500 de Poezii Creștine 151–200

THE CHRONICLES OF TÂRGU JIU

The story takes place at the beginning of the 16th century in a fictional kingdom known as the Kingdom of Northern Oltenia, whose capital is Târgu Jiu. The kingdom is ruled by King Constantin, a just, courageous, and God-fearing ruler, and Queen Liliana, renowned for her kindness and compassion toward the poor, the sick, and orphans. In the year 1509, their son Nicolae, the heir to the throne, is born.

Nicolae grows up in a family that teaches him faith, justice, and love for others. His father tells him that a true king must always be ready to give his life for his people, while his mother reads the Holy Scriptures to him and teaches him humility, mercy, and forgiveness. At the same time, the high nobleman Vlad secretly prepares a conspiracy to overthrow the royal family.

Facing the growing threat of the Ottoman Empire and the unrest spreading across Europe, King Constantin strengthens alliances with neighboring states and prepares the army to defend the kingdom. In 1516, he personally leads his forces in the Battle of the Jiu River, achieving a great victory. However, on his return, he is treacherously assassinated in an attack orchestrated by the conspirators.

The entire kingdom falls into mourning. Shortly afterward, Queen Liliana is poisoned by Vlad's followers. Before her death, she blesses her son and urges him to love God, to be just, to forgive whenever possible, and to protect the innocent. Left an orphan at only six years old, Nicolae is secretly taken out of the royal fortress by the elderly servant Maria and the loyal soldiers Radu and Vladimir.

Hidden in the Parâng Mountains, Nicolae spends his childhood and adolescence far from the throne. Maria teaches him to read and write, while Radu and Vladimir train him in the arts of warfare and kingship. Every day Nicolae reads the Holy Bible, strengthening his faith. At the age of seventeen, he receives his father's sword and swears to reclaim his kingdom—not out of a desire for revenge, but to restore justice.

Former soldiers of King Constantin and many faithful people join his cause. Together they march toward Târgu Jiu. Many of the defenders of the capital recognize the rightful heir and side with him. Vlad is captured and brought to trial. Nicolae is crowned King Nicolae I of the Kingdom of Northern Oltenia. He reduces taxes, rebuilds the fortresses, reopens schools and hospitals, helps the needy, and rules with justice, earning the love and respect of his people.

Five years of peace and prosperity follow. Yet the kingdom's success awakens the envy of its enemies. A new conspiracy arises, and a coup d'état forces Nicolae to abandon the throne. To spare the capital from destruction and save his people from needless bloodshed, he escapes through a secret passage together with Radu and Vladimir, promising that one day he will return.

The three men arrive in the Grand Duchy of Moscow, where Nicolae's grandfather, Ieremia, resides. The old man welcomes him with great affection and, before his death, leaves him a letter. In it, he advises Nicolae to travel to the distant Kingdom of Joseon, whose king had once been his close friend and would surely receive him with kindness.

After his grandfather's funeral, Nicolae, Radu, and Vladimir begin a long journey eastward. Thirty-one days later, they arrive in Joseon. The king receives them with great honor in memory of his friendship with Ieremia and welcomes Nicolae into the royal palace.

Nicolae learns the language and customs of the land without ever abandoning his Christian faith. Every morning he reads the Holy Scriptures and prays. The King of Joseon is deeply impressed by Nicolae's wisdom, humility, and noble character. The two engage in many conversations about God, justice, leadership, and forgiveness. Nicolae demonstrates that true wisdom comes from God and that a ruler should govern through justice and love rather than fear.

During the meetings of the Great Council of Joseon, Nicolae respectfully speaks about his faith without forcing it upon others. The ministers and scholars admire his character, and the king appoints him as one of his closest advisors.

For two years, Nicolae helps the King of Joseon govern the kingdom wisely. Later, at the king's encouragement, he meets the noblewoman Eun-hee, a young woman admired for her kindness and wisdom. They marry, and God blesses them with children. Nicolae finds a new family and a new home, yet he never forgets his homeland.

Every day he continues to pray for the Kingdom of Northern Oltenia and keeps alive the hope that one day he will return to see his people and his native land once again.

The central message of The Chronicles of Târgu Jiu is that true power is not found in a crown, a sword, or worldly riches, but in faith in God, justice, love for others, the courage to do what is right, and the hope that endures even through life's greatest trials. Nicolae is a ruler who loses his throne and his homeland, but never loses his faith. That faith guides his entire life and prepares him for the challenges that still lie ahead.[Cristian Diaconița]

PROLOG

Cartea care nu trebuia deschisă

Într-o seară târzie de toamnă, când frunzele se desprindeau încet din ramurile copacilor și coborau spre pământ asemenea unor mici foi de manuscris purtate de vânt, patru tineri urcau un drum vechi de munte.

Drumul era îngust și aproape uitat.

Pietrele, acoperite de mușchi, păreau că nu mai văzuseră de multă vreme pași omenești. Pe alocuri, iarba crescuse printre crăpături, iar crengile copacilor se aplecau deasupra cărării, formând un fel de boltă naturală.

Cerul se întuneca.

Ultimele raze ale soarelui se strecurau printre nori și aprindeau pentru câteva clipe vârfurile munților.

Cristian mergea în frunte.

Nu vorbea.

Avea privirea îndreptată înainte și părea că ascultă ceva ce ceilalți nu puteau auzi.

În urma lui mergea Andrei, ținând strâns la piept o mică cruce de lemn.

Crucea era simplă, fără podoabe.

Dar Andrei o purta cu o grijă deosebită, ca și cum în ea ar fi fost ascunsă o taină.

Darius venea după el.

Purta o geantă veche, aproape prea grea pentru vârsta lui.

În ea se afla un manuscris.

Un manuscris pe care îl găsiseră cu câteva zile înainte într-un loc despre care nimeni dintre ei nu voia să vorbească prea mult.

Ultimul era Luca.

El vorbea cel mai puțin.

Privea cerul.

Din când în când se oprea pentru o clipă și privea stelele care începeau să apară una câte una.

— Mai este mult? întrebă Darius, rupând tăcerea.

Cristian continuă să meargă.

— Nu știu.

— Cum adică nu știi? Noi am plecat de ore întregi.

— Știu.

— Atunci unde mergem?

Cristian se opri.

Ceilalți trei se opriră și ei.

În fața lor se întindea o vale adâncă, acoperită de ceața serii.

— Nu știu, repetă Cristian.

Darius îl privi nedumerit.

— Atunci de ce continuăm?

Cristian ridică ochii spre cer.

— Pentru că poate nu noi am ales drumul.

Andrei strânse crucea.

— Atunci cine l-a ales?

Cristian rămase tăcut câteva clipe.

— Poate că uneori Dumnezeu pune omul pe un drum înainte ca omul să înțeleagă de ce.

Luca zâmbi ușor.

— Unele drumuri se înțeleg abia după ce le-ai parcurs.

Deodată, în depărtare, printre copaci, se zări o lumină.

Cei patru priviră într-acolo.

Pe coama dealului se ridica o biserică veche.

Turla ei se înălța deasupra pădurii, iar pe acoperiș se vedea o cruce de fier, întunecată de vreme.

Nu știau cine o construise.

Nu știau de când exista.

Știau doar că, în acea seară, biserica părea să-i aștepte.

Au urcat.

Ușa era întredeschisă.

Andrei împinse încet.

Un scârțâit lung răsună în interior.

În biserică era întuneric.

Mirosea a lemn vechi, tămâie și ceară.

Pe pereți se vedeau icoane întunecate de vreme.

Doar o candelă ardea înaintea unei icoane a Mântuitorului.

Flacăra ei tremura.

Pe o masă veche, în mijlocul bisericii, se afla o carte.

Darius se apropie.

Coperta era neagră.

Nu avea titlu.

Nu avea numele unui autor.

Nu avea nicio podoabă.

Doar o cruce.

Darius întinse mâna.

— Nu o deschide, spuse Luca.

Darius se opri.

— De ce?

Luca privea icoana.

— Pentru că unele cărți nu se lasă citite fără să-l schimbe pe cel care le citește.

Darius zâmbi.

— Este doar o carte.

Cristian se apropie.

Privi coperta.

Apoi privi crucea.

— Poate că tocmai de aceea trebuie deschisă.

Andrei îl opri.

— Cristian...

— Dacă am fost conduși până aici, poate că există un motiv.

Ridică încet coperta.

În aceeași clipă, candela începu să ardă mai puternic.

Flacăra se înălță.

Pereții bisericii tremurară.

Icoanele păreau să se miște în lumina aurie.

Apoi se auzi un sunet asemănător unui clopot venit de foarte departe.

Și, într-o clipă, totul dispăru.

Biserica.

Masa.

Icoanele.

Pereții.

Pământul.

Cei patru călători căzură într-un timp fără început și fără sfârșit.

Iar cartea rămase deschisă.

---

I

Povestea magului călător în stele

Primul lucru pe care îl văzură fu cerul.

Dar nu era cerul pe care îl știau.

Stelele păreau atât de aproape, încât aveai impresia că puteai întinde mâna spre ele.

Atârnau deasupra pământului asemenea unor candele aprinse într-o biserică nevăzută.

Aerul era rece.

Pământul strălucea sub lumina lunii.

Departe, pe un deal, mergea un bătrân.

Avea barba albă și lungă, iar pașii lui erau înceți.

În mâna dreaptă ținea un toiag.

Când ajunse lângă ei, se opri.

— Cine sunteți?

Cristian răspunse:

— Călători.

Bătrânul îi privi cu atenție.

— Toți oamenii sunt călători.

— Și dumneata?

— Eu sunt un om care a căutat.

— Ce ai căutat?

Bătrânul ridică privirea către stele.

— Răspunsul.

— Și l-ai găsit?

Bătrânul zâmbi.

— Am găsit multe răspunsuri.

— Atunci de ce pari trist?

Bătrânul se sprijini în toiag.

— Pentru că uneori omul poate găsi răspunsuri înainte de a înțelege întrebarea.

Cei patru tăcură.

— Am căutat în stele, continuă el. Am căutat în munți, în cărți, în oameni și în propria mea minte. Am crezut că, dacă voi cunoaște toate tainele lumii, voi cunoaște și taina vieții.

— Și ai cunoscut-o?

— Nu.

— De ce?

Bătrânul își puse mâna pe inimă.

— Pentru că am uitat să pun întrebarea cea mai simplă.

Cristian se apropie.

— Care?

Bătrânul îl privi drept în ochi.

— Cine este Dumnezeu pentru mine?

O liniște adâncă se așternu peste câmp.

Stelele păreau că ard mai puternic.

Luca șopti:

— Poate că omul poate cunoaște lumea întreagă și totuși să nu se cunoască pe sine.

Bătrânul îl privi cu blândețe.

— Ai înțeles.

Atunci cerul începu să se schimbe.

Stelele se îndepărtară.

Dealurile dispărură.

În fața lor se deschise un drum luminos.

— Mergeți, spuse bătrânul.

— Unde?

— Spre următoarea întrebare.

Și dispăru.

---

II

Gemenii

Drumul îi purtă către o cetate împărțită în două.

Un zid mare o despărțea în două lumi.

În partea de răsărit trăiau oamenii puterii.

Aveau palate, armate și bogății.

În partea cealaltă trăiau oamenii care căutau înțelepciunea.

Aveau puține lucruri, dar își petreceau zilele citind, rugându-se și vorbind despre adevăr.

În cetate trăiau doi frați gemeni.

Semănau atât de mult la chip, încât nimeni nu-i putea deosebi.

Dar sufletele lor erau foarte diferite.

Primul spunea:

— Omul trebuie să fie puternic.

Celălalt răspundea:

— Omul trebuie să fie drept.

Primul spunea:

— Trebuie să-i învingem pe ceilalți.

Al doilea răspundea:

— Mai întâi trebuie să învingem răul din noi.

Cristian îi privi mult timp.

— Care dintre voi are dreptate?

Cei doi se uitară unul la altul.

În cele din urmă, al doilea spuse:

— Niciun om nu are dreptate atunci când se pune pe sine în locul lui Dumnezeu.

Andrei făcu semnul crucii.

În clipa aceea, zidul dintre cele două părți ale cetății începu să se crape.

O lumină trecu peste el.

Oamenii puterii se opriră.

Oamenii înțelepciunii se ridicară.

Și, pentru prima dată, cele două părți ale cetății se priviră fără ură.

Cristian înțelese că adevărata despărțire dintre oameni nu este făcută din piatră.

Este făcută din mândrie.

---

III

Decebal

Mai târziu, munții se ridicară înaintea lor.

Erau munți înalți și întunecați.

Piatra era rece.

Vântul cobora din creste.

În depărtare se vedea o cetate.

Pe zidurile ei stăteau oameni înarmați.

Deasupra cetății se afla un rege.

Decebal.

Privea în depărtare.

Nu părea speriat.

Dar nici triumfător.

Avea pe chip gravitatea omului care știe că istoria nu este niciodată numai despre victorie.

Cristian se apropie.

— Ce cauți aici?

Decebal îl privi.

— Îmi caut poporul în veșnicia istoriei.

— Și ce va rămâne?

Regele se uită către munți.

— Nu zidurile.

— Atunci ce?

— Memoria.

Darius întrebă:

— Și dacă memoria se pierde?

Decebal tăcu.

Vântul trecu peste cetate.

— Atunci fiecare generație trebuie să înceapă din nou.

Cristian privi oamenii de pe ziduri.

Înțelese că istoria nu este doar despre cei care au fost.

Este și despre cei care vin.

---

IV

Mureșanu

Într-o altă vreme ajunseră într-un ținut în care oamenii vorbeau despre libertate.

