CRONICA CELOR PATRU CĂLĂTORI

I. Ținutul celor șapte împărății

 

Cu multe veacuri în urmă, într-o lume în care marile imperii își întindeau hotarele peste continente, trăia o familie despre care avea să se vorbească mult timp după ce membrii ei aveau să dispară.

 

Era o familie numeroasă și puternică, dar, înainte de toate, era o familie creștină.

 

Tatăl celor șapte copii fusese un conducător respectat. Nu era un om fără greșeală, dar înțelesese încă din tinerețe că puterea este trecătoare și că un conducător trebuie să răspundă nu doar înaintea oamenilor, ci și înaintea lui Dumnezeu.

 

Soția lui, mama celor șapte copii, era o femeie credincioasă. În fiecare dimineață aprindea candela înaintea icoanei Mântuitorului și se ruga pentru familia sa.

 

Palatul în care locuiau era mare, dar nu era un loc al mândriei. Într-o aripă a palatului exista o mică biserică. Acolo familia se aduna în fiecare duminică și la marile sărbători.

 

Cei șapte copii crescuseră împreună.

 

Primul era Cosmin.

 

El urma să moștenească Țara Imperiului Rus, una dintre cele mai întinse și puternice împărății ale vremii. Cosmin era inteligent, curajos și foarte ambițios. Încă din copilărie îi plăcea să privească hărțile și să viseze la noi teritorii. Din nefericire, odată cu trecerea anilor, ambiția lui avea să se transforme în mândrie.

 

Al doilea era Nicolae, moștenitorul Regatului României. Era un tânăr liniștit, credincios și atent la nevoile celor din jur. Nu lua nicio hotărâre importantă fără să se roage mai întâi.

 

A treia era Gabriela, moștenitoarea Imperiului Marii Britanice. Era inteligentă și milostivă. Îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii simpli și nu considera niciodată că un om sărac este mai puțin important decât un om bogat.

 

Al patrulea era Ștefan, moștenitorul Imperiului Francez. Era curajos și drept. Nu suporta nedreptatea și apăra întotdeauna oamenii care nu se puteau apăra singuri.

 

Al cincilea era Florin, moștenitorul Imperiului Chinez. Era foarte priceput la comerț, știință și construcții. Avea o minte ageră, dar era deseori nehotărât.

 

Al șaselea era Mircea, moștenitorul Imperiului German. Era disciplinat, serios și foarte responsabil. Credea că un conducător trebuie să fie primul care respectă legile.

 

Ultimul era Gheorghe, moștenitorul Imperiului Spaniol. Era cel mai mândru dintre frați. Încă din copilărie voia să fie admirat și lăudat.

 

Cei șapte erau diferiți, dar aveau aceeași familie.

 

Și, în copilărie, nimeni nu și-ar fi imaginat că într-o zi vor ajunge să se lupte pentru putere.

 

---

 

II. Lecția tatălui

 

Într-o după-amiază de vară, tatăl celor șapte îi chemă în grădina palatului.

 

Era o zi liniștită.

 

Soarele cobora încet spre munți.

 

Copiii se așezară în jurul lui.

 

Tatăl arătă spre un stejar bătrân.

 

— Priviți copacul acesta.

 

Cosmin întrebă:

 

— De ce ne-ai chemat să privim un copac?

 

Tatăl zâmbi.

 

— Pentru că un conducător poate învăța multe de la un copac.

 

Gheorghe râse.

 

— Un copac nu conduce pe nimeni.

 

— Tocmai de aceea, răspunse tatăl. Nu are coroană, nu are armată, nu are palat. Și totuși oferă umbră celui care se odihnește sub el.

 

Copiii tăcură.

 

— Un conducător adevărat trebuie să fie asemenea unui copac. Oamenii trebuie să găsească în el protecție, nu frică.

 

Apoi se uită la Cosmin.

 

— Să nu confunzi puterea cu autoritatea.

 

Se uită la Gheorghe.

 

— Să nu confunzi respectul cu teama.

 

Apoi îi privi pe toți.

 

— Și să nu uitați niciodată că poporul nu este proprietatea conducătorului.

 

Nicolae întrebă:

 

— Atunci ce este un conducător?

 

Tatăl răspunse:

 

— Un slujitor.

 

Cuvântul rămase în liniștea grădinii.

 

---

 

III. Ultima noapte

 

Anii au trecut.

 

Copiii au devenit adulți.

 

Într-o iarnă grea, tatăl lor s-a îmbolnăvit.

 

Medicii au încercat să-l vindece, dar boala era prea puternică.

 

În ultima seară, cei șapte au fost chemați în camera lui.

 

În fața patului se afla o icoană.

 

O singură lumânare ardea.

 

Tatăl lor era foarte slăbit.

 

— Copiii mei...

 

Cei șapte s-au apropiat.

 

— Nu vă temeți de ziua de mâine.

 

Gabriela plângea.

 

— Tată, nu ne părăsi...

 

— Toți oamenii trebuie să plece într-o zi. Important este ce lasă în urma lor.

 

Apoi tatăl le-a vorbit despre moștenire.

 

— Cosmin, vei moșteni Țara Imperiului Rus.

 

Cosmin a îngenuncheat.

 

— Îți promit că o voi face puternică.

 

Tatăl îl privi cu tristețe.

 

— Fă-o mai întâi dreaptă.

 

Apoi îl chemă pe Nicolae.

 

— Tu vei moșteni Regatul României.

 

— Voi face tot ce pot pentru oamenii mei.

 

— Nu uita să te rogi pentru ei.

 

Apoi veni rândul Gabrielei.

 

— Tu vei moșteni Imperiul Marii Britanice.

 

— Voi avea grijă de poporul meu.

 

— Și să nu uiți de cei săraci.

 

Ștefan primi Imperiul Francez.

 

Florin primi Imperiul Chinez.

 

Mircea primi Imperiul German.

 

În cele din urmă, Gheorghe primi Imperiul Spaniol.

 

— Tată, îl voi face cel mai mare imperiu.

 

Tatăl îl privi.

 

— Nu ți-am cerut să-l faci cel mai mare.

 

Gheorghe tăcu.

 

— Ți-am cerut să-l faci bun.

 

După câteva ore, tatăl lor își dădu ultima suflare.

 

În palat se auziră clopotele.

 

Cei șapte copii deveniseră moștenitori.

 

Dar, în acea noapte, nu se simțeau puternici.

 

Se simțeau singuri.

 

---

 

IV. Cele șapte coroane

 

Ziua încoronării a venit.

 

Mii de oameni s-au adunat.

 

Fiecare moștenitor și-a primit coroana.

 

Cosmin privea coroana Imperiului Rus cu mândrie.

 

Gheorghe zâmbea.

 

Nicolae se uita spre icoană.

 

Gabriela ținea mâinile împreunate.

 

Ștefan stătea drept.

 

Mircea era solemn.

 

Florin era emoționat.

 

Preotul care oficia slujba le spuse:

 

— O coroană nu vă face mai mari înaintea lui Dumnezeu. Ea vă face mai răspunzători.

 

Nicolae înțelese.

 

Gheorghe nu.

 

---

 

V. Prima ședință

 

După încoronare, cei șapte au stabilit să se întâlnească periodic.

 

Prima ședință a fost organizată într-un palat aflat între cele șapte imperii.

 

Masa era rotundă.

 

În mijlocul ei se afla o cruce.

 

Nicolae deschise ședința:

 

— Înainte de orice, să ne rugăm.

 

Gheorghe oftă.

 

— Iarăși rugăciuni?

 

Gabriela îl privi.

 

— De ce te deranjează?

 

— Pentru că avem lucruri importante de discutat.

 

Ștefan răspunse:

 

— Nimic nu este mai important decât să nu luăm o hotărâre nedreaptă.

 

Mircea adăugă:

 

— Să nu uităm că suntem frați.

 

Cosmin zâmbi.

 

— Frați, da. Dar acum suntem și conducători.

 

Nicolae îl privi.

 

— Tocmai asta este problema. Dacă uităm că suntem frați, vom uita și că suntem oameni.

 

Florin nu spuse nimic.

 

În acea zi, ședința se încheie fără conflict.

 

Dar sămânța neîncrederii fusese plantată.

 

---

 

VI. Mândria lui Cosmin

 

În Imperiul Rus, Cosmin devenea tot mai puternic.

 

Avea o armată mare.

 

Avea bogății.

 

Avea teritorii întinse.

 

Oamenii îl ascultau.

 

Dar Cosmin începu să creadă că ascultarea înseamnă iubire.

 

Într-o zi, un sfetnic îi spuse:

 

— Măria Ta, oamenii se tem de dumneavoastră.

