1.

Astăzi se-adună-n lumină curată,

 

Toți Sfinții cerești în slavă bogată.

 

Rugă și cânt răsună în noi,

 

Doamne, spre Tine ne-ntoarcem cu noi.

 

2.

 

Prin jertfa lor sfântă, prin lacrimi și dor,

 

Au scris pe pământ iubirea în zbor.

 

Cu sânge și har au sfințit căi grele,

 

Purtând crucea vieții cu inimă aleasă.

 

3.

 

Departe-n lumină, acum se-ncunună,

 

Îngeri și Sfinți în cânt se adună.

 

Ei strălucesc ca stelele clare,

 

Purtându-ne-n taină prin vremi trecătoare.

 

4.

 

În lupte aprinse, în chin și durere,

 

Au stat mărturie la sfânta putere.

 

Și-n slava cea veșnică, Sfinții veghează,

 

Cu milă divină pe toți ne-nconjoară.

 

5.

 

Din câmpuri de sânge, din temniți pustii,

 

Au răsărit flori de sfințenie vii.

 

În numele Crucii au mers până-n sfârșit,

 

Cununa vieții primind în zenit.

 

6.

 

O, Doamne, prin Sfinți ne-ntărește cărarea,

 

În inimă pune lumina, răbdarea.

 

Prin ei să cunoaștem al Tău chip curat,

 

Izvor nesecat de har minunat.

 

7.

 

O, Sfinților, frați din Împărăție,

 

Aduceți pe lume a voastră solie:

 

De pace, de dragoste, de dăruire,

 

De jertfă curată și de mântuire.

 

8.

 

În noaptea cea grea când sufletu-i slab,

 

Voi, Sfinți, ne purtați pe drumul cu har.

 

Ne sunteți pildă și sprijin mereu,

 

Slujind în credință pe Bunul Dumnezeu.

 

9.

 

Cu inimă vie, cu glas rugător,

 

Cinstim azi pe Sfinți în cânt înălțător.

 

Ei sunt comoara Bisericii sfinte,

 

Ce strălucește prin veacuri înainte.

 

10.

 

Slăvit fie Domnul ce Sfinți a chemat,

 

Și-n slava Sa mare pe toți i-a așezat.

 

Prin ei să trăim în credință și dor,

 

Spre veșnica pace din sfântul Tău cort.

 

Amin.

151. Cuvântul lui Hristos

 

Cuvântul Tău, Iisuse Doamne,

Îmi este pâine pentru suflet,

Când lumea-mi pare fără pace

Și gândul meu devine tulbure.

 

Păstrează-l viu în inima mea,

Să nu-l pierd în lumea trecătoare,

Ci să-l urmez cu credință

În fiecare zi din viață.

 

Cristian Diaconița

 

152. Glasul Evangheliei

 

Se-aude glasul Evangheliei

Ca o lumină peste lume,

Chemând pe omul rătăcit

Să se întoarcă la Hristos.

 

Ferice de cel ce ascultă

Și pune Cuvântul în faptă,

Căci viața lui va deveni

O mărturie luminată.

 

Cristian Diaconița

 

153. Evanghelia

 

Evanghelia ne vestește

Că Dumnezeu ne-a cercetat,

Că Fiul Său, Iisus Hristos,

Pentru noi S-a întrupat.

 

A venit să vindece rana

Păcatului din omenire

Și să ne cheme către Tatăl

Prin adevăr și prin iubire.

 

Cristian Diaconița

 

154. Fericiți cei blânzi

 

Fericiți cei blânzi la suflet,

Cei ce nu răspund cu rău,

Căci în inima lor se naște

Pacea sfântă de la Dumnezeu.

 

Să nu fiu aspru cu aproapele,

Nici plin de mânie și ură,

Ci să păstrez în orice clipă

Blândețea ce spre cer mă urcă.

 

Cristian Diaconița

 

155. Fericiți cei milostivi

 

Fericiți cei milostivi,

Căci mila lor nu se va pierde,

Ci va rămâne înaintea

Lui Dumnezeu ca o lumină.

 

Ajută-mă să fiu milostiv,

Să văd pe cel ce suferă,

Și să-i întind o mână bună

Când lumea îl uită.

 

Cristian Diaconița

 

156. Fericiți cei curați

 

Fericit este omul care

Păstrează inima curată,

Nu hrănește gânduri rele

Și nu dorește răul altuia.

 

Doamne, curăță-mi gândul,

Curăță-mi ochii și cuvântul,

Ca să pot vedea lumina

Și frumusețea Ta cea sfântă.

 

Cristian Diaconița

 

157. Făcătorii de pace

 

Fericiți sunt cei ce caută

Să împace oameni certați,

Cei ce sting focul mâniei

Și aduc pace între frați.

 

Doamne, fă-mă făcător de pace,

Nu pricină de ceartă-n lume,

Ci să duc în orice casă

Iubirea sfântă în al Tău nume.

 

Cristian Diaconița

 

158. Lumina din întuneric

 

Când noaptea cade peste suflet

Și speranța pare să dispară,

Hristos aprinde o lumină

Și întunericul se destramă.

 

Nu există noapte atât de grea

Pe care El să n-o străbată,

Căci Domnul este Lumina

Ce nu se stinge niciodată.

 

Cristian Diaconița

 

159. Rugăciunea inimii

 

Iisuse, Fiul lui Dumnezeu,

Miluiește-mă pe mine,

Când mă abat de la calea Ta

Și mă îndepărtez de Tine.

 

Această rugăciune simplă

Să-mi fie mereu în inimă,

Ca un izvor de pace sfântă

În fiecare zi din viață.

 

Cristian Diaconița

 

160. Numele lui Iisus

 

Numele Tău, Iisuse Sfinte,

Este lumină și alinare,

Este nădejde pentru omul

Ce trece prin încercare.

 

Când rostesc numele Tău sfânt,

Sufletul meu găsește pace,

Și simt că nu sunt singur

În tot ceea ce viața-mi face.

 

Cristian Diaconița

 

161. Doamne, ajută-mă

 

Doamne, ajută-mă să fiu

Un om mai bun în fiecare zi,

Să nu rănesc prin vorba mea

Și să știu mereu a iubi.

 

Când cad, ridică-mă din nou,

Când greșesc, îndreaptă-mă,

Iar când mă pierd printre ispite,

Arată-mi calea către Tine.

 

Cristian Diaconița

 

162. Calea adevărului

 

Adevărul nu se schimbă

După voia oamenilor,

El rămâne veșnic și curat

În Cuvântul Mântuitorului.

 

Doamne, păzește-mă de minciună,

De înșelare și de rătăcire,

Și fă-mă să iubesc adevărul

Cu întreaga mea ființă.

 

Cristian Diaconița

 

163. Hristos, Adevărul

 

Tu ești Calea și Adevărul,

Viața sufletului meu,

Și cine vine către Tine

Se apropie de Dumnezeu.

 

Nu vreau să caut alte drumuri

Care duc spre rătăcire,

Ci să rămân mereu cu Tine

În credință și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

164. Păstorul cel bun

 

Păstorul cel bun își caută oaia

Când aceasta se rătăcește,

Și nu se odihnește până când

Din nou în turmă o găsește.

 

Așa și Tu, Iisuse Doamne,

M-ai căutat când am plecat,

Și prin iubirea Ta cea mare

Spre Tine iar m-ai îndreptat.

 

Cristian Diaconița

 

165. Oaia pierdută

 

M-am rătăcit prin multe locuri

Și am uitat de glasul Tău,

Dar Bunul Păstor m-a găsit

Și m-a întors spre Dumnezeu.

 

Acum vreau să rămân cu Tine,

Să nu mai plec de lângă turmă,

Ci să urmez glasul Tău sfânt

Pe calea care duce-acasă.

 

Cristian Diaconița

 

166. Talanții

 

Doamne, nu vreau să îngrop

Darul pe care mi l-ai dat,

Ci vreau să-l folosesc cu grijă

Și să-l întorc înmiit curat.

 

Dă-mi înțelepciune să lucrez

Cu darurile primite,

Spre folosul celor din jur

Și spre slava Ta, Părinte.

 

Cristian Diaconița

 

167. Vameșul

 

Un vameș stătea în templu

Și nu îndrăznea să privească sus,

Ci spunea cu inimă smerită:

„Dumnezeule, milostiv fii mie!”

 

Doamne, învață-mă smerenia,

Să nu mă laud cu ce sunt,

Ci să-mi văd greșelile înainte

Și să cer mila Ta mereu.

 

Cristian Diaconița

 

168. Fariseul

 

Cel care se laudă singur

Nu vede cât de slab poate fi,

Dar omul care se smerește

Își vede sufletul cu adevărat.

 

Ferește-mă, Doamne, de mândrie,

De judecarea altora,

Și dă-mi să caut îndreptarea

În propria mea inimă.

 

Cristian Diaconița

 

169. Zaheu

 

Zaheu L-a dorit pe Hristos

Și s-a urcat într-un copac,

Ca să-L vadă când trecea

Prin mulțimea din acel loc.

 

Iar Domnul l-a chemat pe nume

Și i-a adus în casă mântuire,

Arătând că orice om se poate

Întoarce către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

170. Vindecarea

 

Hristos a vindecat bolnavi

Și le-a redat nădejdea vieții,

Atingând inimile oamenilor

Cu mila și iubirea Sa.

 

Doamne, vindecă în mine

Tot ce este rupt și greu,

Și fă-mi sufletul din nou întreg

În lumina harului Tău.

 

Cristian Diaconița

 

171. Orbului i s-au deschis ochii

 

Un om orb a strigat către Domnul

Cu credință și cu dor,

Iar Hristos i-a redat lumina

Și bucuria ochilor.

 

Deschide-mi și mie, Doamne,

Ochii sufletului meu,

Ca să văd adevărul

Și să Te urmez mereu.

 

Cristian Diaconița

 

172. Leprosul

 

Zece oameni au fost vindecați,

Dar unul s-a întors la Domnul

Să-I mulțumească pentru darul

Pe care l-a primit prin credință.

 

Doamne, fă-mă recunoscător,

Să nu uit binele primit,

Ci să mă întorc mereu la Tine

Cu sufletul mulțumit.

 

Cristian Diaconița

 

173. Fiica lui Iair

 

Când toți credeau că totul s-a sfârșit,

Hristos a spus să nu se teamă,

Ci să creadă cu nădejde

În puterea lui Dumnezeu.

 

Doamne, când speranța mea moare,

Aprinde-o iar în sufletul meu,

Ca să cred chiar și atunci

Când nu mai văd niciun drum.

 

Cristian Diaconița

 

174. Lazăr

 

La mormântul lui Lazăr

Hristos a venit cu iubire,

Și prin puterea Sa dumnezeiască

A arătat biruința vieții.

 

Doamne, scoate-mă și pe mine

Din mormântul păcatului greu,

Și dă-mi o viață nouă

În lumina Ta.

 

Cristian Diaconița

 

175. Femeia cananeeancă

 

O femeie a venit la Domnul

Cu credință și smerenie,

Cerând milă pentru copilul ei

Și n-a plecat fără nădejde.

 

Învață-mă, Doamne, stăruința,

Să nu renunț când este greu,

Ci să mă rog cu credință

Și să mă încred în Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

176. Furtuna de pe mare

 

Pe mare, valurile creșteau

Și ucenicii se temeau,

Dar Hristos le-a adus pace

Și furtuna s-a liniștit.

 

Când viața mea este furtună,

Iisuse, fii cu mine,

Și spune inimii mele:

„Nu te teme, Eu sunt aici.”

 

Cristian Diaconița

 

177. Pâinile și peștii

 

Cu puține pâini și câțiva pești

Hristos a hrănit mulțimea,

Arătând că în mâna Domnului

Puținul devine îndestulare.

 

Doamne, binecuvântează puținul

Pe care îl primesc în viață

Și învață-mă să-l împart

Cu cel ce are nevoie.

 

Cristian Diaconița

 

178. Marea Galileei

 

Pe malul mării Galileei

Hristos și-a chemat ucenicii,

Iar ei au lăsat totul în urmă

Și au pornit după El.

 

Doamne, când mă chemi și pe mine,

Dă-mi curaj să Te urmez,

Să las ceea ce mă ține

Departe de adevărul Tău.

 

Cristian Diaconița

 

179. Muntele Schimbării la Față

 

Pe munte, Hristos S-a schimbat la față,

Iar slava Lui s-a arătat,

Și ucenicii au văzut

Lumina Sa dumnezeiască.

 

Doamne, luminează-mi sufletul

Cu harul Tău cel minunat,

Ca să Te iubesc mai mult

Și să rămân credincios.

 

Cristian Diaconița

 

180. Moise și Ilie

 

Moise și Ilie au apărut

În slava Schimbării la Față,

Iar ucenicii au înțeles

Mai mult din taina lui Hristos.

 

Doamne, unește în mine

Credința, nădejdea și iubirea,

Ca să pot urma calea Ta

Cu inimă smerită.

 

Cristian Diaconița

 

181. Rugăciunea din Ghetsimani

 

În Ghetsimani, Iisuse Doamne,

Te-ai rugat în noaptea grea,

Și ai primit voia Tatălui

Pentru mântuirea lumii.

 

Învață-mă și pe mine, Doamne,

Să spun cu inimă smerită:

„Facă-se voia Ta în toate”,

Chiar când calea este grea.

 

Cristian Diaconița

 

182. Ucenicii

 

Ucenicii au mers cu Domnul

Prin sate, cetăți și pustiu,

Ascultând cuvântul Său sfânt

Și văzând minunile Lui.

 

Doamne, fă-mă și pe mine

Ucenic al iubirii Tale,

Să învăț din Evanghelie

Și să trăiesc după ea.

 

Cristian Diaconița

 

183. Iuda

 

Iuda L-a vândut pe Domnul

Pentru arginți și interes,

Dar fapta lui rămâne-n lume

Ca avertisment pentru noi.

 

Păzește-mă, Doamne, de lăcomie,

De iubirea banului deșart,

Și fă-mi comoara în ceruri

Și nu în lucrurile lumii.

 

Cristian Diaconița

 

184. Lepădarea lui Petru

 

Petru s-a lepădat de Domnul

În ceasul fricii și-al durerii,

Dar după aceea a plâns amar

Și s-a întors cu pocăință.

 

Doamne, când slăbesc în credință,

Nu mă lăsa să pier,

Ci dă-mi putere să mă întorc

Și să Te iubesc din nou.

 

Cristian Diaconița

 

185. Cocoșul

 

Cocoșul a cântat în noapte

Și Petru și-a amintit cuvântul,

Iar lacrimile pocăinței

I-au curățat sufletul.

 

Și eu, când greșesc, Iisuse,

Ajută-mă să mă opresc,

Să-mi văd păcatul cu smerenie

Și să mă întorc la Tine.

 

Cristian Diaconița

 

186. Crucea

 

Crucea stă înaintea lumii

Ca semn al iubirii lui Hristos,

Și cine privește către ea

Găsește nădejde și folos.

 

Doamne, să port crucea mea

Cu credință și răbdare,

Și să nu uit niciodată

Că după Cruce vine Învierea.

 

Cristian Diaconița

 

187. Iertarea de pe Cruce

 

Pe Cruce, în mijlocul durerii,

Hristos a arătat iertare,

Și ne-a învățat că iubirea

Este mai mare decât ura.

 

Doamne, dă-mi aceeași inimă,

Să pot ierta când sunt rănit,

Și să nu las răutatea

Să-mi stăpânească sufletul.

 

Cristian Diaconița

 

188. Tâlharul pocăit

 

Un tâlhar, în ultima clipă,

S-a întors cu credință la Hristos,

Și a primit făgăduința

Vieții împreună cu Domnul.

 

Această minune ne arată

Că pocăința poate veni oricând,

Dar să nu așteptăm sfârșitul,

Ci să ne întoarcem astăzi.

 

Cristian Diaconița

 

189. Mormântul

 

Mormântul a primit trupul Domnului,

Dar nu L-a putut ține veșnic,

Căci puterea Învierii

A biruit moartea.

 

Doamne, când mă gândesc la moarte,

Dă-mi credință și nădejde,

Ca să privesc către viață

Și către Împărăția Ta.