Dar fiecare înțelegea altceva prin acest cuvânt.

Unii voiau libertate pentru putere.

Alții pentru avere.

Unii voiau libertatea de a face orice.

Un poet stătea singur și scria.

Cristian se apropie.

— Ce cauți în cuvinte?

Poetul ridică privirea.

— Un adevăr care să nu moară odată cu mine.

— Și l-ai găsit?

— Încă nu.

— Atunci de ce continui?

Poetul zâmbi.

— Pentru că omul nu trebuie să înceteze să caute adevărul doar fiindcă drumul este lung.

Luca privi spre o biserică aflată pe deal.

— Poate că adevărul nu este o idee.

Poetul îl privi.

— Atunci ce este?

Luca răspunse:

— O Persoană.

Poetul tăcu.

Clopotul bisericii începu să bată.

Iar ecoul lui coborî peste vale.

---

V

Memento mori

Noaptea veni brusc.

În fața lor apăru o cetate uriașă.

Avea palate, turnuri, piețe, aur și statui.

Oamenii alergau după bogăție.

Alții după faimă.

Alții după putere.

Un împărat își ridica un palat.

Un copil se juca pe stradă.

Un bătrân își făcea rugăciunea.

Apoi timpul trecu.

Palatul se prăbuși.

Statuile se sfărâmară.

Piața se umplu de iarbă.

Numele împăratului se uitară.

Generațiile trecură.

Și tot ceea ce părea veșnic deveni pulbere.

Dar, într-un colț al orașului, rămase o biserică.

Micuță.

Săracă.

Cu o cruce simplă.

Andrei o privi.

— De ce ea a rămas?

Cristian răspunse:

— Poate pentru că nu a fost construită pentru slava omenească.

Darius șopti:

— Memento mori.

Luca adăugă:

— Amintește-ți că ești muritor.

Cristian privi crucea.

— Dar creștinul își amintește și altceva.

— Ce?

— Că moartea nu este ultimul cuvânt.

---

VI

Cei trei viteji

Într-o vale întâlniră trei războinici.

Primul era puternic.

Al doilea era inteligent.

Al treilea era curajos.

Toți trei voiau să fie conducători.

Au venit înaintea unui călugăr bătrân.

— Care dintre noi este cel mai vrednic? întrebă primul.

Călugărul îi privi.

— Cel care știe să slujească.

Cei trei râseră.

— Noi suntem viteji!

— Atunci dovediți-o.

Călugărul le întinse o găleată.

— Duceți apă unui bătrân.

Cei trei se priviră.

Niciunul nu voia.

Atunci călugărul zâmbi.

— Iată cât valorează vitejia voastră.

Cristian înțelese.

Adevărata putere nu se vede întotdeauna în război.

Uneori se vede în smerenie.

Uneori omul cel mai puternic este cel care poate îngenunchea înaintea lui Dumnezeu și poate întinde mâna către cel căzut.

---

VII

Țiganiada

După munți veni o lume cu totul diferită.

Era zgomotoasă.

Plină de oameni, de râsete și de certuri.

Unii vorbeau mult și făceau puțin.

Alții se lăudau cu lucruri pe care nu le făcuseră niciodată.

Darius începu să râdă.

— Parcă ne-am întors în lumea noastră.

Andrei îl privi.

— De ce?

— Pentru că oamenii sunt aceiași în toate veacurile.

Cristian zâmbi.

— Poate acesta este rostul comicului: să ne arate cât de ridicoli putem deveni atunci când ne luăm prea în serios.

Un om se lăuda că este cel mai mare dintre toți.

Altul spunea că știe toate răspunsurile.

Un al treilea voia să conducă lumea.

Luca îi privi și spuse:

— Omul care vrea să conducă lumea ar trebui mai întâi să învețe să-și conducă propria inimă.

Și, pentru prima dată după multe zile, cei patru râseră împreună.

---

VIII

Horiade

Călătoria deveni grea.

Ajunseră într-un ținut în care oamenii suferiseră.

Acolo nu mai era loc pentru glume.

Era nedreptate.

Era sărăcie.

Era revoltă.

Cristian văzu chipurile oamenilor.

— Nu putem trece mai departe ca și cum nu am fi văzut nimic.

Andrei îl aprobă.

— Creștinul nu trebuie să fie indiferent la suferința aproapelui.

Un bătrân se apropie.

— Dar ce poate face un singur om?

Cristian răspunse:

— Poate începe prin a nu mai trece pe lângă cel care suferă.

— Și dacă nu este suficient?

— Atunci mai facem un pas.

— Și dacă nici acela nu este suficient?

— Mai facem unul.

— Până când?

Cristian privi crucea din mâna lui Andrei.

— Până când Dumnezeu ne va spune că am făcut tot ce am putut.

---

IX

Mitologice

În acea noapte, Cristian visă.

Văzu zeități, eroi și împărați.

Toți promiteau oamenilor nemurirea.

Unii prin putere.

Alții prin frumusețe.

Alții prin glorie.

Cristian întrebă:

— De ce vă temeți?

Nimeni nu răspunse.

Apoi toate chipurile dispărură.

Rămase un singur bătrân.

— Tu cine ești?

— Omul care a înțeles prea târziu că omul nu devine nemuritor doar pentru că este ținut minte.

— Atunci cum?

Bătrânul arătă spre o lumină.

Cristian o privi.

Era lumina unei candele.

— Prin Dumnezeu.

Cristian se trezi.

Pentru câteva clipe nu știa unde se află.

Andrei dormea.

Darius dormea.

Luca privea focul.

— Ai visat? întrebă Luca.

Cristian încuviință.

— Da.

— Ce ai văzut?

Cristian privi flacăra.

— Că omul caută nemurirea în toate locurile, cu excepția celui în care trebuie să o caute.

Luca nu răspunse.

Doar făcu semnul crucii.

---

X

Întâlnirea

După multe zile, cei patru se reuniră într-o vale.

Fiecare purta ceva.

Cristian avea manuscrisul.

Andrei avea crucea.

Darius avea cartea.

Luca avea lumânarea.

— Ce am învățat? întrebă Darius.

Cristian răspunse:

— Că trecutul este mare.

Andrei adăugă:

— Că omul este slab.

Luca continuă:

— Că timpul trece.

Darius întrebă:

— Și atunci ce rămâne?

Cristian ridică încet crucea.

— Dumnezeu.

Vântul trecu peste vale.

Flacăra lumânării se aplecă, dar nu se stinse.

---

XI

Călătoria spre Bizanț

Înaintea lor apăru un oraș de aur.

Cupolele străluceau.

Mozaicurile scânteiau în lumina soarelui.

Icoanele păreau că privesc lumea.

Clopotele răsunau peste cetate.

Era o lume bizantină.

O lume în care piatra, aurul, lumina și credința se întâlneau într-o singură mărturisire.

În centrul orașului se ridica un templu uriaș.

Cei patru intrară.

Deasupra lor se înălțau cupolele.

Lumina cădea peste chipurile sfinților.

Dar cel mai mult îi impresionă o icoană.

Hristos Pantocrator privea către ei.

Nu era o privire de condamnare.

Era o privire care vedea tot.

Binele.

Răul.

Frica.

Mândria.

Speranța.

Căderea.

Ridicarea.

Cristian îngenunche.

Ceilalți trei făcură la fel.

Și atunci înțeleseră.

Călătoria lor nu fusese despre trecut.

Nu fusese despre războaie.

Nu fusese despre împărați.

Nu fusese despre glorie.

Fusese despre suflet.

Omul poate traversa veacuri întregi și poate rămâne același dacă nu își schimbă inima.

Dar poate păși o singură dată înaintea lui Dumnezeu și poate începe o viață nouă.

---

XII

Cartea

Când reveniră în biserica veche, manuscrisul era din nou pe masă.

Darius îl deschise.

Acum paginile nu mai erau goale.

Erau pline.

Dar nu cu povestea celor pe care îi întâlniseră.

Cu povestea lor.

Cristian citi:

„Patru oameni au plecat să caute sensul istoriei și au descoperit că istoria fără Dumnezeu este doar o succesiune de umbre.”

Andrei continuă:

„Au căutat vitejia și au găsit smerenia.”

Darius:

„Au căutat nemurirea și au găsit credința.”

Luca:

„Au căutat lumina și au găsit Crucea.”

Cartea se închise singură.

În aceeași clipă, candela se aprinse.

Cei patru înțeleseră că drumul lor se terminase.

Sau, mai bine spus, că adevăratul lor drum abia începea.

---

EPILOG

Calea

Dimineața îi găsi în fața bisericii.

Cerul era limpede.

Munții străluceau sub primele raze ale soarelui.

Luca aprinse lumânarea.

Andrei ridică crucea.

Darius luă manuscrisul.

Cristian privi înainte.

— Și acum?

— Acum ne întoarcem, spuse Andrei.

— Unde?

— În lumea noastră.

Cristian zâmbi.

— Dar lumea noastră nu mai este aceeași.

Darius întrebă:

— De ce?

Cristian privi spre răsărit.

— Pentru că noi nu mai suntem aceiași.

Porniră.

În urma lor rămase biserica.

Înaintea lor se întindea lumea.

O lume care încă avea războaie.

O lume care încă avea mândrie.

O lume care încă avea nedreptate.

Dar și o lume în care un om putea aprinde o lumânare.

Un om putea ierta.

Un om putea ajuta.

Un om putea ridica pe cel căzut.

Un om putea spune:

„Doamne, luminează-mi calea.”

Și poate că aceasta era adevărata epopee.

Nu povestea împăraților.

Nu povestea cuceritorilor.

Nu povestea celor care au vrut să fie nemuritori.

Ci povestea omului care, după ce a rătăcit prin toate veacurile, se întoarce la Dumnezeu.

Cristian se opri o clipă.

Privi spre biserica îndepărtată.

Crucea de pe turla ei strălucea în lumina dimineții.

Apoi făcu semnul crucii.

— Să mergem.

Cei patru continuară drumul.

Nu știau ce avea să le aducă ziua.

Nu știau ce oameni vor întâlni.

Nu știau câte încercări îi așteptau.

Dar știau un lucru.

Nu mai mergeau singuri.

Deasupra lor, soarele răsărea.

Lumina lui se așeza peste munți, peste păduri, peste drumuri și peste case asemenea unei binecuvântări.

Iar undeva, în adâncul sufletului lor, rămânea ecoul unei singure chemări:

Să mergi înainte.

Să nu uiți.

Să ierți.

Să iubești.

Să crezi.

Și, atunci când drumul devine greu, să privești spre Cruce.

Pentru că uneori omul călătorește prin istorie pentru a descoperi lumea.

Alteori călătorește prin lume pentru a se descoperi pe sine.

Dar cea mai lungă călătorie este aceea de la inimă la Dumnezeu.

Iar cei patru călători porniseră, fără să știe, tocmai pe acest drum.

Drumul Crucii prin veacuri.

Sfârșit.

Introducere

Bună ziua!

Astăzi am ales să vorbesc despre un subiect care ne însoțește aproape în fiecare moment al vieții noastre: rețelele sociale.

Dacă în trecut oamenii așteptau zile sau chiar săptămâni pentru a primi o veste de la cineva aflat departe, astăzi un mesaj ajunge în doar câteva secunde. Dacă odinioară o fotografie era păstrată într-un album, astăzi putem face sute de fotografii într-o singură zi și le putem împărtăși cu oameni din întreaga lume. Dacă înainte pentru a afla o informație trebuia să citim o carte, un ziar sau să întrebăm pe cineva, astăzi avem la îndemână un dispozitiv care ne poate oferi milioane de informații.

Trăim într-o perioadă în care internetul și rețelele sociale au devenit parte din viața noastră.

Telefonul mobil nu mai este doar un obiect prin care vorbim cu cineva. El este, pentru mulți dintre noi, o bibliotecă, un televizor, un aparat foto, un ziar, o hartă, un mijloc de comunicare și chiar o fereastră către întreaga lume.

Dar apare o întrebare importantă:

Rețelele sociale ne fac viața mai bună sau ne fac dependenți de lumea virtuală?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să privim atât partea bună, cât și partea mai puțin bună a rețelelor sociale.

---

1. Ce sunt rețelele sociale?

Rețelele sociale sunt platforme online care permit oamenilor să comunice, să distribuie informații, fotografii, videoclipuri și idei și să interacționeze cu alte persoane.

Printre cele mai cunoscute se numără Facebook, Instagram, TikTok, YouTube, Snapchat, WhatsApp, X și alte platforme.

Fiecare dintre ele are propriul mod de funcționare.

Pe unele platforme oamenii postează fotografii și momente din viața lor. Pe altele urmăresc videoclipuri scurte, ascultă muzică sau urmăresc creatori de conținut. Unele sunt folosite mai mult pentru comunicare, iar altele pentru informare, divertisment sau chiar pentru promovarea unor afaceri.

Astfel, rețelele sociale au devenit un adevărat univers virtual, în care fiecare persoană își poate crea un profil și își poate exprima personalitatea.

---

2. De ce au devenit atât de populare?

Unul dintre principalele motive este nevoia oamenilor de a comunica.

Omul a fost întotdeauna o ființă socială. Ne place să vorbim, să povestim, să împărtășim experiențe și să fim ascultați.

Rețelele sociale au făcut acest lucru extrem de ușor.

Putem vorbi cu un prieten care se află în alt oraș. Putem vedea ce mai face o rudă plecată în străinătate. Putem descoperi oameni care au aceleași pasiuni ca noi.

Un alt motiv este viteza.