 

Cosmin zâmbi.

 

— Atunci mă respectă.

 

Sfetnicul nu răspunse.

 

În aceeași seară, Cosmin intră în capela palatului.

 

Privi icoana.

 

Dar nu se rugă.

 

Se uită la coroana sa.

 

— Sunt unul dintre cei mai puternici oameni ai lumii, spuse el.

 

În liniștea bisericii, cuvintele sale păreau însă goale.

 

---

 

VII. Gheorghe și visul puterii

 

În Spania, Gheorghe devenea tot mai ambițios.

 

Își construia palate.

 

Își mărea armata.

 

Își cumpăra corăbii.

 

Își aduna aur.

 

Într-o zi, un bătrân l-a întrebat:

 

— Măria Ta, pentru ce vrei atât de mult?

 

Gheorghe răspunse:

 

— Pentru ca numele meu să nu fie uitat.

 

Bătrânul zâmbi trist.

 

— Omul care trăiește pentru numele său este uitat chiar și atunci când este încă în viață.

 

Gheorghe se înfurie.

 

— Pleacă!

 

Bătrânul plecă.

 

Dar cuvintele lui rămăseseră.

 

---

 

VIII. Cei patru care credeau în bine

 

Nicolae, Gabriela, Ștefan și Mircea au început să colaboreze.

 

Nu formaseră o alianță împotriva fraților lor.

 

Voiu doar să păstreze pacea.

 

Nicolae ajuta oamenii săraci.

 

Gabriela construia spitale.

 

Ștefan deschidea școli.

 

Mircea întărea legile.

 

Într-o zi, Gabriela spuse:

 

— Putem avea cele mai mari imperii din lume, dar dacă oamenii noștri plâng, la ce ne folosește?

 

Nicolae răspunse:

 

— Nimic.

 

Ștefan completă:

 

— Un conducător trebuie să lase în urma lui oameni mai buni, nu oameni mai speriați.

 

Mircea aprobă.

 

— Asta este adevărata moștenire.

 

---

 

IX. Alegerea lui Florin

 

Florin observa totul.

 

Îl vedea pe Cosmin.

 

Îl vedea pe Gheorghe.

 

Îi vedea și pe Nicolae, Gabriela, Ștefan și Mircea.

 

Știa că se apropie o alegere.

 

Într-o seară, a mers la o mănăstire.

 

Un călugăr bătrân îl întâmpină.

 

— De ce ai venit?

 

— Nu știu ce să fac.

 

— Atunci roagă-te.

 

Florin îngenunche.

 

— Doamne, arată-mi drumul.

 

Călugărul îi spuse:

 

— Dumnezeu nu ne arată întotdeauna întregul drum. Uneori ne arată doar următorul pas.

 

Florin plecă.

 

Știa că trebuie să aleagă.

 

---

 

X. Înțelegerea secretă

 

Într-o noapte, Cosmin și Gheorghe se întâlniră.

 

— Trebuie să ne unim, spuse Gheorghe.

 

— Sunt de acord.

 

— Ceilalți patru sunt prea slabi.

 

Cosmin îl privi.

 

— Sau poate sunt mai înțelepți decât noi.

 

Gheorghe râse.

 

— Nu vreau înțelepciune. Vreau putere.

 

Cosmin îl privi câteva secunde.

 

Apoi spuse:

 

— Și eu.

 

În acea noapte, cei doi au făcut un plan.

 

Avea să fie începutul celui mai mare conflict din istoria celor șapte imperii.

 

---

 

XI. Ultima încercare de pace

 

Nicolae află despre plan.

 

Nu a cerut răzbunare.

 

A trimis o scrisoare.

 

„Fraților,

 

Nu vrem război.

 

Am pierdut deja prea mult timp certându-ne.

 

Haideți să ne întâlnim.

 

Haideți să ne rugăm.

 

Haideți să ne amintim de tatăl nostru.

 

Suntem frați.”

 

Gheorghe citi scrisoarea și o aruncă.

 

Cosmin o păstră.

 

În acea noapte, Cosmin nu dormi.

 

Cuvintele „suntem frați” îi reveneau mereu în minte.

 

---

 

XII. Războiul

 

În cele din urmă, războiul începu.

 

Armatele se mișcară.

 

Orașele se închiseră.

 

Oamenii se temeau.

 

Înaintea primei lupte, Nicolae își adună soldații.

 

— Nu luptăm pentru ură.

 

Ștefan spuse:

 

— Nu luptăm pentru bogăție.

 

Mircea spuse:

 

— Luptăm pentru a apăra oamenii.

 

Gabriela se rugă pentru cei răniți.

 

Florin trimise provizii.

 

În schimb, armatele lui Cosmin și Gheorghe înaintau.

 

Dar războiul nu aducea gloria pe care o visaseră.

 

Aducea numai durere.

 

---

 

XIII. Inima lui Cosmin se schimbă

 

După o bătălie, Cosmin intră într-un sat.

 

Acolo văzu un copil stând lângă ruinele unei case.

 

— Unde sunt părinții tăi? întrebă Cosmin.

 

Copilul nu răspunse.

 

Un bătrân îi spuse:

 

— Au murit.

 

Cosmin încremeni.

 

Copilul îl privi.

 

— De ce a trebuit să se întâmple asta?

 

Cosmin nu găsi răspuns.

 

Se întoarse spre oamenii săi.

 

— Cine a dat ordinul?

 

Un soldat răspunse:

 

— Oamenii dumneavoastră.

 

Cosmin coborî capul.

 

În acea clipă înțelese.

 

Puterea lui avea un preț.

 

Și prețul îl plăteau alții.

 

---

 

XIV. Gheorghe în fața adevărului

 

Gheorghe a aflat ce se întâmplase.

 

Pentru prima dată, a simțit frică.

 

Nu de dușmani.

 

De propria sa conștiință.

 

A intrat în capela palatului.

 

A îngenuncheat.

 

— Doamne...

 

Nu putea continua.

 

Lacrimile îi curgeau pe față.

 

— Dacă mai există iertare pentru mine, ajută-mă.

 

Era prima rugăciune adevărată din viața lui.

 

---

 

XV. Întâlnirea fraților

 

Cosmin și Gheorghe au cerut pace.

 

Cei șapte s-au întâlnit din nou.

 

De data aceasta, nimeni nu a ridicat glasul.

 

Cosmin a spus:

 

— Am greșit.

 

Gheorghe:

 

— Și eu.

 

Nicolae a răspuns:

 

— Atunci trebuie să reparăm.

 

Gabriela:

 

— Trebuie să ajutăm oamenii.

 

Ștefan:

 

— Trebuie să reconstruim.

 

Mircea:

 

— Trebuie să facem legi care să împiedice un asemenea război.

 

Florin:

 

— Și trebuie să ne amintim ce ne-a învățat tatăl.

 

Cosmin a întrebat:

 

— Ce ne-a învățat?

 

Florin răspunse:

 

— Că suntem slujitorii popoarelor noastre.

 

---

 

XVI. Drumul pocăinței

 

Cosmin și Gheorghe nu au primit imediat iertarea tuturor.

 

Și au înțeles că era normal.

 

Iertarea nu înseamnă să pretinzi că răul nu s-a întâmplat.

 

Înseamnă să recunoști răul și să încerci să-l repari.

 

Cosmin a început să viziteze satele afectate.

 

A construit spitale.

 

A reparat biserici.

 

A ajutat familiile.

 

Gheorghe a făcut același lucru.

 

Uneori oamenii îl priveau cu neîncredere.

 

El nu se supăra.

 

— Au dreptul să fie supărați, spunea el.

 

— Dar mă vor ierta vreodată?

 

Nicolae îi răspundea:

 

— Nu poți obliga un om să te ierte. Poți doar să devii vrednic de iertarea lui.

 

Gheorghe a înțeles.

 

---

 

XVII. Florin își găsește drumul

 

Florin fusese cel mai nehotărât.

 

Dar în timpul războiului înțelesese că neutralitatea nu este întotdeauna pace.

 

Uneori trebuie să ai curajul de a spune adevărul.

 

A început să lucreze împreună cu ceilalți.

 

A construit drumuri.

 

A trimis hrană.

 

A ajutat la reconstruirea satelor.

 

Într-o zi, i-a spus lui Nicolae:

 

— Am crezut că trebuie să aleg între frații mei.

 

Nicolae zâmbi.

 

— Nu trebuia să alegi între frați. Trebuia să alegi între bine și rău.

 

---

 

XVIII. Cele șapte lumini

 

După terminarea războiului, cei șapte au mers la mănăstirea unde Nicolae se rugase.

 

Au aprins șapte lumânări.