 

Cristian Diaconița

 

190. Îngerii

 

Îngerii slujesc înaintea

Lui Dumnezeu cel Preasfânt,

Și ne amintesc că lumea

Nu este numai acest pământ.

 

Doamne, păzește-ne prin îngerii

Pe care ni i-ai rânduit,

Și ajută-ne să mergem

Pe drumul Tău cel sfânt.

 

Cristian Diaconița

 

191. Maica Domnului

 

Preasfântă Maică a Domnului,

Cu smerenie Te cinstim,

Și Te rugăm să fii aproape

De cei ce către Tine venim.

 

Roagă pe Fiul Tău, Iisuse,

Pentru cei slabi și întristați,

Și acoperă-ne cu iubire

Pe noi, cei greu încercați.

 

Cristian Diaconița

 

192. Acatistul

 

Cuvintele unui acatist

Se ridică spre cer în cântare,

Iar inima care se roagă

Primește pace și alinare.

 

Doamne, primește rugăciunea

Pe care Ți-o aduc cu smerenie,

Și fă din sufletul meu

O casă pentru sfânta iubire.

 

Cristian Diaconița

 

193. Paraclisul

 

În ceasul greu, când sufletul plânge,

Mă apropii cu credință

De rugăciunea către Maica Domnului,

Cerând ajutor și nădejde.

 

Preasfântă Maică, roagă-te

Pentru noi înaintea Fiului,

Și du-ne către Hristos

Pe calea mântuirii.

 

Cristian Diaconița

 

194. Sfinții

 

Sfinții nu au trăit fără lupte,

Dar au rămas statornici în credință,

Și au transformat încercarea

În prilej de sfințire.

 

Ajută-ne și pe noi, Doamne,

Să învățăm de la ei iubirea,

Răbdarea, rugăciunea,

Smerenia și credința.

 

Cristian Diaconița

 

195. Mucenicii

 

Mucenicii au mărturisit

Numele lui Hristos cu putere,

Și nici chinurile nu i-au făcut

Să renunțe la credință.

 

Doamne, dă-ne și nouă curaj

Să nu ne rușinăm de Tine,

Ci să păstrăm credința sfântă

În toate zilele vieții.

 

Cristian Diaconița

 

196. Cuvioșii

 

Cuvioșii au ales tăcerea,

Postul și rugăciunea sfântă,

Și-au căutat în fiecare zi

Împărăția lui Dumnezeu.

 

Învață-ne și pe noi, Doamne,

Să iubim liniștea și rugăciunea,

Să ne curățăm de patimi

Și să căutăm sfințirea.

 

Cristian Diaconița

 

197. Mănăstirea

 

În mănăstire clopotul bate

Și cheamă sufletul la rugă,

Iar liniștea dintre ziduri

Îndeamnă inima spre Dumnezeu.

 

Doamne, binecuvântează locurile

În care oamenii se roagă,

Și fă ca rugăciunea lor

Să fie lumină pentru lume.

 

Cristian Diaconița

 

198. Calea sfințeniei

 

Sfințenia nu este mândrie,

Ci luptă împotriva păcatului,

O cale lungă de răbdare

Și de iubire pentru aproapele.

 

Doamne, ajută-mă să merg

Pe această cale cu smerenie,

Și să nu caut slava lumii,

Ci slava Împărăției Tale.

 

Cristian Diaconița

 

199. Nădejdea

 

Când totul pare fără speranță,

Ridic privirea către cer,

Căci știu că Dumnezeu mă vede

Și în iubirea Lui eu sper.

 

Nădejdea mea este Hristos,

Nădejdea mea este iubirea,

Nădejdea mea este credința

Și drumul către mântuire.

 

Cristian Diaconița

 

200. Credința veșnică

 

Două sute de cântări s-au strâns

În această carte de credință,

Dar rugăciunea merge mai departe

Ca o lumină către veșnicie.

 

Doamne, primește fiecare vers

Ca pe-o jertfă mică și smerită,

Și fă ca toate aceste poezii

Să ducă inimile către Tine.

 

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

 

de Cristian Diaconița

 

Poeziile 201–250

 

201. Rugăciune către Dumnezeu

 

Doamne, primește rugăciunea

Ce o aduc înaintea Ta,

Nu pentru vrednicia mea,

Ci pentru mila Ta cea mare.

 

Păzește-mi sufletul de rău,

Și dă-mi putere să iubesc,

Să merg pe calea Ta cea dreaptă

Și niciodată să nu mă lepăd.

 

Cristian Diaconița

 

202. Încrederea

 

Când nu mai știu ce să aleg

Și toate drumurile-s grele,

Îmi pun nădejdea în Hristos

Și las în mâna Lui problemele.

 

El știe drumul meu mai bine

Și vede ce eu nu pot vedea,

De aceea vreau cu credință

Să-mi pun viața-n mâna Sa.

 

Cristian Diaconița

 

203. Dumnezeu vede

 

Chiar dacă nimeni nu mă vede

Când fac un bine în tăcere,

Tu, Doamne, știi și vezi lucrarea

Și o primești cu mângâiere.

 

Nu vreau răsplată de la oameni,

Nici laudă și nici mărire,

Ci vreau să fac binele în taină

Din dragoste și mulțumire.

 

Cristian Diaconița

 

204. Glasul conștiinței

 

În liniștea din miez de noapte

Aud un glas în mine spunând:

„Întoarce-te spre Dumnezeu

Și lasă răul în urmă.”

 

Conștiința este o lumină

Ce poate arăta greșeala,

Dar numai Domnul poate vindeca

Și poate îndrepta cărarea.

 

Cristian Diaconița

 

205. Pocăința

 

Pocăința nu este numai

O lacrimă ce cade jos,

Ci schimbarea vieții mele

Și întoarcerea la Hristos.

 

Să las păcatul în urmă

Și să încep un drum curat,

Cu rugăciune și iubire

Spre Dumnezeu, Cel minunat.

 

Cristian Diaconița

 

206. Lacrima pocăinței

 

O lacrimă de pocăință

Poate vorbi fără cuvinte,

Când omul își recunoaște vina

Și caută iarăși cele sfinte.

 

Doamne, primește lacrima mea

Și spală sufletul meu greu,

Ca să pot începe din nou

În lumina Ta, Dumnezeule.

 

Cristian Diaconița

 

207. Spovedania

 

Când îmi mărturisesc păcatul

Cu inimă sinceră și smerită,

Încep să văd din nou lumina

Și calea mea către Hristos.

 

Doamne, dă-mi curaj să recunosc

Tot ceea ce am făcut greșit,

Și ajută-mă să mă schimb

Cu sufletul cu adevărat.

 

Cristian Diaconița

 

208. Curățirea sufletului

 

Nu aurul mă face curat,

Nici hainele frumoase ale lumii,

Ci inima care se pocăiește

Și caută mila lui Dumnezeu.

 

Curăță, Doamne, tot ce este rău

Din gândul și din sufletul meu,

Și fă din mine un om nou

Prin harul Tău cel sfânt.

 

Cristian Diaconița

 

209. Smerenia

 

Smerenia nu înseamnă slăbiciune,

Ci puterea de a recunoaște

Că tot ce avem este un dar

Și că Dumnezeu ne iubește.

 

Ferește-mă de mândrie, Doamne,

De dorința de a fi mai sus,

Și învață-mă să slujesc

Așa cum ne-a învățat Iisus.

 

Cristian Diaconița

 

210. Mândria

 

Mândria ridică ziduri

Între om și Dumnezeu,

Îl face să uite de ceilalți

Și să se creadă mai presus.

 

Doamne, smerește-mi inima

Când începe să se înalțe,

Și pune în locul mândriei

Iubire și bunătate.

 

Cristian Diaconița

 

211. Ascultarea

 

Ascultarea de Dumnezeu

Este calea către lumină,

Când omul lasă voia sa

Și caută voia cea divină.

 

Doamne, ajută-mă să ascult

Cuvântul Tău cu credință,

Și să nu aleg după dorințe

Ce mă îndepărtează de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

212. Poruncile Domnului

 

Poruncile Tale sunt lumină

Pentru sufletul rătăcit,

Ele ne arată calea

Pe care trebuie să mergem.

 

Ajută-mă să le păstrez

Nu doar în minte, ci în faptă,

Ca viața mea să fie mereu

O mărturie curată.

 

Cristian Diaconița

 

213. Iubește-L pe Dumnezeu

 

Să-L iubesc pe Dumnezeu

Cu toată inima mea,

Cu sufletul și cugetul

Și cu întreaga viață a mea.

 

Iar dragostea aceasta sfântă

Să nu rămână doar cuvânt,

Ci să se vadă prin iubirea

Pe care-o port către cei din jur.

 

Cristian Diaconița

 

214. Iubește-ți aproapele

 

Aproapele meu este fratele

Pe care Dumnezeu mi l-a dat,

Și chiar dacă uneori mă doare,

Trebuie să-l iubesc cu adevărat.

 

Să nu răspund cu răutate,

Să nu păstrez în mine ură,

Ci să aleg mereu iertarea

Și dragostea cea bună.

 

Cristian Diaconița

 

215. Nu judeca

 

Nu judeca pe cel ce cade,

Căci poate mâine vei cădea,

Și numai Dumnezeu cunoaște

Adâncul inimii cuiva.

 

Mai bine roagă-te pentru dânsul

Și întinde-i mâna când îi este greu,

Căci dragostea aproapelui

Este porunca lui Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

216. Iertarea

 

Când cineva mă rănește, Doamne,

Ajută-mă să pot ierta,

Să nu păstrez în suflet ură

Și să nu răspund cu răutate.

 

Căci Tu ne-ai arătat pe Cruce

Ce înseamnă adevărata iubire:

Să ierți chiar și atunci când doare

Și să alegi mereu pacea.

 

Cristian Diaconița

 

217. Dragostea

 

Dragostea adevărată rabdă,

Nu caută răul nimănui,

Nu se laudă și nu se umflă,

Ci caută binele aproapelui.

 

Doamne, să am această dragoste

În fiecare zi din viața mea,

Ca prin ea să Te pot vedea

Și să rămân aproape de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

218. Bunătatea inimii

 

O inimă bună nu întreabă

„Ce primesc dacă ajut?”,

Ci vede omul care suferă

Și se apropie fără teamă.

 

Doamne, pune în mine bunătate,

Să nu trec nepăsător,

Ci să fiu pentru cei din jur

Un semn al iubirii Tale.

 

Cristian Diaconița

 

219. Milostenia ascunsă

 

Când dai celui sărac în taină

Și nimeni nu te vede-n lume,

Cerul cunoaște fapta bună

Și Dumnezeu îi știe numele.

 

Nu căuta aplauze sau slavă,

Ci fă milostenia curat,

Din dragoste pentru aproapele

Și pentru Domnul Preaînalt.

 

Cristian Diaconița

 

220. Darul

 

Tot ceea ce primesc în viață

Este un dar de la Dumnezeu,

Și vreau să fiu recunoscător

Pentru fiecare lucru bun.

 

Să nu spun: „Eu am făcut totul”,

Uitând de Cel ce m-a ajutat,

Ci să spun cu inimă smerită:

„Slavă Ție pentru toate!”

 

Cristian Diaconița

 

221. Mulțumirea

 

Mulțumesc pentru pâinea zilnică,

Pentru apă și pentru lumină,

Pentru oamenii pe care-i iubesc

Și pentru fiecare zi senină.

 

Mulțumesc și pentru încercări,

Căci m-au făcut să înțeleg

Că fără Tine, Doamne Sfinte,

Pe drumul vieții nu pot merge.

 

Cristian Diaconița

 

222. Bucuria

 

Bucuria adevărată

Nu se cumpără cu bani,

Ea vine din inima care

Își pune nădejdea în Dumnezeu.

 

Chiar și-n ziua cea mai grea

Pot găsi un strop de lumină,

Când știu că Hristos este cu mine

Și iubirea Lui mă ține.

 

Cristian Diaconița

 

223. Pace

 

Dă-mi, Doamne, pace în suflet,

Când în jur este tulburare,

Și fă-mi inima asemenea

Unui lac liniștit sub soare.

 

Să nu răspund la rău cu rău,

Să nu aprind focul mâniei,

Ci să aduc în orice loc

Pacea sfântă a iubirii.

 

Cristian Diaconița

 

224. Răbdarea creștinului

 

Creștinul nu renunță ușor

Când drumul devine greu,

Ci se roagă și merge înainte

Cu nădejde în Dumnezeu.

 

Răbdarea este o virtute

Ce crește încet în suflet,

Prin încercări și prin rugăciune

Și prin iubire către Domnul.

 

Cristian Diaconița

 

225. Nădejdea

 

Când nu mai văd nicio ieșire

Și lumea pare fără drum,

Ridic ochii către cer

Și spun: „Hristos este cu mine.”

 

Nădejdea nu mă lasă singur,

Nici când sufletul meu plânge,

Căci Dumnezeu poate deschide

O ușă chiar și când nu văd.

 

Cristian Diaconița

 

226. Curaj

 

Dă-mi, Doamne, curaj să spun

Când ceva nu este bine,

Să nu mă tem de oameni

Mai mult decât mă tem de Tine.

 

Curajul creștin nu este ură,

Ci puterea de a sta drept,

Cu adevărul în inimă

Și cu iubire pentru toți.

 

Cristian Diaconița

 

227. Adevărul

 

Adevărul poate uneori

Să doară, dar el vindecă,

Pe când minciuna pare dulce

Și sufletul îl înșală.

 

Doamne, păstrează-mă în adevăr

Și ferește-mă de minciună,

Ca vorba mea să fie curată

Și inima mea să fie bună.

 

Cristian Diaconița

 

228. Cuvântul și fapta

 

Nu este suficient să spun

Că Îl iubesc pe Dumnezeu,

Dacă în viața mea de fiecare zi

Nu fac ceea ce este bun.

 

Cuvântul trebuie să devină faptă,

Iar credința să rodească,

Ca viața mea să mărturisească

Iubirea Domnului ceresc.

 

Cristian Diaconița

 

229. Roadele credinței

 

Credința adevărată rodește

Iubire, pace și răbdare,

Bunătate și blândețe

Și o inimă milostivă.

 

Doamne, fă să crească-n mine

Roade bune zi de zi,

Ca oamenii să vadă-n viața mea

Lumina Ta cea vie.

 

Cristian Diaconița

 

230. Pomul bun

 

Pomul bun se cunoaște

După roadele pe care le dă,

Iar omul se cunoaște-n lume

După faptele din viața sa.

 

Doamne, fă-mă pom roditor,

Cu roade bune și curate,

Ca să aduc folos celor din jur

Și slavă numelui Tău sfânt.

 

Cristian Diaconița

 

231. Grâul

 

Ca grâul care crește-n câmp

Sub ploaie, soare și furtună,

Așa să crească și credința

În inima mea cea bună.

 

Și când va veni vremea roadelor,

Să nu fie sufletul meu gol,

Ci plin de fapte bune

Și de iubirea lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

232. Vița

 

Hristos este vița cea adevărată,

Iar noi suntem mlădițele Lui,

Și fără El nu putem face

Nimic folositor în viață.

 

Doamne, ține-mă aproape de Tine,

Ca să pot aduce rod bogat,

Și să nu mă usuc departe

De izvorul Tău curat.

 

Cristian Diaconița

 

233. Viața

 

Viața mea este un dar

Pe care Tu mi l-ai oferit,

Și vreau să o trăiesc cu rost,

Cu sufletul către cer privit.

 

Nu știu cât timp îmi este dat,

De aceea vreau în fiecare zi

Să fac un bine și să iubesc

Și să mă apropii de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

234. Timpul

 

Timpul trece ca un râu

Și nu se întoarce niciodată,

De aceea fiecare clipă

Trebuie trăită cu folos.

 

Doamne, nu mă lăsa să pierd

Anii în lucruri trecătoare,

Ci ajută-mă să strâng în cer

Comori care nu pier.

 

Cristian Diaconița

 

235. Comoara din cer

 

Nu vreau să strâng comori pe pământ

Care ruginesc și pier,

Ci vreau să am o inimă bogată

În fapte bune înaintea Ta.

 

Căci adevărata comoară

Nu este aurul din lume,

Ci iubirea, credința și mila

Păstrate în numele lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

236. Casa sufletului

 

Casa sufletului meu, Doamne,

Vreau să fie curată mereu,

Să nu intre gânduri rele

Și să rămâi Tu în ea.

