteți pildă și sprijin mereu,

Slujind în credință pe Bunul Dumnezeu.

9.

Cu inimă vie, cu glas rugător,

Cinstim azi pe Sfinți în cânt înălțător.

Ei sunt comoara Bisericii sfinte,

Ce strălucește prin veacuri înainte.

10.

Slăvit fie Domnul ce Sfinți a chemat,

Și-n slava Sa mare pe toți i-a așezat.

Prin ei să trăim în credință și dor,

Spre veșnica pace din sfântul Tău cort.

Amin.

1.

La Dunăre, într-o seară,

Când cerul se-aprindea ușor,

Vlad cobora din România,

Cu dor de drum și viitor.

2.

Iar peste ape, în Serbia,

Ana privea spre cer senin,

Și-o rază albă, strălucită,

Se cobora din cer divin.

3.

În vis, amândoi vedeau o cruce,

O biserică pe-un deal,

Și auzeau o tainică chemare:

„Porniți pe-un drum fără egal.”

4.

Când Vlad în Serbia ajunse,

Pe Ana o întâlni,

Iar două inimi, fără veste,

În clipa aceea se uniră.

5.

Două cruci vechi atunci găsiră,

Din lemn, cu semne pe-amândouă,

Și când aproape le-au adus,

O lumină se aprinse-n ele nouă.

6.

Porniră împreună-n taină,

Prin sate, munți și prin cetăți,

Căutând un vechi manuscris

Și adevărul din vremuri îndepărtate.

7.

Prin Serbia au mers cu teamă,

Prin codri reci și drumuri grele,

Dar Ana nu mai era singură,

Iar Vlad veghea mereu asupra ei.

8.

La Dunăre s-au oprit o vreme,

Privind cum apa curge lin,

Și Vlad i-a spus: „Mă bucur mult

Că te-am întâlnit pe-acest pământ divin.”

9.

În Bulgaria-au găsit o taină,

O biserică și-un turn bătrân,

O cheie ascunsă printre pietre,

Sub semnul crucii, de demult și sfânt.

10.

Prin Grecia au urcat spre munte,

Pe ploi și vânt, pe drum pustiu,

Dar mâna Anei era-ntr-a lui,

Și împreună mergeau mereu.

11.

În mănăstire-un călugăr

Le-a spus cu glasul liniștit:

„Comoara nu-i puterea lumii,

Ci sufletul de Dumnezeu iubit.”

12.

În Muntenegru, printre stânci,

Au găsit o poartă de piatră,

Iar cheia le-a deschis o taină

Ce le schimba viața toată.

13.

Apoi spre Italia plecară,

Pe drumuri lungi și necunoscute,

Unde-un cavaler fără nume

Păstra povești demult pierdute.

14.

Dar omul ce-i urmărea-ntruna

Avea un dor ascuns în el:

Își căuta demult părintele

Și adevărul despre el.

15.

Mihail le-a spus povestea tristă,

Iar Vlad și Ana l-au primit,

Nu ca pe-un dușman în calea lor,

Ci ca pe-un om ce-a fost rănit.

16.

Și astfel trei porniră-n lume,

Cu șase taine înaintea lor,

Cu rugăciune și-adevăr,

Cu nădejde și cu dor.

17.

Prin Franța au găsit castelul

Ascuns în ceață și-n mister,

Iar oglinzile le-au arătat

Dorințe ascunse-n sufletul lor.

18.

Vlad a ales să nu se teamă,

Ana iubirea a ales,

Iar amândoi au înțeles

Că adevărul îi călăuzește.

19.

Acolo-a șasea cheie-o găsiră,

Cu scrisul tatălui lui Mihail,

Și pentru prima dată-n suflet

Speranța străluci în mod senin.

20.

Spre România se-ntoarseră,

La Dunărea de la-nceput,

Căci drumul lor acolo-n lume

Cu-o întâlnire a început.

21.

Într-o peșteră adâncă,

Sub malul Dunării bătrân,

Găsiră ultima taină,

Ascunsă de-un trecut străbun.

22.

Șapte chei atunci uniră,

Credință, dragoste și har,

Iertare, nădejde, adevăr,

Curaj și jertfă, toate-n dar.

23.

Și poarta cea de piatră mare

În fața lor s-a deschis ușor,

Dar n-au găsit comori lumești,

Ci taina dragostei din dor.

24.

Mihail și-a găsit puterea

Să ierte tot ce l-a durut,

Iar omul ce fusese dușman

Spre calea binelui s-a dus.

25.

Vlad și Ana, împreună,

Au înțeles atunci deplin

Că iubirea care-i unește

Nu poate fi învinsă de destin.

26.

Au rămas în România,

Sub cerul nostru luminos,

Și-au ridicat o casă simplă,

Cu Dumnezeu și cu Hristos.

27.

Și primul fiu le-a fost Mircea,

Cu ochii plini de curiozitate,

El asculta povești de-odinioară

Despre călătorii și cetăți uitate.

28.

Apoi veni și Alex,

Cu hărți desenate zi de zi,

Și întreba despre ținuturi

Și drumurile ce-i vor uni.

29.

Iar cel de-al treilea, Constantin,

Umplu casa cu bucurie,

Și-n brațele părinților săi

Crescu în pace și iubire vie.

30.

Cinci suflete mergeau la Dunăre,

Când soarele cobora ușor,

Mircea, Alex, Constantin,

Cu Vlad și Ana lângă dor.

31.

„Aici ne-am întâlnit odată”,

Spuse Ana cu glas lin,

Iar Vlad privea spre apa mare:

„Aici începu al nostru destin.”

32.

Nu aurul fusese comoara,

Nici cheile din vremi străbuni,

Ci dragostea ce-i ținea aproape,

Credința și cei trei fii ai lor.

33.

Iar peste Dunăre, în seară,

O lumină se ridică-n zbor,

Vlad, Ana, Mircea, Alex, Constantin —

O familie unită prin iubire și Dumnezeu.

SFÂRȘIT

I. LUMINA

În noaptea lumii, când se lasă

Tăcerea peste-al meu hotar,

O rază sfântă, luminoasă,

Coboară lin din cer, prin har.

Nu-i foc ce arde fără milă,

Nici stea ce piere-n depărtări,

Ci-i Lumina cea umilă

Ce vindecă ale noastre stări.

O, Hristoase, Pâinea Vieții,

Izvorul nostru nesecat,

Tu ești nădejdea dimineții,

Tu ești Cuvântul întrupat.

Când sufletul se prăbușește

Sub greul zilelor de lut,

Un glas din cer îl întărește:

„Nu te teme, Eu te-am făcut.”

Și-atunci, din negura amară,

Se naște-un cântec nou și sfânt,

Iar inima, odinioară

Rănită, află legământ.

II. DORUL DUPĂ DUMNEZEU

Mi-e dor de Tine, Doamne Sfinte,

Mai mult decât pot spune-n grai,

Căci Tu cunoști ale mele gânduri

Și toate rănile ce le ai.

Mi-e dor de pacea Ta cerească,

De glasul Tău cel mângâietor,

De dragostea dumnezeiască

Ce vindecă orice fior.

Ca cerbul care-n arșița mare

Aleargă către-un izvor curat,

Așa aleargă-a mea suflare

Spre Tine, Doamne, ne-ncetat.

Departe de Tine, lumea doare,

Iar sufletul rămâne gol,

Dar când Te caut cu ardoare,

Tu vii și-mi ești Mântuitor.

III. LACRIMA

De multe ori, în taina nopții,

Când nimeni nu mă poate-auzi,

Îmi plec genunchii înaintea Crucii

Și-ncep în taină a grăi:

„Iartă-mă, Doamne, pentru toate,

Pentru păcate și căderi,

Pentru cuvintele uitate,

Pentru ale mele dureri.”

Și-o lacrimă încet coboară

Pe chipul meu îngândurat,

Dar ea nu este doar povară,

Ci semn că sufletul s-a-ndreptat.

Primește, Doamne, această apă

Ca pe-o tămâie către cer,

Și fă din inima mea slabă

Un vas al harului sincer.

IV. CRUCEA

O, Cruce sfântă, binecuvântată,

Lumină-n mijlocul durerii,

Prin tine moartea-i sfărâmată

Și omul află calea-nvierii.

Pe tine Fiul lui Dumnezeu

Și-a întins brațele iubirii,

Ca să ne scoată din păcatul greu

Și să ne ducă spre lumina firii.

Când greul vieții mă apasă

Și pașii-mi tremură pe drum,

Privesc spre Crucea luminoasă

Și prind putere chiar din scrum.

Nu vreau o viață fără cruce,

Nici drum lipsit de încercări;

Căci Crucea către Cer mă duce

Prin lacrimi, rugă și răbdări.

V. MAICA DOMNULUI

Preasfântă Maică, Preacurată,

Nădejdea celor necăjiți,

Tu, Maica Domnului chemată,

Acoperă-i pe cei smeriți.

Când peste noi furtuna vine

Și lumea pare fără glas,

Ridică rugăciunea către Fiul

Și nu ne lăsa fără popas.

Tu, care L-ai purtat în brațe

Pe Cel ce toate le-a zidit,

Învață-ne să fim cu pace

Și să iubim desăvârșit.

Sub sfântul tău acoperământ

Alerg cu sufletul smerit,

Căci știu că rugăciunea ta

Ne duce către Cel iubit.

VI. DUHUL SFÂNT

Adierea Duhului Sfânt

Se-așază tainic peste noi,

Și face roditor pământul

Ce-a fost uscat de-atâtea ploi.

El luminează mintea noastră,

El ne îndeamnă către bine,

El face inima albastră

De cerul care vine.

O, Duhule Mângâietor,

Coboară peste-al meu cuget,

Și fă din mine-un rugător

Cu suflet liniștit și vrednic.

VII. SINGURĂTATEA

Când toți se duc și mă părăsesc

Și casa pare fără glas,

Eu către Tine mă smeresc,

Căci Tu rămâi cu mine-n ceas.

Nu sunt singur, Hristoase,

Chiar dacă lumea m-a uitat;

Căci mâinile Tale milostive

Mă țin de fiecare dat'.

Când nu mai am niciun cuvânt

Și lacrimile-mi curg încet,

Tu ești cu mine pe pământ

Și-mi ești nădejde și profet.

VIII. DRAGOSTEA

Nu vreau iubire trecătoare,

Nici jurăminte fără rod,

Ci dragostea nemuritoare

Ce vine de la Dumnezeu.