 

Una pentru fiecare.

 

Preotul i-a privit.

 

— De ce șapte?

 

Nicolae răspunse:

 

— Pentru că suntem șapte frați.

 

Preotul zâmbi.

 

— Nu. Sunt șapte pentru că fiecare om are nevoie să poarte lumină în propria inimă.

 

Cosmin își plecă fruntea.

 

Gheorghe făcu semnul Sfintei Cruci.

 

Gabriela zâmbi.

 

Ștefan închise ochii.

 

Mircea se rugă.

 

Florin privea flacăra.

 

Cele șapte lumânări ardeau liniștit.

 

---

 

XIX. O nouă rânduială

 

Cei șapte au hotărât să schimbe felul în care conduceau.

 

În fiecare ședință trebuiau să vorbească despre trei lucruri:

 

credință, popor și pace.

 

Nu mai începeau cu hărți militare.

 

Nu mai începeau cu aur.

 

Nu mai începeau cu teritorii.

 

Începeau cu rugăciunea.

 

Nicolae spunea:

 

— Doamne, ajută-ne să nu uităm că suntem oameni.

 

Gabriela:

 

— Doamne, ajută-ne să-i vedem pe cei care suferă.

 

Ștefan:

 

— Doamne, păzește-ne de război.

 

Mircea:

 

— Doamne, dă-ne dreptate.

 

Florin:

 

— Doamne, dă-ne înțelepciune.

 

Cosmin:

 

— Doamne, păzește-ne de mândrie.

 

Gheorghe:

 

— Doamne, învață-ne să iertăm.

 

---

 

XX. Ultimii ani

 

Timpul trecea.

 

Imperiile se schimbau.

 

Orașele creșteau.

 

Copiii deveneau adulți.

 

Dar cei șapte continuau să se întâlnească.

 

Într-o zi, erau cu toții bătrâni.

 

Cosmin avea părul alb.

 

Gheorghe mergea încet.

 

Nicolae ținea un baston.

 

Gabriela era înconjurată de nepoți.

 

Ștefan devenise foarte tăcut.

 

Mircea se ruga mai mult.

 

Florin scria într-un jurnal.

 

La ultima lor ședință, masa era aproape aceeași.

 

Crucea era în centru.

 

Nicolae se ridică.

 

— Fraților, am primit șapte imperii.

 

Cosmin spuse:

 

— Și am crezut că aceasta este cea mai mare bogăție.

 

Gheorghe continuă:

 

— Dar am pierdut aproape totul pentru că am vrut mai mult.

 

Gabriela zâmbi.

 

— Iar noi am învățat că omul nu este măsurat după cât de mare este imperiul său.

 

Ștefan:

 

— Ci după cât bine lasă în urma lui.

 

Mircea:

 

— După câtă dreptate face.

 

Florin:

 

— După câtă lumină lasă în sufletele celorlalți.

 

Cosmin privi crucea.

 

— Și după cât de sincer poate spune „Doamne, iartă-mă”.

 

Gheorghe începu să plângă.

 

Nicolae îl îmbrățișă.

 

— Frate.

 

Gheorghe îi răspunse:

 

— Frate.

 

Și cei șapte s-au îmbrățișat.

 

---

 

XXI. Adevărata moștenire

 

După moartea lor, urmașii celor șapte au continuat să conducă ținuturile.

 

Dar pe zidul vechiului palat a fost așezată o inscripție.

 

Scria:

 

«„Nu moștenești o țară pentru a o stăpâni, ci pentru a avea grijă de ea.”»

 

Sub această inscripție se afla o cruce.

 

Iar dedesubt erau scrise șapte nume:

 

Cosmin.

 

Nicolae.

 

Gabriela.

 

Ștefan.

 

Florin.

 

Mircea.

 

Gheorghe.

 

Cronicarii spuneau că, dintre toate poveștile despre cei șapte, cea mai importantă nu era povestea imperiilor.

 

Era povestea inimilor lor.

 

Cosmin învățase că mândria poate orbi.

 

Gheorghe învățase că omul se poate întoarce din greșeală.

 

Florin învățase că indecizia nu poate înlocui adevărul.

 

Ștefan învățase că puterea trebuie folosită pentru apărare.

 

Mircea învățase că dreptatea trebuie să fie mai puternică decât ambiția.

 

Gabriela învățase că milostenia poate schimba o împărăție.

 

Iar Nicolae învățase că un conducător adevărat trebuie mai întâi să fie slujitor.

 

---

 

XXII. Lecția celor șapte

 

Într-o zi, un copil care vizita vechiul palat a întrebat un călugăr:

 

— Părinte, care dintre cei șapte a fost cel mai mare?

 

Călugărul a zâmbit.

 

— De ce întrebi?

 

— Pentru că vreau să știu cine a fost cel mai puternic.

 

Călugărul s-a uitat spre crucea de pe zid.

 

— Nu acela a fost cel mai mare care a avut cea mai mare armată.

 

— Atunci cine?

 

— Cel care a învățat să-și învingă propriul păcat.

 

Copilul s-a gândit.

 

— Și cine a fost acela?

 

Călugărul a răspuns:

 

— Fiecare dintre ei, în felul său.

 

Copilul a privit cele șapte nume.

 

Atunci a înțeles.

 

Nu există om fără greșeală.

 

Dar există om care își recunoaște greșeala.

 

Nu există conducător care să nu fie ispitit de putere.

 

Dar există conducător care alege să nu fie robul ei.

 

Nu există inimă care să nu fie rănită.

 

Dar există inimă care poate ierta.

 

---

 

XXIII. Mesajul celor șapte coroane

 

Așa a rămas povestea celor șapte moștenitori.

 

Nu ca o poveste despre războaie.

 

Nu ca o poveste despre bogăție.

 

Nu ca o poveste despre cine a avut cel mai mare imperiu.

 

Ci ca o poveste despre oameni.

 

Despre șapte frați care au primit o moștenire uriașă și au descoperit, după multe încercări, că adevărata moștenire nu era pământul.

 

Era responsabilitatea.

 

Au descoperit că un om poate avea palate și să fie sărac sufletește.

 

Au descoperit că un om poate avea puțin și să fie bogat prin iubire.

 

Au descoperit că o coroană poate fi purtată pe cap, dar adevărata împărăție trebuie să fie păstrată în inimă.

 

Și au învățat că Dumnezeu nu privește la măreția unui palat, ci la curăția sufletului.

 

Când au fost tineri, cei șapte au crezut că trebuie să cucerească lumea.

 

Când au îmbătrânit, au înțeles că cea mai grea cucerire este cucerirea propriei inimi.

 

Cosmin a cucerit mândria.

 

Gheorghe a cucerit ura.

 

Florin a cucerit frica.

 

Ștefan a cucerit dorința de răzbunare.

 

Mircea a cucerit asprimea.

 

Gabriela a cucerit nepăsarea.

 

Nicolae a păstrat credința.

 

Și astfel, cele șapte coroane au devenit simbolul unei lecții care a fost transmisă din generație în generație:

 

«„Puterea trece. Bogăția trece. Frumusețea trece. Imperiile trec. Dar binele făcut din iubire nu se pierde niciodată.”»

 

Iar când clopotele vechii mănăstiri băteau seara, oamenii își aminteau de cei șapte.

 

Își aminteau de Cosmin și de lupta lui cu mândria.

 

Își aminteau de Nicolae și de credința lui.

 

Își aminteau de Gabriela și de milostenia ei.

 

Își aminteau de Ștefan și de curajul lui.

 

Își aminteau de Florin și de alegerea lui.

 

Își aminteau de Mircea și de dreptatea lui.

 

Își aminteau de Gheorghe și de pocăința lui.

 

Și poate că aceasta era cea mai importantă parte a poveștii.

 

Pentru că niciun om nu este condamnat să rămână pentru totdeauna în greșeala lui.

 

Dacă își recunoaște păcatul, dacă se pocăiește sincer și încearcă să repare răul făcut, poate începe un drum nou.

 

Așa cum se întâmplase cu Cosmin.

 

Așa cum se întâmplase cu Gheorghe.

 

Așa cum se întâmplase cu toți cei șapte.

 

---

 

SFÂRȘIT

 

„Cei Șapte Moștenitori”

 

De Cristian Diaconița

 

Morala poveștii:

 

Nu ceea ce moștenim ne face oameni mari, ci ceea ce facem cu ceea ce am primit.

 

Nu coroana îl face pe conducător, ci responsabilitatea.

 

Nu bogăția îl face pe om bogat, ci iubirea.

 

Nu puterea îl face pe om puternic, ci capacitatea de a-și învinge mândria.