 

Curăță fiecare încăpere

A inimii mele slabe,

Și fă din ea un loc de pace

În care numele Tău să fie.

 

Cristian Diaconița

 

237. Veghea

 

Vegheați, spune Evanghelia,

Căci nu știm ziua și ceasul,

De aceea vreau să fiu mereu

Cu sufletul pregătit.

 

Nu vreau să dorm în nepăsare

Și să uit de Dumnezeu,

Ci să păstrez candela aprinsă

În inima mea mereu.

 

Cristian Diaconița

 

238. Candela inimii

 

Candela inimii mele

Să nu se stingă niciodată,

Ci să ardă prin credință

În orice zi din viață.

 

Dacă vântul lumii bate,

Apără-mi flacăra, Iisuse,

Și fă ca lumina ei să arate

Calea către Tine.

 

Cristian Diaconița

 

239. Ușa

 

„Eu sunt Ușa”, ne-ai spus, Doamne,

Și prin Tine intrăm la viață,

Iar sufletul care Te caută

Găsește adevăr și pace.

 

Deschide-mi, Doamne, ușa inimii

Când vin spre Tine cu smerenie,

Și ajută-mă să rămân

În casa iubirii Tale.

 

Cristian Diaconița

 

240. Pâinea zilnică

 

Pentru pâinea de fiecare zi

Îți mulțumesc, Părinte Sfânt,

Căci toate darurile vieții

Vin din mâna Ta.

 

Învață-mă să nu risipesc

Și să împart cu cel flămând,

Ca pâinea mea să fie binecuvântată

Prin dragostea către aproapele.

 

Cristian Diaconița

 

241. Apa

 

Apa curge limpede din izvor

Și dă viață pământului,

Așa să curgă și iubirea

Din inima creștinului.

 

Doamne, curăță-mi sufletul

Și fă-l limpede ca un izvor,

Ca fiecare om să găsească

În mine un cuvânt bun.

 

Cristian Diaconița

 

242. Izvorul

 

La Tine este izvorul vieții,

La Tine este lumina mea,

Și când sufletul îmi este însetat,

Mă apropii iar de Tine.

 

Nu mă lăsa să caut apa

În izvoare care seacă,

Ci condu-mă spre izvorul

Care nu seacă niciodată.

 

Cristian Diaconița

 

243. Ploaia

 

Ploaia cade peste câmpuri

Și le dă putere să rodească,

Așa și harul Tău, Iisuse,

Poate sufletul să-l înnoiască.

 

Trimite ploaia Ta de har

Peste inima mea uscată,

Ca să răsară iar credința

Și dragostea cea adevărată.

 

Cristian Diaconița

 

244. Floarea

 

O floare mică de pe câmp

Îmi amintește de Creator,

Căci frumusețea ei modestă

Vorbește despre Dumnezeu.

 

Dacă Tu îmbraci și florile

Cu frumusețe și lumină,

Cu atât mai mult vei avea grijă

De omul care Te caută.

 

Cristian Diaconița

 

245. Cerul

 

Privesc spre cerul plin de stele

Și mă gândesc la Creator,

La măreția Ta cea mare

Și la iubirea Ta pentru om.

 

Cât de minunată este lumea

Pe care Tu ai zidit-o, Doamne!

Și cât de mic sunt eu înaintea

Măreției Tale fără margini.

 

Cristian Diaconița

 

246. Stelele

 

Stelele strălucesc în noapte

Ca niște lumini pe cer,

Și fiecare parcă spune:

„Slavă lui Dumnezeu!”

 

Când le privesc, îmi amintesc

Că lumea nu este întâmplare,

Ci poartă urma Creatorului

Și a puterii Sale mari.

 

Cristian Diaconița

 

247. Răsăritul

 

La răsăritul dimineții

Lumina se revarsă peste lume,

Și sufletul meu spune încet:

„Slavă Ție, Dumnezeule!”

 

Fiecare zi este un dar,

O nouă șansă de iubire,

De aceea vreau să merg cu Tine

Pe calea către mântuire.

 

Cristian Diaconița

 

248. Apusul

 

Când soarele apune încet

Și cerul se umple de culoare,

Îți mulțumesc pentru această zi

Și pentru iubirea Ta cea mare.

 

Iar când noaptea va veni,

Să-mi dai odihnă și pace,

Și să mă trezești cu bucurie

Într-o nouă zi de har.

 

Cristian Diaconița

 

249. Călătoria vieții

 

Viața este o călătorie

Pe un drum necunoscut,

Dar știu că la capătul ei

Mă așteaptă Dumnezeu.

 

De aceea merg fără teamă,

Cu credință și nădejde,

Căci Hristos este Călăuza

Ce mă conduce către cer.

 

Cristian Diaconița

 

250. Drumul spre Împărăție

 

Drumul spre Împărăția Cerurilor

Este drumul credinței vii,

Al iubirii și-al pocăinței,

Al rugăciunii zi de zi.

 

Doamne, ajută-mă să merg

Fără să mă abat din cale,

Până când voi ajunge, prin mila Ta,

La lumina Împărăției Tale.                                                                                  

CRONICILE DIN TÂRGU JIU

Acțiunea se desfășoară la începutul secolului al XVI-lea, într-un regat fictiv numit Regatul Olteniei de Nord, cu capitala la Târgu Jiu. Regatul este condus de regele Constantin, un conducător drept, curajos și credincios lui Dumnezeu, și de regina Liliana, cunoscută pentru bunătatea și grija ei față de săraci, bolnavi și orfani. În anul 1509 li se naște fiul, Nicolae, moștenitorul tronului.

Nicolae crește într-o familie care îl învață credința, dreptatea și iubirea față de oameni. Tatăl său îi spune că un rege trebuie să fie gata să-și dea viața pentru popor, iar mama îi citește din Sfânta Scriptură și îl învață smerenia, mila și iertarea. În același timp, dregătorul Vlad pregătește în taină o conspirație pentru a răsturna familia regală.

În fața amenințării Imperiului Otoman și a tulburărilor din Europa, regele Constantin întărește alianțele cu statele vecine și pregătește armata pentru apărarea regatului. În anul 1516 conduce personal oastea în Bătălia Jiului și obține o mare victorie. La întoarcere însă este ucis mișelește într-un atac pus la cale de conspiratori.

Întregul regat cade în doliu. La scurt timp, regina Liliana este otrăvită de oamenii lui Vlad. Înainte de moarte, își binecuvântează fiul și îl îndeamnă să-L iubească pe Dumnezeu, să fie drept, să ierte când este cu putință și să-i apere pe cei nevinovați. Rămas orfan la numai șase ani, Nicolae este scos pe ascuns din cetate de bătrâna slujitoare Maria și de credincioșii soldați Radu și Vladimir.

Ascuns în Munții Parâng, Nicolae își petrece copilăria și adolescența departe de tron. Maria îl învață să citească și să scrie, iar Radu și Vladimir îl pregătesc în arta războiului și în conducerea unui regat. Nicolae citește zilnic din Biblie și își întărește credința. La vârsta de șaptesprezece ani primește sabia tatălui său și jură să-și recâștige regatul nu din dorință de răzbunare, ci pentru a aduce dreptate.

Foștii soldați ai regelui Constantin și numeroși oameni credincioși i se alătură. Cu sprijinul lor pornește spre Târgu Jiu. Mulți dintre apărătorii cetății trec de partea adevăratului moștenitor, iar Vlad este capturat și judecat. Nicolae este încoronat Regele Nicolae I al Regatului Olteniei de Nord. El reduce birurile, reconstruiește cetățile, redeschide școlile și spitalele, îi ajută pe cei nevoiași și conduce cu dreptate, câștigând iubirea poporului.

Urmează cinci ani de pace și prosperitate. Însă succesul regatului trezește invidia dușmanilor. O nouă conspirație izbucnește, iar o lovitură de stat îl obligă pe Nicolae să părăsească tronul. Pentru a evita distrugerea cetății și moartea poporului, el pleacă printr-un pasaj secret împreună cu Radu și Vladimir, promițând că într-o zi se va întoarce.

Cei trei ajung în Marele Cnezat al Moscovei, unde locuiește bunicul lui Nicolae, Ieremia. Bătrânul îl primește cu dragoste și, înainte de moarte, îi lasă o epistolă. În scrisoare îl sfătuiește să plece în îndepărtatul Regat Joseon, unde regele îi fusese un vechi prieten și îl va primi cu bunătate.

După înmormântarea bunicului, Nicolae, Radu și Vladimir pornesc într-o lungă călătorie spre răsărit. După treizeci și una de zile ajung în Joseon. Regele îi primește cu mare cinste, în amintirea prieteniei cu Ieremia, și îl găzduiește în palatul regal.

Nicolae învață limba și obiceiurile locului, fără să renunțe vreodată la credința sa. În fiecare dimineață citește din Sfânta Scriptură și se roagă. Regele Joseonului este impresionat de înțelepciunea, smerenia și caracterul lui Nicolae, iar între cei doi se leagă numeroase discuții despre Dumnezeu, dreptate, conducerea unui popor și iertare. Nicolae arată că adevărata înțelepciune vine de la Dumnezeu și că un conducător trebuie să domnească prin dreptate și iubire, nu prin frică.

În cadrul Marelui Consiliu al Joseonului, Nicolae vorbește cu respect despre credința sa, fără să o impună altora. Miniștrii și cărturarii îi admiră caracterul, iar regele îl numește unul dintre cei mai apropiați sfătuitori ai săi.

Timp de doi ani, Nicolae îl ajută pe regele Joseonului să conducă regatul cu înțelepciune. Mai târziu, la îndemnul regelui, o cunoaște pe nobila Eun-hee, o tânără respectată pentru bunătatea și înțelepciunea ei. Cei doi se căsătoresc, iar Dumnezeu îi binecuvântează cu copii. Nicolae își găsește o nouă familie și un nou cămin, dar nu își uită niciodată patria.

În fiecare zi continuă să se roage pentru Regatul Olteniei de Nord și păstrează vie speranța că într-o zi se va întoarce pentru a-și revedea poporul și pământul natal.

Mesajul central al Cronicilor din Târgu Jiu este că adevărata putere nu se află în coroană, în sabie sau în bogății, ci în credința în Dumnezeu, în dreptate, în iubirea față de oameni, în curajul de a face binele și în speranța care rămâne vie chiar și în cele mai grele încercări. Nicolae este un conducător care pierde tronul și patria, dar nu își pierde niciodată credința, iar aceasta îi călăuzește întreaga viață și îl pregătește pentru încercările care vor urma.[Cristian Diaconița]

PROLOG

 

Clopotul care a bătut în miezul nopții

 

Într-un sat așezat între dealuri înalte și păduri adânci trăia o fată pe nume Maria.

 

Satul era mic, dar avea o biserică veche de piatră, cu ziduri acoperite de iederă și cu o turlă albastră, pe care se ridica o cruce aurită. În fiecare dimineață, când soarele se ivea peste dealuri, lumina atingea crucea și o făcea să strălucească de parcă ar fi fost o stea coborâtă pe pământ.

 

Maria crescuse aproape de biserică. Îi plăcea să intre acolo când satul era liniștit și să privească picturile de pe pereți.

 

Nu înțelegea întotdeauna toate chipurile sfinților sau toate scenele zugrăvite pe ziduri, dar simțea că acele picturi îi spuneau o poveste.

 

O poveste despre oameni care au trecut prin încercări și nu și-au pierdut credința.

 

Într-o seară de toamnă, când vântul bătea printre ramurile pomilor, Maria stătea la fereastră și privea luna.

 

Pe masă avea o carte veche, cu coperți groase și închise la culoare.

 

Cartea fusese a bunicii ei.

 

Pe prima pagină era desenat un pom uriaș, ale cărui ramuri păreau să atingă cerul.

 

Sub desen se aflau câteva cuvinte:

 

„Cel ce caută lumina trebuie să treacă prin grădina inimii sale.”

 

Maria reciti propoziția de mai multe ori.

 

— Ce înseamnă oare? șopti ea.

 

Atunci se auzi clopotul bisericii.

 

O singură dată.

 

Dong!

 

Maria ridică privirea.

 

Era aproape miezul nopții.

 

Clopotul nu trebuia să bată.

 

Se ridică de la masă și se apropie de fereastră.

 

În curtea bisericii nu era nimeni.

 

Dar, în spatele gardului, la marginea pădurii, se vedea ceva neobișnuit.

 

O lumină.

 

Nu era lanternă.

 

Nu era foc.

 

Era o lumină albă și aurie, asemenea unei raze de soare.

 

Maria își puse haina și ieși.

 

Nu știa de ce.

 

Parcă cineva o chema.

 

---

 

CAPITOLUL I

 

Ușa din trunchiul bătrânului pom

 

Maria trecu de biserică și intră pe cărarea care ducea spre pădure.

 

Frunzele foșneau sub pașii ei.

 

Luna lumina drumul.

 

După câteva minute, Maria ajunse într-un loc pe care nu-l mai văzuse niciodată.

 

În mijlocul pădurii se afla un pom uriaș.

 

Trunchiul lui era atât de gros, încât zece oameni nu l-ar fi putut cuprinde cu brațele.

 

Pe scoarță era sculptată o cruce.

 

Maria se apropie.

 

În trunchi exista o ușă mică.

 

Ușa nu avea clanță.

 

În schimb, pe ea era desenată o inimă.

 

Maria puse mâna pe ușă.

 

În clipa aceea, pomul începu să lumineze.

 

O voce blândă se auzi:

 

— Nu orice ușă se deschide cu cheia.

 

Maria tresări.

 

— Cine a vorbit?

 

— Unele uși se deschid cu inima.

 

Ușa se deschise.

 

Dincolo de ea nu era întuneric.

 

Era o lume întreagă.

 

Maria păși înainte.

 

Și deodată căzu.

 

Nu într-o prăpastie.

 

Ci prin lumină.

 

Coborî încet, asemenea unei frunze purtate de vânt.

 

În jurul ei treceau stele, frunze aurii, păsări albe și mici clopote care nu aveau turnuri.

 

Apoi picioarele ei atinseră pământul.

 

Maria deschise ochii.

 

Se afla într-o grădină nesfârșită.

 

Pretutindeni creșteau pomi.

 

Unii aveau mere de aur.

 

Alții aveau pere albastre.

 

Unii aveau frunze argintii.

 

Iar alții erau acoperiți cu flori.

 

Departe, pe un deal, se vedea un oraș cu ziduri albe și cupole aurii.

 

În centrul lui se înălța o biserică uriașă.

 

Turlele sale străluceau în lumina dimineții.

 

Maria rămase nemișcată.

 

— Unde sunt?

 

Dintr-un tufiș se auzi o voce:

 

— În Țara Pomilor.

 

Maria se întoarse.

 

În fața ei se afla o pasăre albă.

 

Avea ochii negri și purta la gât o cruciuliță mică.

 

— Tu vorbești?

 

— Bineînțeles.

 

— Cine ești?

 

Pasărea își plecă ușor capul.

 

— Mă numesc Teofil. Sunt păzitorul Căii dintre Pomii Luminii.

 

— Dar eu vreau să mă întorc acasă.

 

Teofil o privi cu blândețe.

 

— Te vei întoarce.

 

— Când?

 

— După ce vei găsi Pomul Vieții.

 

Maria se uită spre oraș.

 

— Și unde este?

 

Pasărea tăcu.

 

— Asta trebuie să descoperi singură.

 

---

 

CAPITOLUL II

 

Țara Pomilor

 

Maria porni împreună cu Teofil.

 

Țara Pomilor era mai mare decât își imaginase.

 

Nu existau drumuri obișnuite.

 

Cărările se schimbau.

 

Uneori erau acoperite cu pietre albe.

 

Alteori treceau prin păduri.

 

Uneori dispăreau cu totul și apăreau în alt loc.

 

Pe fiecare pom era câte un simbol.

 

O cruce.

 

O inimă.

 

O stea.

 

Un pește.

 

O coroană.

 

Un porumbel.

 

— De ce sunt toate acestea pe pomi? întrebă Maria.

 

Teofil răspunse:

 

— Pentru că fiecare pom păstrează o lecție.

 

— Ce fel de lecție?

 

— Uneori despre curaj. Alteori despre răbdare. Uneori despre iertare.