Totul se întâmplă foarte repede. O fotografie poate fi publicată în câteva secunde. O știre poate ajunge la milioane de oameni aproape instantaneu. Un videoclip poate deveni popular într-o singură zi.

În acest fel, lumea pare că a devenit mult mai mică.

Distanțele nu mai par atât de importante.

---

3. Avantajele rețelelor sociale

Rețelele sociale au numeroase avantaje.

În primul rând, ele ne ajută să comunicăm.

Putem trimite mesaje, putem efectua apeluri video și putem păstra legătura cu persoane pe care nu le putem întâlni zilnic.

În al doilea rând, rețelele sociale pot fi foarte utile pentru educație.

Pe internet putem găsi lecții, explicații, documentare, cursuri, experimente și materiale educative. Dacă nu înțelegem un lucru la școală, putem căuta explicații suplimentare.

De asemenea, rețelele sociale ne pot ajuta să descoperim talente și pasiuni.

Un elev care cântă, desenează, dansează, face sport, fotografiază sau creează conținut poate arăta lumii ceea ce știe să facă.

Poate chiar să inspire alte persoane.

Un alt avantaj este reprezentat de informare.

Putem afla rapid ce se întâmplă în lume, putem urmări evenimente și putem descoperi perspective diferite asupra unor subiecte.

Totuși, trebuie să fim atenți: nu orice informație de pe internet este adevărată.

---

4. Rețelele sociale și prietenia

Un lucru interesant este modul în care rețelele sociale au schimbat ideea de prietenie.

În trecut, prietenii erau în principal oamenii pe care îi întâlneam la școală, în cartier sau în diferite activități.

Astăzi putem avea sute sau chiar mii de „prieteni” sau urmăritori online.

Dar apare o întrebare:

Câți dintre aceștia ne-ar fi alături într-un moment dificil?

Un „like” nu este același lucru cu o îmbrățișare.

Un comentariu nu înlocuiește o conversație sinceră.

Un mesaj trimis rapid nu poate înlocui întotdeauna prezența unui om lângă noi.

De aceea, cred că trebuie să facem diferența între popularitatea online și prietenia adevărată.

Poți avea mii de urmăritori și să te simți singur.

Și poți avea doar câțiva prieteni adevărați și să fii unul dintre cei mai bogați oameni din lume din punct de vedere sufletesc.

---

5. Partea întunecată a rețelelor sociale

Așa cum spuneam, rețelele sociale au și dezavantaje.

Unul dintre cele mai importante este dependența.

Uneori intrăm pe o platformă pentru câteva minute și ajungem să petrecem acolo ore întregi.

Spunem:

„Mai văd un videoclip.”

Apoi încă unul.

Și încă unul.

Iar timpul trece fără să ne dăm seama.

Problema este că timpul petrecut pe internet nu mai poate fi recuperat.

Putem recupera bani.

Putem cumpăra lucruri noi.

Dar nu putem cumpăra timpul care a trecut.

---

6. Rețelele sociale și imaginea de sine

Un alt efect important este modul în care rețelele sociale ne influențează imaginea despre noi înșine.

Pe internet vedem adesea oameni care par să aibă vieți perfecte.

Case perfecte.

Haine perfecte.

Vacanțe perfecte.

Chipuri perfecte.

Prietenii perfecte.

Vieți perfecte.

Dar realitatea este că internetul arată de multe ori doar o parte selectată din viața unei persoane.

Oamenii nu postează de obicei fiecare moment dificil, fiecare dezamăgire, fiecare eșec sau fiecare zi proastă.

Ei aleg ceea ce vor să arate.

De aceea, este periculos să comparăm viața noastră reală cu imaginea editată a altcuiva.

Trebuie să înțelegem că fiecare om are probleme, chiar dacă acestea nu apar într-o fotografie.

---

7. Like-urile și nevoia de apreciere

Un simplu „like” poate părea ceva neimportant.

Dar, pentru unele persoane, like-urile au ajuns să reprezinte o formă de validare.

Postăm ceva și așteptăm să vedem câte persoane apreciază.

Dacă primim multe like-uri, suntem fericiți.

Dacă primim puține, putem începe să ne întrebăm:

„Oare nu sunt suficient de bun?”

„Oare nu mă place lumea?”

„Oare de ce alții au mai multe aprecieri?”

Aici trebuie să înțelegem un lucru foarte important:

Valoarea unui om nu se măsoară în like-uri.

Un om nu devine mai inteligent pentru că are mai mulți urmăritori.

Nu devine mai bun pentru că primește mai multe comentarii.

Și nu devine mai puțin valoros dacă o postare nu primește atenție.

Valoarea noastră există și atunci când nimeni nu apasă butonul „like”.

---

8. Cyberbullying-ul

Un alt pericol al rețelelor sociale este cyberbullying-ul, adică hărțuirea și umilirea unei persoane în mediul online.

Un comentariu răutăcios poate părea pentru cel care îl scrie doar o glumă.

Dar pentru persoana care îl primește poate fi foarte dureros.

În spatele unui profil există un om.

În spatele unei fotografii există un om.

În spatele unui videoclip există un om.

Și fiecare om are sentimente.

De aceea, înainte să scriem ceva pe internet, ar trebui să ne întrebăm:

„Aș spune același lucru dacă persoana ar fi chiar în fața mea?”

Dacă răspunsul este „nu”, poate că nu ar trebui să scriem acel lucru nici online.

---

9. Fake news și informațiile false

Un alt mare pericol este reprezentat de informațiile false.

Pe internet poate publica aproape oricine.

Asta înseamnă că nu toate informațiile sunt corecte.

O știre falsă poate fi distribuită de mii sau chiar milioane de oameni înainte ca cineva să verifice dacă este adevărată.

De aceea trebuie să fim atenți la surse.

Nu trebuie să credem automat tot ceea ce vedem într-un videoclip sau citim într-o postare.

Un om informat nu este cel care citește foarte multe informații.

Este omul care știe să aleagă informațiile corecte dintr-un ocean de informații.

---

10. Siguranța pe internet

Atunci când folosim rețelele sociale, trebuie să avem grijă și de datele personale.

Nu este bine să oferim oricui informații precum adresa locuinței, parolele, datele bancare sau alte informații private.

De asemenea, trebuie să fim atenți cu persoanele pe care le cunoaștem doar online.

Internetul ne permite să vorbim cu oameni din întreaga lume, dar nu putem ști întotdeauna cine se află cu adevărat în spatele unui profil.

De aceea, siguranța trebuie să fie mai importantă decât curiozitatea.

---

11. Rețelele sociale și școala

Rețelele sociale pot influența și educația.

Ele pot fi o sursă extraordinară de informații.

Putem găsi explicații la matematică, istorie, limbi străine, științe și multe alte materii.

Putem urmări experimente și putem descoperi lucruri pe care nu le-am fi întâlnit într-o lecție obișnuită.

Dar există și partea opusă.

Dacă telefonul este folosit în timpul orelor fără un scop educativ, poate deveni o distragere.

De aceea, tehnologia trebuie să fie un instrument pentru educație, nu un obstacol în calea ei.

---

12. Rețelele sociale și timpul liber

În trecut, copiii și adolescenții își petreceau timpul liber jucându-se afară, făcând sport, citind sau întâlnindu-se cu prietenii.

Astăzi, o parte importantă din timpul liber este petrecută online.

Nu este neapărat ceva rău.

Problema apare atunci când lumea virtuală începe să înlocuiască lumea reală.

Este important să ieșim afară.

Să facem sport.

Să citim.

Să vorbim cu familia.

Să ne întâlnim cu prietenii.

Să ne bucurăm de lucrurile simple.

Pentru că viața nu se întâmplă într-un ecran.

Viața se întâmplă aici, în lumea reală.

---

13. Influencerii

Un fenomen important al rețelelor sociale este apariția influencerilor.

Un influencer este o persoană care are o comunitate mare de urmăritori și poate influența opiniile, alegerile sau comportamentul acestora.

Unii creatori de conținut oferă lucruri foarte interesante și educative.

Alții vorbesc despre sport, muzică, educație, călătorii, tehnologie sau artă.

Dar trebuie să fim atenți și să nu considerăm automat adevărat tot ceea ce spune o persoană populară.

Popularitatea nu înseamnă întotdeauna competență.

Un om poate avea milioane de urmăritori și totuși să ofere informații greșite.

De aceea trebuie să gândim cu propria noastră minte.

---

14. Rețelele sociale și publicitatea

Rețelele sociale sunt folosite foarte mult și pentru publicitate.

Vedem reclame pentru haine, telefoane, jocuri, produse de îngrijire, restaurante, vacanțe și multe alte lucruri.

Uneori avem impresia că alegem singuri ce vrem să cumpărăm.

Dar algoritmii platformelor analizează ceea ce urmărim, ceea ce apreciem și ceea ce căutăm pentru a ne afișa conținut care ne interesează.

Cu alte cuvinte, internetul încearcă să înțeleagă ce ne place.

De aceea trebuie să fim consumatori atenți și să nu cumpărăm ceva doar pentru că este popular pe internet.

---

15. Algoritmii

În spatele rețelelor sociale există sisteme complexe numite algoritmi.

Aceștia decid, într-o anumită măsură, ce conținut ne este recomandat.

Dacă urmărim multe videoclipuri despre fotbal, este posibil să primim din ce în ce mai multe videoclipuri despre fotbal.

Dacă urmărim muzică, vom primi mai multă muzică.

Dacă urmărim știri, vom primi mai multe știri.

Astfel, fiecare persoană poate ajunge să trăiască într-o bulă informațională, în care vede mai ales lucruri asemănătoare cu ceea ce a urmărit deja.

De aceea este important să fim curioși și să căutăm informații din mai multe surse.

---

16. Rețelele sociale pot face și bine

Nu trebuie să privim rețelele sociale doar negativ.

Ele pot fi folosite pentru lucruri extraordinare.

O persoană poate strânge bani pentru o cauză umanitară.

Un artist își poate găsi public.

Un elev poate descoperi o oportunitate educațională.

O afacere mică poate ajunge la clienți din întreaga lume.

O persoană poate găsi sprijin într-o comunitate online.

În situații dificile, informațiile se pot răspândi foarte repede și pot ajunge la oameni care au nevoie de ajutor.

Așadar, rețelele sociale sunt asemenea unui instrument.

Important nu este doar instrumentul, ci felul în care îl folosim.

---

17. Cum ar trebui să folosim rețelele sociale?

Cred că trebuie să învățăm să le folosim cu echilibru.

Să nu ne verificăm telefonul în fiecare minut.

Să nu simțim că trebuie să răspundem imediat la fiecare mesaj.

Să nu ne comparăm constant cu alte persoane.

Să verificăm informațiile înainte de a le distribui.

Să protejăm datele personale.

Să respectăm oamenii.

Să nu transformăm internetul într-un loc al urii.

Și, mai ales, să nu uităm să trăim în lumea reală.

---

18. Viitorul rețelelor sociale

Este foarte posibil ca rețelele sociale să devină și mai importante în viitor.

Tehnologia evoluează rapid.

Inteligența artificială, realitatea virtuală și realitatea augmentată pot schimba modul în care comunicăm.

Poate că în viitor nu vom mai folosi internetul exact în forma în care îl folosim astăzi.

Poate vom putea participa la întâlniri virtuale ca și cum am fi în aceeași cameră cu alte persoane.

Poate vom avea experiențe digitale mult mai apropiate de realitate.

Dar indiferent cât de mult va evolua tehnologia, un lucru nu trebuie să se schimbe:

omul trebuie să rămână în centrul tehnologiei.

---

19. Concluzie

În concluzie, rețelele sociale reprezintă una dintre cele mai importante invenții ale lumii moderne.

Ele ne-au schimbat modul în care comunicăm, învățăm, lucrăm și ne informăm.

Ne pot apropia de oameni.

Ne pot oferi cunoștințe.

Ne pot ajuta să ne exprimăm.

Ne pot oferi oportunități.

Dar, în același timp, ne pot consuma timpul, ne pot afecta încrederea în noi, ne pot expune la informații false și ne pot îndepărta de oamenii din jurul nostru.

De aceea, nu cred că întrebarea corectă este:

„Sunt rețelele sociale bune sau rele?”

Întrebarea corectă este:

„Cum alegem noi să le folosim?”

Pentru că internetul poate fi o bibliotecă sau o pierdere de timp.

Poate fi un loc unde învățăm sau un loc unde ne pierdem.

Poate fi o punte între oameni sau un zid între noi.

Totul depinde de felul în care îl folosim.

Într-o lume în care putem fi conectați cu milioane de oameni, trebuie să avem grijă să nu uităm să fim conectați cu cei de lângă noi.

Să nu uităm să vorbim față în față.

Să nu uităm să ascultăm.

Să nu uităm să râdem împreună.

Să nu uităm să ieșim afară.

Să nu uităm să trăim.

Pentru că putem avea cea mai modernă tehnologie din lume, dar cele mai importante lucruri din viață nu au nevoie de internet.

O îmbrățișare nu are nevoie de Wi-Fi.

O prietenie adevărată nu are nevoie de like-uri.

Un zâmbet sincer nu are nevoie de filtru.

Iar o amintire frumoasă nu trebuie neapărat postată pentru a avea valoare.

Rețelele sociale pot face parte din viața noastră, dar nu trebuie să devină întreaga noastră viață.

Vă mulțumesc pentru atenție!

251. Împărăția Cerurilor

Dincolo de lumea trecătoare

Există-o veșnică lumină,

Unde sufletul găsește pace

Și dragostea nu se termină.