Să pot ierta când sunt rănit,

Să pot răspunde cu iubire,

Să nu întorc răul primit,

Ci să aleg a Ta trăire.

Iubirea Ta să mă învețe

Să văd în omul de lângă mine

Un chip zidit cu frumusețe

Și-o făptură ce Îți aparține.

IX. ODIHNA

Odihnește-te, suflete, în Domnul,

Când drumul ți se pare greu,

Căci El îți poate schimba omul

Și te poate ridica mereu.

Nu te teme de noaptea rece,

Nici de furtuna de pe mare,

Căci orice încercare trece

Când Dumnezeu îți dă răbdare.

Iar dacă lumea te lovește

Și inima îți este frântă,

Adu-ți aminte cine este

Cel ce și astăzi te cuvântă.

X. ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR

Mi-e dor de cer, de veșnicie,

De locul fără plâns și dor,

De sfânta, nesfârșita bucurie

Din Împărăția tuturor.

Acolo nu mai este moarte,

Nici suferință, nici amar,

Ci viață fără sfârșit și pace,

Sub strălucirea Celui Preaînalt.

De-aceea, Doamne, mă întărește

Să nu mă pierd pe-acest pământ,

Ci fă-mi inima să Te iubească

Și sufletul să fie sfânt.

XI. RUGĂCIUNEA

Când dimineața se revarsă

Și soarele răsare lin,

Ridic spre cer a mea privire

Și-Ți spun, Hristoase: „Amin.”

Iar când se lasă seara rece

Și stelele se-aprind pe cer,

Îți mulțumesc pentru viață

Și pentru harul Tău din cer.

În fiecare zi, Stăpâne,

Dă-mi pace, dragoste și har,

Și nu mă lăsa să pierd lumina

Ce-ai pus în sufletul meu, dar.

XII. CÂNTAREA FINALĂ

Slavă Tatălui Celui veșnic,

Slavă Fiului iubit,

Slavă Duhului Celui Sfânt,

Treimii, Celui Preaslăvit!

Slavă în cer și pe pământ,

Slavă în veac și-n veșnicie,

Căci Dumnezeu este Cuvântul

Și viața noastră-n bucurie.

O, Hristoase, fii cu mine

În fiecare clipă grea,

Și când voi trece către Tine,

Primește, Doamne, viața mea.

Iar dacă glasul meu se stinge

Și cântecul va amuți,

Fă ca iubirea să rămână

Și-n cer să pot a Te slăvi.

Căci Tu ești Calea și Lumina,

Adevărul cel nemuritor,

Tu ești nădejdea și odihna,

Tu ești al nostru Mântuitor.

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea

Și în vecii vecilor. Amin.

Cristian Diaconița

351. Rugăciunea inimii

Doamne Iisuse, Fiul Sfânt,

Miluiește sufletul meu,

Când mă clatin pe cărare

Și mă îndepărtez de Dumnezeu.

Ține-mi mintea în rugăciune,

Inima în pace și har,

Și ajută-mă să rămân

Lângă Tine iar și iar.

Cristian Diaconița

352. Doamne, miluiește

Doamne, miluiește-mă,

Când păcatul mă apasă,

Când puterea mă părăsește

Și tristețea mă cuprinde.

Mila Ta este mai mare

Decât toate greșelile mele,

De aceea vin înaintea Ta

Cu nădejde și cu smerenie.

Cristian Diaconița

353. Mâna lui Dumnezeu

Când nu mai pot să merg singur

Și drumul devine greu,

Simt că mă ridică o mână:

Este mâna lui Dumnezeu.

El mă sprijină în taină,

Când nimeni nu știe de mine,

Și îmi dă putere să merg

Pe cărarea către bine.

Cristian Diaconița

354. Ocrotirea

Sub acoperământul Tău, Doamne,

Găsesc pace și adăpost,

Când lumea mă înconjoară

Cu teamă și cu zgomot.

Păzește-mi sufletul, Iisuse,

De tot răul ce mă-nconjoară,

Și fii cu mine zi și noapte,

În fiecare clipă a vieții.

Cristian Diaconița

355. Numele lui Iisus

Când rostesc numele Tău,

Iisuse, cu inimă smerită,

Sufletul meu găsește pace

Și inima se simte întărită.

Numele Tău este nădejde,

Este lumină și iubire,

Este chemarea către cer

Și către sfânta mântuire.

Cristian Diaconița

356. Hristos în casa mea

Doamne, intră în casa mea

Și rămâi cu noi mereu,

Păzește-ne de ceartă și răutate

Și apropie-ne de Dumnezeu.

Fă masa noastră loc de pace,

Cuvântul nostru să fie bun,

Iar fiecare zi din casă

Să fie trăită cu Tine.

Cristian Diaconița

357. Casa binecuvântată

O casă nu este bogată

Doar prin aur și avere,

Ci prin oameni care se iubesc

Și se roagă cu putere.

Doamne, binecuvântează casa

În care ne-ai așezat,

Și fă din ea un loc de pace

Și de iubire neîncetat.

Cristian Diaconița

358. Masa familiei

La masa familiei ne-adunăm

Și mulțumim lui Dumnezeu,

Pentru pâinea de pe masă

Și pentru tot ce avem.

Să nu uităm de cel flămând,

De omul care nu are,

Ci să împărțim cu bucurie

Din darurile primite.

Cristian Diaconița

359. Pâinea împărțită

Când pâinea este împărțită

Cu cel ce nu are deloc,

O faptă simplă devine

Un mare semn de iubire.

Doamne, învață-mă să dau

Fără să cer răsplată,

Ca binele făcut în taină

Să fie primit de Tine.

Cristian Diaconița

360. Milostivirea

Fii milostiv, suflete al meu,

Cu omul care suferă,

Nu-l lăsa singur în durere

Și nu-i întoarce spatele.

Căci Dumnezeu ne cere nouă

Să fim milostivi și buni,

Să ridicăm pe cel ce cade

Și să vindecăm prin iubire.

Cristian Diaconița

361. Samarineanul milostiv

Un om căzut lângă drum

A fost văzut de un samarinean,

Iar acesta s-a oprit

Și l-a ajutat fără să ceară nimic.

Doamne, fă-mi inima asemenea

Celui care vede și ajută,

Ca atunci când aproapele cade

Să nu trec nepăsător.

Cristian Diaconița

362. Oaia pierdută

O oaie s-a pierdut de turmă,

Iar păstorul a plecat s-o caute,

Căci fiecare suflet contează

Înaintea lui Dumnezeu.

Când eu mă rătăcesc, Doamne,

Vino și caută-mă iar,

Și întoarce-mă la turma Ta

Cu iubire și cu har.

Cristian Diaconița

363. Fiul risipitor

Fiul risipitor s-a întors

La tatăl său cu pocăință,

Iar tatăl l-a primit cu dragoste

Și cu mare bucurie.

Doamne, când mă îndepărtez,

Ajută-mă să mă întorc,

Căci știu că mila Ta este

Mai mare decât păcatul meu.

Cristian Diaconița

364. Tatăl iubitor

Tatăl și-a primit copilul

Fără să-i închidă ușa,

Ci a alergat spre el

Și l-a strâns cu dragoste.

Așa este mila Ta, Doamne,

Pentru omul care se întoarce,

Căci Tu nu disprețuiești

Inima care se pocăiește.

Cristian Diaconița

365. Talantul

Fiecăruia i s-a încredințat

Un dar pe care să-l lucreze,

Nu să-l ascundă în pământ,

Ci să-l folosească spre bine.

Doamne, arată-mi darul meu

Și învață-mă să-l folosesc

Pentru aproapele meu

Și pentru slava Ta.

Cristian Diaconița

366. Sămânța

Semănătorul a ieșit

Să arunce sămânța în pământ,

Iar unele semințe au rodit

Și altele s-au pierdut.

Doamne, fă inima mea

Pământ bun pentru Cuvânt,

Ca să rodească-n viața mea

Credința și iubirea Ta.

Cristian Diaconița

367. Lumina sub obroc

Lumina nu trebuie ascunsă

Sub un vas sau sub obroc,

Ci trebuie să lumineze

Pentru cei aflați în întuneric.

Doamne, nu lăsa credința mea

Să rămână ascunsă în mine,

Ci fă-o lumină pentru alții

Prin fapte bune și iubire.

Cristian Diaconița

368. Casa zidită pe stâncă

Casa zidită pe stâncă

Nu cade când vine furtuna,

Căci temelia ei este tare

Și nu se clatină ușor.

Doamne, zidește viața mea

Pe credința în Hristos,

Ca atunci când vin încercările

Să rămân neclintit.

Cristian Diaconița

369. Furtuna

Când furtuna s-a ridicat

Pe mare și valurile au crescut,

Ucenicii s-au temut,

Dar Hristos era cu ei.

Doamne, când furtuna vieții

Vine peste sufletul meu,

Amintește-mi că nu sunt singur,

Căci Tu ești cu mine.

Cristian Diaconița

370. Potolirea furtunii

Hristos a certat vântul

Și marea s-a liniștit,

Iar ucenicii au văzut

Puterea Celui ce-i iubea.

Doamne, potolește și furtuna

Din inima mea tulburată,

Și dă-mi pacea Ta cea sfântă

În fiecare zi din viață.

Cristian Diaconița

371. Vindecarea orbului

Un orb a strigat către Domnul

Și I-a cerut milă și vedere,

Iar Hristos i-a dat lumină

Și bucurie în suflet.

Doamne, vindecă și ochii mei

Ca să văd binele din lume,

Și mai ales deschide-mi ochii

Să Te cunosc pe Tine.

Cristian Diaconița

372. Lazăr

Lazăr a fost chemat din mormânt

De glasul puternic al lui Hristos,

Iar moartea nu a putut opri

Puterea Celui ce este Viața.

Doamne, când sufletul meu este rece,

Cheamă-mă iar la viață,

Ridică-mă din păcat

Și apropie-mă de Tine.

Cristian Diaconița

373. Vindecarea leprosului

Un om bolnav de lepră

A venit la Hristos cu credință,

Iar Domnul l-a curățit

Și i-a redat viața.

Doamne, curăță-mi sufletul

De tot ceea ce mă murdărește,

Și ajută-mă să trăiesc

Cu inimă curată.

Cristian Diaconița

374. Fiica lui Iair

O copilă era în pragul morții,

Dar Hristos a venit la ea

Și a ridicat-o cu putere,

Redând bucuria familiei.

Doamne, adu speranță

În casele unde este durere,

Și întărește-i pe cei care

Plâng după cei dragi.