 

Maria atinse un pom mic.

 

Pe scoarța lui scria:

 

„Nu te teme.”

 

Când atinse cuvintele, pomul începu să tremure.

 

O voce se auzi:

 

— De ce te temi?

 

Maria se gândi.

 

— De faptul că nu voi găsi drumul spre casă.

 

— Atunci trebuie să înveți să mergi chiar și când nu vezi tot drumul.

 

Maria înțelese.

 

Nu trebuia să știe unde va ajunge.

 

Trebuia doar să facă următorul pas.

 

---

 

CAPITOLUL III

 

Orașul cu șapte porți

 

După multe ore de mers, Maria ajunse la oraș.

 

Avea șapte porți.

 

Prima era din piatră.

 

A doua din lemn.

 

A treia din marmură.

 

A patra din fier.

 

A cincea din cristal.

 

A șasea din aur.

 

A șaptea era atât de simplă, încât părea făcută din lemnul unui copac obișnuit.

 

Deasupra ei scria:

 

„Intră cel ce caută adevărul, nu slava.”

 

Maria întinse mâna.

 

Poarta se deschise singură.

 

În interior era o piață uriașă.

 

Oamenii purtau haine lungi, asemănătoare celor din vechile cetăți bizantine.

 

Pe ziduri se aflau mozaicuri.

 

Aurul mozaicurilor strălucea în lumina soarelui.

 

În centrul pieței se afla o fântână.

 

Apa ei curgea fără oprire.

 

Lângă fântână stătea un bătrân.

 

Avea o mantie albastră și un toiag.

 

— Tu ești Maria?

 

Fata se opri.

 

— De unde știi numele meu?

 

Bătrânul zâmbi.

 

— În Țara Pomilor, cei care vin din lumea de dincolo sunt cunoscuți înainte de a ajunge.

 

— Cine ești?

 

— Sunt Grigorie, păzitorul Porții Adevărului.

 

Maria privi în jur.

 

— Unde este Pomul Vieții?

 

Bătrânul arătă spre munți.

 

— Dincolo de Valea Umbrelor.

 

Maria se încruntă.

 

— Și de ce trebuie să merg acolo?

 

— Pentru că Pomul Vieții nu crește într-un loc în care omul nu a fost încercat.

 

---

 

CAPITOLUL IV

 

Valea Umbrelor

 

A doua zi, Maria plecă.

 

Teofil o însoțea.

 

Drumul devenea din ce în ce mai întunecat.

 

Pomi mari acopereau cerul.

 

La un moment dat, soarele dispăru complet.

 

Maria simți teamă.

 

Din întuneric se auzi un glas:

 

— Întoarce-te!

 

Maria se opri.

 

— Cine ești?

 

— Sunt glasul fricii tale.

 

— Și ce vrei?

 

— Să te fac să crezi că nu poți merge mai departe.

 

Maria strânse cruciulița pe care o purta la gât.

 

Teofil îi spuse:

 

— Nu trebuie să învingi întunericul cu puterea ta.

 

— Atunci cu ce?

 

— Cu lumina pe care ai primit-o.

 

Maria își aminti de biserica din satul ei.

 

Își aminti de lumina lumânărilor.

 

Își aminti de bunica ei.

 

Și își continuă drumul.

 

Umbrele se retrăgeau.

 

Cu fiecare pas, drumul devenea mai luminos.

 

---

 

CAPITOLUL V

 

Împărăția Regelui de Aur

 

Dincolo de Valea Umbrelor se afla un palat.

 

Era construit din piatră albă.

 

Ferestrele erau împodobite cu mozaicuri.

 

Pe zidul principal se afla o imagine a unui pom uriaș.

 

În fața palatului stătea un rege.

 

Purta o coroană simplă și o mantie aurie.

 

— Maria, ai ajuns.

 

— Tu ești regele acestei țări?

 

— Nu sunt stăpânul ei.

 

— Atunci cine este?

 

Regele ridică privirea spre cer.

 

— Adevăratul Împărat nu are nevoie de un tron făcut de oameni.

 

Maria tăcu.

 

Regele îi întinse un măr.

 

— Ia-l.

 

Maria privi fructul.

 

— Ce este?

 

— O alegere.

 

— Dacă îl mănânc?

 

— Vei primi ceea ce crezi că îți dorești.

 

Maria se gândi.

 

— Și dacă nu îl mănânc?

 

— Vei rămâne ceea ce ești.

 

Maria puse mărul înapoi.

 

— Atunci nu-l vreau.

 

Regele zâmbi.

 

— Ai trecut prima încercare.

 

---

 

CAPITOLUL VI

 

Pomul Vieții

 

Maria urcă muntele.

 

Teofil zbura înainte.

 

În cele din urmă ajunseră într-o vale ascunsă.

 

În centrul ei se afla un singur pom.

 

Nu era cel mai mare.

 

Nu avea cele mai strălucitoare fructe.

 

Nu era făcut din aur.

 

Era simplu.

 

Dar din ramurile lui se răspândea o lumină blândă.

 

Maria se apropie.

 

Pe trunchi era sculptată o cruce.

 

Sub cruce scria:

 

„Viața adevărată nu se păstrează pentru sine.”

 

Maria puse mâna pe trunchi.

 

Pomul începu să lumineze.

 

În fața ei apărură imagini.

 

Văzu oameni care iertau.

 

Oameni care ajutau.

 

Oameni care plângeau, dar continuau să spere.

 

Văzu copii care împărțeau pâinea.

 

Văzu bătrâni care se rugau.

 

Văzu oameni singuri care primeau un cuvânt bun.

 

Maria înțelese.

 

Pomul Vieții nu era doar un loc.

 

Era un simbol.

 

Viața adevărată creștea atunci când omul o dăruia altora.

 

Atunci o voce se auzi:

 

— Maria.

 

— Da?

 

— Ce ai învățat?

 

Maria răspunse:

 

— Că lumina nu este făcută pentru a fi ascunsă.

 

---

 

CAPITOLUL VII

 

Întoarcerea

 

Teofil o conduse înapoi.

 

Când Maria ajunse la pomul de la marginea pădurii, în trunchiul lui apăruse din nou ușa.

 

— Trebuie să plec? întrebă Maria.

 

— Da.

 

— Te voi mai vedea?

 

Teofil zâmbi.

 

— Ori de câte ori îți vei aminti ceea ce ai învățat.

 

Maria trecu prin ușă.

 

Într-o clipă se afla din nou în pădure.

 

Era dimineață.

 

Clopotul bisericii bătea.

 

Maria alergă spre sat.

 

Când ajunse acasă, cartea bunicii era încă pe masă.

 

O deschise.

 

Desenul pomului dispăruse.

 

În locul lui era o singură propoziție:

 

„Cea mai îndepărtată călătorie este cea spre propria inimă.”

 

Maria zâmbi.

 

Începuse să înțeleagă.

 

Țara Pomilor nu fusese doar o lume fantastică.

 

Fusese o călătorie prin propriile ei frici, alegeri și speranțe.

 

---

 

EPILOG

 

Pomul care a rămas

 

Anii au trecut.

 

Maria nu a uitat niciodată Țara Pomilor.

 

În fiecare primăvară, când pomii satului înfloreau, ea mergea la biserică.

 

Într-o zi, copiii satului au întrebat-o:

 

— Maria, există cu adevărat Țara Pomilor?

 

Maria privi spre pădure.

 

Apoi spre biserică.

 

— Poate că există mai aproape decât credeți.

 

— Unde?

 

Maria zâmbi.

 

— În locul în care omul învață să nu se teamă de lumină.

 

Copiii nu înțeleseră pe deplin.

 

Dar Maria știa.

 

Știa că lumea poate fi plină de drumuri care se despart.

 

Unele duc spre bogăție.

 

Altele spre putere.

 

Altele spre faimă.

 

Dar există un drum care nu strălucește prin aur și nu promite slavă.

 

Drumul credinței.

 

Iar la capătul lui nu se află o coroană făcută de oameni.

 

Se află lumina.

 

În fiecare primăvară, în mijlocul pădurii, pomul cel bătrân înflorea.

 

Nimeni din sat nu știa de ce.

 

Dar într-o dimineață, Maria a găsit pe o ramură o mică pasăre albă.

 

Avea la gât o cruciuliță.

 

Maria zâmbi.

 

— Teofil...

 

Pasărea cântă.

 

Și pentru o clipă, printre ramuri, Maria văzu din nou lumina aurie a Țării Pomilor.

 

Apoi totul dispăru.

 

Rămase doar vântul.

 

Și glasul clopotului.

 

Dong!

 

Maria închise ochii.

 

Iar în inima ei înțelese ultimul adevăr al călătoriei:

 

Omul poate pierde multe drumuri, poate rătăci prin multe păduri și poate trece prin multe încercări, dar cât timp caută lumina, nu este niciodată cu adevărat pierdut.

 

Și astfel începu legenda Mariei în Țara Pomilor.

 

O legendă despre curaj.

 

Despre iertare.

 

Despre credință.

 

Despre lumină.

 

Și despre un pom care, într-o lume ascunsă dincolo de toate drumurile, continua să înflorească.

 

Sfârșit.

Alexandru cel Bun — Povestea unui suflet care s-a întors la lumină

 

Se spune că fiecare om poartă în adâncul inimii sale o taină pe care lumea nu o poate vedea. Unii oameni își ascund această taină sub zâmbete, alții sub bogății, alții sub putere, iar alții sub o tăcere atât de adâncă, încât nimeni nu mai bănuiește ce se petrece în sufletul lor. Dar Dumnezeu, Care vede și cele ascunse, cunoaște întotdeauna durerea, frica și nădejdea fiecărui om.

 

Așa era și Lex Luthor.

 

În copilărie, fusese un băiat cu o minte neobișnuit de ageră. Îi plăcea să citească și să cerceteze, iar cărțile deveniseră prietenii lui cei mai apropiați. În timp ce alți copii alergau prin curțile caselor, Lex putea rămâne ore întregi în bibliotecă, cu o carte deschisă înaintea lui și cu lumina unei lămpi căzând peste paginile pline de formule și desene.

 

Era curios.

 

Întreba mereu „de ce?”.

 

De ce se mișcă lucrurile?

 

De ce cad obiectele?

 

De ce oamenii se comportă într-un anumit fel?

 

De ce unii au totul, iar alții nu au aproape nimic?

 

Dar printre toate aceste întrebări exista una pe care nu îndrăznea să o rostească:

 

De ce nu mă simt iubit?

 

Casa în care crescuse era mare și bogată. Avea camere numeroase, mobilier scump și oameni care se ocupau de toate nevoile familiei. Nimic nu părea să lipsească.

 

Și totuși, în sufletul copilului exista o singurătate pe care nimeni nu o putea cumpăra și nicio invenție nu o putea vindeca.

 

Tatăl său era un om sever. Pentru el, slăbiciunea era un lucru de neiertat, iar greșeala trebuia ascunsă. Lex învățase de mic că trebuie să fie puternic.

 

Dacă lua o notă bună, trebuia să ia una și mai bună.

 

Dacă făcea o invenție, trebuia să construiască una și mai impresionantă.

 

Dacă reușea ceva, succesul nu era niciodată suficient.

 

Astfel, copilul începu să creadă că valoarea lui depinde de ceea ce poate realiza.

 

Într-o seară, după ce petrecuse ore întregi studiind, Lex își privi tatăl și întrebă cu glas scăzut:

 

— Tată, ești mândru de mine?

 

Bărbatul îl privi câteva clipe.

 

— Ai făcut bine, răspunse el.

 

Atât.

 

Pentru un copil, acele cuvinte nu erau suficiente.

 

Lex coborî privirea.

 

În acea seară, în timp ce se afla singur în camera lui, își spuse:

 

— Voi deveni atât de puternic, încât nimeni nu va mai putea spune că nu sunt suficient de bun.

 

Nu știa atunci că această hotărâre avea să-i schimbe întreaga viață.

 

Anii trecură.

 

Copilul deveni adolescent, iar adolescentul deveni tânăr. Inteligența lui se transformă într-un instrument puternic. Citea despre știință, tehnologie, economie și filozofie. Învăța repede și reușea să rezolve probleme pe care alții le considerau aproape imposibile.

 

Dar, odată cu inteligența, crescuse și mândria.

 

Lex nu mai privea oamenii ca pe niște semeni, ci ca pe niște trepte.

 

Unii îi erau folositori.

 

Alții îi erau inutili.

 

Cei care îi erau de folos erau păstrați aproape.

 

Cei care îl dezamăgeau erau îndepărtați.

 

În cele din urmă, deveni un om foarte bogat și foarte influent.

 

Avea tot ceea ce copilul de odinioară își dorise.

 

Dar într-o noapte, când toate luminile orașului străluceau în depărtare, Lex rămase singur în biroul său.

 

În fața lui se aflau documente, contracte și rapoarte.

 

Pe masă se afla un ceas.

 

Tic.

 

Tac.

 

Tic.

 

Tac.

 

Lex se uită la el.

 

Deodată, toate lucrurile din jur i se părură fără însemnătate.

 

Se ridică și se apropie de fereastră.

 

Orașul era frumos.

 

Dar în sufletul său era întuneric.

 

— Am tot ce mi-am dorit, spuse el încet.

 

Apoi făcu o pauză.

 

— Și de ce sunt atât de singur?

 

Întrebarea rămase fără răspuns.

 

În noaptea aceea, Lex nu dormi.

 

Pentru prima dată după mulți ani, începu să-și cerceteze nu mintea, ci inima.

 

Își aminti de copilul care fusese.

 

Își aminti de dorința de a fi iubit.

 

Își aminti de toate momentele în care răspunsese la durere prin mândrie.

 

Și atunci înțelese că ridicase în jurul inimii sale un zid.

 

Un zid foarte înalt.

 

Îl construise din avere.

 

Din orgoliu.

 

Din teamă.

 

Din neîncredere.

 

Din dorința de control.

 

Dar acum zidul devenise închisoarea lui.

 

A doua zi începu să caute răspunsuri.

 

Citi despre credință.

 

Citi despre creștinism.

 

Citi despre sfinți.

 

Citi despre oameni care renunțaseră la bogăție pentru a-și salva sufletele.

 

Și, cu cât citea mai mult, cu atât simțea o chemare pe care nu o putea explica.

 

Într-o carte veche întâlni cuvântul „pocăință”.

 

La început nu îi înțelese adevărata însemnătate.

 

Dar apoi descoperi că pocăința nu înseamnă doar regret.

 

Înseamnă întoarcere.

 

Întoarcerea inimii către Dumnezeu.

 

Lex rămase mult timp privind acel cuvânt.

 

Apoi șopti:

 

— Poate că asta caut.

 

Și porni la drum.

 

Drumul său îl purtă până în România.

 

Ajunse într-o zi în Gorj, iar după multe ore de călătorie se apropie de Cărbunești-Sat.

 

Era o zi liniștită.

 

Cerul era senin, iar vântul mișca încet frunzele copacilor. Satul părea departe de lumea în care Lex își construise imperiul.

 

Aici nu existau clădiri uriașe.

 

Nu existau oameni care să alerge după bani.

 

Era doar liniște.

 

Și în mijlocul acelei liniști, Lex zări o biserică ortodoxă.

 

Se opri.

 

Privi spre turla bisericii.

 

Deasupra ei se afla Sfânta Cruce.

 

În sufletul său se născu o emoție pe care nu o mai simțise.

 

Nu știa de ce, dar simțea că trebuie să intre.

 

Coborî din mașină.

 

Merse încet spre poartă.

 

O deschise.

 

Păși în curtea bisericii.

 

La intrare îl întâmpină un om al bisericii.

 

— Pace și bine ai venit!

 

Lex îl privi surprins.

 

— Bună ziua.

 

— Bine ai venit. Ești pentru prima dată aici?

 

Lex ezită.

 

— Da.

 

Omul zâmbi.

 

— Atunci intră. Nu te teme.

 

Lex îl privi.

 

— Nu știți cine sunt.

 

— Nu contează cine ai fost înainte să intri pe această poartă. Contează cu ce inimă ai venit.

 

Cuvintele îl tulburară.

 

Lex păși în biserică.

 

În interior, lumina candelelor se mișca încet. Icoanele priveau tăcute către cei care veniseră să se roage.