Doamne, ajută-mă să caut

Împărăția Ta mereu,

Să nu iubesc mai mult lumea

Decât pe Tine, Dumnezeu.

Cristian Diaconița

252. Viața veșnică

Viața aceasta trece repede

Ca o clipă într-un vis,

Dar nădejdea mea rămâne

În Hristos, Cel ce a promis.

Doamne, păstrează-mi sufletul

În credință și iubire,

Ca să pot primi, prin mila Ta,

Darul vieții fără sfârșire.

Cristian Diaconița

253. Ziua Judecății

Va veni o zi în care

Fiecare om va sta

Înaintea lui Dumnezeu

Și faptele și le va vedea.

De aceea vreau de astăzi

Să trăiesc cu suflet curat,

Să iubesc și să fac bine

Cât timp încă mi-ai lăsat.

Cristian Diaconița

254. Judecătorul drept

Tu ești Judecătorul lumii,

Drept și fără de păcat,

Și cunoști fiecare inimă

Și tot ce omul a lucrat.

Doamne, nu mă lăsa în rău,

Ci întoarce-mă mereu,

Ca în ziua judecății

Să găsesc mila Ta.

Cristian Diaconița

255. Cartea vieții

Înaintea Ta, Doamne Sfinte,

Nimic nu poate fi ascuns,

Tu cunoști fiecare faptă

Și fiecare gând ascuns.

Scrie, Doamne, în inima mea

Credința, dragostea și pacea,

Ca numele meu să rămână

În cartea vieții prin harul Tău.

Cristian Diaconița

256. Îngerul păzitor

Îngerul meu păzitor

Mă însoțește zi și noapte,

Mă îndeamnă către bine

Și mă ferește de păcate.

Doamne, păzește-mă prin el

De primejdii și ispite,

Și condu-mă pe calea dreaptă

Către cele fericite.

Cristian Diaconița

257. Glasul îngerilor

În cer se-aude cântare

De îngeri înaintea Ta,

Iar sufletul meu dorește

Să Te slăvească asemenea.

Primește, Doamne, cântarea mea,

Chiar dacă este mică și smerită,

Căci vine dintr-o inimă

Care Te caută necontenit.

Cristian Diaconița

258. Heruvimii

Heruvimii Te slăvesc, Doamne,

Înaintea tronului ceresc,

Iar eu, un om atât de mic,

Cu smerenie Te iubesc.

Învață-mă să Te slăvesc

Prin tot ce fac și tot ce spun,

Și să păstrez în viața mea

Un suflet sincer și bun.

Cristian Diaconița

259. Serafimii

Serafimii cântă neîncetat:

„Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul!”

Iar cerul se umple de slavă

Înaintea Celui Preaînalt.

Doamne, fă și inima mea

Un altar de rugăciune,

În care numele Tău sfânt

Să fie mereu în cântare.

Cristian Diaconița

260. Sfânta Treime

Slavă Tatălui Celui veșnic,

Slavă Fiului iubit,

Slavă Duhului Sfânt,

Dumnezeului cel desăvârșit.

O singură dumnezeire,

Trei Persoane în iubire,

Taină sfântă și adâncă

Ce ne cheamă la mântuire.

Cristian Diaconița

261. Tatăl nostru

Tatăl nostru din ceruri,

Numele Tău fie sfințit,

Vie Împărăția Ta,

Iar voia Ta să fie împlinită.

Pâinea noastră dă-ne astăzi,

Iartă-ne greșelile noastre,

Și păzește-ne de rău,

Doamne, în toate zilele noastre.

Cristian Diaconița

262. Împărate Ceresc

Împărate Ceresc, Mângâietorule,

Duhul Adevărului cel Sfânt,

Vino și locuiește-n noi

Și curăță-ne de tot păcatul.

Mântuiește, Bunule, sufletele noastre

Și fă-ne vrednici de iubirea Ta,

Ca să trăim în pace și credință

Sub lumina harului Tău.

Cristian Diaconița

263. Preasfânta Treime

Preasfântă Treime, miluiește-ne,

Doamne, curăță păcatele noastre,

Stăpâne, iartă fărădelegile noastre,

Sfinte, cercetează și vindecă slăbiciunile noastre.

Pentru numele Tău cel sfânt,

Miluiește-ne și ne mântuiește,

Și dă-ne pace în suflet

Și lumină în viață.

Cristian Diaconița

264. Crezul

Cred în Tatăl cel Atotputernic,

Creatorul cerului și al pământului,

Și în Iisus Hristos, Fiul Său,

Care pentru noi S-a întrupat.

Cred în Duhul Sfânt, în Biserică,

În învierea morților și viața veșnică,

Și mărturisesc cu credință

Nădejdea mântuirii.

Cristian Diaconița

265. Iisus Hristos

Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

A venit în lume pentru noi,

Să ne ridice din păcat

Și să ne ducă spre lumină.

El este Domn și Mântuitor,

El este Calea către Tatăl,

Și cine crede cu iubire

Găsește viață în Hristos.

Cristian Diaconița

266. Nașterea Domnului

În Betleem, în noaptea sfântă,

S-a născut Pruncul cel Preasfânt,

Iar îngerii cântau în ceruri

Și pace vesteau pe pământ.

Maica Domnului Îl privea

Cu dragoste și cu smerenie,

Iar lumea primea în acea noapte

Lumina mântuirii.

Cristian Diaconița

267. Peștera din Betleem

Într-o peșteră smerită

S-a arătat Lumina lumii,

Nu într-un palat împărătesc,

Ci în simplitatea unei iesle.

Doamne, învață-mă smerenia

Pe care ai arătat-o nouă,

Și fă-mi inima asemenea

Peșterii ce Te-a primit.

Cristian Diaconița

268. Magii

Trei magi au venit de departe

Urmând lumina stelei sfinte,

Aducând daruri Pruncului

Și plecându-se înaintea Lui.

Și noi să venim cu inimă curată

Înaintea lui Hristos,

Aducându-I drept dar viața

Și iubirea noastră.

Cristian Diaconița

269. Steaua

Steaua din Betleem a luminat

Drumul celor ce Te căutau,

Și i-a condus până la Pruncul

Pe care îngerii Îl lăudau.

Fii și pentru mine, Doamne,

Steaua care-mi arată drumul,

Când nu mai știu unde să merg

Și sufletul îmi este tulburat.

Cristian Diaconița

270. Maica Domnului

Preacurată Maică a Domnului,

Tu ai primit vestea cea sfântă

Și ai răspuns cu smerenie

Chemării lui Dumnezeu.

Roagă-te pentru noi, Marie,

Când suntem slabi și încercați,

Și condu-ne mereu spre Fiul Tău,

Iisus Hristos, Mântuitorul.

Cristian Diaconița

271. Buna Vestire

Îngerul a venit la Maria

Și i-a vestit taina cea mare:

Că din ea Se va naște Hristos,

Mântuitorul omenirii.

Prin ascultarea ei smerită

A venit în lume Mântuitorul,

Iar noi să învățăm de la dânsa

Credința și ascultarea.

Cristian Diaconița

272. Elisabeta

Elisabeta a primit cu bucurie

Vizita Maicii Domnului,

Iar pruncul din pântecele ei

A tresăltat de bucurie.

Doamne, fă și inima mea

Să tresalte când Te simte aproape,

Și să recunoască în orice clipă

Prezența Ta cea sfântă.

Cristian Diaconița

273. Ioan Botezătorul

Ioan Botezătorul a strigat

În pustiu către oameni:

„Pregătiți calea Domnului

Și îndreptați cărările Lui!”

Ajută-mă și pe mine, Doamne,

Să-mi îndrept calea vieții,

Să las păcatul în urmă

Și să Te primesc în inimă.

Cristian Diaconița

274. Iordanul

La râul Iordanului, Hristos

A venit să Se boteze,

Iar cerurile s-au deschis

Și Duhul Sfânt S-a arătat.

Glasul Tatălui a mărturisit

Iubirea pentru Fiul Său,

Iar noi primim prin această taină

Chemarea către Dumnezeu.

Cristian Diaconița

275. Botezul

Prin Botez omul începe

Un drum nou în Dumnezeu,

Lăsând în urmă păcatul

Și primind harul Său.

Doamne, ajută-mă să păstrez

Curată credința primită,

Și să nu uit niciodată

Chemarea Ta cea sfântă.

Cristian Diaconița

276. Pustia

În pustie, Hristos a stat

În post și rugăciune,

Biruitor asupra ispitei

Și statornic în misiunea Sa.

Când vin ispitele la mine,

Dă-mi putere, Doamne Sfinte,

Să aleg adevărul Tău

Și să nu cad în înșelare.

Cristian Diaconița

277. Ispitirea

Vrăjmașul L-a ispitit pe Hristos,

Dar Domnul a rămas neclintit,

Arătându-ne nouă tuturor

Cum răul poate fi biruit.

Când ispita mă încearcă,

Dă-mi putere să spun „nu”,

Și să aleg întotdeauna

Calea care duce spre Dumnezeu.

Cristian Diaconița

278. Chemarea

Hristos îi cheamă pe oameni

Să-L urmeze pe calea Sa,

Să lase în urmă păcatul

Și să-și schimbe viața.

Doamne, aud și eu chemarea

Și vreau să-Ți urmez pașii,

Cu credință și cu iubire

În toate zilele mele.

Cristian Diaconița

279. Pescarul

Pescarul și-a lăsat mreaja

Când Hristos l-a chemat,

Și a pornit fără teamă

Pe drumul cel minunat.

Învață-mă și pe mine, Doamne,

Să las ceea ce mă ține,

Și să Te urmez cu credință

Oriunde mă vei chema.

Cristian Diaconița

280. Apostolii

Doisprezece oameni simpli

Au devenit vestitori ai credinței,

Purtând în lume Evanghelia

Și numele lui Hristos.

Doamne, arată-mi și mie

Cum pot face bine în lume,

Prin cuvânt, prin faptă și iubire

În numele Tău cel sfânt.

Cristian Diaconița

281. Petru

Petru a fost pescar simplu,

Dar Hristos l-a chemat la Sine,

Și el a lăsat mrejele

Pentru o misiune mai mare.

Doamne, chiar dacă sunt slab,

Dacă mă chemi, vreau să vin,

Și să lucrez cu credință

Pentru binele aproapelui.

Cristian Diaconița

282. Andrei

Andrei, cel dintâi chemat,

L-a găsit pe Hristos și-a vestit

Cu bucurie fratelui său

Că L-a aflat pe Mesia.

Învață-ne să nu păstrăm

Credința doar pentru noi,

Ci să vestim prin viața noastră

Binele către cei din jur.

Cristian Diaconița

283. Toma

Toma s-a îndoit o vreme,

Dar când L-a întâlnit pe Domnul

A mărturisit cu credință

Învierea lui Hristos.

Doamne, când apar îndoieli,

Nu mă lăsa să mă îndepărtez,

Ci ajută-mă să caut adevărul

Și să rămân aproape de Tine.

Cristian Diaconița

284. Filip

Filip L-a întâlnit pe Hristos

Și a mers să-i spună lui Natanael

Că L-a găsit pe Cel promis,

Pe Mântuitorul lumii.

Doamne, pune în mine bucuria

De a Te mărturisi cu dragoste,

Nu prin ceartă sau mândrie,

Ci printr-o viață curată.

Cristian Diaconița

285. Natanael

Natanael a venit să vadă

Și L-a întâlnit pe Hristos,

Iar îndoiala lui s-a schimbat

Într-o mărturisire de credință.

Doamne, ajută-mă să caut

Adevărul cu inimă sinceră,

Și când îl voi găsi,

Să nu mă mai despart de Tine.

Cristian Diaconița

286. Matei

Matei stătea la vamă

Când Hristos l-a chemat,

Iar el a lăsat totul în urmă

Și după Domnul a plecat.

Aceasta-mi arată, Doamne,

Că omul se poate schimba,

Când primește chemarea Ta

Și răspunde cu credință.

Cristian Diaconița

287. Marcu

Marcu a vestit Evanghelia

Despre Hristos, Mântuitorul,

Și a lăsat Bisericii

O mărturie despre Domnul.

Doamne, fă și viața mea

O mică mărturie curată,

Prin care oamenii să vadă

Lumina Evangheliei Tale.

Cristian Diaconița

288. Luca

Luca a scris despre Hristos

Și despre faptele Apostolilor,

Păstrând pentru Biserică

Mărturia sfântă a credinței.

Doamne, ajută-mă să citesc

Cuvântul cu inimă deschisă,

Ca să înțeleg mai bine

Calea pe care Tu mă chemi.

Cristian Diaconița

289. Ioan Evanghelistul

Ioan a vorbit despre Cuvântul

Care era dintru început,

Și despre lumina adevărată

Care în lume a venit.

Doamne, fă-mă să înțeleg

Taina iubirii Tale mari,

Și să rămân în lumina Ta

În toate zilele mele.

Cristian Diaconița

290. Evanghelia după Matei

Matei ne vestește despre Hristos,

Împăratul și Mesia,

Cel promis de prooroci

Pentru mântuirea lumii.

Doamne, deschide-mi mintea

Când citesc Evanghelia,

Ca să înțeleg Cuvântul Tău

Și să-l trăiesc cu credință.

Cristian Diaconița

291. Evanghelia după Marcu

Marcu vestește cu putere

Faptele și minunile Domnului,

Arătând lumii pe Hristos

Ca Fiul lui Dumnezeu.

Fă-mi, Doamne, inima atentă

La fiecare cuvânt citit,

Ca Evanghelia să devină

Viață în sufletul meu.