Cristian Diaconița

375. Femeia cu scurgerea de sânge

O femeie bolnavă de mulți ani

S-a apropiat cu credință

Și s-a atins de haina Domnului,

Iar puterea ei a fost vindecată.

Doamne, dă-mi și mie credință

Când trec prin încercări,

Să nu renunț la rugăciune

Și să Te caut mereu.

Cristian Diaconița

376. Bartimeu

Bartimeu striga către Iisus:

„Fiul lui David, miluiește-mă!”

Și Domnul i-a ascultat glasul

Și i-a dăruit vedere.

Când strig către Tine, Doamne,

Nu mă lăsa fără răspuns,

Ci luminează-mi sufletul

Și întărește-mi credința.

Cristian Diaconița

377. Zaheu

Zaheu s-a urcat într-un copac

Ca să-L poată vedea pe Iisus,

Iar Domnul l-a chemat la Sine

Și i-a schimbat inima.

Doamne, schimbă și în mine

Tot ce trebuie îndreptat,

Ca viața mea să fie

Un răspuns la chemarea Ta.

Cristian Diaconița

378. Vameșul și fariseul

Unul se lăuda înaintea Domnului,

Altul spunea: „Dumnezeule, milostiv fii mie!”

Iar smerenia vameșului

A fost mai plăcută lui Dumnezeu.

Doamne, păzește-mă de mândrie

Și învață-mă smerenia,

Ca rugăciunea mea să vină

Dintr-o inimă sinceră.

Cristian Diaconița

379. Fariseul

Nu vreau să fiu asemenea

Celui care se laudă mereu,

Uitând că tot ce are

Este primit de la Dumnezeu.

Doamne, păzește-mi inima

De slavă deșartă și mândrie,

Și fă-mă să caut mai întâi

Împărăția Ta.

Cristian Diaconița

380. Vameșul

„Dumnezeule, milostiv fii mie!”

A fost rugăciunea lui smerită,

Și plecând capul către pământ

A cerut iertare.

Doamne, învață-mă și pe mine

Să mă rog cu inimă smerită,

Și să nu mă cred mai bun

Decât cei din jurul meu.

Cristian Diaconița

381. Fericirile

Fericiți sunt cei smeriți,

Cei blânzi și cei milostivi,

Cei care caută dreptatea

Și cei cu inima curată.

Doamne, ajută-mă să trăiesc

După cuvintele Fericirilor,

Ca viața mea să fie luminată

De învățătura lui Hristos.

Cristian Diaconița

382. Fericiți cei curați

Fericiți cei curați cu inima,

Căci ei vor vedea pe Dumnezeu,

Spune Hristos în Evanghelie,

Chemându-ne la curăție.

Doamne, curăță-mi inima

De ură, invidie și păcat,

Ca să pot vedea lumina Ta

Cu suflet adevărat.

Cristian Diaconița

383. Fericiți cei milostivi

Fericiți cei milostivi,

Căci și ei vor primi milă,

Ne spune Domnul tuturor

Și ne cheamă la iubire.

Să nu trec pe lângă omul

Care are nevoie de mine,

Ci să-l ajut după putere

Și să fac binele.

Cristian Diaconița

384. Fericiți făcătorii de pace

Fericiți făcătorii de pace,

Căci fii ai lui Dumnezeu se vor chema,

Și această sfântă chemare

Ne învață să iertăm.

Doamne, fă-mă făcător de pace

În familia mea și între oameni,

Să sting mânia și cearta

Prin iubire și răbdare.

Cristian Diaconița

385. Iubirea vrăjmașilor

Hristos ne-a chemat să iubim

Chiar și pe cei ce ne rănesc,

Să ne rugăm pentru ei

Și să nu răspundem cu rău.

Doamne, aceasta este greu,

Dar Tu poți schimba inima mea,

Ca în locul urii să pun

Iertare și iubire.

Cristian Diaconița

386. Rugăciunea pentru vrăjmași

Doamne, binecuvântează-i

Pe cei care m-au supărat,

Și dacă am greșit față de ei,

Ajută-mă să-mi cer iertare.

Nu vreau să port în suflet

Povara urii și a mâniei,

Ci vreau să las totul în mâna Ta

Și să aleg pacea.

Cristian Diaconița

387. Postul

Postul nu este doar lipsa hranei,

Ci și curățirea inimii,

Înfrânarea de la răutate

Și apropierea de Dumnezeu.

Doamne, ajută-mă să postesc

Cu înțelepciune și smerenie,

Și să transform postul meu

În iubire și rugăciune.

Cristian Diaconița

388. Rugăciunea

Rugăciunea este respirația

Unui suflet care Te caută,

Este glasul inimii smerite

Care spre Tine se ridică.

Doamne, nu mă lăsa să uit

Să mă rog în fiecare zi,

Ci păstrează-mi inima aproape

De Tine, Dumnezeule viu.

Cristian Diaconița

389. Tăcerea rugăciunii

În liniștea bisericii

Îmi plec genunchii înaintea Ta,

Și fără multe cuvinte

Îți spun tot ce am în inimă.

Tu cunoști fiecare durere,

Fiecare teamă și dor,

De aceea stau înaintea Ta

Cu sufletul smerit.

Cristian Diaconița

390. Genunchii plecați

Când îmi plec genunchii

Înaintea Ta, Doamne,

Nu este rușine, ci iubire

Și recunoașterea măreției Tale.

Învață-mă smerenia

Și păstrează-mi sufletul treaz,

Ca rugăciunea mea să fie

Curată înaintea Ta.

Cristian Diaconița

391. Lacrimile

Uneori rugăciunea mea

Este doar o lacrimă,

Dar Tu cunoști și lacrima

Pe care nimeni nu o vede.

Primește, Doamne, plânsul meu

Și transformă-l în nădejde,

Ca după fiecare durere

Să răsară iar lumina.

Cristian Diaconița

392. Bucuria creștinului

Creștinul poate plânge astăzi,

Dar mâine poate zâmbi,

Căci nădejdea lui este Hristos

Și viața cea veșnică.

Bucuria nu înseamnă

Că nu există încercare,

Ci că în mijlocul ei

Nu suntem singuri.

Cristian Diaconița

393. Nu te teme

Nu te teme, suflete,

Când valurile se ridică,

Căci Hristos este cu tine

Și mâna Lui te sprijină.

Nu te teme de ziua de mâine,

Ci roagă-te și mergi înainte,

Cu credință în Dumnezeu

Și cu nădejde în inimă.

Cristian Diaconița

394. Dumnezeu nu mă părăsește

Chiar dacă toți m-ar părăsi

Și drumul ar deveni pustiu,

Știu că Dumnezeu rămâne

Cu mine până la sfârșit.

El este Tatăl meu ceresc,

El îmi cunoaște fiecare pas,

Și în mâna Lui îmi pun

Viața și sufletul meu.

Cristian Diaconița

395. Când cad

Când cad și mă rănesc

Pe drumul vieții mele,

Nu vreau să rămân la pământ,

Ci să mă ridic prin credință.

Doamne, întinde-mi mâna Ta

Și ridică-mă din cădere,

Ca să pot merge iar înainte

Pe calea mântuirii.

Cristian Diaconița

396. Ridică-te

Ridică-te, suflete,

Și nu rămâne în păcat,

Căci Dumnezeu îți dă putere

Să începi din nou.

Chiar dacă ai greșit mult,

Nu pierde nădejdea în Domnul,

Ci vino cu pocăință

Și cere-I mila Sa.

Cristian Diaconița

397. Început nou

Fiecare dimineață poate fi

Un început nou în Dumnezeu,

O șansă să repari greșeala

Și să alegi un drum mai bun.

Doamne, ajută-mă să nu trăiesc

Prins mereu în trecut,

Ci să merg înainte cu Tine

Spre lumina cea veșnică.

Cristian Diaconița

398. Calea îngustă

Calea spre viață este îngustă

Și nu este întotdeauna ușoară,

Dar Hristos ne cheamă pe ea

Cu iubire și răbdare.

Ajută-mă să nu aleg

Drumul larg al păcatului,

Ci să merg pe calea Ta

Chiar dacă este greu.

Cristian Diaconița

399. Calea vieții

Sunt multe drumuri în lume,

Dar numai unul duce la viață:

Drumul credinței în Hristos

Și al iubirii adevărate.

Doamne, fii Călăuza mea

În fiecare zi și ceas,

Ca pașii mei să nu se piardă

Și sufletul meu să nu cadă.

Cristian Diaconița

400. Până la sfârșit

Vreau să merg cu Tine, Doamne,

Până la sfârșitul vieții mele,

Să nu mă lepăd de credință

În zile bune sau în zile grele.

Iar când călătoria se va sfârși,

Să-mi găsești sufletul în credință,

Cu nădejde în mila Ta

Și cu iubire pentru Tine.

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

de Cristian Diaconița

Poeziile 401–450

401. Sfântul Nicolae

Sfântul Nicolae, bun și blând,

A rămas în lume cunoscut

Pentru milă și iubire,

Pentru binele făcut.

Doamne, pune și în mine

O inimă darnică mereu,

Să ajut pe cel în nevoie

Și să fac voia Ta.

Cristian Diaconița

402. Sfântul Gheorghe

Sfântul Gheorghe a stat cu tărie

În credința lui Hristos,

Nu s-a lepădat de Domnul

Nici în ceasul cel mai greu.

Dă-mi, Doamne, aceeași putere

Să rămân statornic în credință,

Să nu mă clatin înaintea lumii

Și să aleg adevărul.

Cristian Diaconița

403. Sfântul Ioan Botezătorul

Ioan a fost glas în pustie,

Chemând oamenii la pocăință,

Pregătind calea Domnului

Cu smerenie și credință.

Învață-mă și pe mine,

Sfinte Ioane, să mă pocăiesc,

Să-mi îndrept viața înaintea Domnului

Și să iubesc adevărul.

Cristian Diaconița

404. Sfântul Apostol Petru

Petru L-a urmat pe Hristos

Și a vestit Evanghelia,

Iar după căderea lui

S-a întors prin pocăință.

Doamne, când voi cădea și eu,

Nu mă lăsa să deznădăjduiesc,

Ci ridică-mă prin mila Ta

Și ajută-mă să mă îndrept.

Cristian Diaconița

405. Sfântul Apostol Pavel

Pavel a fost prigonitor,

Dar Hristos l-a chemat,

Și dintr-un om al prigoanei

A devenit mare Apostol.