 

Lex nu știa toate rânduielile.

 

Nu știa unde să stea.

 

Nu știa ce să facă.

 

Dar știa că trebuia să rămână.

 

Se apropie de icoana Mântuitorului.

 

Pentru o clipă, își aminti de toate lucrurile pe care le făcuse.

 

Își plecă fruntea.

 

— Doamne...

 

Se opri.

 

Vocea îi tremura.

 

— Dacă mă mai poți primi...

 

O lacrimă îi coborî pe obraz.

 

— Primește-mă.

 

În biserică era liniște.

 

Dar în sufletul lui se întâmpla ceva.

 

Pentru prima dată, Lex nu mai încerca să fie puternic.

 

Nu mai încerca să demonstreze nimic.

 

Pur și simplu stătea înaintea lui Dumnezeu.

 

Preotul îl primi și îl ascultă.

 

Lex povesti despre copilăria sa.

 

Despre singurătate.

 

Despre tatăl său.

 

Despre dorința de a fi respectat.

 

Despre averea sa.

 

Despre mândrie.

 

Despre oamenii pe care îi rănise.

 

Despre nopțile în care, deși avea totul, se simțea gol.

 

Când termină, preotul îi spuse:

 

— Fiule, Dumnezeu nu așteaptă să vii înaintea Lui spunând că nu ai greșit. Dumnezeu așteaptă să vii cu inimă sinceră și să spui: „Am greșit. Ajută-mă să mă schimb.”

 

Lex ridică ochii.

 

— Și dacă am greșit prea mult?

 

— Niciun om nu trebuie să creadă că mila lui Dumnezeu este mai mică decât greșelile sale.

 

Lex rămase tăcut.

 

Cuvintele acestea îi pătrunseră adânc în suflet.

 

În zilele următoare, începu să vină tot mai des la biserică.

 

Învăța.

 

Se ruga.

 

Asculta.

 

Întreba.

 

Și, încetul cu încetul, omul care fusese Lex Luthor începea să se schimbe.

 

Nu peste noapte.

 

Nu printr-o minune care să șteargă trecutul.

 

Ci prin pași mici.

 

Într-o dimineață ajută un bătrân să ducă niște lucruri până acasă.

 

În altă zi cumpără medicamente pentru o familie care avea nevoie de ele.

 

Apoi ajută un copil să-și cumpere cărți pentru școală.

 

Când oamenii îi mulțumeau, el răspundea:

 

— Nu mie trebuie să-mi mulțumiți. Mulțumiți lui Dumnezeu și rugați-vă pentru mine.

 

Averea lui începu să fie folosită pentru oameni.

 

Casa lui deveni mai simplă.

 

Viața lui deveni mai liniștită.

 

Dar cea mai mare schimbare era în inimă.

 

Într-o duminică, după Sfânta Liturghie, Lex rămase în biserică.

 

Privi icoanele și spuse:

 

— Vreau să las în urmă omul care am fost.

 

Preotul se apropie.

 

— Ce ai în inimă?

 

Lex răspunse:

 

— Vreau un nume nou.

 

— Ce nume?

 

Lex privi către icoana Mântuitorului.

 

— Alexandru.

 

Apoi adăugă:

 

— Alexandru cel Bun.

 

Preotul zâmbi.

 

— Atunci să înțelegi că un asemenea nume nu este o laudă. Este o datorie. Dacă vrei să fii numit astfel, trebuie să înveți să fii bun în fiecare zi.

 

Alexandru își plecă fruntea.

 

— Voi încerca.

 

— Nu spune doar „voi încerca”. Spune: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi merge pe acest drum.”

 

Alexandru făcu semnul Sfintei Cruci.

 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi merge pe acest drum.

 

Din acea zi, oamenii din sat îl numiră Alexandru cel Bun.

 

Dar el nu se considera bun.

 

Când cineva îl lăuda, răspundea:

 

— Nu sunt bun. Încă învăț să fiu.

 

Într-o seară, stătea în curtea bisericii și privea apusul.

 

Un copil se apropie de el.

 

— Domnule Alexandru?

 

— Da?

 

— Pot să te întreb ceva?

 

— Sigur.

 

— De ce ai venit tocmai aici?

 

Alexandru zâmbi.

 

— Pentru că eram pierdut.

 

— Și acum?

 

Alexandru privi către biserică.

 

— Acum știu unde să mă întorc atunci când mă rătăcesc.

 

Copilul se gândi puțin.

 

— Și unde este drumul?

 

Alexandru răspunse:

 

— În inimă, dacă inima îl caută pe Dumnezeu.

 

Copilul zâmbi și plecă.

 

Alexandru rămase singur.

 

Clopotul începu să bată.

 

O dată.

 

De două ori.

 

Apoi încă o dată.

 

Sunetul se răspândi peste casele satului.

 

Alexandru își făcu semnul Sfintei Cruci.

 

În fața bisericii, sub lumina amurgului, nu mai era omul care se temea să fie slab.

 

Nu mai era copilul care credea că trebuie să fie puternic pentru a fi iubit.

 

Nu mai era omul care credea că averea poate cumpăra pacea.

 

Era Alexandru.

 

Un om care învățase să se roage.

 

Un om care învățase să ceară iertare.

 

Un om care învățase să ajute.

 

Un om care învățase că adevărata putere nu este să-i stăpânești pe ceilalți, ci să-ți stăpânești propria mândrie.

 

Într-o noapte, înainte să plece din biserică, Alexandru îngenunche înaintea icoanei Mântuitorului.

 

Lumina unei singure candele tremura în liniștea bisericii.

 

— Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Îți mulțumesc că mi-ai arătat drumul atunci când eu nu mai știam încotro să merg. Ajută-mă să nu mă mai întorc la omul care am fost. Ajută-mă să fiu bun cu cei săraci, blând cu cei întristați, răbdător cu cei care greșesc și smerit atunci când oamenii mă laudă.

 

Se opri.

 

Apoi adăugă:

 

— Și dacă vreodată voi uita cine sunt, adu-mi aminte de această biserică și de ziua în care ai deschis înaintea mea ușa către o viață nouă.

 

Apoi se ridică.

 

Ieși din biserică.

 

Deasupra satului se întindea cerul înstelat.

 

Alexandru privi către el și zâmbi.

 

Pentru prima dată după mulți ani, nu mai simțea nevoia să aibă răspuns pentru toate.

 

Unele lucruri trebuiau doar trăite.

 

Unele taine trebuiau doar primite.

 

Iar unele drumuri trebuiau parcurse cu credință.

 

A doua zi, Alexandru se întoarse din nou la biserică.

 

Și în ziua următoare.

 

Și după aceea.

 

Viața lui nu devenise lipsită de încercări. Mai avea momente de îndoială, momente în care trecutul îl urmărea și momente în care vechea mândrie încerca să se întoarcă.

 

Dar acum știa ce să facă.

 

Se oprea.

 

Se ruga.

 

Și își amintea de cuvintele preotului:

 

„Nu contează numai cât de jos ai căzut. Contează și către cine te întorci atunci când te ridici.”

 

Așa trecură anii.

 

Iar oamenii din Cărbunești-Sat ajunseră să-l cunoască nu după trecutul său, ci după faptele sale.

 

Copiii îl salutau.

 

Bătrânii îi vorbeau.

 

Oamenii săraci știau că pot găsi la el un ajutor.

 

Iar el, de fiecare dată când cineva îi spunea „Alexandru cel Bun”, își pleca privirea și răspundea:

 

— Rugați-vă pentru mine, ca să merit într-o zi acest nume.

 

Și astfel, omul care cândva crezuse că lumea trebuie cucerită învățase că adevărata biruință este aceea asupra propriei mândrii.

 

Omul care își construise ziduri în jurul inimii învățase să deschidă ușa.

 

Omul care căutase puterea în bogăție o găsise în credință.

 

Iar omul care fusese cândva Lex Luthor își găsise, în cele din urmă, un alt nume și un alt drum.

 

Alexandru cel Bun.

 

În fiecare duminică, clopotul bisericii din Cărbunești-Sat se auzea peste sat.

 

Iar atunci Alexandru își ridica privirea către cer și își făcea semnul Sfintei Cruci.

 

Nu mai întreba:

 

„Cât de puternic pot deveni?”

 

Ci întreba:

 

„Cât de mult bine pot face astăzi?”

 

Și aceasta a fost cea mai mare schimbare din viața lui.

 

Pentru că omul care își petrecuse copilăria încercând să fie deasupra tuturor descoperise, la sfârșitul drumului, că omul adevărat nu se înalță călcând peste ceilalți.

 

Se înalță atunci când îi ridică pe cei căzuți.

 

Iar în lumina blândă a candelelor, înaintea icoanelor, Alexandru cel Bun învățase taina pe care nicio carte de știință și nicio avere nu i-o putuseră dărui:

 

că sufletul își găsește adevărata pace atunci când omul se întoarce cu sinceritate către Dumnezeu.

 

Și astfel, povestea lui nu s-a sfârșit în ziua în care și-a schimbat numele.

 

Atunci abia a început.

 

A început povestea unui om care a învățat să iubească.

 

A unui om care a învățat să ierte.

 

A unui om care a învățat să fie smerit.

 

A unui om care a învățat să folosească ceea ce avea pentru binele altora.

 

A unui om care, după o viață întreagă petrecută în căutarea puterii, a găsit în cele din urmă ceva mai mare decât puterea:

 

credința, nădejdea și iubirea.

 

Iar peste sat, în liniștea serii, clopotul bisericii continua să bată.

 

Și fiecare bătaie părea să spună:

 

„Întoarce-te.”

 

„Nu este prea târziu.”

 

„Ridică-te.”

 

„Mergi înainte.”

 

Iar Alexandru cel Bun mergea.

 

Cu pași liniștiți.

 

Cu inima smerită.

 

Și cu Dumnezeu înaintea lui.

THE CHRONICLES OF TÂRGU JIU

 

The story takes place at the beginning of the 16th century in a fictional kingdom known as the Kingdom of Northern Oltenia, whose capital is Târgu Jiu. The kingdom is ruled by King Constantin, a just, courageous, and God-fearing ruler, and Queen Liliana, renowned for her kindness and compassion toward the poor, the sick, and orphans. In the year 1509, their son Nicolae, the heir to the throne, is born.

 

Nicolae grows up in a family that teaches him faith, justice, and love for others. His father tells him that a true king must always be ready to give his life for his people, while his mother reads the Holy Scriptures to him and teaches him humility, mercy, and forgiveness. At the same time, the high nobleman Vlad secretly prepares a conspiracy to overthrow the royal family.

 

Facing the growing threat of the Ottoman Empire and the unrest spreading across Europe, King Constantin strengthens alliances with neighboring states and prepares the army to defend the kingdom. In 1516, he personally leads his forces in the Battle of the Jiu River, achieving a great victory. However, on his return, he is treacherously assassinated in an attack orchestrated by the conspirators.

 

The entire kingdom falls into mourning. Shortly afterward, Queen Liliana is poisoned by Vlad's followers. Before her death, she blesses her son and urges him to love God, to be just, to forgive whenever possible, and to protect the innocent. Left an orphan at only six years old, Nicolae is secretly taken out of the royal fortress by the elderly servant Maria and the loyal soldiers Radu and Vladimir.

 

Hidden in the Parâng Mountains, Nicolae spends his childhood and adolescence far from the throne. Maria teaches him to read and write, while Radu and Vladimir train him in the arts of warfare and kingship. Every day Nicolae reads the Holy Bible, strengthening his faith. At the age of seventeen, he receives his father's sword and swears to reclaim his kingdom—not out of a desire for revenge, but to restore justice.

 

Former soldiers of King Constantin and many faithful people join his cause. Together they march toward Târgu Jiu. Many of the defenders of the capital recognize the rightful heir and side with him. Vlad is captured and brought to trial. Nicolae is crowned King Nicolae I of the Kingdom of Northern Oltenia. He reduces taxes, rebuilds the fortresses, reopens schools and hospitals, helps the needy, and rules with justice, earning the love and respect of his people.

 

Five years of peace and prosperity follow. Yet the kingdom's success awakens the envy of its enemies. A new conspiracy arises, and a coup d'état forces Nicolae to abandon the throne. To spare the capital from destruction and save his people from needless bloodshed, he escapes through a secret passage together with Radu and Vladimir, promising that one day he will return.

 

The three men arrive in the Grand Duchy of Moscow, where Nicolae's grandfather, Ieremia, resides. The old man welcomes him with great affection and, before his death, leaves him a letter. In it, he advises Nicolae to travel to the distant Kingdom of Joseon, whose king had once been his close friend and would surely receive him with kindness.

 

After his grandfather's funeral, Nicolae, Radu, and Vladimir begin a long journey eastward. Thirty-one days later, they arrive in Joseon. The king receives them with great honor in memory of his friendship with Ieremia and welcomes Nicolae into the royal palace.

 

Nicolae learns the language and customs of the land without ever abandoning his Christian faith. Every morning he reads the Holy Scriptures and prays. The King of Joseon is deeply impressed by Nicolae's wisdom, humility, and noble character. The two engage in many conversations about God, justice, leadership, and forgiveness. Nicolae demonstrates that true wisdom comes from God and that a ruler should govern through justice and love rather than fear.

 

During the meetings of the Great Council of Joseon, Nicolae respectfully speaks about his faith without forcing it upon others. The ministers and scholars admire his character, and the king appoints him as one of his closest advisors.

 

For two years, Nicolae helps the King of Joseon govern the kingdom wisely. Later, at the king's encouragement, he meets the noblewoman Eun-hee, a young woman admired for her kindness and wisdom. They marry, and God blesses them with children. Nicolae finds a new family and a new home, yet he never forgets his homeland.

 

Every day he continues to pray for the Kingdom of Northern Oltenia and keeps alive the hope that one day he will return to see his people and his native land once again.

 

The central message of The Chronicles of Târgu Jiu is that true power is not found in a crown, a sword, or worldly riches, but in faith in God, justice, love for others, the courage to do what is right, and the hope that endures even through life's greatest trials. Nicolae is a ruler who loses his throne and his homeland, but never loses his faith. That faith guides his entire life and prepares him for the challenges that still lie ahead.[Cristian Diaconița]

Articolul 201 — Respectarea adevărului

(1) Adevărul trebuie să reprezinte un principiu fundamental al vieții creștine.

(2) Creștinul este chemat să evite minciuna, falsificarea și înșelăciunea.

(3) Adevărul trebuie spus cu înțelepciune, fără intenția de a distruge sau umili o persoană.

Articolul 202 — Interzicerea mărturiei false

(1) Nimeni nu trebuie să depună cu bună știință o mărturie falsă împotriva aproapelui.

(2) Acuzațiile false pot distruge reputația și viața unei persoane.

(3) Creștinul trebuie să fie responsabil pentru cuvintele sale.

Articolul 203 — Prezumția de nevinovăție

(1) O persoană nu trebuie considerată vinovată doar pe baza unei acuzații.

(2) Vinovăția trebuie stabilită prin proceduri corecte și competente.

(3) Comunitățile religioase nu trebuie să transforme zvonurile în condamnări.

Articolul 204 — Interzicerea judecății pripite

(1) Creștinul trebuie să evite condamnarea unei persoane fără cunoașterea faptelor.

(2) Zvonurile nu trebuie tratate ca adevăruri.

(3) Înainte de a acuza, trebuie cercetată situația cu responsabilitate.

Articolul 205 — Condamnarea calomniei

(1) Răspândirea intenționată a unor informații false pentru distrugerea reputației unei persoane este condamnată.

(2) Creștinul trebuie să își controleze cuvintele.

(3) Dacă o informație este incertă, ea nu trebuie prezentată drept fapt sigur.

Articolul 206 — Condamnarea bârfelor

(1) Bârfa răspândită pentru a provoca ceartă, rușine sau ură trebuie respinsă.

(2) Problemele personale ale aproapelui trebuie tratate cu discreție.

(3) Creștinul este chemat să vorbească despre oameni cu respect.

Articolul 207 — Dreptul la apărare

(1) Orice persoană acuzată are dreptul să își prezinte punctul de vedere.

(2) Nimeni nu trebuie condamnat fără să fie ascultat.

(3) Dreptatea presupune ascultarea și cercetarea faptelor.

Articolul 208 — Dreptatea

(1) Dreptatea trebuie urmărită împreună cu adevărul și mila.