 

Iar atunci când omul se îndepărtează de bine, drumul înapoi începe prin pocăință, rugăciune, iertare și fapte bune.

 

Căci cea mai mare împărăție pe care omul o poate cuceri este propria lui inimă.

Dumnezeu este bun și milostiv. El este cu noi mereu. El are un plan pentru noi. Nu te mai plânge că ești singur, că ești în depresie și toate acele lucruri. Tu ai nevoie de Dumnezeu în viața ta. Roagă-te pentru acele persoane care suferă, roagă-te pentru acele persoane care îți vorbesc urât. Nu mai sta jos. Ridică-te. Chiar și un drept se ridică de 7 ori. Ridică-te în continuare. Nu renunța. Ridică-te, nu mai sta. Chiar dacă ți-ai rupe gleznele de la picioarele tale, chiar dacă ți-ai rupe oasele. Rămâi credincios lui Dumnezeu.

 

Viața niciodată nu a fost ușoară. A fost mereu grea. Și ce dacă viața este grea? Simți că nu mai poți, simți că nu mai vrei să mai continui. Încetează. Nu mai poți da înapoi. Lasă-ți trecutul să moară ca să devii o persoană mai bună, cum ești în acest moment. Fii credincios. Roagă-te la Dumnezeu în fiecare zi, căci nu se știe când vine. O să vină, crede-mă. Și toate acele lucruri pe care le-ai făcut, toți le vor vedea, chiar și cele mai mici. De aceea trebuie să vă rugați la Dumnezeu, de aceea trebuie să vă pocăiți, ca să vi se ierte greșelile voastre, păcatele voastre. Și să fiți mai buni cum ați fost atunci. Dumnezeu are un plan pentru tine. Nu te îngrijora pentru ziua de mâine. El are grijă de tine. Roagă-te la Dumnezeu neîncetat. Ridică-te. Să nu îndrăznești să cazi. Asta vrea Satana, să cazi. Dumnezeu vrea ca tu să-ți iei crucea și să-L urmezi. Ai încredere în Domnul Dumnezeul tău. Numai prin Iisus Hristos ești iertat. Iartă-i și pe cei care au făcut rău. Ridică-te. Continuă drumul pe care Dumnezeu ți-l alege. Pacea și dragostea, liniștea și speranța se găsesc prin Iisus Hristos. El este Dumnezeu. Preamărit și binecuvântat este Domnul Dumnezeul nostru, Împăratul lumii. Amin.


de Cristian Diaconița

I. ȘCOALA TĂCERII

 

Nu școala este vinovată

Când nedreptatea crește-n ea,

Ci omul care vede totul

Și tace când ar trebui să stea.

 

Un elev spune: „Sunt lovit,

Mă strigă, râd și mă jignesc.”

Dar glasul lui rămâne-n ziduri,

Deși adulții îl privesc.

 

Profesorul știe, dar nu face,

Directorul află, dar așteaptă,

Iar cel ce-ar trebui să apere

Privește rece și nu-ndreaptă.

 

„Am spus”, răspunde câte unul,

„Dar ei oricum nu vor asculta.”

Dar poate fi aceasta o scuză

Când un copil nu mai poate sta?

 

Căci nu e de ajuns să spui

O dată rece: „Nu e bine!”

Când vezi că răul se repetă,

Ai datoria să intervii.

 

Nu poți lăsa un copil singur

În fața celor ce-l rănesc,

Apoi să spui că n-ai putere

Și să aștepți să se oprească firesc.

 

Școala ar trebui să fie

Un loc în care poți învăța,

Să fii ascultat și respectat,

Să poți veni fără a te temea.

 

Dar când cei puși să o conducă

Își uită rostul și tac mereu,

Nedreptatea prinde putere,

Iar cel mai slab rămâne greu.

 

Nu cărțile sunt vinovate,

Nici tabla, clasa sau caietul,

Ci nepăsarea ce apare

Când omul își uită jurământul.

 

Un profesor nu-i doar o funcție,

Nici doar un serviciu oarecare;

El poartă-n suflet răspunderea

De-a fi un sprijin la nevoie mare.

 

Iar cel ce conduce o școală

Nu trebuie doar să dea ordine;

El trebuie să vadă răul

Și să oprească nedreptățile.

 

Când un copil spune adevărul,

El trebuie să fie ascultat,

Nu ignorat, nu pus deoparte,

Nu judecat și condamnat.

 

Iar dacă cel ce face răul

Nu se oprește la cuvinte,

Atunci trebuie luate măsuri,

Nu doar rostite avertismente.

 

Căci autoritatea fără faptă

Devine doar un cuvânt gol,

Iar tăcerea celor responsabili

Lasă în urmă un greu ecou.

 

Nu spun că toate școlile tac,

Nu spun că toți profesorii greșesc;

Există oameni care apără

Și pentru elevi se dăruiesc.

 

Dar unde omul vede răul

Și poate face ceva — dar tace,

Acolo nu mai este doar tăcere:

Nepăsarea începe să crească.

 

Și poate într-o zi, în școli,

Nu zidurile se vor schimba,

Ci oamenii care le conduc

Vor înțelege menirea sa.

 

Că școala nu-i doar o clădire,

Nici catalog, note sau program;

Școala înseamnă oameni, copii,

Și fiecare are un dar.

 

De aceea, când un elev strigă,

Să nu-i răspundem cu tăcere;

Să fie ascultat și apărat,

Cu dreptate, grijă și putere.

 

Nu școala este problema,

Ci nepăsarea unor oameni;

Iar școala se poate îndrepta

Când cei responsabili rămân oameni.

 

II. CONTINUARE — ȘCOALA TĂCERII

 

În școala unde toți aud,

Dar prea puțini vor să spună,

Se-aude clopoțelul zilnic,

Dar dreptatea nu răsună.

 

Se intră-n clase, se predă,

Se scriu cuvinte în caiete,

Dar printre bănci rămân probleme

Pe care nimeni nu le vede.

 

Sau poate le vede, dar tace,

Fiindcă e mai simplu să ignori,

Să spui că „nu e treaba noastră”

Și să aștepți o altă zi.

 

Iar dacă banii sunt pe primul loc,

Iar funcția trebuie păstrată,

Ce mai înseamnă răspunderea

Față de o generație întreagă?

 

Unii vor să iasă-n evidență,

Să fie numele lăudat,

Să spună lumea cât de bine

Au condus și-au realizat.

 

Dar dacă-n spatele imaginii

Un elev rămâne singur,

Atunci ce folos mai are faima

Când omul nu mai este văzut?

 

Nu poți clădi o școală bună

Doar cu statistici și rezultate,

Când elevii ajung să creadă

Că problemele lor nu contează.

 

Ne puneți să luptăm între noi

Pentru fiecare punct și notă,

De parcă succesul unui coleg

Ar însemna că altul pierde.

 

Și ajungem să ne privim

Cu teamă și neîncredere,

Uitând că suntem colegi

Și avem nevoie unii de alții mereu.

 

O notă nu trebuie să fie

Motivul pentru care ne urâm,

Iar catalogul nu poate spune

Cine suntem și ce devenim.

 

Și totuși, presiunea crește,

Comparațiile nu se termină:

„El are mai mult decât tine.”

„Ea este mai bună decât tine.”

 

Dar nimeni nu se mai întreabă

Cât a muncit fiecare,

Ce greutăți a avut în viață

Și cât de greu i-a fost să urce.

 

Nu toți învățăm la fel,

Nu toți avem același drum,

Dar toți merităm respect

Și șansa de-a deveni mai buni.

 

Iar când un elev spune:

„Am o problemă, ajutați-mă!”,

Nu este suficient să-i răspunzi

Și-apoi să uiți ce ți-a spus.

 

Dacă problema mai continuă,

Trebuie căutat un răspuns;

Dacă primul pas nu ajunge,

Trebuie făcut și al doilea, de-ajuns.

 

„Le-am spus să se oprească.”

 

Dar dacă nu s-au oprit?

 

„I-am avertizat.”

 

Dar dacă au continuat?

 

Atunci nu mai este suficient

Un singur cuvânt spus în grabă;

Responsabilitatea înseamnă

Să cauți o soluție adevărată.

 

Căci elevul care cere ajutor

Nu trebuie să plece mai departe

Cu impresia că este singur

Într-un loc ce trebuia să-l apere.

 

Iar dacă un elev este agresat,

Nu trebuie întrebat doar

De ce nu s-a apărat singur

Și de ce n-a încercat mai mult.

 

Întrebarea trebuie să fie:

 

„De ce s-a ajuns până aici

Și ce putem face să se oprească?”

 

Asta înseamnă răspundere,

Asta înseamnă să fii drept:

Nu ascunzi problema de mâine,

Ci cauți soluția cât mai concret.