Doamne, schimbă și viața mea

Când greșesc și mă rătăcesc,

Ca prin harul Tău cel sfânt

Să pot începe din nou.

Cristian Diaconița

406. Sfinții Apostoli

Doisprezece au plecat în lume

Cu Evanghelia lui Hristos,

Și au vestit tuturor oamenilor

Că Domnul este Mântuitor.

Au trecut prin multe încercări,

Dar n-au renunțat la credință,

Ci au păstrat până la sfârșit

Numele lui Hristos în inimă.

Cristian Diaconița

407. Sfinții Mucenici

Mucenicii au mărturisit

Pe Hristos până la moarte,

Nu pentru faimă sau avere,

Ci pentru credința cea adevărată.

Doamne, dă-mi și mie curaj

Să apăr credința cu iubire,

Fără ură și fără mândrie,

Ci cu pace și smerenie.

Cristian Diaconița

408. Sfinții

Sfinții sunt oameni care

Au ales calea către Dumnezeu,

Și prin viața lor ne arată

Cum să luptăm cu răul.

Roagă-te pentru noi, sfinților,

Când suntem slabi și încercați,

Ca prin rugăciunile voastre

Să rămânem lângă Hristos.

Cristian Diaconița

409. Calea sfinților

Sfinții au mers prin lume

Cu inimile către cer,

Lăsând în urmă păcatul

Și alegând iubirea.

Doamne, ajută-mă să urmez

Exemplul lor cel luminos,

Și să caut în fiecare zi

Apropierea de Hristos.

Cristian Diaconița

410. Mucenicia

Mucenicul nu s-a lepădat

De Hristos în fața durerii,

Ci a rămas credincios

Până la capătul vieții.

Doamne, dacă vin încercări,

Dă-mi răbdare și credință,

Ca să nu-mi pierd nădejdea

Și să rămân lângă Tine.

Cristian Diaconița

411. Sfântul Dimitrie

Sfântul Dimitrie a rămas

Un exemplu de credință,

Iar Biserica îl cinstește

Pentru viața lui curată.

Doamne, ajută-mă și pe mine

Să iubesc sfințenia,

Și să păstrez în suflet

Credința și nădejdea.

Cristian Diaconița

412. Sfântul Mina

Sfinte Mina, rugătorule,

Roagă-te pentru cei nedreptățiți,

Pentru cei care au pierdut

Și caută ajutor.

Doamne, dă-ne tuturor

Dreptate și inimă curată,

Ca să nu înșelăm pe nimeni

Și să trăim în adevăr.

Cristian Diaconița

413. Sfântul Spiridon

Sfântul Spiridon a fost

Om simplu și plin de credință,

Dar prin viața sa smerită

A devenit lumină pentru mulți.

Doamne, învață-mă simplitatea

Și păzește-mă de mândrie,

Ca să caut mai mult iubirea

Decât slava lumii.

Cristian Diaconița

414. Sfântul Ioan Gură de Aur

Sfântul Ioan a propovăduit

Cuvântul cu multă putere,

Chemând oamenii la pocăință

Și la iubirea aproapelui.

Dă-mi, Doamne, înțelepciune

Să iubesc cuvântul adevărat,

Și să-l împlinesc prin fapte

În viața mea de zi cu zi.

Cristian Diaconița

415. Sfântul Vasile cel Mare

Sfântul Vasile cel Mare

A fost păstor și apărător,

Iubind pe cei săraci

Și slujind lui Dumnezeu.

Doamne, dă-mi o inimă

Care vede omul în nevoie,

Și mâini care să ajute

Fără să aștepte răsplată.

Cristian Diaconița

416. Sfântul Grigorie

Sfântul Grigorie ne învață

Credința și înțelepciunea,

Să păstrăm adevărul

Și să iubim rugăciunea.

Doamne, luminează-mi mintea

Ca să înțeleg credința,

Și păzește-mi inima

De mândrie și de rătăcire.

Cristian Diaconița

417. Sfântul Nectarie

Sfinte Nectarie, rugătorule,

Roagă-te pentru cei în suferință,

Pentru cei care caută

Mângâiere și nădejde.

Doamne, întărește-i pe toți

Cei care trec prin încercări,

Și dă-le răbdare și pace

În fiecare zi.

Cristian Diaconița

418. Sfântul Efrem

Sfinte Efrem, om al rugăciunii,

Învață-ne smerenia,

Să nu ne lăudăm cu noi

Și să ne apropiem de Domnul.

Doamne, curăță-mi sufletul

De mândrie și de slavă,

Și fă-mă să caut mereu

Voia Ta cea bună.

Cristian Diaconița

419. Sfinții Doctori fără de arginți

Sfinții Doctori fără de arginți

Au ajutat fără plată,

Punând iubirea înaintea

Câștigului din această lume.

Doamne, învață-mă și pe mine

Să ajut fără interes,

Și să fac binele din iubire

Pentru aproapele meu.

Cristian Diaconița

420. Cuvioșii

Cuvioșii au ales liniștea,

Postul și rugăciunea,

Lăsând zgomotul lumii

Pentru apropierea de Dumnezeu.

Doamne, dă-mi și mie

Un colț de liniște în inimă,

Unde să Te pot căuta

Fără să fiu tulburat.

Cristian Diaconița

421. Pustnicul

În pustie, un cuvios

Se ruga în tăcere,

Departe de zgomotul lumii,

Dar aproape de Dumnezeu.

Doamne, învață-mă să găsesc

Și în mijlocul lumii tăcerea,

Ca să-mi pot ridica mintea

Către Tine.

Cristian Diaconița

422. Mănăstirea

Mănăstirea stă în liniște

Sub cerul plin de stele,

Iar clopotul cheamă suflete

La rugăciune și priveghere.

Acolo omul caută

Mai mult decât lumea poate da:

Pacea inimii și apropierea

De Dumnezeu.

Cristian Diaconița

423. Călugărul

Călugărul își lasă lumea

Și alege viața de rugăciune,

Cu post, ascultare și smerenie

Și cu inimă către Dumnezeu.

Doamne, chiar dacă eu rămân

În mijlocul lumii acesteia,

Învață-mă să am în inimă

Duhul rugăciunii.

Cristian Diaconița

424. Ascultarea

Ascultarea este grea uneori,

Dar poate naște smerenie,

Când omul nu caută mereu

Să facă numai voia lui.

Doamne, învață-mă să ascult

De ceea ce este bun și drept,

Și să aleg voia Ta

În locul mândriei mele.

Cristian Diaconița

425. Smerenia

Smerenia nu înseamnă

Să te urăști sau să te micșorezi,

Ci să recunoști cu sinceritate

Cine ești înaintea lui Dumnezeu.

Doamne, păzește-mă de mândrie

Și fă-mi inima blândă,

Ca să nu caut slava oamenilor,

Ci binecuvântarea Ta.

Cristian Diaconița

426. Răbdarea

Răbdarea este o virtute

Ce se naște în încercare,

Când omul așteaptă cu credință

Ajutorul lui Dumnezeu.

Doamne, când lucrurile sunt grele,

Dă-mi putere să aștept,

Fără să mă răzvrătesc,

Fără să-mi pierd nădejdea.

Cristian Diaconița

427. Iertarea

Iertarea eliberează sufletul

De povara răutății,

Și deschide o ușă

Către pacea inimii.

Doamne, ajută-mă să iert

Așa cum și Tu ne ierți,

Și să nu păstrez în mine

Răul care mă rănește.

Cristian Diaconița

428. Pocăința

Pocăința este întoarcerea

Din întuneric spre lumină,

Din păcat către Dumnezeu,

Din moarte către viață.

Doamne, primește întoarcerea mea

Și nu mă lăsa să cad iar,

Ci întărește-mi pașii

Pe calea Ta.

Cristian Diaconița

429. Spovedania

Înaintea duhovnicului

Îmi deschid inima smerit,

Mărturisind greșelile mele

Și cerând iertare.

Doamne, dă-mi sinceritate

Să nu ascund păcatul,

Ci să-l recunosc și să mă îndrept

Cu ajutorul harului Tău.

Cristian Diaconița

430. Duhovnicul

Duhovnicul este păstor

Pentru sufletul celui credincios,

Îndemnându-l spre pocăință

Și spre apropierea de Hristos.

Doamne, binecuvântează-i pe cei

Care slujesc Bisericii Tale,

Dă-le înțelepciune și răbdare

Și inimă plină de iubire.

Cristian Diaconița

431. Sfânta Împărtășanie

Cu frică și cu credință

Mă apropii de Sfântul Potir,

Cerând lui Dumnezeu curățire

Și mântuire pentru suflet.

Doamne, ajută-mă să mă apropii

Cu pregătire și smerenie,

Cu pocăință și credință

Și cu inimă curată.

Cristian Diaconița

432. Sfântul Potir

În Sfântul Potir se află

Taina iubirii lui Hristos,

Iar credinciosul se apropie

Cu suflet smerit și cu nădejde.

Doamne, fă-mă vrednic

Să mă apropii de Tine,

Cu frică sfântă și iubire

Și cu inimă curată.

Cristian Diaconița

433. Sfântul Altar

Dincolo de catapeteasmă

Se află Sfântul Altar,

Loc de taină și rugăciune,

Unde se slujește lui Dumnezeu.

Când privesc spre el, Doamne,

Ridică-mi mintea către cer

Și amintește-mi că viața

Nu se termină aici.

Cristian Diaconița

434. Preotul

Preotul stă înaintea altarului

Și se roagă pentru popor,

Cerând de la Dumnezeu

Pace, milă și ajutor.

Doamne, întărește preoții

În slujirea lor cea sfântă,

Și dă-le putere și iubire

Pentru turma Ta.

Cristian Diaconița

435. Evanghelia

Când Evanghelia se citește

În biserica luminată,

Cuvântul lui Hristos răsună

În inima adunată.

Doamne, fă să nu ascult

Doar cu urechile mele,

Ci să pătrundă Cuvântul Tău

Adânc în suflet.

Cristian Diaconița

436. Sfânta Scriptură

Sfânta Scriptură este

O comoară pentru creștin,

Căci în paginile ei găsim

Cuvântul lui Dumnezeu.

Ajută-mă să o citesc

Cu răbdare și credință,

Și să transform ceea ce citesc

În faptă și în viață.

Cristian Diaconița

437. Psalmii

Psalmii sunt cântări

De durere și bucurie,

De pocăință și nădejde,

De iubire către Dumnezeu.