Cristian Diaconița

292. Evanghelia după Luca

Luca ne vestește iubirea

Lui Hristos pentru cei pierduți,

Pentru săraci și pentru oameni

Ce caută să fie mântuiți.

Doamne, fă-mă milostiv

Cu cei pe care-i întâlnesc,

Ca prin iubirea mea smerită

Să mă apropii de Hristos.

Cristian Diaconița

293. Evanghelia după Ioan

Ioan ne vestește despre Cuvânt,

Despre lumină și iubire,

Despre Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

Venit în lume pentru mântuire.

Să păstrez în inima mea

Cuvintele Evangheliei sfinte,

Ca ele să-mi fie mereu

Lumină înainte.

Cristian Diaconița

294. Cuvântul s-a făcut trup

Cuvântul S-a făcut trup

Și a locuit printre oameni,

Iar slava Sa s-a arătat

Celui ce crede cu iubire.

Taină mare și minunată,

Pe care mintea n-o cuprinde,

Dar inima o poate primi

Prin credință și smerenie.

Cristian Diaconița

295. Apa prefăcută în vin

La nunta din Cana Galileii

Hristos a făcut o minune,

Prefăcând apa în vin

Și arătând slava Sa.

Doamne, transformă și viața mea

Când este goală și lipsită,

Și umple-o cu harul Tău

Și cu iubirea Ta sfințită.

Cristian Diaconița

296. Cana Galileii

În Cana Galileii s-a arătat

Un început al minunilor Domnului,

Iar ucenicii au văzut

Slava lui Iisus Hristos.

Doamne, fă și din casa mea

Un loc al păcii și iubirii,

În care să fie mereu

Prezența și binecuvântarea Ta.

Cristian Diaconița

297. Samariteanca

La fântână, Hristos a vorbit

Cu femeia din Samaria,

Și i-a vestit despre apa vie

Care poate potoli setea sufletului.

Doamne, dă-mi și mie

Apa vie a harului Tău,

Ca să nu mai caut viața

În lucruri care trec.

Cristian Diaconița

298. Apa cea vie

Cine bea din apa lumii

Va înseta din nou mereu,

Dar cine primește apa vie

Găsește viață în Dumnezeu.

Doamne, satură-mi sufletul

Cu iubirea Ta cea mare,

Ca să nu mai caut fericirea

În lucruri trecătoare.

Cristian Diaconița

299. Pâinea vieții

Hristos este Pâinea Vieții,

Hrana sufletului flămând,

Și cine vine către El

Găsește viață din belșug.

Doamne, hrănește-mă cu har

Și păstrează-mi credința vie,

Ca sufletul meu să nu piară

Departe de Împărăția Ta.

Cristian Diaconița

300. Lumina lumii

Hristos este Lumina lumii,

Și cine-L urmează nu rămâne

În întunericul păcatului,

Ci merge spre viața veșnică.

Doamne, luminează-mi pașii,

Luminează-mi inima mereu,

Ca în toate zilele vieții

Să merg cu Tine, Dumnezeu.

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

de Cristian Diaconița

Poeziile 301–350

301. Hristos, Lumina mea

Când lumea pare întunecată

Și drumul meu nu-l mai zăresc,

Ridic privirea către Tine,

Iisuse, Doamne, și Te chem.

Tu ești lumina mea cea vie,

Tu ești nădejdea mea mereu,

Și chiar în noaptea cea mai grea

Mă ține mâna Ta, Dumnezeu.

Cristian Diaconița

302. Sub Crucea Ta

Sub Crucea Ta mă plec, Iisuse,

Cu sufletul îndurerat,

Și văd iubirea Ta cea mare

Pentru omul vinovat.

Nu merit jertfa Ta cea sfântă,

Dar Tu ai mers până la sfârșit,

Ca omul să găsească iarăși

Drumul spre Tatăl infinit.

Cristian Diaconița

303. Golgota

Pe Golgota, sub cerul greu,

Hristos purta păcatul lumii,

Iar Crucea Sa a devenit

Semn al iubirii și-al minunii.

Acolo sângele cel sfânt

A curs pentru întreaga lume,

Iar noi primim prin jertfa Sa

Nădejdea vieții fără moarte.

Cristian Diaconița

304. Învierea

Hristos a înviat din morți,

Biruitor asupra morții,

Și piatra nu L-a putut ține

În întunericul mormântului.

Hristos a înviat cu slavă,

Iar cerul s-a umplut de lumină,

Și pentru noi s-a deschis iar

Nădejdea vieții celei veșnice.

Cristian Diaconița

305. Hristos a înviat!

Hristos a înviat, creștine!

Să cânte cerul și pământul,

Să fie plină de lumină

Și casa, sufletul și gândul.

Hristos a biruit moartea,

Iar noi cu bucurie spunem:

„Adevărat a înviat Hristos!”

Și slavă Lui aducem.

Cristian Diaconița

306. Mormântul gol

Femeile au venit la mormânt

În zorii zilei celei sfinte,

Dar piatra era dată la o parte,

Iar trupul Domnului nu era.

Îngerul le-a vestit minunea:

„Nu este aici, a înviat!”

Și lumea întreagă a primit

Vestea vieții fără de sfârșit.

Cristian Diaconița

307. Maria Magdalena

Maria Magdalena a venit

Cu lacrimi la mormântul gol,

Dar L-a întâlnit pe Domnul

Și inima i s-a umplut de dor.

Doamne, când și eu sunt întristat,

Arată-mi lumina Învierii,

Ca să nu rămân în întuneric,

Ci să găsesc bucuria Ta.

Cristian Diaconița

308. Ucenicii la Emaus

Pe drumul către Emaus

Doi ucenici mergeau întristați,

Dar Hristos li S-a alăturat

Și ochii lor au fost luminați.

Doamne, mergi și Tu cu mine

Pe drumul vieții mele,

Și deschide-mi ochii inimii

Ca să Te recunosc în toate.

Cristian Diaconița

309. Frângerea pâinii

Când pâinea a fost frântă

La Emaus, L-au recunoscut,

Iar inimile lor ardeau

De cuvântul ce l-au auzit.

Doamne, fă să ardă-n mine

Iubirea pentru adevăr,

Și când citesc Sfânta Scriptură

Să Te cunosc tot mai mult.

Cristian Diaconița

310. Toma și Învierea

Toma a dorit să vadă

Și să creadă în Înviere,

Dar când Hristos i S-a arătat,

A mărturisit cu putere.

„Domnul meu și Dumnezeul meu!”

A spus cu inimă smerită,

Iar credința lui ne cheamă

Să credem în Hristos cu toții.

Cristian Diaconița

311. Înălțarea

Pe Muntele Măslinilor

Hristos S-a înălțat la Tatăl,

Iar ucenicii au rămas

Cu nădejdea și făgăduința.

Doamne, îndreaptă-mi și mie

Privirea către cele de sus,

Ca inima mea să nu rămână

Prinsă doar de lumea aceasta.

Cristian Diaconița

312. Rusaliile

Duhul Sfânt S-a pogorât

Peste Apostolii adunați,

Și inimile lor s-au umplut

De putere și de har.

Biserica a început să vestească

Evanghelia în întreaga lume,

Iar glasul Apostolilor

A dus tuturor numele lui Hristos.

Cristian Diaconița

313. Duhul Sfânt

Duhule Sfinte, vino-n mine,

Luminează-mi mintea mea,

Curăță-mi inima de răutate

Și întărește credința mea.

Fii lumină în întuneric,

Fii pace în sufletul meu,

Și condu-mă pe calea dreaptă

Către Împărăția lui Dumnezeu.

Cristian Diaconița

314. Harul

Harul Tău este lumină

Pentru omul obosit,

Este darul fără plată

Pentru sufletul smerit.

Doamne, nu mă lăsa departe

De lucrarea harului Tău,

Ci fă-mă atent la chemarea

Pe care mi-o faci mereu.

Cristian Diaconița

315. Biserica

Biserica este casa

Unde ne-adunăm la rugăciune,

Unde cântarea se ridică

Spre Dumnezeu în comuniune.

Aici ascultăm Cuvântul,

Aici cerem iertare și pace,

Aici ne apropiem de Hristos

Cu inimă smerită.

Cristian Diaconița

316. Sfânta Liturghie

Când clopotul bisericii bate

Și ne cheamă la Liturghie,

Las grijile lumii deoparte

Și vin cu sufletul spre Tine.

În sfântul locaș mă rog

Cu frații mei împreună,

Și cer de la Dumnezeu

Pace, iertare și lumină.

Cristian Diaconița

317. Clopotul

Clopotul sună peste sat

Și cheamă oamenii la rugăciune,

Iar glasul lui se ridică

Peste case și peste lume.

„Veniți la Domnul”, pare-a spune,

„Lăsați grijile pentru-o clipă!”

Și sufletul se îndreaptă

Spre casa cea sfântă.

Cristian Diaconița

318. Biserica din sat

Biserica mică de la margine

Stă liniștită lângă drum,

Dar rugăciunile din ea

Se ridică spre cer acum.

Acolo copilul învață

Să spună „Doamne, ajută!”,

Iar omul bătrân găsește

Mângâiere în rugăciune.

Cristian Diaconița

319. Icoana

În fața sfintei icoane

Mă opresc și mă rog smerit,

Nu lemnului, ci lui Dumnezeu

Și sfinților pe care i-a sfințit.

Icoana îmi amintește

De lumea cerească și sfântă

Și îmi ridică gândul

Din lumea trecătoare.

Cristian Diaconița

320. Candela

O candelă arde încet

În fața icoanei sfinte,

Și luminează în tăcere

Gândurile mele smerite.

Doamne, păstrează candela

Credinței aprinsă-n mine,

Ca să nu mă pierd vreodată

Departe de iubirea Ta.

Cristian Diaconița

321. Tămâia

Fumul tămâiei se ridică

În biserica luminată,

Ca rugăciunea credincioșilor

Să se înalțe către Tatăl.

Primește, Doamne, rugăciunea

Pe care Ți-o aducem azi,

Și umple inimile noastre

Cu pace și cu har.

Cristian Diaconița

322. Sfânta Cruce

Crucea o port la piept

Ca semn al credinței mele,

Și când o privesc îmi amintesc

De jertfa Domnului.

Nu este doar un semn exterior,

Ci chemare la iubire,

La răbdare și la credință

Și la urmarea lui Hristos.

Cristian Diaconița

323. Semnul Sfintei Cruci

Cu dreapta fac semnul Crucii

Și spun: „În numele Tatălui,

Al Fiului și al Sfântului Duh”,

Cu credință în Dumnezeu.

Să-mi fie Crucea apărare

Împotriva răului și-a ispitei,

Și să-mi amintească mereu

De iubirea Mântuitorului.

Cristian Diaconița

324. Rugăciunea de dimineață

Când zorii zilei se arată

Și mă trezesc din somn,

Îți mulțumesc, Doamne Sfinte,

Pentru această nouă zi.

Păzește-mi pașii astăzi,

Ferește-mă de rău,

Și ajută-mă să fac bine

Înaintea Ta, Dumnezeule.

Cristian Diaconița

325. Rugăciunea de seară

Când noaptea vine peste lume

Și liniștea coboară,

Îți mulțumesc pentru ziua

Pe care mi-ai dat-o, Doamne.

Iartă-mi toate greșelile

Și păzește somnul meu,

Iar dimineața fă să mă ridic

Cu gândul către Dumnezeu.

Cristian Diaconița

326. Înainte de masă

Pentru pâinea de pe masă

Îți mulțumim, Doamne Sfinte,

Pentru mâna care ne-a hrănit

Și pentru toate cele primite.

Binecuvântează masa noastră

Și casa în care locuim,

Și fă să nu uităm niciodată

De cei care sunt flămânzi.

Cristian Diaconița

327. După masă

După ce am mâncat, Doamne,

Îți mulțumesc din inimă,

Căci Tu ne-ai dat hrană

Și ne-ai păzit de nevoie.

Ajută-ne să fim recunoscători

Și să împărțim cu cel lipsit,

Ca darurile primite de noi

Să devină binecuvântare.

Cristian Diaconița

328. Rugăciunea copilului

Doamne, eu sunt încă mic,

Dar vreau să Te iubesc,

Să ascult de părinții mei

Și binele să-l săvârșesc.

Păzește-mi inima curată,

Ferește-mă de orice rău,

Și crește-mă în credință

Aproape de Dumnezeu.

Cristian Diaconița

329. Rugăciunea mamei

O mamă își ridică mâinile

Și se roagă pentru copil,

Cerând lui Dumnezeu lumină

Și drum bun pentru al ei fiu.

Doamne, ascultă rugăciunea

Oricărei mame îndurerate,

Și acoperă-i copiii

Cu mila Ta cea mare.

Cristian Diaconița

330. Rugăciunea tatălui

Un tată se roagă în taină

Pentru casa lui iubită,

Cerând putere și răbdare

Pentru familia lui smerită.

Doamne, binecuvântează familiile

Și păstrează-le unite,

În iubire, pace și credință

Și în nădejdea Ta cea sfântă.

Cristian Diaconița

331. Familia creștină

Familia este o biserică

În care iubirea trebuie să crească,

Unde părinții și copiii

Învață împreună să se iubească.

Doamne, păzește fiecare casă

De ceartă și de dezbinare,

Și pune între oameni

Iubirea Ta cea mare.

Cristian Diaconița

332. Părinții

Părinții sunt un dar

Pe care Dumnezeu ni-l dă,

Și trebuie să-i cinstim

Cu dragoste și cu respect.

Doamne, binecuvântează-i

Pe cei ce ne-au crescut cu trudă,

Și ajută-ne să le fim aproape

Cu inimă recunoscătoare.