 

Nu muți problema de pe-o zi pe alta,

Nu speri că va dispărea singură;

Căci o problemă ignorată

Rămâne acolo și se adună.

 

Ea rămâne.

 

Și uneori crește.

 

Iar școala devine tăcută

Nu pentru că nu sunt probleme,

Ci pentru că oamenii au învățat

Să nu mai vorbească despre ele.

 

Aceasta este școala tăcerii:

 

Elevul vorbește,

Dar glasul lui nu ajunge unde trebuie.

 

Profesorul vede,

Dar uneori trece mai departe.

 

Conducerea știe,

Dar imaginea pare mai importantă.

 

Nota devine competiție,

Iar colegul devine rival.

 

Banii, funcțiile și prestigiul

Ajung uneori înaintea răspunderii.

 

Dar tăcerea nu poate dura

La nesfârșit, fără glas,

Fiindcă există elevi care întreabă

Și elevi care nu fac un pas înapoi.

 

Există elevi care observă

Și nu vor să accepte

Că nedreptatea este normală

Și că nimeni nu trebuie să lupte singur pentru dreptate.

 

Poate că într-o zi

Școala tăcerii se va schimba.

 

Nu prin dărâmarea clădirilor,

Nu prin schimbarea cărților,

Ci prin schimbarea oamenilor

Care au puterea să facă ceva.

 

Atunci profesorul va asculta,

Directorul va interveni,

Regulile vor fi respectate,

Iar elevul va fi protejat.

 

Nota va rămâne doar o notă,

Iar colegul nu va fi dușman;

Școala va deveni din nou

Un loc pentru fiecare an.

 

Atunci școala va fi locul

În care omul este mai important

Decât funcția, banii, imaginea

Și orice interes trecător.

 

Până atunci însă rămâne

O întrebare către noi:

 

Cât timp poate dura tăcerea

Când atât de mulți au ceva de spus?

 

Și cât timp poate fi numită

„educație” o lume în care

Elevii trebuie să învețe singuri

Cum să lupte ca să fie ascultați?

 

Nu școala trebuie condamnată,

Ci nepăsarea trebuie schimbată.

 

Nu educația trebuie distrusă,

Ci nedreptatea trebuie înlăturată.

 

Și nu elevii trebuie puși

Să se lupte între ei,

Ci oamenii responsabili

Să lupte pentru drepturile lor.

 

III. FINAL

 

Nu orice om ce intră-n clasă

Și ține lecții zi de zi

Înțelege cu adevărat

Ce-nseamnă profesor a fi.

 

Profesorul adevărat nu doar predă,

Nu doar note pune-n catalog,

Nu cere doar liniște și teme,

Apoi pleacă nepăsător.

 

Profesorul adevărat ascultă,

Observă chiar când nimeni nu vorbește,

Apără dreptatea când o vede

Și nu lasă răul să crească orbește.

 

Când un elev cere ajutor,

Nu întoarce capul nepăsător;

Când vede-o nedreptate,

Nu spune: „Nu este treaba mea.”

 

Iar când situația continuă,

Nu se ascunde după cuvinte;

Caută soluții, ia măsuri

Și-și asumă lucrurile sfinte.

 

Pentru că a fi profesor

Nu înseamnă doar o funcție;

Înseamnă grijă și răspundere,

Înseamnă suflet și misiune.

 

De aceea spun la final,

Fără să condamn școala sau educația:

 

Cei care văd nedreptatea

Și aleg mereu să tacă,

Cei ce-aud un elev și-l ignoră

Își uită adevărata menire.

 

Un profesor adevărat

Nu este definit de catedră,

Ci de ceea ce face

Când un elev are nevoie de el.

 

Școala nu este problema.

Problema este nepăsarea

Celui care vede și poate

Să schimbe ceva, dar nu vrea.

 

Iar școala tăcerii

Va deveni școala dreptății

Atunci când cei responsabili

Vor alege să nu mai tacă.

 

Atunci clopoțelul va suna

Nu doar pentru-o nouă lecție,

Ci pentru-o școală în care

Dreptatea devine direcție.

 

Iar fiecare copil va ști,

Când va păși pe poarta ei,

Că glasul lui va fi ascultat

Și că nu este singur printre cei.

 

Atunci școala nu va mai fi

Doar zid, catalog și catalogare,

Ci locul unde fiecare copil

Își poate găsi propria valoare.

 

Și poate acesta este rostul

Pe care școala trebuie să-l aibă:

 

Să formeze oameni cu suflet,

Nu doar elevi cu note-n grabă.

 

Să învețe omul să respecte,

Să ajute și să apere,

Iar atunci când vede nedreptatea,

Să aibă curajul să nu mai tacă.

PARTEA I — LUMINA

 

În noaptea lumii cea adâncă,

Când stelele se-aprind ușor,

Văzu pe cer o sfântă rază,

Ca un luceafăr călător.

 

Dar nu era lumină lumească,

Nici foc ce piere pe pământ,

Ci era raza cea neapusă,

Venită din slava Tatălui Sfânt.

 

Și sufletul, privind spre dânsa,

Simți în adânc o chemare,

Ca spre Împărăția cea sfântă,

Spre veșnicie și iertare.

 

Privi spre cer și, fără teamă,

Își ridică ochii către El,

Căci peste noaptea cea amară

Strălucea Chipul cel de Miel.

 

„O, Doamne, vino și mă luminează,

Ridică-mi sufletul din întuneric,

Șterge păcatul meu cu mila Ta

Și fă-mi cugetul curat și puternic.

 

Căci fără Tine, Doamne Sfinte,

Mă risipesc ca praful în vânt,

Dar cu Hristos, prin Sfânta Cruce,

Găsesc nădejde pe pământ.

 

Când inima mea este slabă,

Tu fii puterea mea, Hristoase,

Când drumul meu se pierde-n noapte,

Tu fii cărarea luminoasă.

 

Când lumea-mi spune: «Nu mai spera!»,

Tu să-mi șoptești: «Nu te teme!»

Căci mila Ta este mai mare

Decât păcatele din mine.

 

Când cad sub greul meu de vină,

Nu mă lăsa în deznădejde,

Ci cu iubirea Ta cea sfântă

Aprinde iar în mine nădejde.

 

Și dacă lacrima îmi cade

În taina nopții peste față,

Primește-o, Doamne, ca pe-o rugă

Și fă din ea izvor de viață.”

 

Atunci, din cerul fără margini,

Se-aude glasul lin și sfânt:

 

„Nu te teme, suflete, de noapte,

Eu sunt cu tine pe pământ.

 

Eu sunt Lumina cea adevărată,

Eu sunt Calea către Tatăl Meu,

Eu sunt Învierea și Viața,

Eu sunt Hristos, Dumnezeul tău.

 

Eu sunt Păstorul cel ce caută

Oaia pierdută dintre oi,

Eu sunt Pâinea vieții sfinte,

Eu sunt cu voi, în veac, cu voi.

 

Eu sunt Izvorul fără margini,

Eu sunt nădejdea celor vii,

Eu sunt Lumina celor care

Mă caută în fiecare zi.

 

Nu te întoarce către lume

Când sufletul ți-e apăsat;

Ridică-ți ochii către Cruce,

Căci pentru tine am răbdat.

 

Iar dacă drumul ți-e cu spini

Și pașii tăi sunt osteniți,

Adu-ți aminte de iubirea

Cu care oamenii sunt mântuiți.

 

Căci dragostea Mea nu apune,

Nici mila Mea nu va pieri,

Iar cel ce vine către Mine

Va afla viață-n veșnicii.”

 

Și peste lume cade pacea,

Iar clopotele sună-n sat,

Chemând poporul la biserică,

La Sfântul Trup și Sfântul Sânge,

Spre viață veșnică date.

 

Se-aude cântarea din strană,

Sub bolta sfântă de icoane,

Iar fumul tămâiei urcă

Spre cer, pe nevăzute raze.

 

În fața Crucii, omul plânge,

Dar plânsul lui devine rugăciune,

Căci Crucea nu-i sfârșitul vieții,

Ci poarta către Înviere și minune.

 

În lemnul Crucii vede lumea

Iubirea care s-a jertfit,

Pe Cel ce pentru toți oamenii

Cu sânge sfânt ne-a izbăvit.

 

Iar lângă Cruce, Maica Sfântă,

Cu inima străpunsă greu,

Privea spre Fiul ei iubit,

Spre Mântuitorul Dumnezeu.

 

Maica Domnului, Preacurată,

Privește lumea cu iubire

Și duce rugăciunea noastră

Spre Fiul ei, spre mântuire.