Când sufletul meu este greu,

Să deschid cartea Psalmilor,

Și să-mi găsesc acolo

Rugăciunea inimii.

Cristian Diaconița

438. Psalmul meu

Doamne, Tu ești Păstorul meu,

Și nimic nu-mi va lipsi

Cât timp merg pe calea Ta

Cu inimă și credință.

Chiar dacă trec prin vale,

Nu vreau să mă tem de rău,

Căci știu că Tu ești cu mine

Și mă sprijini mereu.

Cristian Diaconița

439. David

David a fost împărat,

Dar a fost și om încercat,

A căzut, s-a pocăit

Și spre Dumnezeu s-a întors.

Doamne, învață-mă și pe mine

Să-mi recunosc greșeala,

Să nu mă ascund de Tine

Și să caut pocăința.

Cristian Diaconița

440. Psalmul 50

„Miluiește-mă, Dumnezeule!”

Este strigătul celui pocăit,

Care vine înaintea Domnului

Cu sufletul zdrobit.

Doamne, curăță-mi inima,

Înnoiește duhul meu,

Și nu mă lăsa departe

De fața Ta, Dumnezeule.

Cristian Diaconița

441. Psalmul 22

Domnul este Păstorul meu,

De aceea nu mă tem,

El mă conduce spre izvoare

Și îmi dă pace în suflet.

Când trec prin valea întunecată,

Nu mă voi teme de rău,

Căci Tu ești cu mine, Doamne,

Și mă păzești mereu.

Cristian Diaconița

442. Psalmul 150

Lăudați pe Domnul în ceruri,

Lăudați-L în locașul Său,

Lăudați-L pentru puterea

Și pentru măreția Sa.

Tot ce are suflare

Să-L laude pe Dumnezeu!

Iar sufletul meu să cânte

Slavă Domnului mereu!

Cristian Diaconița

443. Cântarea

Când cântarea se ridică

În biserica lui Hristos,

Inima mea se umple

De pace și de bucurie.

Doamne, primește cântarea

Chiar dacă glasul meu e slab,

Căci o cânt din toată inima

Și Ție vreau să o dau.

Cristian Diaconița

444. Amin

Când spun „Amin” la rugăciune,

Îmi pun nădejdea în Dumnezeu,

Și spun cu sufletul întreg:

„Facă-se voia Ta!”

Nu vreau doar să rostesc cuvinte,

Ci să cred ceea ce spun,

Și să trăiesc cu nădejde

În fiecare zi.

Cristian Diaconița

445. Aleluia

Aleluia, slavă Ție,

Dumnezeule Preasfânt!

Cerul și pământul cântă

Numele Tău cel minunat.

Aleluia pentru viață,

Pentru har și mântuire,

Pentru Hristos, Mântuitorul,

Și pentru veșnica iubire.

Cristian Diaconița

446. Slavă lui Dumnezeu

Slavă Ție, Dumnezeule,

Pentru ziua ce-ai lăsat,

Pentru pâinea de pe masă

Și pentru tot ce am primit.

Slavă pentru bucurie,

Slavă chiar și pentru greu,

Căci în toate pot găsi

O chemare către Dumnezeu.

Cristian Diaconița

447. Mulțumirea

Îți mulțumesc, Doamne Sfinte,

Pentru tot ce mi-ai dăruit,

Pentru oamenii din viața mea

Și pentru fiecare răsărit.

Învață-mă recunoștința,

Să nu cer mereu mai mult,

Ci să văd binecuvântarea

În ceea ce deja am primit.

Cristian Diaconița

448. Nădejdea

Când toate par pierdute

Și sufletul este obosit,

Nădejdea în Dumnezeu

Mă ține neclintit.

Căci Hristos nu părăsește

Pe cel care Îl cheamă,

Ci îi dă putere să meargă

Și lumină în întuneric.

Cristian Diaconița

449. Credința

Credința este o lumină

Pe care o păstrăm în suflet,

Chiar când ochii nu pot vedea

Drumul care vine înainte.

Doamne, întărește-mi credința

Când lumea mă încearcă greu,

Ca să rămân mereu aproape

De Tine, Dumnezeul meu.

Cristian Diaconița

450. Dragostea

Dragostea este porunca

Pe care Hristos ne-a lăsat-o,

Să ne iubim unii pe alții

Așa cum El ne-a iubit.

Doamne, fă iubirea mea

Curată, răbdătoare și blândă,

Ca prin ea să mă apropii

De Împărăția Ta cea sfântă.

Noaptea se așternuse încet peste casa lui Daniel.

Luminile din camere se stinseseră una câte una, iar liniștea se întindea peste pereți ca o pânză nevăzută. Afară, vântul mișca ușor crengile copacilor, iar din când în când câte o mașină trecea pe strada aproape pustie.

Daniel stătea în pat și privea în întuneric.

Nu putea să adoarmă.

Se întorcea de pe o parte pe alta, își trăgea pătura până la bărbie, apoi o dădea jos. Închidea ochii, dar în clipa în care îi închidea, amintirile începeau să vină.

Una câte una.

Greșeli vechi.

Cuvinte urâte.

Minciuni.

Lucruri pe care le făcuse când era mic și pe care atunci nu le înțelegea cu adevărat. Fapte pe care le uitase pentru o vreme, dar care acum se întorceau în mintea lui.

— De ce am făcut toate lucrurile acelea? șopti el.

Nu aștepta niciun răspuns.

Privea tavanul și simțea că în piept i se strânge ceva.

Daniel nu mai era copilul de atunci. Crescuse. Învățase multe. Începuse să înțeleagă diferența dintre bine și rău și înțelesese cât de mult poate răni un om printr-un cuvânt, printr-o faptă sau printr-o alegere greșită.

Dar în noaptea aceea nu se putea gândi la altceva decât la trecut.

Și, cu cât își amintea mai multe, cu atât îi era mai greu.

O lacrimă i se prelinse pe obraz.

Apoi încă una.

Daniel își acoperi fața cu mâinile.

— Doamne...

Vocea i se frânse.

— Îmi pare rău.

Era singur în cameră.

Dar nu se simțea cu adevărat singur.

În adâncul sufletului său știa că Dumnezeu îl vede.

Știa că Dumnezeu îi cunoscuse și copilăria, și greșelile, și clipele în care făcuse lucruri pe care acum le regreta.

Daniel începu să plângă mai tare.

Nu plângea pentru că cineva îl certase.

Nu plângea pentru că îi spusese cineva că este rău.

Plângea pentru că începuse să înțeleagă.

Uneori, omul nu plânge atunci când face răul.

Plânge mai târziu, când înțelege cât rău a făcut.

Daniel își amintea de copilul care fusese.

Un copil care nu știa cât de importante sunt unele lucruri.

Un copil care făcea uneori lucruri rele și apoi mergea mai departe, fără să se gândească prea mult.

Acum însă, privind înapoi, îl durea.

— Dacă aș putea să mă întorc...

Se opri.

Știa că nu poate.

Timpul nu se întoarce.

Ziua de ieri nu poate fi trăită din nou.

O greșeală făcută nu poate fi ștearsă din trecut ca și cum nu ar fi existat.

Dar Daniel își amintea ceva ce auzise cândva la biserică:

Dumnezeu nu cere omului să se întoarcă în timp. Îi cere să se întoarcă spre El.

Daniel își șterse ochii.

Pentru câteva clipe, se făcu liniște.

Apoi se auzi o bătaie ușoară în ușă.

— Daniel?

Era mama lui.

Băiatul nu răspunse.

— Ești bine?

Daniel își ținu respirația.

Mama deschise puțin ușa și se uită în cameră.

— Nu dormi?

— Nu...

Vocea lui era foarte slabă.

Mama intră și se așeză pe marginea patului.

— Ce ai?

Daniel întoarse capul spre perete.

Nu putea să spună.

Cum să-i explice mamei lui ce se întâmpla în sufletul său?

Cum să-i spună că plângea pentru lucruri făcute cu mulți ani în urmă?

Cum să-i spună că îi era rușine de copilul care fusese?

Cum să-i spună că, în acea noapte, sufletul lui parcă își deschisese toate sertarele și scosese la lumină toate greșelile ascunse?

— Nimic, mamă.

Mama îl privi cu îngrijorare.

Știa că nu era „nimic”.

— Ai plâns?

Daniel nu răspunse.

Mama îi puse mâna pe frunte.

— Te doare ceva?

— Nu.

— Atunci ce ai?

Daniel strânse din ochi.

Ar fi vrut să vorbească.

Ar fi vrut să spună tot.

Dar cuvintele nu veneau.

Uneori, durerea din suflet este atât de mare încât omul nu știe să o transforme în cuvinte.

Mama se ridică încet.

— Bine. Dacă nu vrei să-mi spui acum, nu te oblig.

Se îndreptă spre ușă.

— Dar să știi că sunt aici.

Daniel nu răspunse.

După ce mama ieși, el rămase din nou singur.

Și atunci privirea îi căzu asupra unui obiect aflat pe un raft.

O fotografie.

Era o fotografie veche, pusă într-o ramă.

În fotografie era el.

Daniel, copil.

Avea obrajii rotunzi, ochii mari și un zâmbet larg.

Privea fotografia mult timp.

— Tu ai fost eu...

Și îl cuprinse o tristețe adâncă.

Nu ura copilul din fotografie.

De fapt, tocmai pentru că era copil îl durea atât de mult.

Își amintea de toate lucrurile pe care le făcuse atunci.

Unele erau mici.

Altele îl făceau să se rușineze.

Altele îl făceau să se întrebe de ce fusese capabil să facă asemenea lucruri.

Se ridică din pat și luă fotografia.

Ținu rama în mâini.

— Mi-aș fi dorit să știi atunci ceea ce știu acum...

Ochii i se umplură din nou de lacrimi.

— Mi-aș fi dorit să alegi altfel.

Daniel privi chipul copilului.

Apoi, într-un moment de durere și revoltă față de propriul trecut, scoase fotografia din ramă.

O ținu între degete.

Pentru câteva secunde ezită.

Apoi o rupse.

Rrrrip.

Sunetul hârtiei sfâșiate se auzi în camera liniștită.

Daniel rămase nemișcat.

Privi cele două bucăți.

Își dădu seama că fotografia putea fi ruptă.

Dar trecutul nu.

Nu putea să rupă ceea ce fusese.

Nu putea să distrugă copilul din fotografie.

Nu putea să șteargă faptele.

Și atunci înțelese ceva.

Poate că nu trebuia să-și distrugă trecutul.