Cristian Diaconița

333. Copiii

Copiii sunt ca florile

Ce cresc în grădina vieții,

Și au nevoie de iubire,

De credință și de lumină.

Doamne, păzește fiecare copil

De rău și de ispite,

Și dă-le părinți înțelepți

Care să-i conducă spre Tine.

Cristian Diaconița

334. Bunicii

Bunicii poartă-n suflet

Povești, credință și răbdare,

Și ne învață uneori

Ce înseamnă iubirea mare.

Doamne, binecuvântează-i

Pe cei bătrâni și încercați,

Și fă-ne să-i iubim

Și să nu-i lăsăm uitați.

Cristian Diaconița

335. Prietenia

Un prieten adevărat

Nu te lasă când e greu,

Ci rămâne lângă tine

Și te îndeamnă către bine.

Doamne, dă-mi prieteni buni

Și fă-mă și eu prieten bun,

Să nu rănesc și să nu trădez,

Ci să iubesc și să ajut.

Cristian Diaconița

336. Aproapele

Aproapele nu este străin,

Ci om creat de Dumnezeu,

Cu bucurii și cu dureri

Și cu un suflet asemenea mie.

Ajută-mă să-l văd cu iubire,

Nu cu judecată și dispreț,

Și să-i fiu aproape când îi este greu,

Așa cum ne-a învățat Hristos.

Cristian Diaconița

337. Omul sărac

Un om sărac stă lângă drum

Și poate nimeni nu-l vede,

Dar Dumnezeu îi știe viața

Și lacrimile lui cele grele.

Doamne, deschide-mi ochii

Să văd nevoia aproapelui,

Și pune în mâna mea putere

Să-l ajut după putință.

Cristian Diaconița

338. Străinul

Un străin poate veni la ușă

Fără să cunoască pe nimeni,

Dar iubirea creștină îi poate spune:

„Nu ești singur aici.”

Doamne, învață-mă ospitalitatea,

Să primesc omul cu bunătate,

Și să văd în fiecare persoană

Chipul unei făpturi create de Tine.

Cristian Diaconița

339. Cel întristat

Când cineva plânge lângă mine,

Nu vreau să trec nepăsător,

Ci să-i spun un cuvânt bun

Și să-i fiu alături cu drag.

Poate o vorbă simplă

Îi poate schimba ziua grea,

De aceea, Doamne, pune-n mine

Puterea de a mângâia.

Cristian Diaconița

340. Cel bolnav

Când cineva este încercat

Și trupul lui este slăbit,

Doamne, fii aproape de el

Și dă-i nădejde și răbdare.

Iar nouă dă-ne inimă bună

Să-l sprijinim după putere,

Cu rugăciune și iubire

Și cu un cuvânt de mângâiere.

Cristian Diaconița

341. Cel singur

Un om poate fi înconjurat

De oameni și totuși să fie singur,

Dar Dumnezeu vede inima lui

Și nu-l uită niciodată.

Doamne, apropie de cei singuri

Oameni cu inimă bună,

Ca nimeni să nu simtă

Că este uitat de lume.

Cristian Diaconița

342. Cel pierdut

Când un om se rătăcește

Și nu mai știe unde să meargă,

Doamne, trimite-i lumină

Și o mână care să-l ajute.

Fă-ne și pe noi asemenea

Celui care caută oaia pierdută,

Să nu abandonăm pe nimeni

Când are nevoie de ajutor.

Cristian Diaconița

343. Mâna întinsă

O mână întinsă către altul

Poate fi un semn de iubire,

Un gest simplu, dar puternic,

Într-o lume plină de grabă.

Doamne, fă mâinile mele

Mâini care ajută, nu rănesc,

Mâini care ridică omul

Când acesta cade.

Cristian Diaconița

344. Cuvântul bun

Un cuvânt bun spus la timp

Poate vindeca o inimă,

Iar un cuvânt rău și nepăsător

Poate lăsa o rană adâncă.

Doamne, pune pază gurii mele,

Să nu rănesc prin vorbe,

Ci fiecare cuvânt al meu

Să aducă pace și lumină.

Cristian Diaconița

345. Tăcerea

Uneori tăcerea spune

Mai mult decât o mie de cuvinte,

Când omul stă înaintea Domnului

Cu inima smerită.

Învață-mă să tac atunci

Când vorba mea ar răni,

Și să vorbesc atunci când trebuie

Să apăr binele și adevărul.

Cristian Diaconița

346. Gândul curat

Păzește-mi, Doamne, gândul

De tot ce este întunecat,

Și pune în mintea mea

Cuvântul Tău cel luminat.

Căci gândul devine faptă

Și fapta poate deveni drum,

De aceea vreau să aleg

Calea binelui acum.

Cristian Diaconița

347. Inima

Inima omului este adâncă

Și numai Dumnezeu o cunoaște,

El vede rana ascunsă

Și bucuria care crește.

Doamne, locuiește în inima mea

Și curăță tot ce este rău,

Ca ea să devină casă

Pentru iubirea Ta.

Cristian Diaconița

348. Sufletul

Sufletul nu poate fi cumpărat

Cu aur, bani sau bogății,

Căci valoarea lui este veșnică

Înaintea lui Dumnezeu.

Ajută-mă să-mi păstrez sufletul

Departe de păcat și mândrie,

Și să-l hrănesc prin rugăciune,

Credință și iubire.

Cristian Diaconița

349. Viața creștinului

Viața creștinului este drum

Cu încercări și bucurii,

Cu rugăciune și răbdare

Și cu multe lupte zi de zi.

Dar dacă Hristos merge cu noi,

Nu trebuie să ne temem,

Căci El ne poate ridica

De fiecare dată când cădem.

Cristian Diaconița

350. Cu Hristos înainte

Cu Hristos înainte merg

Prin zile bune și prin greu,

Cu Crucea sfântă înainte

Și cu nădejde în Dumnezeu.

Nu știu ce-mi aduce ziua,

Dar știu că Domnul este viu,

Și vreau să merg cu El mereu

Pe drumul către veșnicie.

I. Ținutul celor șapte împărății

Cu multe veacuri în urmă, într-o lume în care marile imperii își întindeau hotarele peste continente, trăia o familie despre care avea să se vorbească mult timp după ce membrii ei aveau să dispară.

Era o familie numeroasă și puternică, dar, înainte de toate, era o familie creștină.

Tatăl celor șapte copii fusese un conducător respectat. Nu era un om fără greșeală, dar înțelesese încă din tinerețe că puterea este trecătoare și că un conducător trebuie să răspundă nu doar înaintea oamenilor, ci și înaintea lui Dumnezeu.

Soția lui, mama celor șapte copii, era o femeie credincioasă. În fiecare dimineață aprindea candela înaintea icoanei Mântuitorului și se ruga pentru familia sa.

Palatul în care locuiau era mare, dar nu era un loc al mândriei. Într-o aripă a palatului exista o mică biserică. Acolo familia se aduna în fiecare duminică și la marile sărbători.

Cei șapte copii crescuseră împreună.

Primul era Cosmin.

El urma să moștenească Țara Imperiului Rus, una dintre cele mai întinse și puternice împărății ale vremii. Cosmin era inteligent, curajos și foarte ambițios. Încă din copilărie îi plăcea să privească hărțile și să viseze la noi teritorii. Din nefericire, odată cu trecerea anilor, ambiția lui avea să se transforme în mândrie.

Al doilea era Nicolae, moștenitorul Regatului României. Era un tânăr liniștit, credincios și atent la nevoile celor din jur. Nu lua nicio hotărâre importantă fără să se roage mai întâi.

A treia era Gabriela, moștenitoarea Imperiului Marii Britanice. Era inteligentă și milostivă. Îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii simpli și nu considera niciodată că un om sărac este mai puțin important decât un om bogat.

Al patrulea era Ștefan, moștenitorul Imperiului Francez. Era curajos și drept. Nu suporta nedreptatea și apăra întotdeauna oamenii care nu se puteau apăra singuri.

Al cincilea era Florin, moștenitorul Imperiului Chinez. Era foarte priceput la comerț, știință și construcții. Avea o minte ageră, dar era deseori nehotărât.

Al șaselea era Mircea, moștenitorul Imperiului German. Era disciplinat, serios și foarte responsabil. Credea că un conducător trebuie să fie primul care respectă legile.

Ultimul era Gheorghe, moștenitorul Imperiului Spaniol. Era cel mai mândru dintre frați. Încă din copilărie voia să fie admirat și lăudat.

Cei șapte erau diferiți, dar aveau aceeași familie.

Și, în copilărie, nimeni nu și-ar fi imaginat că într-o zi vor ajunge să se lupte pentru putere.

---

II. Lecția tatălui

Într-o după-amiază de vară, tatăl celor șapte îi chemă în grădina palatului.

Era o zi liniștită.

Soarele cobora încet spre munți.

Copiii se așezară în jurul lui.

Tatăl arătă spre un stejar bătrân.

— Priviți copacul acesta.

Cosmin întrebă:

— De ce ne-ai chemat să privim un copac?

Tatăl zâmbi.

— Pentru că un conducător poate învăța multe de la un copac.

Gheorghe râse.

— Un copac nu conduce pe nimeni.

— Tocmai de aceea, răspunse tatăl. Nu are coroană, nu are armată, nu are palat. Și totuși oferă umbră celui care se odihnește sub el.

Copiii tăcură.

— Un conducător adevărat trebuie să fie asemenea unui copac. Oamenii trebuie să găsească în el protecție, nu frică.

Apoi se uită la Cosmin.

— Să nu confunzi puterea cu autoritatea.

Se uită la Gheorghe.

— Să nu confunzi respectul cu teama.

Apoi îi privi pe toți.

— Și să nu uitați niciodată că poporul nu este proprietatea conducătorului.

Nicolae întrebă:

— Atunci ce este un conducător?

Tatăl răspunse:

— Un slujitor.

Cuvântul rămase în liniștea grădinii.

---

III. Ultima noapte

Anii au trecut.

Copiii au devenit adulți.

Într-o iarnă grea, tatăl lor s-a îmbolnăvit.

Medicii au încercat să-l vindece, dar boala era prea puternică.

În ultima seară, cei șapte au fost chemați în camera lui.

În fața patului se afla o icoană.

O singură lumânare ardea.

Tatăl lor era foarte slăbit.

— Copiii mei...

Cei șapte s-au apropiat.

— Nu vă temeți de ziua de mâine.

Gabriela plângea.

— Tată, nu ne părăsi...

— Toți oamenii trebuie să plece într-o zi. Important este ce lasă în urma lor.

Apoi tatăl le-a vorbit despre moștenire.

— Cosmin, vei moșteni Țara Imperiului Rus.

Cosmin a îngenuncheat.

— Îți promit că o voi face puternică.

Tatăl îl privi cu tristețe.

— Fă-o mai întâi dreaptă.

Apoi îl chemă pe Nicolae.

— Tu vei moșteni Regatul României.

— Voi face tot ce pot pentru oamenii mei.

— Nu uita să te rogi pentru ei.

Apoi veni rândul Gabrielei.

— Tu vei moșteni Imperiul Marii Britanice.

— Voi avea grijă de poporul meu.

— Și să nu uiți de cei săraci.

Ștefan primi Imperiul Francez.

Florin primi Imperiul Chinez.

Mircea primi Imperiul German.

În cele din urmă, Gheorghe primi Imperiul Spaniol.

— Tată, îl voi face cel mai mare imperiu.

Tatăl îl privi.

— Nu ți-am cerut să-l faci cel mai mare.

Gheorghe tăcu.

— Ți-am cerut să-l faci bun.

După câteva ore, tatăl lor își dădu ultima suflare.

În palat se auziră clopotele.

Cei șapte copii deveniseră moștenitori.

Dar, în acea noapte, nu se simțeau puternici.

Se simțeau singuri.

---

IV. Cele șapte coroane

Ziua încoronării a venit.

Mii de oameni s-au adunat.

Fiecare moștenitor și-a primit coroana.

Cosmin privea coroana Imperiului Rus cu mândrie.

Gheorghe zâmbea.

Nicolae se uita spre icoană.

Gabriela ținea mâinile împreunate.

Ștefan stătea drept.

Mircea era solemn.

Florin era emoționat.

Preotul care oficia slujba le spuse:

— O coroană nu vă face mai mari înaintea lui Dumnezeu. Ea vă face mai răspunzători.

Nicolae înțelese.

Gheorghe nu.

---

V. Prima ședință

După încoronare, cei șapte au stabilit să se întâlnească periodic.

Prima ședință a fost organizată într-un palat aflat între cele șapte imperii.

Masa era rotundă.

În mijlocul ei se afla o cruce.

Nicolae deschise ședința:

— Înainte de orice, să ne rugăm.

Gheorghe oftă.

— Iarăși rugăciuni?

Gabriela îl privi.

— De ce te deranjează?

— Pentru că avem lucruri importante de discutat.

Ștefan răspunse:

— Nimic nu este mai important decât să nu luăm o hotărâre nedreaptă.

Mircea adăugă:

— Să nu uităm că suntem frați.

Cosmin zâmbi.

— Frați, da. Dar acum suntem și conducători.

Nicolae îl privi.

— Tocmai asta este problema. Dacă uităm că suntem frați, vom uita și că suntem oameni.

Florin nu spuse nimic.

În acea zi, ședința se încheie fără conflict.

Dar sămânța neîncrederii fusese plantată.

---

VI. Mândria lui Cosmin

În Imperiul Rus, Cosmin devenea tot mai puternic.

Avea o armată mare.

Avea bogății.

Avea teritorii întinse.

Oamenii îl ascultau.