 

„Preasfântă Maică, roagă-te

Pentru cei slabi și întristați,

Pentru cei singuri și în lacrimi,

Pentru cei greu încercați.

 

Roagă-te Fiului tău, Maică,

Să ne păzească de păcat,

Să ne întărească-n credință

Și să ne ducă la liman.”

 

Iar îngerii, în ceruri sfinte,

Cântări de slavă înălțau:

 

„Slavă lui Dumnezeu în veci,

Căci Fiul Său ne-a mântuit pe noi!

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea!”

 

Și omul care caută lumina

Nu mai aleargă după slava lumii,

Ci-și pleacă fruntea înaintea Crucii

Și află pacea în iubirea Lui.

 

Căci lumea trece ca o umbră,

Iar bogăția piere-n zori,

Dar dragostea lui Dumnezeu rămâne

Și luminează veșnic între noi.

 

O, Hristoase, Lumina lumii,

Aprinde candela din pieptul meu,

Ca niciodată să nu mă despart

De Tine, Bunule Dumnezeu.

 

Și când va fi să vină ceasul

În care toate vor tăcea,

Ridică-mă din somnul morții

Și du-mă-n Împărăția Ta.

 

Acolo nu mai este noapte,

Nici lacrimă, nici chin, nici dor,

Ci numai pace, slavă sfântă

Și viață veșnică în Dumnezeu.

 

Acolo sfinții Tăi se-adună

În jurul Tronului ceresc,

Cu îngerii și heruvimii

În veșnicie Te slăvesc.

 

Acolo nu mai este moarte,

Nici despărțire, nici suspin,

Ci numai bucurie sfântă

Și harul Tău cel fără chin.

 

Iar noi, cu îngerii împreună,

Vom ridica spre cer cântare:

 

„Slavă Ție, Hristoase,

Lumina cea adevărată,

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh,

Acum și pururea

Și în vecii vecilor. Amin.”

 

---

 

PARTEA A II-A — CHEMAREA

 

Într-o biserică tăcută,

Sub bolta plină de icoane,

Un suflet sta-n genunchi la rugă

Și privea sfintele icoane.

 

Tămâia urca lin spre ceruri,

Iar candela veghea domol,

Și glasul stranei se ridica

Ca un izvor dintr-un pridvor.

 

Pe ziduri sfintele icoane

Străluceau în lumina lină,

Iar chipurile celor sfinți

Păreau că ne privesc cu milă.

 

În fața icoanei lui Hristos,

Sufletul își plecă fruntea:

 

„O, Hristoase, Fiul Tatălui,

Tu, Cel născut mai înainte de veci,

Luminează-mi calea vieții

Și din păcatul meu mă treci.

 

Dă-mi răbdare în încercare,

Dă-mi iubire pentru cel străin

Și pune-n mine pacea Ta,

Ca să nu pier în al meu chin.

 

Nu-mi da mărirea cea deșartă,

Nici bogăția care piere,

Ci dă-mi credință, nădejde, dragoste

Și sufletului meu înviere.

 

Când mă cuprinde întristarea,

Fii lângă mine, Domnul meu,

Când mă apasă deznădejdea,

Ridică-mă prin harul Tău.

 

Învață-mă să iert pe oameni,

Precum și Tu m-ai învățat,

Și fă din inima mea, Doamne,

Un templu sfânt și luminat.

 

Ferește-mă de ură, Doamne,

De răutate și mândrie,

Și pune-n sufletul meu pace,

Iubire și smerenie.”

 

Și iarăși raza cea cerească

Se coborî peste altar,

Iar sufletul simți în sine

Un har curat și luminat.

 

Și glasul lui Hristos se-aude:

 

„Eu sunt cu tine-n orice vreme,

În bucurie și-n dureri;

Ridică-ți ochii către Mine

Și nu te teme de-ncercări.

 

Prin Cruce vine biruința,

Prin jertfă vine mântuirea,

Prin pocăință vine pacea,

Prin dragoste, desăvârșirea.

 

De vei cădea, ridică fruntea;

De vei greși, te voi ierta;

De vei striga către Mine,

Cu tine pururea voi sta.

 

Dar nu te întoarce către păcat

Când mila Mea te-a ridicat;

Ci mergi pe calea pocăinței,

Cu sufletul curat și împăcat.

 

Iubește-l pe aproapele tău,

Nu răsplăti răul cu rău,

Ci lasă judecata lumii

În mâna Tatălui Meu.

 

Hrănește pe cel flămând,

Ridică-l pe cel întristat,

Și celui care cade-n cale

Întinde-i mâna cu adevărat.

 

Căci ceea ce faci celui mic,

Din dragoste și cu smerenie,

Înaintea Tatălui din ceruri

Se face faptă de iubire.

 

Nu căuta să fii mai mare

Decât aproapele de lângă tine,

Ci fii slujitorul tuturora

Și vei găsi în Mine bine.

 

Iar când vei fi prigonit de oameni

Pentru credința ta în Mine,

Nu te teme și nu te tulbura:

Eu voi rămâne lângă tine.

 

Căci Eu am biruit lumea

Și moartea am călcat prin Cruce,

Iar celui care crede-n Mine

Lumina Mea îi va străpunge.”

 

Și sufletul, cuprins de pace,

Privi spre chipul lui Hristos,

Iar lacrimile lui amare

Se prefăcură-n har frumos.

 

---

 

PARTEA A III-A — LUMINA NEAPUSĂ

 

Deasupra lumii se întinse

O mare liniște de sus

Și peste munți, peste câmpie,

Strălucea Lumina lui Iisus.

 

Nu ca lumina unei stele

Ce piere când răsare ziua,

Ci ca Lumina cea eternă

Ce biruiește veșnicia.

 

Și toate cele de sub soare

Se plecară-naintea Lui,

Căci El este Stăpânul vieții,

Izvorul lumii și al harului.

 

Iar glasuri multe, ca un cor,

Din cer și de pe-acest pământ,

Cântau cu slavă neîncetată

Lui Dumnezeu, Părintelui Sfânt.

 

„Hristos a înviat din morți,

Cu moartea pe moarte călcând

Și celor din morminte viață

Dăruindu-le, cu harul Său cel sfânt!”

 

Și peste noaptea cea adâncă

Se ridică zorii cei noi,

Iar lumea, renăscută-n Domnul,

Își plecă fruntea către El.

 

Piatra mormântului căzuse,

Iar mormântul era gol,

Căci Cel ce pentru noi murise

Înviase biruitor.

 

Nu mai era puterea morții

Stăpână peste omenire,

Căci Hristos, prin Învierea Sa,

A deschis calea spre nemurire.

 

Și femeile mironosițe

Cu teamă și cu bucurie

Alergară să vestească lumii

Minunea cea din veșnicie.

 

„Hristos a înviat!” răsună

În cer, pe dealuri și câmpii,

Iar lumea întreagă se umplu

De vestea vieții pentru vii.

 

Atunci sufletul înțelese

Că nu există altă cale:

 

Hristos e Calea, Adevărul,

Hristos e Viața cea din veac.

 

Și de-ar veni furtuni și moarte

Și de s-ar clătina pământul,

Cel ce se-ncrede-n Dumnezeu

Nu-și va pierde niciodată sufletul.

 

O, Lumina lui Hristos,

Strălucește peste noi,

Păzește-ne de întuneric

Și ne ridică din nevoi.

 

Când lumea cade în păcate

Și inimile se răcesc,

Aprinde iar în noi credința

Și dorul după cele cerești.

 

Când omul uită de iubire

Și caută numai avere,

Adu-i aminte că-n Hristos

Se află adevărata avere.

 

Când omul uită de rugăciune

Și se îndepărtează de Dumnezeu,

Cheamă-l cu blândețe către Tine

Și luminează-i sufletul mereu.

 

Cu Maica Sfântă rugătoare,

Cu sfinții Tăi cei luminați,

Cu îngerii și heruvimii,

Păzește-ne pe noi, curați.

 

Să nu ne pierdem în deșertul

Acestei lumi trecătoare,

Ci să privim spre Împărăția

Cea veșnică și nepieritoare.

 

Iar când va fi sfârșitul lumii

Și cerul nou se va ivi,

Primește-ne în Împărăție,

Ca să trăim și a Te slăvi.

 

Și-atunci, în veacul fără de moarte,

Nu va mai fi nici plâns, nici dor,

Ci numai pacea Ta cea sfântă

Și veșnica lumină-n cer.

 

Slavă Ție, Hristoase,

Cel ce ești Lumina lumii,

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea,

Și în vecii vecilor. Amin.