Poate că trebuia să-l lase în mâinile lui Dumnezeu.

Daniel îngenunche lângă pat.

Cele două bucăți ale fotografiei erau încă în mâna lui.

Le așeză încet pe podea.

Și începu să se roage.

— Doamne...

Tăcu.

Lacrimile îi curgeau pe obraji.

— Tu mă cunoști.

Respiră greu.

— Tu știi ce am făcut. Știi lucrurile pe care nu le-am spus nimănui. Știi greșelile mele. Știi cât de mult regret.

Daniel își plecă fruntea.

— Nu pot să schimb trecutul.

O lacrimă căzu pe podea.

— Dar pot să mă schimb eu.

Pentru prima dată în acea noapte, simți că sufletul începe să se liniștească.

Nu pentru că toate problemele dispăruseră.

Nu pentru că trecutul fusese șters.

Ci pentru că înțelesese că Dumnezeu nu îl privea doar prin greșelile lui.

Dumnezeu vedea și pocăința.

Vedea și lacrimile.

Vedea și dorința de a deveni un om mai bun.

Daniel rămase mult timp în genunchi.

Apoi se ridică.

Se uită la fotografia ruptă.

Luă cele două bucăți și le puse înapoi în ramă.

Fotografia nu mai era întreagă.

Se vedea linia rupturii.

Dar Daniel nu o mai aruncă.

O așeză din nou pe raft.

De data aceasta, nu ca să privească un copil perfect.

Ci ca să-și amintească de unde venise.

Și să nu mai fie omul de atunci.

Se întoarse în pat.

Își puse capul pe pernă.

Ochii încă îi erau umezi.

Dar acum plânsul se transformase într-o liniște adâncă.

Înainte să adoarmă, Daniel șopti:

— Doamne, iartă-mă și ajută-mă să nu mai fiu omul care am fost.

Apoi închise ochii.

Și, pentru prima dată în acea noapte, adormi.

Dimineața, mama lui intră în cameră.

Văzu fotografia.

Observă ruptura.

— Daniel...

El deschise ochii.

Mama luă rama în mâini.

— Ce s-a întâmplat cu fotografia?

Daniel tăcu.

Apoi, după câteva secunde, spuse:

— Am rupt-o aseară.

— De ce?

Daniel privi fotografia.

— Pentru că mi-a fost rușine de copilul din ea.

Mama se așeză lângă el.

— Daniel, copilul acela nu mai poate schimba ce a făcut.

— Știu.

— Dar nici tu nu trebuie să rămâi prizonierul greșelilor lui.

Daniel o privi.

Mama continuă:

— Dacă îți pare rău cu adevărat, atunci folosește regretul ca să devii mai bun. Nu ca să te distrugi.

Daniel începu din nou să plângă.

Dar de data aceasta nu se mai ascunse.

Își sprijini capul pe umărul mamei.

— Mamă...

— Da?

— Îmi pare rău pentru multe lucruri.

Mama îl strânse în brațe.

— Atunci începe de astăzi să faci bine.

Daniel închise ochii.

În acea dimineață, înțelese ceva ce nu înțelesese niciodată când era copil:

Pocăința nu înseamnă să urăști omul care ai fost. Înseamnă să recunoști răul pe care l-ai făcut, să ceri iertare și să alegi o altă cale.

Fotografia rămase pe raft.

Ruptă.

Dar nu aruncată.

Iar ruptura aceea avea să-i amintească mereu lui Daniel că trecutul nu poate fi schimbat.

Însă viitorul poate fi.

Și, mai ales, că atunci când omul se întoarce sincer către Dumnezeu, nu trebuie să creadă că este prea târziu.

Pentru că Dumnezeu vede lacrima care cade în întuneric.

Vede rugăciunea pe care omul abia reușește să o rostească.

Vede regretul ascuns.

Și vede și inima care încearcă să se întoarcă spre lumină.

În noaptea aceea, Daniel plânsese pentru copilul care fusese.

Dar în dimineața următoare s-a trezit cu dorința de a deveni un om nou.

Iar fotografia ruptă a rămas acolo, în ramă, ca o mărturie tăcută:

Trecutul poate lăsa cicatrici, dar nu trebuie să hotărască cine vei fi.

Fotografia din ramă – Partea a II-a

Imaginile din trecut

În zilele care au urmat, Daniel a încercat să-și vadă de viață.

Se trezea dimineața, își făcea rutina obișnuită și încerca să pară că totul era în regulă.

Dar în sufletul lui se întâmplase ceva.

Noaptea aceea deschisese o ușă pe care Daniel o ținuse închisă mult timp.

Iar acum, prin acea ușă, începeau să apară amintiri.

Uneori erau doar câteva secunde.

O cameră.

Un chip.

Un loc.

O situație.

Un cuvânt.

O imagine veche care îi apărea brusc în minte.

Daniel încerca să nu se gândească.

Dar cu cât încerca mai mult să alunge acele imagini, cu atât ele reveneau.

Stătea la masă cu părinții și, dintr-odată, privirea i se oprea într-un punct.

Mama îl întreba:

— Daniel, ești bine?

El tresărea.

— Da.

— Sigur?

— Da, mamă.

Dar nu era bine.

În mintea lui apăruse din nou o imagine dureroasă din trecut.

Daniel își lăsa privirea în jos.

Nu putea să explice.

Nu putea să spună.

Nu știa cum.

Uneori nici măcar el nu înțelegea de ce îl durea atât de tare.

Era ca și cum trecutul devenise un film pe care nu îl putea opri.

Imaginile veneau fără să le cheme.

Și fiecare imagine aducea cu ea o emoție.

Rușine.

Frică.

Regret.

Tristețe.

Vinovăție.

Daniel începea să se întrebe:

De ce îmi apar toate acum?

De ce nu pot să le uit?

De ce mă doare ceva ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă?

Într-o seară, părinții lui stăteau în sufragerie.

Mama citea.

Tatăl se uita la televizor.

Daniel era în camera lui.

Privea fotografia din ramă.

Încă se vedea urma rupturii.

Daniel trecu degetul peste fotografie.

— De ce nu pot să uit?

Și iar îi veni în minte o imagine.

Închise ochii.

— Nu...

Își puse mâinile peste față.

— Nu vreau să mă mai gândesc.

Dar imaginea rămânea.

Daniel se ridică și începu să meargă prin cameră.

Nu putea sta locului.

Se simțea prins între trecut și prezent.

Într-un colț al camerei era Biblia.

Daniel o luă.

O deschise fără să știe unde.

Ochii îi căzură asupra unui verset despre omul care se întoarce către Dumnezeu.

Citi încet.

Apoi se opri.

Și începu să plângă.

— Doamne, eu vreau să mă vindec.

Nu știa dacă „vindecare” era cuvântul potrivit.

Dar acesta era cuvântul pe care îl simțea în inimă.

Nu mai voia să fugă de trecut.

Nu mai voia să se ascundă.

Dar îi era teamă să vorbească.

Mai ales cu părinții.

De multe ori, mama lui încerca să se apropie.

— Daniel, te văd trist în ultima vreme.

— Sunt doar obosit.

— Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui.

Daniel deschidea gura.

Și apoi tăcea.

Cuvintele erau acolo.

Dar nu puteau ieși.

Îi era teamă că nu va fi înțeles.

Îi era rușine.

Se temea că părinții îl vor privi altfel.

Așa că spunea mereu:

— Sunt bine.

Dar după ce mama pleca, Daniel își ștergea lacrimile.

Într-o noapte, stătea din nou în pat.

Era aproape aceeași liniște ca în noaptea în care plânsese pentru greșelile lui.

Doar că acum înțelegea că în sufletul lui nu erau doar regrete.

Erau și răni.

Unele lucruri pe care le făcuse el.

Alte lucruri pe care le trăise.

Amintiri pe care nu știa cum să le pună în cuvinte.

Și unele imagini care îl făceau să simtă o durere pe care nu o putea explica.

Daniel se întoarse spre perete.

Lacrimile începură să-i curgă.

— Doamne...

Apoi șopti:

— Dacă nu pot să spun oamenilor, măcar Tu știi.

Și pentru prima dată nu mai încercă să se prefacă puternic.

Plânse.

Mult.

În liniște.

Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar fi putut vedea.

Ci tocmai pentru că știa că Dumnezeu îl vede.

După un timp, Daniel adormi.

Dimineața, mama găsi Biblia lângă patul lui.

O ridică și o puse pe noptieră.

Nu știa ce se întâmpla în sufletul copilului ei.

Dar începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă.

În aceeași zi, îl găsi pe Daniel în fața fotografiei.

— Încă te uiți la ea?

Daniel zâmbi trist.

— Da.

— Ce vezi?

Daniel rămase tăcut.

Apoi spuse:

— Văd un copil care nu știa multe lucruri.

Mama se apropie.

— Și ce simți când îl privești?

Daniel coborî privirea.

— Nu știu.

Mama nu îl presă.

Nu i-a spus: „Spune-mi acum!”

Nu l-a certat.

Doar a rămas lângă el.

Uneori, iubirea înseamnă și să rămâi lângă cineva atunci când nu poate vorbi.

Daniel simți pentru prima dată că poate că într-o zi va reuși.

Nu în acea zi.

Poate nici în următoarea.

Dar într-o zi.

Pentru că Dumnezeu îi dădea curaj încet.

În seara aceea, Daniel îngenunche din nou.

— Doamne, ajută-mă să nu mai fug.

— Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă în mine.

— Ajută-mă să pot vorbi.

— Și dacă nu pot spune totul, ajută-mă să spun măcar primul lucru.

Apoi tăcu.

Și în liniștea camerei simți ceva ce nu mai simțise de mult.

Nădejde.

Nu o nădejde zgomotoasă.

Ci una mică.

Ca o lumină care apare la capătul unui drum întunecat.

Daniel privi din nou fotografia.

Ruptura era încă acolo.

Dar acum o vedea altfel.

Nu mai era doar semnul unei nopți în care își urâse trecutul.

Era semnul unei alegeri.

Daniel nu mai voia să-și distrugă trecutul.

Voia să-l înțeleagă.

Voia să-l pună înaintea lui Dumnezeu.

Și voia, încetul cu încetul, să învețe să vorbească despre ceea ce îl durea.

Pentru că începuse să înțeleagă un adevăr:

Unele răni nu se vindecă prin tăcere.

Uneori, primul pas spre vindecare este să ai curajul să spui: „Mă doare.”