(2) Creștinul nu trebuie să favorizeze o persoană doar pentru că este bogată, puternică sau apropiată.

(3) Persoana săracă sau vulnerabilă nu trebuie disprețuită.

Articolul 209 — Condamnarea favoritismului

(1) Nimeni nu trebuie favorizat în mod nedrept.

(2) Funcțiile și responsabilitățile din comunitate trebuie exercitate cu integritate.

(3) Prietenia sau relația de familie nu trebuie să devină motiv pentru ascunderea unei nedreptăți.

Articolul 210 — Dreptatea față de cei slabi

(1) Persoanele vulnerabile trebuie protejate.

(2) Puterea nu trebuie folosită pentru exploatarea celor care nu se pot apăra.

(3) Creștinul este chemat să apere adevărul și dreptatea.

Articolul 211 — Dreptul la iertare

(1) Creștinul este chemat să ierte.

(2) Iertarea trebuie să fie liberă și sinceră.

(3) Iertarea nu înseamnă că răul trebuie ascuns.

(4) O persoană poate ierta și, în același timp, poate solicita protecție și dreptate.

Articolul 212 — Iertarea și responsabilitatea

(1) Cel care a greșit este chemat să își recunoască fapta.

(2) Pocăința autentică presupune dorința de îndreptare.

(3) Atunci când este posibil, prejudiciul produs trebuie reparat.

(4) Iertarea nu trebuie confundată cu lipsa responsabilității.

Articolul 213 — Condamnarea răzbunării

(1) Răzbunarea personală este respinsă.

(2) Persoana care a fost rănită nu trebuie să răspundă printr-o nouă faptă violentă.

(3) Creștinul este chemat să lase dreptatea în seama autorităților competente și a lui Dumnezeu.

Articolul 214 — „Nu întoarce răul pentru rău”

(1) Răul nu trebuie răsplătit printr-un alt rău.

(2) Creștinul trebuie să caute o soluție care să oprească răul fără să îl înmulțească.

(3) Apărarea împotriva unui pericol trebuie să urmărească protejarea vieții și oprirea agresiunii.

Articolul 215 — Împăcarea

(1) Împăcarea dintre oameni trebuie încurajată atunci când este posibilă și sigură.

(2) Împăcarea trebuie să se bazeze pe adevăr și responsabilitate.

(3) Nimeni nu trebuie forțat să se împace cu o persoană care continuă să îl abuzeze.

Articolul 216 — Pocăința

(1) Persoana care a făcut rău este chemată la pocăință.

(2) Pocăința presupune recunoașterea greșelii și dorința de schimbare.

(3) Creștinul este chemat să își îndrepte viața.

Articolul 217 — Îndreptarea după greșeală

(1) O greșeală nu trebuie să devină motiv pentru pierderea definitivă a speranței.

(2) Omul poate să își schimbe comportamentul.

(3) Comunitatea trebuie să încurajeze îndreptarea celui care își recunoaște sincer greșeala.

Articolul 218 — Protecția victimei

(1) Persoana care a suferit o nedreptate trebuie tratată cu respect.

(2) Victima nu trebuie acuzată pentru faptul că a fost agresată.

(3) Comunitatea trebuie să evite rușinarea victimei.

(4) Siguranța victimei trebuie să fie o prioritate.

Articolul 219 — Condamnarea ascunderii abuzului

(1) Abuzul grav nu trebuie ascuns pentru protejarea reputației unei persoane sau a unei instituții.

(2) Comunitățile creștine trebuie să urmărească protejarea victimelor.

(3) Faptele care constituie infracțiuni trebuie tratate prin mijloacele prevăzute de lege.

Articolul 220 — Responsabilitatea conducătorilor religioși

(1) Preoții, pastorii, episcopii și ceilalți conducători religioși trebuie să exercite autoritatea cu responsabilitate.

(2) Autoritatea spirituală nu trebuie folosită pentru exploatarea credincioșilor.

(3) Conducătorul religios trebuie să fie un exemplu de integritate.

Articolul 221 — Interzicerea manipulării religioase

(1) Credința nu trebuie folosită pentru obținerea controlului abuziv asupra unei persoane.

(2) Nimeni nu trebuie amenințat cu pedeapsa religioasă pentru a fi obligat să ofere bani sau bunuri.

(3) Îndrumarea spirituală trebuie să respecte libertatea și demnitatea persoanei.

Articolul 222 — Respectarea conștiinței

(1) Creștinul trebuie să își urmeze conștiința luminată de credință și de adevăr.

(2) Nimeni nu trebuie obligat prin violență să acționeze împotriva conștiinței sale.

(3) Libertatea conștiinței trebuie exercitată cu responsabilitate față de ceilalți.

Articolul 223 — Responsabilitatea pentru cuvinte

(1) Cuvintele pot produce atât bine, cât și rău.

(2) Creștinul trebuie să evite insultele, amenințările și minciunile.

(3) Cuvântul trebuie folosit pentru adevăr, încurajare, îndreptare și pace.

Articolul 224 — Responsabilitatea pentru fapte

(1) Fiecare persoană este responsabilă pentru propriile fapte.

(2) Credința nu poate fi folosită pentru a justifica o faptă rea.

(3) Cel care greșește este chemat să își asume responsabilitatea și să repare răul, atunci când este posibil.

Articolul 225 — Principiul „adevăr și iubire”

(1) Adevărul și iubirea trebuie să fie unite în viața creștină.

(2) Adevărul fără iubire poate deveni cruzime, iar iubirea fără adevăr poate deveni tolerarea răului.

(3) Creștinul este chemat să spună adevărul cu blândețe și să apere dreptatea fără ură.

(4) Nicio persoană nu trebuie sacrificată pentru protejarea unei reputații, a unei funcții sau a unei instituții.

14. Adăpostul din peșteră

În timp ce aproape toată suflarea spitalului aștepta să guste acea plecare venită atât de neașteptat, doctorul Gabriel se furișase în spatele turnului roșu. Tot ce simțise în preajma pietrelor vechi și reci părea de domeniul trecutului. Acea memorie a zidului care îi pătrunsese prin palme, pierzându-se atât de profund în venele sale însetate, dispăruse complet. Părea că în jurul turnului se instaurase o stare de amorțeală generată de căldura unei primăveri timpurii. Roșul părea mai șters iar atingerea pietrelor transmitea doar asprimea înscrisă de vreme. Degetele căutau cu înfrigurare dârele brăzdate în zid de-a lungul sutelor de ani cu speranța unei regăsiri. Își simțea trupul încorsetat în această lume în care răul îi pătrundea în ființă odată cu aerul respirat. Iar sufletul lui nu era destul de puternic pentru a-și autogenera curățenia. Dacă am putea întoarce din trupul original sufletul original? Era filonul pe care îl căuta cu înfrigurare, o cale invizibilă prin care va putea să absoarbă acea curățenie dăruită de Dumnezeu când devenise pentru prima dată trup. Cu toată tinerețea lui, simțea greutatea sutelor de ani care îi apăsau conștiința cu milioane de păcate care refuzau să-și arate fața. Și cum să te poți curăți de murdăria pe care nu o poți vedea? Se întreba mereu dacă prin ceea ce trăia nu se îndepărta ireversibil de țelul existenței sale. A ajuns aici, într-un loc în care omul nu are nici trecut nici viitor, a rezonat cu amintirile acestor pietre și spera să găsească vehiculul care-l va purta spre propriul original undeva ascuns în mintea uneia dintre nebune. Vor fi doar vorbe sau, poate, povești fără noimă, ori blesteme, pentru el nu avea importanță. Orice îi atingea acea latură a existenței pe care și-o însușise odată cu a doua sa naștere era binevenită. Totul era ca în acele trăiri să regăsească urma pașilor așa cum îi arăta calea din oglindă. Atunci când cerul a coborât asupra lui și l-a luat în înalturi, trupul lui s-a dedublat într-un hoit viu fără voință și într-o ființă neștiută care i-a furat toate amintirile. O ființă pe care o iubea și o ura deopotrivă. O iubea atunci când îi arăta urma propriilor pași din propriile amintiri și o ura pentru că de atâtea ori îl lăsa să rătăcească prin întuneric punându-i în față trăiri care să-l abată din drum. Această ființă care nu era decât tot el mai bătrân sau mai tânăr, uneori cu câteva clipe, alteori cu mulți ani, se ascundea în mințile nebunelor iar el era obligat să o descopere pentru a-și regăsi calea. Și acum se regăsea părăsit pe o insulă cuprinsă de mult prea multă liniște. Și multă singurătate. Un hoit viu gata să se descompună în milioane de celule netrebuincioase. În nicio parte a lumii nu întrezărea acea licărire care să-l aducă înapoi. Înapoi unde? Înapoi în lumea hoiturilor vii, bolnave de prea multe păcate, sau înapoi în lumea trupurilor ce-și caută sufletele de origine? S-ar lepăda fără teamă de trup dar nu și de suflet. Din sufletul lui, așa încărcat de greutatea păcatelor tuturor trupurilor purtate de sute de ani, doar din acel suflet va putea țâșni cândva, atunci când mintea nebunelor va fi citită de el, doctorul Gabriel, lumina care îl va călăuzi spre primul născut care l-a purtat. Iar hoitul fără voință și ființa care i-a furat amintirile se vor regăsi pentru a trăi cu adevărat o viață dintr-o singură naștere într-un singur trup, trupul lui. Brațele atârnau inerte, corpul se lăsă moale alunecând pe lespezile încă reci și umede până când mâinile atinseră pământul. Răcoarea ierbii abia renăscute după o iarnă nemiloasă se răspândi prin brațe redându-i vigoarea pe fața palidă. Ochii începură să strălucească și mai ales să arunce spre creier acele impulsuri care generează forme și culoare. În fața turnului era un zid gros acoperit de vegetație uscată și, fără tăgadă, mintea lui reintrată într-un regim de receptare a realității, percepu o lumină ce pâlpâia chemându-l. Doar câteva clipe putu intui o gaură neagră care nu ar fi trebuit să fie sau poate că nici nu exista, chiar la picioarele lui, un gol ce mâncase ca din senin pietrele zidului deschizând o cale. Se ridică în picioare și se avântă hotărât spre zid înfigându-și mâinile adânc în vegetația uscată. Degetele pipăiau piatra umedă cu înfrigurare. Nimic nu părea să fie clintit din loc. Nici măcar o pietricică. Se aplecă din nou iscodind cu ochii după acea licărire de lumină. Nimic. Apoi se concentră asupra sunetelor. Ascultă nemișcat cum picături de apă se prelingeau de pe marginea zidului până întâlneau o tulpină lipită de pietre, apoi coborau șerpuit și sfârșeau cu un clipocit într-o baltă ce luase forma mâinii sale. Încercă să alunge dintre toate sunetele acea plângere nesfârșită a apei și desluși un cântec. Un cântec înfundat ce venea din zid. Și atunci reapăru acea lumină plăpândă care îl chema însoțită de această dată de o voce atât de cunoscută. Era ea, Iulia, vocea Iuliei venind din mijlocul zidului. Închise ochii și păși spre zid cu siguranța unui orb aflat în propria casă. Simți cum crengile încercau să-i frângă avântul dar nu se opri. Aștepta din clipă în clipă ca zidul să-i strivească fruntea dar nimic nu se mai întâmplă. Mergea cu ochii închiși pe urma lăsată de voce. Nu îndrăzni să deschidă ochii. De ce i-ar deschide? Dacă totul nu este decât în închipuirea lui? Dacă totul nu era decât o trăire pe care celălalt eu al său o arunca spre el doar pentru a-i arăta o dată în plus că nu este decât un sclav menit să pășească pe urmele unei alte vieți pierdută atunci, demult, în acea fântână în care se aventurase să salveze un ied? Atunci el și iedul deveniseră o singură ființă pregătiți deopotrivă să trăiască sau să moară. Și au murit și s-au ridicat la ceruri sau poate cerul a căzut peste ei și iar s-au născut cu iubirea atâtor amintiri pierdute în apa rece de primăvară a unei fântâni blestemate. Un ied și un copil renăscuți să-și caute viața o viață întreagă. Într-un târziu deschise ochii dar realiză că de fapt nu poate să-i deschidă. Încercă din nou. Tot fără rezultat. O noapte profundă îi înconjura trupul și mintea. Duse mâinile la ochi și pipăi sprâncenele. Le atinse ușor și răsuflă ușurat. Sprâncenele lui se mișcau în sus și în jos. Deci reușise. Putea deschide ochii, mâinile lui erau capabile să simtă trupul, doar că întunericul îl înghițise fără nicio cale de scăpare. Și acum picioarele. Oare picioarele pot regăsi în această stare de negare a însăși existenței senzația de mers? Lăsă mâinile să se întindă spre pământ și le lipi de pulpe. Se mișcau. Picioarele lui se mișcau deși el, mintea lui, le credea înțepenite în acest vid de real. Și cu toate acestea simțea că trupul lui atârna, fără să înțeleagă în ce anume. Grație acelei lumini aprinsă în adâncul minții, trupul urma cântecul pe care nu-l înțelegea dar care-i dădea un sentiment de liniște doar pentru că era glasul ei. O stare nedefinită pe care o accepta fără să o înţeleagă și căreia nu i se putea opune. Mâinile sprijineau picioarele. Și mâinile îi spuneau că picioarele lui merg, dar el, ființa lui, nu făcea decât să atârne într-o senzație de moliciune. Apoi totul dispăru. Mai întâi l-au părăsit picioarele, apoi mâinile, ochii și, la urmă, mintea. Se trezi brusc sub un zgomot puternic pe care îl percepea deasupra capului. Era sigur că este un zgomot pe care îl mai auzise cândva. Pe măsură ce simțurile reintrau în matca lor normală recunoscu curgerea puternică a unui curent de apă. Nu departe de el se întrezărea o lumină palidă, la capătul unui tunel care începea să urce chiar de aici, din fața lui. Pe măsură ce se apropia simțea o răcoare umedă iar zgomotul curgerii apei se depărta. Pătrunse într-o sală largă pe care o recunoscu imediat. Erau acolo toate lucrurile exact așa cum le văzuse atunci când cineva l-a smuls din ghearele morții în seara în care trupul lui, lipit de zidurile turnului, aproape înghețase. Doar că atunci mintea lui era aproape adormită de efectele frigului și în încăpere se găsea acea femeie al cărui chip se ascundea sub o glugă. Acum era singur, sau așa credea. Se apropie de candelabru și, fără prea multe căutări, găsi ceea ce căuta. Câteva cutii de chibrituri și lumânări. Le aprinse și le așeză pe rând în candelabru. Camera își dezvălui forma și putu distinge din nou mobilierul pe care și-l amintea. Pe o masă joasă găsi câteva hârtii parcă anume lăsate să fie găsite. Era acelaşi scris ca cel din caietul lăsat de Iulia. Așadar, Iulia cunoștea acest loc și era aproape convins că atunci, pe jilțul în care tocmai se așezase, femeia ascunsă de pelerină a fost chiar asistenta. Începu să citească. Erau două pagini doar cu câteva rânduri.

Departe de orice teamă de a fi descoperiți, femeia mă îndemnă să mă culc pe divan. Bărbatul plecase lăsându-ne singuri. Probabil va ieși pe câmpul de luptă pentru a tâlhări cadavrele. Nici măcar nu eram supărat. Dimpotrivă eram chiar fericit că pot să-i privesc fără reținere ochii de un albastru clar pe care jucau reflexiile roșiatice ale flăcărilor. Am întins-o pe canapea continuând să-i mângâi fața. Așa cum spuneam, mi-era frică să nu dispară acel zâmbet încrezător cu care mă privea. Eram convins că echilibrul dintre încredere și frică era foarte fragil în mintea ei. Într-un gest reflex, ridică și ea mâna și începu să-mi mângâie părul. Pentru o clipă, când brațul ei mi-a trecut prin fața ochilor, am observat crucea de pe mâna ei. I-am luat brațul. O urmă adâncă obținută prin ardere desena crucea, simbol al iertării și a milei. M-am aplecat și am acoperit însemnul dureros al credinței cu zeci de sărutări, apoi i-am cuprins trupul tremurând șoptindu-i vorbe ușoare de alinare.
- Nu-ți fie teamă! O să te apăr cu viața mea.