 

---

 

PARTEA A IV-A — SFÂNTA CRUCE

 

În liniștea de peste seară,

Când soarele se pierde-n zare,

Un om privea spre Sfânta Cruce

Și căuta în ea salvare.

 

Nu vedea numai lemnul rece,

Nici numai durerea de pe Golgota,

Ci vedea dragostea cea mare

Ce-a biruit întreaga moarte.

 

Pe Cruce, Fiul lui Dumnezeu

Și-a întins brațele spre lume,

Chemând pe cei căzuți în păcate

Spre har, iertare și minune.

 

„O, omule, nu te teme,

Privește Crucea Mea și crede;

Căci dragostea ce am arătat

Nici veșnicia n-o întrece.

 

Pentru cei care M-au uitat,

Pentru cei care M-au respins,

Pentru cei care M-au rănit,

Eu rugăciune am înălțat.

 

Iar dacă tu vei veni la Mine

Cu inimă smerită și curată,

Nu te voi lepăda nicicând,

Ci te voi primi ca pe un fiu.”

 

Și omul plânse înaintea Crucii,

Cu lacrimi calde și smerite,

Căci înțelegea că fără Domnul

Viața rămâne rătăcită.

 

„Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,

Primește rugăciunea mea,

Și dacă am greșit în viață,

Nu mă lăsa în vina mea.

 

Ridică-mă când cad, Stăpâne,

Și luminează-mi mintea mea;

Dă-mi putere să fac bine

Și să păzesc porunca Ta.

 

Să nu rănesc pe nimeni-n lume,

Să nu răspund cu răutate,

Ci să păstrez în pieptul meu

Iubirea Ta cea fără moarte.

 

Și când voi trece prin încercări,

Să nu Te părăsesc, Hristoase,

Ci să privesc spre Sfânta Cruce

Și să merg înainte, Doamne.”

 

Iar Crucea strălucea în noapte

Ca o lumină peste sat,

Și sufletul simțea în sine

Că Dumnezeu l-a ascultat.

 

---

 

PARTEA A V-A — MAICA DOMNULUI ȘI SFINȚII

 

Într-o grădină plină de pace,

Sub cerul limpede și sfânt,

Un suflet își ridică ochii

Și auzi un cânt.

 

Era cântarea Maicii Sfinte,

A celei blânde și curate,

Cea care L-a purtat în pântece

Pe Domnul vieții fără moarte.

 

„O, Maică Sfântă, Preacurată,

Acoperă-ne cu-al tău har,

Și du rugăciunea noastră

La Fiul tău, la Sfântul Altar.

 

Când suntem slabi, întărește-ne,

Când suntem triști, mângâie-ne,

Când rătăcim pe căi străine,

Spre Fiul tău călăuzește-ne.

 

Nu ne lăsa în deznădejde,

Ci roagă-te neîncetat

Ca Fiul tău, Mântuitorul,

Să ne păzească de păcat.”

 

Iar sfinții se adunară

În lumină înaintea Lui,

Cu chipuri pline de iubire,

În slava Împărăției Lui.

 

Apostolii, cei doisprezece,

Cei care vesteau Cuvântul sfânt,

Îl lăudau pe Mântuitorul

În cer și peste-acest pământ.

 

Martirii, care pentru Domnul

Și-au dat și viața lor curată,

Cântau cu îngerii în ceruri

Slava Treimii Preasfântă.

 

„Nu ne-am temut de moarte, Doamne,

Căci Te-am iubit mai mult decât

Tot ce putea să ne ofere

Această lume de pământ.

 

Am mers cu Tine până la capăt,

Prin foc, prin sabie și chin,

Iar Tu ne-ai dat cununa vieții

Și ne-ai primit în cerul lin.”

 

Și omul asculta cu teamă,

Dar și cu mare bucurie,

Căci înțelegea că viața sfântă

Este drumul spre veșnicie.

 

---

 

PARTEA A VI-A — ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR

 

Va veni o zi în care

Pământul nu va mai fi,

Iar cerurile cele vechi

Vor trece și se vor sfârși.

 

Și Dumnezeu va face toate

Din nou, în slavă și lumină,

Iar cei ce L-au iubit pe Domnul

Vor intra-n Împărăția divină.

 

Nu va mai fi acolo moarte,

Nici plâns, nici teamă, nici durere,

Ci numai viață fără sfârșit,

Iubire, pace și putere.

 

Nu va mai fi nici despărțire,

Nici noapte peste cei curați,

Ci Dumnezeu va fi Lumina

Celora care sunt salvați.

 

Și sufletele celor drepți

Vor străluci precum lumina,

Iar îngerii vor cânta veșnic

Slava Tatălui, a Fiului și-a Duhului.

 

Atunci se va sfârși păcatul,

Atunci se va sfârși suspinul,

Și omul va vedea cu ochii

Cât de măreț este Divinul.

 

„O, Doamne, Tu ne-ai dat viață,

Ne-ai ridicat din întuneric,

Ne-ai luminat cu Sfânta Cruce

Și ne-ai chemat spre veșnicie.

 

Primește-ne în casa Ta,

În Împărăția cea cerească,

Ca să Te lăudăm în veci

Cu toată oastea îngerească.

 

Să cântăm împreună, Doamne,

Cu sfinții Tăi și îngerii:

 

Slavă Ție, Hristoase,

Fiul Tatălui Celui Sfânt!

Slavă Crucii Tale sfinte,

Slavă Învierii de pe pământ!

 

Slavă Tatălui Celui veșnic,

Slavă Fiului iubit,

Slavă Sfântului Duh,

Dumnezeu cel Preaslăvit!

 

Acum și pururea,

Și în vecii vecilor,

Amin.”

 

---

 

EPILOG — LUMINA LUI HRISTOS

 

Și când se va lăsa tăcerea

Peste acest pământ bătrân,

Când omul nu va mai avea

Nici aur, nici putere-n sân,

 

Atunci va rămâne doar iubirea

Cu care omul a trăit,

Credința lui în Dumnezeu

Și binele ce l-a săvârșit.

 

Căci toate trec și toate pier,

Ca norii peste-un câmp pustiu,

Dar Dumnezeu rămâne veșnic,

Același ieri, acum și-n veac.

 

O, Hristoase, Lumina lumii,

Rămâi cu noi până la sfârșit,

Și când vom trece prin moarte,

Primește-ne în cerul Tău sfințit.

 

Aprinde candela din suflet,

Să nu se stingă niciodată,

Și fă din inima noastră

O candelă curată.

 

Iar dacă noaptea ne cuprinde

Și pașii noștri se vor frânge,

Să ne amintim de Sfânta Cruce

Și de Hristos, Cel ce nu plânge.

 

Căci El a biruit și moartea,

Și iadul nu L-a biruit,

Iar prin Învierea Sa cea sfântă

Pe noi pe toți ne-a mântuit.

 

De aceea, peste veacuri,

Să răsune glasul sfânt:

 

„Hristos a înviat din morți,

Cu moartea pe moarte călcând,

Și celor din morminte viață

Dăruindu-le!”

 

Iar noi, cu inimile curate,

Să ne plecăm înaintea Lui

Și să rostim cu glas de slavă:

 

Slavă Ție, Hristoase,

Lumina cea adevărată!

Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu!

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh,

Acum și pururea

Și în vecii vecilor.

 

Amin.



de Cristian Diaconița

I. LUMINA

 

În noaptea lumii, când se lasă

Tăcerea peste-al meu hotar,

O rază sfântă, luminoasă,

Coboară lin din cer, prin har.

 

Nu-i foc ce arde fără milă,

Nici stea ce piere-n depărtări,

Ci-i Lumina cea umilă

Ce vindecă ale noastre stări.

 

O, Hristoase, Pâinea Vieții,

Izvorul nostru nesecat,

Tu ești nădejdea dimineții,

Tu ești Cuvântul întrupat.

 

Când sufletul se prăbușește

Sub greul zilelor de lut,

Un glas din cer îl întărește:

„Nu te teme, Eu te-am făcut.”

 

Și-atunci, din negura amară,

Se naște-un cântec nou și sfânt,

Iar inima, odinioară

Rănită, află legământ.

 

II. DORUL DUPĂ DUMNEZEU

 

Mi-e dor de Tine, Doamne Sfinte,

Mai mult decât pot spune-n grai,

Căci Tu cunoști ale mele gânduri

Și toate rănile ce le ai.

 

Mi-e dor de pacea Ta cerească,

De glasul Tău cel mângâietor,

De dragostea dumnezeiască

Ce vindecă orice fior.

 

Ca cerbul care-n arșița mare

Aleargă către-un izvor curat,

Așa aleargă-a mea suflare

Spre Tine, Doamne, ne-ncetat.