Dar Cosmin începu să creadă că ascultarea înseamnă iubire.

Într-o zi, un sfetnic îi spuse:

— Măria Ta, oamenii se tem de dumneavoastră.

Cosmin zâmbi.

— Atunci mă respectă.

Sfetnicul nu răspunse.

În aceeași seară, Cosmin intră în capela palatului.

Privi icoana.

Dar nu se rugă.

Se uită la coroana sa.

— Sunt unul dintre cei mai puternici oameni ai lumii, spuse el.

În liniștea bisericii, cuvintele sale păreau însă goale.

---

VII. Gheorghe și visul puterii

În Spania, Gheorghe devenea tot mai ambițios.

Își construia palate.

Își mărea armata.

Își cumpăra corăbii.

Își aduna aur.

Într-o zi, un bătrân l-a întrebat:

— Măria Ta, pentru ce vrei atât de mult?

Gheorghe răspunse:

— Pentru ca numele meu să nu fie uitat.

Bătrânul zâmbi trist.

— Omul care trăiește pentru numele său este uitat chiar și atunci când este încă în viață.

Gheorghe se înfurie.

— Pleacă!

Bătrânul plecă.

Dar cuvintele lui rămăseseră.

---

VIII. Cei patru care credeau în bine

Nicolae, Gabriela, Ștefan și Mircea au început să colaboreze.

Nu formaseră o alianță împotriva fraților lor.

Voiu doar să păstreze pacea.

Nicolae ajuta oamenii săraci.

Gabriela construia spitale.

Ștefan deschidea școli.

Mircea întărea legile.

Într-o zi, Gabriela spuse:

— Putem avea cele mai mari imperii din lume, dar dacă oamenii noștri plâng, la ce ne folosește?

Nicolae răspunse:

— Nimic.

Ștefan completă:

— Un conducător trebuie să lase în urma lui oameni mai buni, nu oameni mai speriați.

Mircea aprobă.

— Asta este adevărata moștenire.

---

IX. Alegerea lui Florin

Florin observa totul.

Îl vedea pe Cosmin.

Îl vedea pe Gheorghe.

Îi vedea și pe Nicolae, Gabriela, Ștefan și Mircea.

Știa că se apropie o alegere.

Într-o seară, a mers la o mănăstire.

Un călugăr bătrân îl întâmpină.

— De ce ai venit?

— Nu știu ce să fac.

— Atunci roagă-te.

Florin îngenunche.

— Doamne, arată-mi drumul.

Călugărul îi spuse:

— Dumnezeu nu ne arată întotdeauna întregul drum. Uneori ne arată doar următorul pas.

Florin plecă.

Știa că trebuie să aleagă.

---

X. Înțelegerea secretă

Într-o noapte, Cosmin și Gheorghe se întâlniră.

— Trebuie să ne unim, spuse Gheorghe.

— Sunt de acord.

— Ceilalți patru sunt prea slabi.

Cosmin îl privi.

— Sau poate sunt mai înțelepți decât noi.

Gheorghe râse.

— Nu vreau înțelepciune. Vreau putere.

Cosmin îl privi câteva secunde.

Apoi spuse:

— Și eu.

În acea noapte, cei doi au făcut un plan.

Avea să fie începutul celui mai mare conflict din istoria celor șapte imperii.

---

XI. Ultima încercare de pace

Nicolae află despre plan.

Nu a cerut răzbunare.

A trimis o scrisoare.

„Fraților,

Nu vrem război.

Am pierdut deja prea mult timp certându-ne.

Haideți să ne întâlnim.

Haideți să ne rugăm.

Haideți să ne amintim de tatăl nostru.

Suntem frați.”

Gheorghe citi scrisoarea și o aruncă.

Cosmin o păstră.

În acea noapte, Cosmin nu dormi.

Cuvintele „suntem frați” îi reveneau mereu în minte.

---

XII. Războiul

În cele din urmă, războiul începu.

Armatele se mișcară.

Orașele se închiseră.

Oamenii se temeau.

Înaintea primei lupte, Nicolae își adună soldații.

— Nu luptăm pentru ură.

Ștefan spuse:

— Nu luptăm pentru bogăție.

Mircea spuse:

— Luptăm pentru a apăra oamenii.

Gabriela se rugă pentru cei răniți.

Florin trimise provizii.

În schimb, armatele lui Cosmin și Gheorghe înaintau.

Dar războiul nu aducea gloria pe care o visaseră.

Aducea numai durere.

---

XIII. Inima lui Cosmin se schimbă

După o bătălie, Cosmin intră într-un sat.

Acolo văzu un copil stând lângă ruinele unei case.

— Unde sunt părinții tăi? întrebă Cosmin.

Copilul nu răspunse.

Un bătrân îi spuse:

— Au murit.

Cosmin încremeni.

Copilul îl privi.

— De ce a trebuit să se întâmple asta?

Cosmin nu găsi răspuns.

Se întoarse spre oamenii săi.

— Cine a dat ordinul?

Un soldat răspunse:

— Oamenii dumneavoastră.

Cosmin coborî capul.

În acea clipă înțelese.

Puterea lui avea un preț.

Și prețul îl plăteau alții.

---

XIV. Gheorghe în fața adevărului

Gheorghe a aflat ce se întâmplase.

Pentru prima dată, a simțit frică.

Nu de dușmani.

De propria sa conștiință.

A intrat în capela palatului.

A îngenuncheat.

— Doamne...

Nu putea continua.

Lacrimile îi curgeau pe față.

— Dacă mai există iertare pentru mine, ajută-mă.

Era prima rugăciune adevărată din viața lui.

---

XV. Întâlnirea fraților

Cosmin și Gheorghe au cerut pace.

Cei șapte s-au întâlnit din nou.

De data aceasta, nimeni nu a ridicat glasul.

Cosmin a spus:

— Am greșit.

Gheorghe:

— Și eu.

Nicolae a răspuns:

— Atunci trebuie să reparăm.

Gabriela:

— Trebuie să ajutăm oamenii.

Ștefan:

— Trebuie să reconstruim.

Mircea:

— Trebuie să facem legi care să împiedice un asemenea război.

Florin:

— Și trebuie să ne amintim ce ne-a învățat tatăl.

Cosmin a întrebat:

— Ce ne-a învățat?

Florin răspunse:

— Că suntem slujitorii popoarelor noastre.

---

XVI. Drumul pocăinței

Cosmin și Gheorghe nu au primit imediat iertarea tuturor.

Și au înțeles că era normal.

Iertarea nu înseamnă să pretinzi că răul nu s-a întâmplat.

Înseamnă să recunoști răul și să încerci să-l repari.

Cosmin a început să viziteze satele afectate.

A construit spitale.

A reparat biserici.

A ajutat familiile.

Gheorghe a făcut același lucru.

Uneori oamenii îl priveau cu neîncredere.

El nu se supăra.

— Au dreptul să fie supărați, spunea el.

— Dar mă vor ierta vreodată?

Nicolae îi răspundea:

— Nu poți obliga un om să te ierte. Poți doar să devii vrednic de iertarea lui.

Gheorghe a înțeles.

---

XVII. Florin își găsește drumul

Florin fusese cel mai nehotărât.

Dar în timpul războiului înțelesese că neutralitatea nu este întotdeauna pace.

Uneori trebuie să ai curajul de a spune adevărul.

A început să lucreze împreună cu ceilalți.

A construit drumuri.

A trimis hrană.

A ajutat la reconstruirea satelor.

Într-o zi, i-a spus lui Nicolae:

— Am crezut că trebuie să aleg între frații mei.

Nicolae zâmbi.

— Nu trebuia să alegi între frați. Trebuia să alegi între bine și rău.

---

XVIII. Cele șapte lumini

După terminarea războiului, cei șapte au mers la mănăstirea unde Nicolae se rugase.

Au aprins șapte lumânări.

Una pentru fiecare.

Preotul i-a privit.

— De ce șapte?

Nicolae răspunse:

— Pentru că suntem șapte frați.

Preotul zâmbi.

— Nu. Sunt șapte pentru că fiecare om are nevoie să poarte lumină în propria inimă.

Cosmin își plecă fruntea.

Gheorghe făcu semnul Sfintei Cruci.

Gabriela zâmbi.

Ștefan închise ochii.

Mircea se rugă.

Florin privea flacăra.

Cele șapte lumânări ardeau liniștit.

---

XIX. O nouă rânduială

Cei șapte au hotărât să schimbe felul în care conduceau.

În fiecare ședință trebuiau să vorbească despre trei lucruri:

credință, popor și pace.

Nu mai începeau cu hărți militare.

Nu mai începeau cu aur.

Nu mai începeau cu teritorii.

Începeau cu rugăciunea.

Nicolae spunea:

— Doamne, ajută-ne să nu uităm că suntem oameni.

Gabriela:

— Doamne, ajută-ne să-i vedem pe cei care suferă.

Ștefan:

— Doamne, păzește-ne de război.

Mircea:

— Doamne, dă-ne dreptate.

Florin:

— Doamne, dă-ne înțelepciune.

Cosmin:

— Doamne, păzește-ne de mândrie.

Gheorghe:

— Doamne, învață-ne să iertăm.

---

XX. Ultimii ani

Timpul trecea.

Imperiile se schimbau.

Orașele creșteau.

Copiii deveneau adulți.

Dar cei șapte continuau să se întâlnească.

Într-o zi, erau cu toții bătrâni.

Cosmin avea părul alb.

Gheorghe mergea încet.

Nicolae ținea un baston.

Gabriela era înconjurată de nepoți.

Ștefan devenise foarte tăcut.

Mircea se ruga mai mult.

Florin scria într-un jurnal.

La ultima lor ședință, masa era aproape aceeași.

Crucea era în centru.

Nicolae se ridică.

— Fraților, am primit șapte imperii.

Cosmin spuse:

— Și am crezut că aceasta este cea mai mare bogăție.

Gheorghe continuă:

— Dar am pierdut aproape totul pentru că am vrut mai mult.

Gabriela zâmbi.

— Iar noi am învățat că omul nu este măsurat după cât de mare este imperiul său.

Ștefan:

— Ci după cât bine lasă în urma lui.

Mircea:

— După câtă dreptate face.

Florin:

— După câtă lumină lasă în sufletele celorlalți.

Cosmin privi crucea.

— Și după cât de sincer poate spune „Doamne, iartă-mă”.

Gheorghe începu să plângă.

Nicolae îl îmbrățișă.

— Frate.

Gheorghe îi răspunse:

— Frate.

Și cei șapte s-au îmbrățișat.

---

XXI. Adevărata moștenire

După moartea lor, urmașii celor șapte au continuat să conducă ținuturile.

Dar pe zidul vechiului palat a fost așezată o inscripție.

Scria:

«„Nu moștenești o țară pentru a o stăpâni, ci pentru a avea grijă de ea.”»

Sub această inscripție se afla o cruce.

Iar dedesubt erau scrise șapte nume:

Cosmin.

Nicolae.

Gabriela.

Ștefan.

Florin.

Mircea.

Gheorghe.

Cronicarii spuneau că, dintre toate poveștile despre cei șapte, cea mai importantă nu era povestea imperiilor.

Era povestea inimilor lor.

Cosmin învățase că mândria poate orbi.

Gheorghe învățase că omul se poate întoarce din greșeală.

Florin învățase că indecizia nu poate înlocui adevărul.

Ștefan învățase că puterea trebuie folosită pentru apărare.

Mircea învățase că dreptatea trebuie să fie mai puternică decât ambiția.

Gabriela învățase că milostenia poate schimba o împărăție.

Iar Nicolae învățase că un conducător adevărat trebuie mai întâi să fie slujitor.

---

XXII. Lecția celor șapte

Într-o zi, un copil care vizita vechiul palat a întrebat un călugăr:

— Părinte, care dintre cei șapte a fost cel mai mare?

Călugărul a zâmbit.

— De ce întrebi?

— Pentru că vreau să știu cine a fost cel mai puternic.

Călugărul s-a uitat spre crucea de pe zid.

— Nu acela a fost cel mai mare care a avut cea mai mare armată.

— Atunci cine?

— Cel care a învățat să-și învingă propriul păcat.

Copilul s-a gândit.

— Și cine a fost acela?

Călugărul a răspuns:

— Fiecare dintre ei, în felul său.

Copilul a privit cele șapte nume.

Atunci a înțeles.

Nu există om fără greșeală.

Dar există om care își recunoaște greșeala.

Nu există conducător care să nu fie ispitit de putere.

Dar există conducător care alege să nu fie robul ei.

Nu există inimă care să nu fie rănită.

Dar există inimă care poate ierta.

---

XXIII. Mesajul celor șapte coroane

Așa a rămas povestea celor șapte moștenitori.

Nu ca o poveste despre războaie.

Nu ca o poveste despre bogăție.

Nu ca o poveste despre cine a avut cel mai mare imperiu.

Ci ca o poveste despre oameni.

Despre șapte frați care au primit o moștenire uriașă și au descoperit, după multe încercări, că adevărata moștenire nu era pământul.

Era responsabilitatea.

Au descoperit că un om poate avea palate și să fie sărac sufletește.

Au descoperit că un om poate avea puțin și să fie bogat prin iubire.

Au descoperit că o coroană poate fi purtată pe cap, dar adevărata împărăție trebuie să fie păstrată în inimă.

Și au învățat că Dumnezeu nu privește la măreția unui palat, ci la curăția sufletului.

Când au fost tineri, cei șapte au crezut că trebuie să cucerească lumea.

Când au îmbătrânit, au înțeles că cea mai grea cucerire este cucerirea propriei inimi.