Așadar, toate aceste lucruri sunt aici de sute de ani. Își roti din nou privirea în jur. Ceea ce până atunci nu îi atrase în mod deosebit atenția, mobilierul, pereții camerei, vatra și ușa care dădea în Olt, toate păreau acum însuflețite și îl îndemnau să le privească cu mai multă atenție. Abia acum observă că de fapt acea cameră nu era construită, ci mai degrabă încropită de om într-o peșteră ascunsă de vegetație undeva pe malul Oltului. Reveni la cele două foi.

Mi-au trebuit patru luni să pot înțelege tot ce vorbeau sătenii și alte patru luni să pot vorbi aproape ca ei. Puteam trece prin sat fără ca lumea să ne urmărească prea mult cu privirea, dar nu reușeam să înțeleg de ce Iulia nu voia să mergem la biserică. Îmi dădeam seama că doar acolo puteam fi privit de întreg satul ca soțul ei, dar ori de câte ori încercam să o conving, Iulia refuza cu îndârjire.
— Nu suntem bineveniți. Eu sunt blestemată.
— Dar a trecut  un an și nu ai mai avut crize.
— Înseamnă că Iuda pândește.
— Boala ta nu are nicio legătură cu Dumnezeu. Privește crucea de pe mâna ta. Nu ți-a folosit la nimic, doar iubirea pe care ți-o port te-a ajutat.
— M-am născut blestemată.

Iulia îi lăsase extrase din caiet. Cum de știa că într-o zi va ajunge aici? Se simțea manipulat. Dar nu avea timp pentru a se lăsa atras în prea multe speculații. Mai important era conținutul acestui caiet, chiar și doar atât cât îi lăsase, calculat sau nu, Iulia, sub formă de extrase. Se pregăti să revină în spital. Ieși pe ușa de lemn pentru a mai privi odată în jurul adăpostului. Era imposibil să faci înconjurul adăpostului fără să riști să fii luat de apele Oltului. Se întoarse, aprinse o lumânare, luă și o cutie cu chibrituri și se îndreptă spre gaura ce dădea în tunel. De această dată parcurse drumul cu multă atenție încercând să observe fiecare detaliu al tunelului. La un moment dat găsi într-o scobitură o lampă cu petrol și chibrituri. Mai făcu doi pași și desluși o urmă de lumină. Așadar de aici va trebui să meargă prin întuneric pentru a nu fi descoperit adăpostul. Stinse lumânarea, o băgă în buzunar și își continuă drumul pipăind pereții. Ajuns la turn, se scutură de firele de păianjen care i se lipiseră de haine și în păr, apoi se îndreptă spre camera lui. Aprinse lumina. Pe masă era o hârtie pe care nu el o pusese acolo. O luă. Același scris, scrisul Iuliei. Începu să iscodească camera cu privirea. O emoție puternică îl cuprinsese. Așadar Iulia nu a plecat. Este încă aici. Ar fi vrut să o găsească imediat. Și mai ales simțea cât de mult dorea să o iubească din nou. Dar camera era goală. Doar o filă de hârtie și un miros ușor de iasomie. Un parfum pe care și-l amintea foarte bine. Îl simțise ori de câte ori intrase în salonul-debara. O altă îndoială începu să-l macine. Dacă totuși Iulia era plecată și paginile i-au fost puse de către pacienta lui? Își reaminti acea voce și lumina care îl conduse în adăpostul de pe malul Oltului. Să fi fost Iulia sau pacienta? Și unde a dispărut? Sigur până ce el a aprins lumânările, femeia ar fi putut să se strecoare înapoi prin tunel. Sau poate mai există și o altă ieșire ascunsă de ochii lui. La urma urmei, orice ascunzătoare are și ieșiri secrete. Luă foaia de pe masă. Era aproape convins că cel puțin odată cele două Iulii se substituiseră una alteia.

Am stat câteva zile ascuns în adăpostul de pe valea Oltului. Încă nu știam care este relația dintre Iulia și bărbat. Vorbeau scurt, iar bărbatul evita să o privească în ochi. De câteva ori au plecat împreună. Prin vorbe și semne am înțeles că oastea mea era încă pe câmpul de bătaie. O singură dată m-au dus până aproape și am putut vedea mormintele oștenilor căzuți. În albul soarelui turnul pe care îl cuceriseră devenise roșu. Dacă te uitai cu atenție puteai vedea cum vulturii se aruncau cu sălbăticie spre bucățile de carne ce atârnau între pietre. De câteva ori mă îndemnară să plec la ai mei, dar tabloul sângeros pe care mintea mea refuza să-l mai înțeleagă mă țintuia locului. Sau poate era zâmbetul Iuliei. Nici ei nu mai aveau aceeași convingere în gesturi. De câte ori se însera, bărbatul ne părăsea, iar dimineața, Iulia îi căuta privirea implorând parcă iertare. Mult mai târziu am aflat. Acel bărbat care mi-a salvat viața era soțul Iuliei. De câte ori se însera, bărbatul ne părăsea, iar dimineața, Iulia îi căuta privirea implorând parcă iertare. Mult mai târziu am aflat. Acel bărbat care mi-a salvat viața era soțul Iuliei. Când am început să înțeleg românește, mi-a spus cât de mult a iubit-o, dar el nu a reușit niciodată să-i smulgă de pe chip acea grimasă groaznică pe care doar mângâierea mea a transformat-o într-un zâmbet diafan. Atunci a hotărât să-și lase nevasta în brațele mele. De atunci zâmbetul ei era mereu fermecător. Am înțeles puterea iubirii și a iertării. O iubesc pe Iulia cu tăria care poate vindeca, iar bărbatul acesta o iubește mult mai mult decât aș putea eu să o iubesc. Dar ei știu să ierte așa cum nu am văzut pe cineva în tot neamul meu de austrieci.

A stins lumina și a început să caute un sens acestor pagini presărate în viața sa. Încă nu își găsise locul în vâltoarea acelor evenimente dar simțea că viața lui de mâine nu va mai fi la fel ca cea de ieri. Și mai simțea că sufletul lui a găsit un reper în sufletul acelui austriac. Doar că nu mai avea certitudinea că el era cel care controla jocul și mai ales nu putea să realizeze dacă cele două Iulii nu-și fabricaseră roluri substituindu-se una alteia. Își aduse aminte de finalul scrisorii lăsate de asistentă:
Nu tot ceea ce vezi este adevărat!
Nu tot ceea ce atingi este ceea ce pare!

- Bre, sâ ti duci în casa mare și să-i dai băietului plapuma ceea albastră și o pernă mare... Sâ hie di sufletu' mieu...
- Mulțumesc, nu-i nevoie, bunică!, am protestat eu cu voce slabă.
- Hait! Zi "bogdaproste" cum te-am învățat! Și să mă pomenești maică...

Apoi s-a lăsat o tăcere grea, întreruptă doar din când în când, de vreun cosaș care își cânta duios menirea... Rușinat, am plecat privirea și am acceptat pomana cu inima strânsă și un nod mare de lacrimi în gât...

N-am știut atunci că aveau să fie ultimele ei cuvinte. Că aveam să privesc pentru ultima oară ochii verzi și tăioși ai bunicii, care nu îndurau proteste...

Acum, deși au trecut atât de mulți ani, tot îmi amintesc de razele acelea de soare filtrate cu grijă de părul cel bătrân din curte, de căldura domoală a sfârșitului de vară...

În acel an, o fost o vară chinuitor de caldă, cu un soare nemilos, care a pârjolit până și colțul acela uitat de lume, nu s-a facut nimic, ogoarele zăceau frânte în amorțire, strigându-și neputința în colbul zburătăcit în rafale de vânt, care nu mai aveau nici ele putere să răcorească suflarea...

Simțeam pe undeva o trădare, că ceva se întâmplase, ceva ce îmi scăpa și nu-mi dădeam seama de ce era, rătăceam de colo, colo, fără vreun scop anume, nu-mi găseam locul și mă simțeam stingher, înstrăinat...

Crescusem mare, iar locurile copilăriei îmi păreau acum mici și strâmte, de parcă lumea aceea trecută, se micșorase în ochii mei, casa, odăile, îmi păreau mici și auzeam ecouri noi care nu-mi erau cunoscute... Eu le căutam cu dorință pe cele vechi, care, iată, refuzau să iasă din umbre și să-mi stârnească ca-n alte dăți, amintirile prăfuite ale copilăriei mele...

După câteva săptămâni, vestea cea grea ne-a răsturnat viețile, și fără să vreau, am fost zvârlit într-un iureș amețitor care amenința să mă înghită, un hău întunecat luminat doar de flăcările lumânărilor de ceară galbenă...

Apoi a urmat, după lacrimi și bocete, tăcerea... O tăcere nefirească, părea că tot satul și oameni din împrejurimi se adunase în bătătură și toată lumea era tăcută și respectuoasă, se dădea la o parte din calea celor care trebăluiau toate cele câte se cer a fi făcute la capul mortului: colivă, mâncarea pentru pomană, punți, macaturi, preșuri de coade, ștergare, plăpumi, perne, găleți, batiste legate de lumânări, bănuți de legat în colțul batistelor... și benzile de mătase neagră care sublinia doliul și durerea din sufletele noastre...

Vorbele erau șoptite cu blândețe, domoale: nu, nu pune covata pentru cozonaci lângă capacul sicriului, nu se face, nu uita să pui ștergar din cela mare la cruce, leagă-l cu sfoară, iar la coroane să legi din celea mici, pentru popă trebuie să-i puie și lui din cela mare, l-am pus eu deoparte..., vezi dacă e gata tras vinul în sticle, pentru popă să-i puie într-o damigeană, și zii lu' tanti Nuța să nu uite de găină și cocoș pentru gropari, să le lege bine picioarele, să nu care cumva să se zbată peste groapă, că-i semn rău...

Apoi au urmat trei nopți nedormite care au înscris cearcăne vineții sub ochii noștri plânși de veghea de peste noapte, aranjam la nesfârșit florile care se ofileau în găleți, parcă intrasem într-un automatism, dorindu-mi să nu greșesc, să le fac pe toate așa cum trebuiau făcute după cutuma locului, fiind în permanență conștient că mă aflam sub lupa neîndurătoare a babelor din sat, care ne mâncau din ochi, pândindu-ne greșala, gata să sară cu sfaturi necerute și inutile...

În dimineața înmormântării, un soare anemic s-a ridicat peste vale, oglindind un cer curat și fără nori, iar noi am răsuflat ușurați fiindcă plouase mocănește în ultimile zile, neanticipând zloata prin care a trebuit să purcedem pe lungul drum către biserică. 

Carul cu boi se opintea din greu, osiile carului scârțâiau sfâșietor ca niște bocete, iar câteva femei îmbrăcate-n negru așezau grabnic punțile de-a curmezișul convoiului, ca popa să le stropească cu vin, să le afume cu tămâie și să cânte prohodul, mai atent să nu-și murdărească de noroi sutana și patrahirul...

Din biserică a lipsit răcoarea firească vremii de-afară, era o zăpușeală care-ți cerea efort să respiri, lumea se călca pe picioare înghesuindu-se să pupe mâna mortului, iar mirosul de ceară și tămâie, acoperea aroma florilor ce înconjurau din toate părțile sicriul... Popa a cetit din cartea sfântă, iar mai apoi a cuvântat și el cu lacrimi adunate-n colțul ochilor: Coana Moașă îl adusese și pe el pe lume, printre atâția alții prezenți și ei la această tristă adunare...

La mormântul proaspăt săpat, toată lumea plângea frângându-și colțurile batistelor pătate de ceara lumânărilor ca niște lacrimi mari întărite de durere, iar zgomotul cuielor ce fixau capacul sicriului îmi zvâcnea în tâmple ca o toacă amară... Apoi a urmat zgomotul teribil făcut de pământul aruncat în groapă peste capacul sicriului, însoțit de bocetele finale, crescute în intensitatea și încordarea momentului...

Pământul reavăn și cleios mi se lipise de tălpile pantofilor și parcă o vedeam în minte pe bunica țuguindu-și buzele a dezaprobare, uitându-se critic la pantofii mei murdari de noroi. Clopotele băteau răgușit ca o tuse ruptă-n plămâni, iar lumea se îndrepta către pomană, fiind deja trecut de amiezi.

La pomană, încet, încet, lumea a ieșit din amorțeală, vorbăraia devenea tot mai "veselă", se mai auzea printre zgomotele făcute de tacâmuri și câte-un râset discret, gurile flămânde trebuiau să fie îndestulate cuviincios, iar comesenii vărsau și câte-un strop de vin întru pomenirea mortului: bogdaproste că bine-am mâncat, Dumnezău s-o ție în hodină veșnică, că strașnică femeie o fost, de-amu, om pleca și noi pi la cășile noastre, să nu vă hie cu suparare...

Rând pe rând, lumea a plecat lăsând bătătura-n pustie, și-am rămas doar noi, neamurile, strângând mesele și dereticând prin casă și ogradă, așezându-le pe toate cum or fost... Una dintre mătuși ne-o gătit pentru noi, nepoții, câte-o strachină de orez cu lapte și scorțișoară pe deasupra, să ne liniștească sufletele după toată agitația ultimelor zile:

- Luați și mâncați, că așa îl făcea și mama, săraca...
- N-are același gust cum îl făcea bunica!, am zis eu cu amar în glas și lăsând lingura-n farfurie cu zgomot...

Toată lumea a tăcut brusc, în timp ce cu ochii în lacrimi am părăsit bucătăria. Da bunică, așa-i, nimeni nu va putea să facă vreodată orezul cu lapte așa cum îl făceai matale... Am tras adânc aer în piept, umplându-mi plămânii cu mirosul de frunze arse. Era un început de toamnă grea...

Acu' eram deja un bărbățel cu tuleiele abia mijite pe sub perciuni, în ultimul an de liceu, totuși încă neștiutor ca un pui de găină la cu ce se mănâncă viața, îmi mirosise și mie de catrință, da' eram cuminte și devreme acasă, pus numai cu burta pe carte, că se apropia BAC-ul cel groaznic, care ne ținea tot viitorul în palme-i, când, iată, vine dirigu și ne anunță că a doua zi vom primi ,"vizita medicală" pentru a se vedea dacă eram sau nu apți de a fi luați în cătănie...

Cei dintr-o generație cu mine știu despre ce vorbesc: cred că am fost ultima generație pentru care satisfacerea stagiului militar era obligatorie, bineînțeles, dacă luai BAC-ul și apoi intrai la facultate, stagiul era amânat până la terminarea facultății, după care erai înrolat în armata la "TR" - termen redus de șase luni. Dacă nu intrai la facultate, te înrolau pentru un an și două luni, la "termen normal".

Cum nici unii dintre noi n-aveam platfus, sau "pectus excavatus", adică sternul înfundat, a doua zi, ne prezentarăm într-o sală de clasă special pregătită pentru acest eveniment, care, să fim cinstiți, ne cauza emoții, tremuram ca o frunză în vânt, pentru că știam ce presupunea această "examinare". Trebuia să te dezbraci pân' la piele, și îmbrăcat numai cu o pelerină de pânză albă, trebuia să fii "palpat", dacă "jos" toate-s la locul lor, să tușești, să mergi ținând echilibrul, etc. Bineînțeles că "palparea" o făcea o asistentă drăguță, care avea o linie cu care "te potolea", în caz că palparea pompa testosteron...

Evident că ne stricam de râs dacă auzeam prin ușa întredeschisă linia care pocnea, dar în sinea noastră ne doream ca examenul să iasă bine și să fim scutiți de rușine... Însă nu toți au avut parte de "norocul" ăsta, unii ieșind roșii la față de rușine, însă cu "apt" trecut pe foaia de încorporare...

După ce am terminat facultatea, m-am "trezit" luat pe sus în armată, distribuit la o unitate militară de geniști în transmisiuni. "Perfect!", m-am gândit eu, "În șase luni, măcar o să învăț alfabetul morse." Nu l-am învățat fiindcă n-a avut cine să ni-l arate: eram o trupă jalnică de "teriști" de 40 de indivizi, cu pregătiri profesionale extrem de diferite, aveam chiar și un arhitect printre noi, profesori de diferite materii, un inginer de "drumuri și poduri" și printre toți aceștia și unul care a terminat "cifre"...