Iar Daniel încă nu putea să spună toate lucrurile.

Dar în acea seară reușise să spună ceva.

Nu părinților.

Ci lui Dumnezeu:

— Doamne, mă doare.

Și pentru el, acelea au fost cele mai importante cuvinte pe care le rostise în mult timp.                                                                                         Fotografia din ramă – Partea a II-a

Imaginile din trecut

În zilele care au urmat, Daniel a încercat să-și vadă de viață.

Se trezea dimineața, își făcea rutina obișnuită și încerca să pară că totul era în regulă.

Dar în sufletul lui se întâmplase ceva.

Noaptea aceea deschisese o ușă pe care Daniel o ținuse închisă mult timp.

Iar acum, prin acea ușă, începeau să apară amintiri.

Uneori erau doar câteva secunde.

O cameră.

Un chip.

Un loc.

O situație.

Un cuvânt.

O imagine veche care îi apărea brusc în minte.

Daniel încerca să nu se gândească.

Dar cu cât încerca mai mult să alunge acele imagini, cu atât ele reveneau.

Stătea la masă cu părinții și, dintr-odată, privirea i se oprea într-un punct.

Mama îl întreba:

— Daniel, ești bine?

El tresărea.

— Da.

— Sigur?

— Da, mamă.

Dar nu era bine.

În mintea lui apăruse din nou o imagine dureroasă din trecut.

Daniel își lăsa privirea în jos.

Nu putea să explice.

Nu putea să spună.

Nu știa cum.

Uneori nici măcar el nu înțelegea de ce îl durea atât de tare.

Era ca și cum trecutul devenise un film pe care nu îl putea opri.

Imaginile veneau fără să le cheme.

Și fiecare imagine aducea cu ea o emoție.

Rușine.

Frică.

Regret.

Tristețe.

Vinovăție.

Daniel începea să se întrebe:

De ce îmi apar toate acum?

De ce nu pot să le uit?

De ce mă doare ceva ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă?

Într-o seară, părinții lui stăteau în sufragerie.

Mama citea.

Tatăl se uita la televizor.

Daniel era în camera lui.

Privea fotografia din ramă.

Încă se vedea urma rupturii.

Daniel trecu degetul peste fotografie.

— De ce nu pot să uit?

Și iar îi veni în minte o imagine.

Închise ochii.

— Nu...

Își puse mâinile peste față.

— Nu vreau să mă mai gândesc.

Dar imaginea rămânea.

Daniel se ridică și începu să meargă prin cameră.

Nu putea sta locului.

Se simțea prins între trecut și prezent.

Într-un colț al camerei era Biblia.

Daniel o luă.

O deschise fără să știe unde.

Ochii îi căzură asupra unui verset despre omul care se întoarce către Dumnezeu.

Citi încet.

Apoi se opri.

Și începu să plângă.

— Doamne, eu vreau să mă vindec.

Nu știa dacă „vindecare” era cuvântul potrivit.

Dar acesta era cuvântul pe care îl simțea în inimă.

Nu mai voia să fugă de trecut.

Nu mai voia să se ascundă.

Dar îi era teamă să vorbească.

Mai ales cu părinții.

De multe ori, mama lui încerca să se apropie.

— Daniel, te văd trist în ultima vreme.

— Sunt doar obosit.

— Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui.

Daniel deschidea gura.

Și apoi tăcea.

Cuvintele erau acolo.

Dar nu puteau ieși.

Îi era teamă că nu va fi înțeles.

Îi era rușine.

Se temea că părinții îl vor privi altfel.

Așa că spunea mereu:

— Sunt bine.

Dar după ce mama pleca, Daniel își ștergea lacrimile.

Într-o noapte, stătea din nou în pat.

Era aproape aceeași liniște ca în noaptea în care plânsese pentru greșelile lui.

Doar că acum înțelegea că în sufletul lui nu erau doar regrete.

Erau și răni.

Unele lucruri pe care le făcuse el.

Alte lucruri pe care le trăise.

Amintiri pe care nu știa cum să le pună în cuvinte.

Și unele imagini care îl făceau să simtă o durere pe care nu o putea explica.

Daniel se întoarse spre perete.

Lacrimile începură să-i curgă.

— Doamne...

Apoi șopti:

— Dacă nu pot să spun oamenilor, măcar Tu știi.

Și pentru prima dată nu mai încercă să se prefacă puternic.

Plânse.

Mult.

În liniște.

Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar fi putut vedea.

Ci tocmai pentru că știa că Dumnezeu îl vede.

După un timp, Daniel adormi.

Dimineața, mama găsi Biblia lângă patul lui.

O ridică și o puse pe noptieră.

Nu știa ce se întâmpla în sufletul copilului ei.

Dar începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă.

În aceeași zi, îl găsi pe Daniel în fața fotografiei.

— Încă te uiți la ea?

Daniel zâmbi trist.

— Da.

— Ce vezi?

Daniel rămase tăcut.

Apoi spuse:

— Văd un copil care nu știa multe lucruri.

Mama se apropie.

— Și ce simți când îl privești?

Daniel coborî privirea.

— Nu știu.

Mama nu îl presă.

Nu i-a spus: „Spune-mi acum!”

Nu l-a certat.

Doar a rămas lângă el.

Uneori, iubirea înseamnă și să rămâi lângă cineva atunci când nu poate vorbi.

Daniel simți pentru prima dată că poate că într-o zi va reuși.

Nu în acea zi.

Poate nici în următoarea.

Dar într-o zi.

Pentru că Dumnezeu îi dădea curaj încet.

În seara aceea, Daniel îngenunche din nou.

— Doamne, ajută-mă să nu mai fug.

— Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă în mine.

— Ajută-mă să pot vorbi.

— Și dacă nu pot spune totul, ajută-mă să spun măcar primul lucru.

Apoi tăcu.

Și în liniștea camerei simți ceva ce nu mai simțise de mult.

Nădejde.

Nu o nădejde zgomotoasă.

Ci una mică.

Ca o lumină care apare la capătul unui drum întunecat.

Daniel privi din nou fotografia.

Ruptura era încă acolo.

Dar acum o vedea altfel.

Nu mai era doar semnul unei nopți în care își urâse trecutul.

Era semnul unei alegeri.

Daniel nu mai voia să-și distrugă trecutul.

Voia să-l înțeleagă.

Voia să-l pună înaintea lui Dumnezeu.

Și voia, încetul cu încetul, să învețe să vorbească despre ceea ce îl durea.

Pentru că începuse să înțeleagă un adevăr:

Unele răni nu se vindecă prin tăcere.

Uneori, primul pas spre vindecare este să ai curajul să spui: „Mă doare.”

Iar Daniel încă nu putea să spună toate lucrurile.

Dar în acea seară reușise să spună ceva.

Nu părinților.

Ci lui Dumnezeu:

— Doamne, mă doare.

Și pentru el, acelea au fost cele mai importante cuvinte pe care le rostise în mult timp.

Fotografia din ramă – Partea a III-a și finalul

Lumina care rămâne

Au trecut câteva zile.

Daniel încă avea momente în care imaginile din trecut îi reveneau în minte. Uneori apăreau fără veste, alteori seara, înainte de culcare.

Dar ceva se schimbase.

Daniel nu mai încerca să fugă de Dumnezeu.

Dimpotrivă.

Într-o dimineață, s-a ridicat din pat și a privit spre fereastră. Cerul era încă palid, iar lumina dimineții abia începea să intre în cameră.

S-a gândit la toate nopțile în care plânsese.

Apoi și-a spus:

— Trebuie să mă întorc mai mult către Dumnezeu.

În acea zi, Daniel a mers la biserică.

A intrat încet.

Era liniște.

A privit icoanele, lumina candelelor și oamenii care se rugau.

Pentru câteva clipe nu a spus nimic.

Doar a stat.

Apoi și-a făcut semnul crucii și a șoptit:

— Doamne, am venit.

Nu știa ce altceva să spună.

A rămas acolo.

Cu sufletul lui greu.

Cu toate amintirile lui.

Cu toate greșelile lui.

Cu toate lucrurile pe care nu le putea spune încă.

Și, pentru prima dată după mult timp, Daniel nu s-a mai simțit obligat să ascundă nimic înaintea lui Dumnezeu.

Dumnezeu știa deja.

În zilele următoare, Daniel a început să țină post, după puterea lui și cu îndrumare duhovnicească.

Postul nu era pentru el o pedeapsă.

Era o vreme în care încerca să-și liniștească sufletul, să se roage mai mult și să se apropie de Dumnezeu.

Dimineața se ruga.

Seara se ruga.

Când simțea că amintirile devin prea apăsătoare, se oprea și spunea:

— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă și ajută-mă.

Uneori repeta rugăciunea de mai multe ori.

Și încet, ceva începu să se schimbe.

Nu într-o singură zi.

Nu ca printr-o minune pe care să o poată explica.

Ci încet.

Ca lumina dimineții care intră într-o cameră întunecată.

Imaginile încă mai apăreau uneori.

Dar nu mai aveau aceeași putere asupra lui.

Daniel începea să înțeleagă că nu trebuie să-și petreacă toată viața privind înapoi.

Într-o seară, se așeză lângă pat și începu să se roage.

— Doamne, îți dau Ție trecutul meu.

Tăcu.

— Îți dau greșelile mele.

Tăcu din nou.

— Îți dau și lucrurile pe care nu le pot spune.

Ochii i se umplură de lacrimi.

— Și te rog să-mi dai pace.

După rugăciune, Daniel rămase câteva minute în liniște.

Apoi observă ceva.

Nu se mai gândea la trecut.

Pentru câteva clipe, mintea lui era liniștită.

Nu mai vedea imaginile dureroase.

Nu mai retrăia aceleași amintiri.

Doar stătea în liniște.

Și simțea pace.

Daniel zâmbi printre lacrimi.

— Mulțumesc, Doamne.

Din ziua aceea, rugăciunea deveni pentru el un loc în care își găsea liniștea.

Când se ruga, începea să uite.

Nu în sensul că trecutul dispăruse.

Ci în sensul că trecutul nu mai ocupa tot sufletul lui.

În locul fricii începea să apară pacea.

În locul rușinii începea să apară nădejdea.

În locul dorinței de a distruge fotografia începea să apară dorința de a înțelege cine fusese și cine putea deveni.

Într-o duminică, Daniel s-a întors acasă de la biserică.

A intrat în camera lui.

Pe raft era fotografia.

Ruptura încă se vedea.

Daniel o luă în mâini.