Cosmin a cucerit mândria.

Gheorghe a cucerit ura.

Florin a cucerit frica.

Ștefan a cucerit dorința de răzbunare.

Mircea a cucerit asprimea.

Gabriela a cucerit nepăsarea.

Nicolae a păstrat credința.

Și astfel, cele șapte coroane au devenit simbolul unei lecții care a fost transmisă din generație în generație:

«„Puterea trece. Bogăția trece. Frumusețea trece. Imperiile trec. Dar binele făcut din iubire nu se pierde niciodată.”»

Iar când clopotele vechii mănăstiri băteau seara, oamenii își aminteau de cei șapte.

Își aminteau de Cosmin și de lupta lui cu mândria.

Își aminteau de Nicolae și de credința lui.

Își aminteau de Gabriela și de milostenia ei.

Își aminteau de Ștefan și de curajul lui.

Își aminteau de Florin și de alegerea lui.

Își aminteau de Mircea și de dreptatea lui.

Își aminteau de Gheorghe și de pocăința lui.

Și poate că aceasta era cea mai importantă parte a poveștii.

Pentru că niciun om nu este condamnat să rămână pentru totdeauna în greșeala lui.

Dacă își recunoaște păcatul, dacă se pocăiește sincer și încearcă să repare răul făcut, poate începe un drum nou.

Așa cum se întâmplase cu Cosmin.

Așa cum se întâmplase cu Gheorghe.

Așa cum se întâmplase cu toți cei șapte.

---

SFÂRȘIT

„Cei Șapte Moștenitori”

De Cristian Diaconița

Morala poveștii:

Nu ceea ce moștenim ne face oameni mari, ci ceea ce facem cu ceea ce am primit.

Nu coroana îl face pe conducător, ci responsabilitatea.

Nu bogăția îl face pe om bogat, ci iubirea.

Nu puterea îl face pe om puternic, ci capacitatea de a-și învinge mândria.

Iar atunci când omul se îndepărtează de bine, drumul înapoi începe prin pocăință, rugăciune, iertare și fapte bune.

Căci cea mai mare împărăție pe care omul o poate cuceri este propria lui inimă.

I. LUMINA

În noaptea lumii, când se lasă

Tăcerea peste-al meu hotar,

O rază sfântă, luminoasă,

Coboară lin din cer, prin har.

Nu-i foc ce arde fără milă,

Nici stea ce piere-n depărtări,

Ci-i Lumina cea umilă

Ce vindecă ale noastre stări.

O, Hristoase, Pâinea Vieții,

Izvorul nostru nesecat,

Tu ești nădejdea dimineții,

Tu ești Cuvântul întrupat.

Când sufletul se prăbușește

Sub greul zilelor de lut,

Un glas din cer îl întărește:

„Nu te teme, Eu te-am făcut.”

Și-atunci, din negura amară,

Se naște-un cântec nou și sfânt,

Iar inima, odinioară

Rănită, află legământ.

II. DORUL DUPĂ DUMNEZEU

Mi-e dor de Tine, Doamne Sfinte,

Mai mult decât pot spune-n grai,

Căci Tu cunoști ale mele gânduri

Și toate rănile ce le ai.

Mi-e dor de pacea Ta cerească,

De glasul Tău cel mângâietor,

De dragostea dumnezeiască

Ce vindecă orice fior.

Ca cerbul care-n arșița mare

Aleargă către-un izvor curat,

Așa aleargă-a mea suflare

Spre Tine, Doamne, ne-ncetat.

Departe de Tine, lumea doare,

Iar sufletul rămâne gol,

Dar când Te caut cu ardoare,

Tu vii și-mi ești Mântuitor.

III. LACRIMA

De multe ori, în taina nopții,

Când nimeni nu mă poate-auzi,

Îmi plec genunchii înaintea Crucii

Și-ncep în taină a grăi:

„Iartă-mă, Doamne, pentru toate,

Pentru păcate și căderi,

Pentru cuvintele uitate,

Pentru ale mele dureri.”

Și-o lacrimă încet coboară

Pe chipul meu îngândurat,

Dar ea nu este doar povară,

Ci semn că sufletul s-a-ndreptat.

Primește, Doamne, această apă

Ca pe-o tămâie către cer,

Și fă din inima mea slabă

Un vas al harului sincer.

IV. CRUCEA

O, Cruce sfântă, binecuvântată,

Lumină-n mijlocul durerii,

Prin tine moartea-i sfărâmată

Și omul află calea-nvierii.

Pe tine Fiul lui Dumnezeu

Și-a întins brațele iubirii,

Ca să ne scoată din păcatul greu

Și să ne ducă spre lumina firii.

Când greul vieții mă apasă

Și pașii-mi tremură pe drum,

Privesc spre Crucea luminoasă

Și prind putere chiar din scrum.

Nu vreau o viață fără cruce,

Nici drum lipsit de încercări;

Căci Crucea către Cer mă duce

Prin lacrimi, rugă și răbdări.

V. MAICA DOMNULUI

Preasfântă Maică, Preacurată,

Nădejdea celor necăjiți,

Tu, Maica Domnului chemată,

Acoperă-i pe cei smeriți.

Când peste noi furtuna vine

Și lumea pare fără glas,

Ridică rugăciunea către Fiul

Și nu ne lăsa fără popas.

Tu, care L-ai purtat în brațe

Pe Cel ce toate le-a zidit,

Învață-ne să fim cu pace

Și să iubim desăvârșit.

Sub sfântul tău acoperământ

Alerg cu sufletul smerit,

Căci știu că rugăciunea ta

Ne duce către Cel iubit.

VI. DUHUL SFÂNT

Adierea Duhului Sfânt

Se-așază tainic peste noi,

Și face roditor pământul

Ce-a fost uscat de-atâtea ploi.

El luminează mintea noastră,

El ne îndeamnă către bine,

El face inima albastră

De cerul care vine.

O, Duhule Mângâietor,

Coboară peste-al meu cuget,

Și fă din mine-un rugător

Cu suflet liniștit și vrednic.

VII. SINGURĂTATEA

Când toți se duc și mă părăsesc

Și casa pare fără glas,

Eu către Tine mă smeresc,

Căci Tu rămâi cu mine-n ceas.

Nu sunt singur, Hristoase,

Chiar dacă lumea m-a uitat;

Căci mâinile Tale milostive

Mă țin de fiecare dat'.

Când nu mai am niciun cuvânt

Și lacrimile-mi curg încet,

Tu ești cu mine pe pământ

Și-mi ești nădejde și profet.

VIII. DRAGOSTEA

Nu vreau iubire trecătoare,

Nici jurăminte fără rod,

Ci dragostea nemuritoare

Ce vine de la Dumnezeu.

Să pot ierta când sunt rănit,

Să pot răspunde cu iubire,

Să nu întorc răul primit,

Ci să aleg a Ta trăire.

Iubirea Ta să mă învețe

Să văd în omul de lângă mine

Un chip zidit cu frumusețe

Și-o făptură ce Îți aparține.

IX. ODIHNA

Odihnește-te, suflete, în Domnul,

Când drumul ți se pare greu,

Căci El îți poate schimba omul

Și te poate ridica mereu.

Nu te teme de noaptea rece,

Nici de furtuna de pe mare,

Căci orice încercare trece

Când Dumnezeu îți dă răbdare.

Iar dacă lumea te lovește

Și inima îți este frântă,

Adu-ți aminte cine este

Cel ce și astăzi te cuvântă.

X. ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR

Mi-e dor de cer, de veșnicie,

De locul fără plâns și dor,

De sfânta, nesfârșita bucurie

Din Împărăția tuturor.

Acolo nu mai este moarte,

Nici suferință, nici amar,

Ci viață fără sfârșit și pace,

Sub strălucirea Celui Preaînalt.

De-aceea, Doamne, mă întărește

Să nu mă pierd pe-acest pământ,

Ci fă-mi inima să Te iubească

Și sufletul să fie sfânt.

XI. RUGĂCIUNEA

Când dimineața se revarsă

Și soarele răsare lin,

Ridic spre cer a mea privire

Și-Ți spun, Hristoase: „Amin.”

Iar când se lasă seara rece

Și stelele se-aprind pe cer,

Îți mulțumesc pentru viață

Și pentru harul Tău din cer.

În fiecare zi, Stăpâne,

Dă-mi pace, dragoste și har,

Și nu mă lăsa să pierd lumina

Ce-ai pus în sufletul meu, dar.

XII. CÂNTAREA FINALĂ

Slavă Tatălui Celui veșnic,

Slavă Fiului iubit,

Slavă Duhului Celui Sfânt,

Treimii, Celui Preaslăvit!

Slavă în cer și pe pământ,

Slavă în veac și-n veșnicie,

Căci Dumnezeu este Cuvântul

Și viața noastră-n bucurie.

O, Hristoase, fii cu mine

În fiecare clipă grea,

Și când voi trece către Tine,

Primește, Doamne, viața mea.

Iar dacă glasul meu se stinge

Și cântecul va amuți,

Fă ca iubirea să rămână

Și-n cer să pot a Te slăvi.

Căci Tu ești Calea și Lumina,

Adevărul cel nemuritor,

Tu ești nădejdea și odihna,

Tu ești al nostru Mântuitor.

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea

Și în vecii vecilor. Amin.

Cristian Diaconița

Iubita mea te-am așteptat

Sperând că-ai să revii

Să vezi cărările pustii

Pe care ne-am jurat odată

O dragoste adevărată.

În serile când ne întânleam

Fremătau frunzele-n ram

Raza lunii strălucea

Iubita mea!...

Te adoram copil cuminte

Furat de calde jurăminte

Dar te-am pierdut în ceața seri,

Și-a ruginit frunza cărării.

O stea din cer s a prăvălit

Iubirea noastră a murit...

Sub masca nopții
ancorez razele lunii`n părul tău;
atât de sublim, chipul tău îmi cotrobăie prin
sertarul ultimelor sentimente
și-mi mângaie dorul ce spre tine
se unduie
neincetat,
neincetat!

O mie de cuvinte rostogolite
din tăcerea nopții, fur,
iar din șuvițele tale
poemele, în șoaptă, ți le scriu.

Am patul plin de stele
și de câte ori tresar,
exilat în paradis,
sărutul tău deliric
e izvorul speranțelor
ce-mi pictează tot universul.

Citind aceste rânduri
inima-ți surâde
draga mea
și știu,
știu prea bine
că zâmbetul tău tainic de-acum
mă va urmări oriunde.
O altă noapte se va-ntâmpla mereu,
dar nu uita,
doar zâmbetul tău
naște frumusețea
în sufletul lumii.

Ãsta e dorul meu ce te cheamă!

Cine nu riscă, nu câștigă — am riscat,

A treizecea oară în cazinoul ăsta.

Prefă-te, te rog, că nu m-ai remarcat,

La masa vecină, cu zarul în mână.

Corector și rimel, o dată pe săptămână,

Sperând să găsesc pe cineva

Să mă țină de mână.

Nu mă privi, nu mă striga pe nume,

Rușinea asta începe să mă sugrume.

Și dacă eu pot să mă prefac că nu te văd,

Cu zarul în palmă, salariul pe masă,

Te rog, dă-mi și mie aceeași șansă.

Când afară se-ncețoșează,

Motanul cu torsul mă ghidează,

Drumul îl conturează

În valea ce era de groază.

Tot mergând prin ceață,

De fire-s curioasă

Alunec pe o gheață,

Pierdută-s în pădurea rămuroasă.

Și privind în negură,

Se conturează o siluetă,

Ce pare că-i o fiară,

Dar o cale-mi arată.

Printre cadavre blocată,

Îl urmăresc cu grijă,

Cu mintea alarmantă

Deși mă protejează.

Am ieșit afară,

Ceața se separă,

Silueta este clară,

Temerea-omoară.

Mă apropii încet

De criminalul incert,

Obrajii de-i cuprind,

Iubire-i dăruind.

El se-ngrijorează,

Brațele le-ntinde,

De talie mă cuprinde

Și inima-mi pulsează.

Un sărut pe față,

Dar e dimineață

Ora cinci arată,alarma declanșează,

Felix tăcut veghează.

Dar cine te-ar putea numi
altfel decât te-am numit eu?

Tu ?

cuvântul în care
mi-am pus toate tăcerile.

Eu te scriu.
Te știu.
Te am
cum are noaptea o stea
pe care n-o poate atinge.

Și dacă într-o zi
n-ai să mai fii a mea,

am să rămân eu
al numelui tău.

Până când și alte ceruri
o să creadă
că tu
ai fost numele meu.

@iamblufi

Era o zi cu soare-afară

Cînd prima dată te-am văzut.

Am tresărit,te privesc iară,

Dar nu mai ești,ai dispărut.

A mai trecut un timp de-atunci

Și iată că te-am regăsit,

N-oi folosi cuvinte lungi

Dar vreau să-ți zic acum ce simt.

Deja cînd ești în fața mea

Nu îți mai spun nici un cuvînt.

Te rog,de-acum nu mai pleca

Că-ți zic ce simt,în gînd.

Și-a mai trecut un timp deja,

Am devenit prieteni buni.

Cred că nu voi mai tăcea

Ce vreau să-ți spun,îți spun.

În seara asta fermecată

Cînd cerul parcă e aprins,

Și cînd îți spun totul deodată

Mă simțeam ca într-un vis.

Credeam că totul se termină

Și visul nu mai este vis.

Tu te apropii brusc de mine

M-ai sărutat și m-ai cuprins.

Era clipa așteptată

Pe care noaptea o visam.

Sunt fericit ca niciodată,

Că pe tine acum te am.