A urmat însă acomodarea, destul de dificilă, de altfel, viața în cazarmă nu este una ușoară, măcar că în prima lună am băgat numai "pas de defilare" și desfacerea și curățarea "Kalașnikov-ului" din dotare. Și mai era o tradiție, ca arma din dotare să poarte nume de femeie, pe a mea o chema "Leana", că numele ăsta era scrijelit pe patul de lemn al armei, semn că generații de soldați înaintea mea, au "mângâiat" arma, desfăcând-o, curățind-o și asamblând-o pană la epuizare...

După o lună, trebuia să depunem jurământul față de drapelul unității, prilej de a arăta lumii întregi cum batalionul de transmisiuni bate pas de defilare, mai abitir decât batalionul tanchiștilor sau cel al parașutiștilor, care deși aveau o uniformă mult mai faină ca a noastră (era diferită doar de culoarea beretei și de eșarfa de mătase albă), erau niște gloabe surde care nu știau să pună piciorul în același timp cu bătaia tobei din fanfara militară, astfel încât să fie un singur sunet de pas sincronizat și nu o sută!

După, depunerea jurământului, am fost repartizați în două cete: "SSBe-i" și "SSPe-i", adică sergent serviciu bucătărie, respectiv sergent serviciu pază, mandea picând la bucătărie, aproape de popota ofițerilor unde serveam și noi masa, întrucât în sala cea mare de masă își luau masa soldații de la termen normal...

Și ca să nu ne plictisim, am mai fost repartizați, în afara celor două servicii, fiecare după pregătirea profesională, iar eu fiind omul "cifrelor" am fost repartizat la inventarierea bibliotecii unității, sub directa comandă a plutonierului Manole, măcar că n-am numărat nicio carte, dar în schimb, am citit câteva și nu din cele regulamente ale armatei... fiindcă plutonierul trăia în lumea lui și era "lasă-mă să te las", iar eu văzând asta, am profitat la maxim, așezându-mi o armată ușoară...

Și cum drumul nostru spre libertate "prin livadă trece", după ce cadrele părăseau unitatea la ora patru, o tuleam în oraș urmând cărarea din livadă și sărind gardul, fiindcă era plictiseală mare în unitate. Aveam totuși grijă să comparăm la apelul de seară de la ora șapte care era ținut ceremonios de ofițerul de serviciu, dacă nu era afumat până la acea oră... 

Totuși, legal, puteai să ceri bilet de voie pentru ieșirea în oraș. Așa, ieșeam pe poarta unității fără prea mare tam-tam... Într-o seară, îi vine comandantului ideea fatidică să facă o inspecție inopinată, negăsind la apel mai bine de jumătate din unitate. OSU-lui, ofițerul de serviciu pe unitate, îi sărise brusc beția din cap, iar acum făcea apelul la sânge...

Comandantul stătea în biroul lui cu fereastra deschisă urmărind cum câte unul, câte doi, soldații întregeau rândurile la apel, fiind notați ca și "chiulăi" pe o listă separată:

- Soldat TR B..., de ce ai lipsit de la apel? Unde ai fost,?, mă întreabă OSU teatral.

- Permiteți să raportez: făceam yoga la umbra lunii, în livadă, și n-am auzit goarna de strângere în careu!, zic eu cu curaj nevoie mare, fiindcă aveam în buzunar biletul de voie semnat chiar de el, dar pe care nu și-l mai aducea aminte...

Atunci, un hohot gigantesc de râs se aude din biroul comandantului. Îl chema Pricope, era militar de carieră și avea o obsesie bolnăvicioasă legată de figura lui Stefan Cel Mare și Sfânt, dovadă fiind efigiile domnitorului afișate peste tot în clădirea comandamentului, inclusiv în biroul lui... 

Comandantul era un om mic, iute, cu părul grizonat, tuns cazon, foarte serios în legătură cu meseria lui, și care păstorea vreo doi-trei căpitani cam bețivani și nu la fel de serioși cu uniforma. În schimb, Pricope era impecabil: avea grad de colonel plin și nimeni nu îndrăznea să-i treacă pe dinainte...

Așa că, în cele din urmă, colonelul se urcă în fiat punto-ul lui și părăsește unitatea, în timp ce noi ne cărăbănim la cantină în pas de voie, pentru masa de seară. OSU, cu fața buhăită, vine și el la popota ofițerilor, pentru celebrele "macarale cu brânză":

-Soldat TR B...! Când ai următoarea permisie?, mă întreabă el cu ochii încă tulburi...

- Peste două săptămâni, să trăiți!, zic eu plin de speranță, în timp ce mă aflam în picioare, în poziție de "drepți" și salutând cu mâna la chipiu...

- Să vii vinerea asta, să-ți semnez permisia!

- Am înțeles, să trăiți!, urlu eu entuziasmat, în urechile OSU-lui, accentuându-i și mai mult mahmureala...

Da... aș putea să povestesc multe din armată, fiindcă era multă sminteală, mai ales printre cadre, dar și printre soldați, deși n-am auzit de strânsul apei de pe podea cu șiretul, sau spălatul latrinei cu periuța de dinți... N-am prins umiliri dintre-acelea... În schimb am prins marșuri forțate de câte 45 de km cu tot harnașamentul greoi în spinare, dar și vreo două "aplicații" care simulau starea de război:

- Haideți mă băieți mai cu viață, ce dreacu'! Așa cum ați văzut prin filme! Trebuie să urlați ca să speriați inamicul! Uite-așa: Auuuuuu!

- Da', domn plutonier e trecut de 11! Tre' să vie gustarea de dinainte de prânz! Ca să prindem puteri să urlăm la inamic!

- Dacă o să fie tot pâne cu telemea, o să urlăm unii la alții după apă, de sărată ce-i! Că-ți trebe o bărdacă de apă ca să stingi usturimea din suflet!

Și bineînțeles, că era! Apoi cum să mai urli cu burta plină de apă, dar'mi'te să mai sai de prin tranșee... Dormeam duios cu capul sprijinit de "Leana", la umbra dulce și liniștitoare a unor plopi bătrâni, ce se găseau bine ascunși în spatele unității...

Altădată ne dădeau ouă... Atunci aveam motive serioase să exersăm cu masca de gaze pe figură...  Nu mai spun de fasolea făcută la marmotă - mamă, ce bună era! - și servită în gamele... Inamicul n-avea nicio șansă... Dar nici noi! Stingeam cu grijă chiștocul de carâmbul cizmei, nu care cumva să stârnim vreo conflagrație!

Și apoi mai erau și "tragerile" în poligon! Cele mai faine erau noaptea, cu trasoare, măcar că ziua, nu puteam să nimeresc ținta, fiindcă "Leana" era decalibrată rău, așa încât tovarășul de lângă mine avea scoruri maxime, în timp ce eu eram pe minus... 

Cât despre aruncatul grenadei, nu eram mare fan. Îl lăsam întotdeauna pe un tovarăș să arunce în locul meu, fiindcă ăla era oleacă nebun după arme! Ba chiar izbutise să închege niste batoane de dinamită pe care le făcuse din mai multe pocnitori și artificii!

Din cauza entuziasmului său, era să ajungă la "bulău", - închisoarea unității -, dar mai ales din cauza pantalonilor șefului de poligon, care nu se așteptase la un asemenea zgomot!

Și-acum mai am într-un sertar, un lănțic cu plăcuța din armată cu numele meu, alături de un glonț cules de mine din poligon! Nu știu dacă a fost un glonte tras de mine, dar știu că după trageri, toată suflarea soldățească trebuia să caute prin iarba deasă gloanțele trase, ca să iasă la inventar... N-a ieșit cu unul, cel din buzunarul meu, fiindcă eram înciudat de bătăturile pe care le făcusesem la ambele călcâie, în cei 45 de kilometri de marș forțat cu tot cu harnașamentul care mi-a rupt spatele!

Evident, că la întoarcerea către unitate am venit cu ambulanța... Am făcut două săptămâni careul în ciorapi și șlapi, ca invalid, de le era ciudă celorlalți că n-au avut și ei aceeași idee...

Era viață de viață în infirmerie! Și desigur și la "bulău"! Primeai masa la pat, nu erai pus la nicio caznă, ba chiar puteai să joci șah sau rummy toată ziulica cu cadrele. Îl știu pe unul, Mândrilă îi zicea, care a "petrecut" jumate din armată la bulău: plecase din gardă și fusese prins de o inspecție... 

Eu n-am băgat prea multe gărzi, că noi teriștii, între timp, primisesem trese bostănii de sergenți, devenisem "cadre", iar cadrele nu făceau de gardă. Ne săltaseră în grad, chit că nu prea meritam, da' așa era cutuma... Ba chiar îl țin minte pe col. Pricope cum ne ținea morală legată de fuga din unitate, că o să fie consemnat în dosarele noastre, și-i păcat să avem dosarele "pătate", bașca mai dădeam și exemplu negativ și altora care nu se puteau abține, fiindcă libertatea era dulce și-și avea drumul bătătorit prin livadă...

Se spune că armata ori te prostește, ori te face mai deștept, te face mai "bărbat". Pentru mine n-a fost nici una, nici alta. Poate doar o mare pierdere de vreme... Un fel de vacanță de juma' de an, cu peripeții, pe care acuma le găsesc haioase, la terminarea facultății. 

În schimb, eu unul, m-am îngrășat în armată. Fiind SSB-eu, îmi făcusesem o pilă la unul dintre bucătari, tovarăș de suferință cu noi, fiindcă își tăiase un tendon la un deget, de nu-l mai putea întinde, îl ținea tot timpul chircit, și m-am ținut de capul lui să se ducă la spital și să se opereze.

L-am convins, când i-am explicat că o să stea două săptămâni post-operatoriu într-un salon curat, cu mâncare bună, servită la pat de asistente drăguțe. După ce s-a externat și s-a întors la unitate, îmi era așa de îndatoritor, încât seara, după ce cadrele plecau acasă, o punea de o porție de cartofi prăjiți cu grătar de ceafă de porc și cu lapte proaspăt muls de la GAZ, gospodăria anexă zootehnică a unității...

Iar către finalul "perioadei", în octombrie, de ziua armatei, după ce am bătut pas de defilare la parada care a avut loc în oraș, col. Pricope, poruncise la GAZ, ca un porc gras să se "împiedice" în cuțite, în vederea servirii la popota ofițerilor a unor cinstite piftii, banchet la care fuseseră invitați și dintre veteranii de război, cei care mai erau încă în viață...

A fost tare fain, fiindcă atât cadrele cât și veteranii au venit la țol festiv, de paradă, aceștia din urmă afișând pe piepturi, cu mândrie, medaliile lustruite și căpătate în război în urma faptelor lor de glorie. Iar noi stăteam cu gurile căscate la ei și la poveștilor lor de cătănie. Cred, că în-afară de jurământ, a fost momentul cel mai solemn din perioada mea de armată, când goarna a dat în careu, cu tristețe, "stingerea" în memoria tovarășilor veteranilor căzuți la datorie...

Iar astăzi, după atâta amar de vreme, când  mănânc piftie la vreun zaiafet, încă aștept goarna să deie, trist, stingerea... să răsune ca un ecou al unei perioade din viața mea, care m-a învățat să râd, să suport, să trăiesc...

Din calendarul de perete ,fug filele una câte una.

Unde fuge oare timpul ? Și, odată cu ele și zilele

vieții noaste!...Cade și ultima filă a lunii martie.

Din geamul camerii mele urmăresc raza de soare ,

vie,luminoasă,dar fără puterea de a încălzi

mugurii amorțiți încă de vremea rece ce nu mai

pleacă de la noi .Stau la geam,cu ochii larg deschiși

spre cerul înalt și gol.Muguri mari,ascunși sub mantia

groasă, așteaptă zile mai calde să nască flori frumoase,

parfumate,multicolore.

Mă trezește din visare un scâncet dureros.Negruța a

ajuns într-o stare jalnică de bătrânețe și boală.

     La început nu știam ce are, apoi mângâind-o,

mi-am dat seama că are dureri mari, încât și palma cu

care o ating ușor,îi provoacă suferințe.Cuvintele mele,

calde ,le aude ,le înțelege,dar mă roagă,cu ochii ei triști,

să nu mai pun mâna pe spatele ei, fiindcă de acolo

pornește o durere chinuitoare .Se plimbă încet cu capul plecat

și din când în când își strigă durerea într-un țipăt scurt ,de parcă

se rușinează.Mă uit la ea și parcă mă văd pe mine!...

     Doar cu cincisprezece ani în urmă Negruța cea de azi era 

 o cățelușă mică ,fără ochi,pe care Ginuța,o fetiță inimoasă ,

a cules-o de la un colț de stradă ,unde fusese aruncată ,

înainte poate ,de a lua prima gură de lapte de la mama ei

     Fetița a adus-o acasă,în șorțul ei de școlăriță din clasa întâia,

și i-a strecurat în gura uscată câteva picături de lapte ,dintr-o

pipetă,lapte pe care cățelușa l-a înghițit cu lăcomie și sete,dornică

de viață .Așa a întrat în viața familiei noastre Negruța ,la începutul

une veri. Cuminte și curată,iubită și alintată de toți -deși era un câine

cu totul obișnuit-Negruța s-a deosebit mult de suratele ei din mahala.

     Nu a putut învăța să vorbească,știa însă să asculte și să înțeleagă

ce trebuie să facem noi pentru ea și ce trebuie să facă ea pentru noi.

Mulți dintre vizitatorii nepoftiți au făcut cunoștință cu coloții ei .

     La început ,am vrut s-o pun la lanț,dar am văzut cum din ochii ei

triști se rostogoleau lacrimi mici N-a suferit umilința de a sta la lanț .

Când invitam pe cineva în curte,de teama de nu fi tentată să-l muște

se retrăgea la cușca ei ieșind doar în clipa când musafirul trăgea poarta

după el, mușcând cu furie din mâner în care urmele colților ei s-au

imprimat adânc.

     Într-o noapte, m-a trezit din sonm lătrăturile ei tânguitoare și prelungi .

Am ieșit afară să văd ce s-a întâmplat și mi-am dat seama că ne-a scăpat de

la mare nenorocire .Careva dintre noi uitase aragazul deschis .Ce se întâmpla

dacă aprindeam un chibrit ?

     Anii trec și lasă urme grele peste fiecare dintre noi.Câte dintre greșelile vieții

noastre ar putea fi evitate,dacă am putea lua viața de la început Mă uit la Negruța

îi înțeleg suferința,dar cu ce pot s-o ajut ?În fața sorții,și omul și animalul,sunt egali.

Așa a fost hotărât,dintr-un început ,de Cel care le-a creat pe toate...

 

Au urmat anii grei a războiului, seceta, foametea cumplită din Moldova,

care a făcut numeroase victime, oamenii au trecut prin mari nevoi.

Petrina,a cunosct un tânăr frumos,deștept, s-au căsătorit și a apătut pe lume 

un băiețel leit tatăl său.Era un început promițător , dar soarta a hotărât altăceva...

      Rămân doar mamă și fiu, o legătură trainică...pe viață...Daniel s-a dovedit a fi un 

copil foarte înzestrat, mândria mamei, ajutoul, suportul ei în clipe grele. De mic copil 

l-a preocupat treburile de pe lângă casă, cărțile și mersul la bibliotecă. Toate la un loc 

a făcut ca Daniel, să fie mai altfef decât copii și colegii din cartierul în care locuiau.

     Petrina a avut din oartea lui Daniel numai bucurii; premii școlare, aprecieri din 

partea profesorilor, poate puțină invidie din partea unor mameale colegilor săi.

     A venit vremea cănd, Daniel a cunoscut-o pe tănăra studentă, Liliana, foartă frumoasă

deșteaptă, modestă. Avea emoții ...mama și nora se vor place? Totul sa va limpezit când s-au cunoscut.

Nici măcar rodajul primilot ani de căsnicie, nu a lăsat urme de întrebare. Totul a mers,frumos, 

calm, blând. Liliana a avut ce învăța de la Petrina și Daniel. A venit pe lume și dorita moștenitoare,

o fetiță minunată, ce semâna cu tatăl ei, Costina. Fericirea, intrase în casa lor, pe uși și pe geamuri...

Întânlirile erau în familie erau tot mai dese, am plecat va  continua...