Se uită la copilul din imagine.

De data aceasta nu mai simți furie.

Nu mai simți rușine.

Zâmbi.

— Te iert.

Apoi se opri.

— Și mă iert pentru că eram un copil care nu știa multe lucruri.

A pus fotografia înapoi în ramă.

A rămas acolo.

Nu perfectă.

Nu ca înainte.

Dar întreagă în felul ei.

La fel era și Daniel.

Nu mai putea schimba tot ce fusese.

Dar putea să meargă înainte.

În acea seară, mama lui intră în cameră.

Îl găsi rugându-se.

Nu l-a întrerupt.

A așteptat.

După ce Daniel a terminat, mama s-a apropiat.

— Ești mai liniștit?

Daniel zâmbi.

— Da.

— Ce s-a schimbat?

Daniel privi spre fotografie.

— Am învățat că nu trebuie să trăiesc mereu în trecut.

Mama îl îmbrățișă.

Daniel nu i-a spus încă tot.

Poate că unele lucruri aveau nevoie de timp.

Dar acum știa că poate vorbi atunci când va fi pregătit.

Știa și că nu este singur.

Și mai ales știa că Dumnezeu nu îl abandonase în nopțile în care plânsese.

Într-o ultimă seară, înainte să adoarmă, Daniel a îngenuncheat.

Camera era liniștită.

Fotografia se afla pe raft.

Daniel și-a făcut semnul crucii.

— Doamne, îți mulțumesc.

Apoi a spus încet:

— Pentru că m-ai ascultat când nu puteam să vorbesc.

— Pentru că m-ai văzut când plângeam.

— Pentru că ai rămas lângă mine când eu credeam că sunt singur.

— Pentru că m-ai învățat să nu-mi mai urăsc trecutul, ci să învăț din el.

A făcut o pauză.

— Și pentru că mi-ai arătat că după o noapte grea poate veni și dimineața.

Daniel s-a ridicat.

S-a așezat în pat.

A privit încă o dată fotografia.

Apoi a închis ochii.

Pentru prima dată după mult timp, nu se mai temea de noapte.

Știa că amintirile pot reveni.

Știa că unele răni au nevoie de timp.

Știa că poate mai avea zile grele.

Dar mai știa ceva:

Nu era singur.

Iar când sufletul lui devenea greu, avea unde să se întoarcă.

La Dumnezeu.

Și în acea noapte Daniel a adormit liniștit.

Pe raft, fotografia ruptă rămânea mărturia unei vieți care nu fusese perfectă.

Dar și mărturia unei schimbări.

Pentru că uneori, Dumnezeu nu ne cere să uităm tot ce am fost.

Ne cere să-I încredințăm Lui ceea ce am fost și să alegem, de astăzi, cine vrem să devenim.

Iar Daniel alesese lumina.

Sfârșit.

Morala

Nu lăsa greșelile trecutului să-ți spună că nu mai există speranță. Pocăința, rugăciunea, iertarea și apropierea de Dumnezeu pot deschide un drum nou. Unele amintiri nu dispar imediat, iar unele răni au nevoie de timp și de ajutor, dar omul nu trebuie să le poarte singur.

Cind noi ne-am despartit pentru ultima data,

Era a suta zecea si ULTIMA - asta precis.

Undeva, pe Arbat, in noaptea intunecata

Un felinar de tristele s-a stins.

Ne-am parasit unul pe altul fara-ndoire,

Teatral trintind usa, fara a privi inapoi,

Tot la fel cum cindva ne-am jurat din iubire,

Sa-ntilnim batrinetea in doi.

Tot la fel cum cindva ne trezeam dimineata

Impreuna, iubindu-ne cu-adevarat,

Dar apoi fericire-a fost acoperita de ceata

Si noi doi in razboi am intrat. 

Si vreodata de vei vedea trist, in noapte

Un felinar ce-nceteaza sa bata pe strada, in gara,

Sa stii, ca noi doi undeva iarasi, poate

Ne despartim pentru ultima oara.

Au trecut ursitele

În ziua nașterii mele

Au trecut ca nălucile,

Și au uitat să arunce

Atunci când am țipat prima oară;

Un grăunte de noroc

Sau o săgeată de foc...

Le-aș chema la judecată

Balanța lumii-i  stricată.

Ce ar trebui să vă dau vouă

Și voi  să-mi dați  mie 

Un grăunte de noroc 

Și la prima zi a nașteri 

Să mă întorc.

Trec clipele ca valul lin,

Și viața curge-n al său rost,

În urma noastră lasă-un spin,

Dar și amintiri ce n-au un cost.

Privim spre anii ce-au zburat,

Și-n suflet strângem dor și vis,

Uităm că timpul ne-a-nvățat,

Că totul trece… chiar și-nchis.

Adunăm aur, strângem faimă,

Dar ce rămâne e iubirea,

Nu-i loc pe drum pentru o haină,

Ci doar pentru ce-nalță firea.

Să ne oprim un ceas, o zi,

Să prețuim ce-avem acum,

Căci Cerul ne va dărui

Lumină-n loc de al nost’ drum.

Așa de trist n-am fost eu niciodată
și oboseala tare m-a cuprins;
ca o durere, dorul mă apasă,
lăsând în urmă suflet pârjolit.

E o tristețe care mă-nfioară,
aruncându-mă undeva în trecut,
punând pe-al genelor povară
a despărțirii — rece, sec sărut.

M-am despărțit de casa părintească
atunci când zorile au răsărit;
cu un zâmbet desenat pe față,
pe drumul lung al vieții am pornit.

Eu am trecut prin lanurile de vară,
cu roua lor pe față m-am spălat,
și-n mirosul dulce de secară
cu dragostea de viață m-am îmbătat.

Ca un naiv, credeam că acea vară
pe-o veșnicie mie mi s-a dat;
n-am observat cum vara, ca o pară,
a ars în focul soarelui, necruțat.

A ars, lăsând un fum de toamnă ceoară
cu care parcă am fost orbit,
și frunza vieții e deja mai rară,
iar eu devin din ce în ce ofilit.

Sunt obosit, cum n-am fost niciodată;
tristețea mă alintă cu un sărut.
Nu-mi pare rău de vara terminată —
dar mi-e păcat de zâmbetul pierdut…

Am căzut .

Psihicul mi-e la pământ

Fără tine Sunt un tâmp

Și cât as vrea sa te urăsc

Sa te urăsc ca sa nu te mai iubesc

Sa te urăsc ca sa pot sa supraviețuiesc

Sa te urăsc ca sa nu mor cât trăiesc

După atâta amar de vreme

Sa iubesc alta persoana mi-e lene

Farmecul s-a dus

Și lumea mi-ai sedus

O întrebare am: apoi te voi lasă

Unde ti-e inima când ma vezi așa?

Știi ft bine cum eram eu înaintea ta

Știi ca lumea mea se învârtea in ambianta

Dc m-ai lăsat sa te iubesc

Știind ca nu ești in stare sa ma păstrezi?

Dc continui sa te întorci

Și asupra mea sa te repezi?

Cu ce ți-am greșit sa ma faci sa fiu așa

Când eu am vrut doar să-ți dau iubirea mea ?

Poate ca unii oameni is făcuți sa sufere și sa îndure totul ca a altii sa trăiască in pace

Pacea mea era in brațele tale

Da m-ai alungat fără pic de alinare

M-ai lăsat sa zac plângând Intr-o margine de drum

Și dacă te duci acum, tot acolo sunt:

In lacrimi înecată , cu inima-Ngropata

Cu capul la pământ

Căutând alinare in brațele unui trecător

Dar fără nădejde într-un viitor

Nu ma lua in seama: doar încerc să-mi îngrop amarul

Am vrut sa fim noi

Sa fim noi Versus restu

Și Sa dam peste cap universul

Dar degeaba Ca singura nu am puterea unor doi

Am căzut

Da . Am căzut

Și nu in cap sau mai știu eu unde

Doar psihicul meu e la pământ

Dincolo de trupul meu plecat spre jurământ

Voi încerca sa par tare

Chiar dacă fără tine nu mai am răsuflare

Voi încerca sa par la fel ca in trecut

Chiar dacă știu ca fără tine nu mai pot sa am un nou început

Is versuri scrise plângând

N-o sa le citești oricum

Încercând sa par cine nu sunt

O sa îngrop ce și cum am ajuns

M-ai lăsat știind in ce stare sunt

Și te-ai culcat dormind profund

Ai distrus tot și m-ai lăsat sa ma încrunt

Indiferent fata de ale mele rugi

Tu mergi inainte fara sa parcurgi

Tot ce m-ai lăsat pe mine sa înfrunt

Încerc să-mi strâng gândurile

Să nu-mi mai răscolească amintirile

Și gândurile mele se sting rănite

Căci de-o viață-s împresurate de regrete

Căci doar o umbră-i viața mea

Pe lîngă fericirile, pierdute cândva

Îmi pun capul frânt pe pernă

Și mă trezesc într-un deșert pustiu

De departe zăresc, o altă persoană

Înapoia sa cresc flori perpetuu

Avea mâinile grav rănite

Și coasta sa era stăpunsă

Îmbrăcat în haină împărătească

Citeam pe chipul său bunătate

Acum aud râuri și cascade

Glasuri de păsări și de animale

Iar lângă mine, o junglă șade

Cu mii de arome ce îmi inundă nările

Dacă iei cuvinte toate, din poeme

Sunt prea palide, sărace să exprime

Cât de mult te iubesc pe tine

O dragoste ce nicicând nu apune

Ce întrece a oceanelor adâncime

Deschide ușs, să vin la tine

Că ci tot bat, bat de-o veșnicie

Ai putea înțelege tu harul ?

E iubirea sa de neconceput

Hristos a băut tot paharul

S-o putem lua noi de la-nceput

Mereu mă copleșește dragostea Domnului!

Nici zidul gros al păcatului

Nu ne poate despărții de ea

Te laud, căci nemărginită-i îndurarea ta

M-am prăbușit la piciorul lui

Grăbindu-mă să îmi cer iertare

Lacrimi scumpe răsăreau din ochii

Căci păcătuisem fără-ncetare

Fără prezența ta Doamne

Mi se topesc oasele de dor

Inima îmi crapă de durere

Mă descarc și nu am încărcător

Fără iubirea ta Doamne

M-aș ofili încet ca o floare

Tăiată și pusă la soare

Ajung să-mi pierd ultima culoare

Și îmi îngheața apa-n vene

Până când sufletul meu moare.