 

Departe de Tine, lumea doare,

Iar sufletul rămâne gol,

Dar când Te caut cu ardoare,

Tu vii și-mi ești Mântuitor.

 

III. LACRIMA

 

De multe ori, în taina nopții,

Când nimeni nu mă poate-auzi,

Îmi plec genunchii înaintea Crucii

Și-ncep în taină a grăi:

 

„Iartă-mă, Doamne, pentru toate,

Pentru păcate și căderi,

Pentru cuvintele uitate,

Pentru ale mele dureri.”

 

Și-o lacrimă încet coboară

Pe chipul meu îngândurat,

Dar ea nu este doar povară,

Ci semn că sufletul s-a-ndreptat.

 

Primește, Doamne, această apă

Ca pe-o tămâie către cer,

Și fă din inima mea slabă

Un vas al harului sincer.

 

IV. CRUCEA

 

O, Cruce sfântă, binecuvântată,

Lumină-n mijlocul durerii,

Prin tine moartea-i sfărâmată

Și omul află calea-nvierii.

 

Pe tine Fiul lui Dumnezeu

Și-a întins brațele iubirii,

Ca să ne scoată din păcatul greu

Și să ne ducă spre lumina firii.

 

Când greul vieții mă apasă

Și pașii-mi tremură pe drum,

Privesc spre Crucea luminoasă

Și prind putere chiar din scrum.

 

Nu vreau o viață fără cruce,

Nici drum lipsit de încercări;

Căci Crucea către Cer mă duce

Prin lacrimi, rugă și răbdări.

 

V. MAICA DOMNULUI

 

Preasfântă Maică, Preacurată,

Nădejdea celor necăjiți,

Tu, Maica Domnului chemată,

Acoperă-i pe cei smeriți.

 

Când peste noi furtuna vine

Și lumea pare fără glas,

Ridică rugăciunea către Fiul

Și nu ne lăsa fără popas.

 

Tu, care L-ai purtat în brațe

Pe Cel ce toate le-a zidit,

Învață-ne să fim cu pace

Și să iubim desăvârșit.

 

Sub sfântul tău acoperământ

Alerg cu sufletul smerit,

Căci știu că rugăciunea ta

Ne duce către Cel iubit.

 

VI. DUHUL SFÂNT

 

Adierea Duhului Sfânt

Se-așază tainic peste noi,

Și face roditor pământul

Ce-a fost uscat de-atâtea ploi.

 

El luminează mintea noastră,

El ne îndeamnă către bine,

El face inima albastră

De cerul care vine.

 

O, Duhule Mângâietor,

Coboară peste-al meu cuget,

Și fă din mine-un rugător

Cu suflet liniștit și vrednic.

 

VII. SINGURĂTATEA

 

Când toți se duc și mă părăsesc

Și casa pare fără glas,

Eu către Tine mă smeresc,

Căci Tu rămâi cu mine-n ceas.

 

Nu sunt singur, Hristoase,

Chiar dacă lumea m-a uitat;

Căci mâinile Tale milostive

Mă țin de fiecare dat'.

 

Când nu mai am niciun cuvânt

Și lacrimile-mi curg încet,

Tu ești cu mine pe pământ

Și-mi ești nădejde și profet.

 

VIII. DRAGOSTEA

 

Nu vreau iubire trecătoare,

Nici jurăminte fără rod,

Ci dragostea nemuritoare

Ce vine de la Dumnezeu.

 

Să pot ierta când sunt rănit,

Să pot răspunde cu iubire,

Să nu întorc răul primit,

Ci să aleg a Ta trăire.

 

Iubirea Ta să mă învețe

Să văd în omul de lângă mine

Un chip zidit cu frumusețe

Și-o făptură ce Îți aparține.

 

IX. ODIHNA

 

Odihnește-te, suflete, în Domnul,

Când drumul ți se pare greu,

Căci El îți poate schimba omul

Și te poate ridica mereu.

 

Nu te teme de noaptea rece,

Nici de furtuna de pe mare,

Căci orice încercare trece

Când Dumnezeu îți dă răbdare.

 

Iar dacă lumea te lovește

Și inima îți este frântă,

Adu-ți aminte cine este

Cel ce și astăzi te cuvântă.

 

X. ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR

 

Mi-e dor de cer, de veșnicie,

De locul fără plâns și dor,

De sfânta, nesfârșita bucurie

Din Împărăția tuturor.

 

Acolo nu mai este moarte,

Nici suferință, nici amar,

Ci viață fără sfârșit și pace,

Sub strălucirea Celui Preaînalt.

 

De-aceea, Doamne, mă întărește

Să nu mă pierd pe-acest pământ,

Ci fă-mi inima să Te iubească

Și sufletul să fie sfânt.

 

XI. RUGĂCIUNEA

 

Când dimineața se revarsă

Și soarele răsare lin,

Ridic spre cer a mea privire

Și-Ți spun, Hristoase: „Amin.”

 

Iar când se lasă seara rece

Și stelele se-aprind pe cer,

Îți mulțumesc pentru viață

Și pentru harul Tău din cer.

 

În fiecare zi, Stăpâne,

Dă-mi pace, dragoste și har,

Și nu mă lăsa să pierd lumina

Ce-ai pus în sufletul meu, dar.

 

XII. CÂNTAREA FINALĂ

 

Slavă Tatălui Celui veșnic,

Slavă Fiului iubit,

Slavă Duhului Celui Sfânt,

Treimii, Celui Preaslăvit!

 

Slavă în cer și pe pământ,

Slavă în veac și-n veșnicie,

Căci Dumnezeu este Cuvântul

Și viața noastră-n bucurie.

 

O, Hristoase, fii cu mine

În fiecare clipă grea,

Și când voi trece către Tine,

Primește, Doamne, viața mea.

 

Iar dacă glasul meu se stinge

Și cântecul va amuți,

Fă ca iubirea să rămână

Și-n cer să pot a Te slăvi.

 

Căci Tu ești Calea și Lumina,

Adevărul cel nemuritor,

Tu ești nădejdea și odihna,

Tu ești al nostru Mântuitor.

 

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea

Și în vecii vecilor. Amin.

 

Cristian Diaconița

451. Maica Domnului

 

Preasfântă Maică a Domnului,

Cu smerenie Te cinstim,

Căci L-ai purtat pe Fiul Sfânt

Și către El noi Te privim.

 

Acoperă-ne cu rugăciunea,

Când trecem prin necaz și greu,

Și roagă-L pe Fiul Tău

Să ne păzească Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

452. Buna Vestire

 

Îngerul Gavriil a venit

La Fecioara cea smerită,

Vestindu-i marea taină

A Întrupării lui Hristos.

 

Maria a primit cu smerenie

Voia Tatălui ceresc,

Iar prin ascultarea ei

S-a deschis calea mântuirii.

 

Cristian Diaconița

 

453. Nașterea Domnului

 

În Betleem, în noaptea sfântă,

Hristos în iesle S-a născut,

Iar cerul a cântat de slavă

Pentru Pruncul cel Preasfânt.

 

Păstorii au venit să vadă

Minunea cea dumnezeiască,

Iar lumea a primit Lumina

Care avea să o mântuiască.

 

Cristian Diaconița

 

454. Steaua

 

O stea a strălucit pe cer

Și magii au urmat-o,

Căutând Pruncul cel Sfânt

Pe Care Dumnezeu L-a trimis.

 

Doamne, fii și Tu steaua mea

În noaptea vieții mele,

Și călăuzește-mi pașii

Spre lumina Împărăției Tale.

 

Cristian Diaconița

 

455. Betleem

 

Betleem, cetate mică,

Ai primit pe Împărat,

Nu în palat și nici în slavă,

Ci într-o iesle S-a arătat.

 

Acolo cerul s-a apropiat

De lumea noastră trecătoare,

Iar Pruncul Iisus ne-a adus

Nădejde, pace și iertare.

 

Cristian Diaconița

 

456. Ieslea

 

În ieslea simplă din Betleem

S-a odihnit Pruncul Sfânt,

Cel prin Care toate sunt făcute,

Domnul cerului și-al pământului.

 

O, taină mare și adâncă,

Ce mintea nu o poate cuprinde:

Dumnezeu S-a făcut Om

Din iubire pentru oameni.

 

Cristian Diaconița

 

457. Păstorii

 

Păstorii vegheau în noapte

Când îngerii au apărut,

Vestindu-le cu bucurie

Că Mântuitorul S-a născut.

 

Și au alergat la Betleem

Să vadă minunea cea mare,

Apoi s-au întors slăvind

Pe Dumnezeu cu bucurie.

 

Cristian Diaconița

 

458. Magii

 

Magii au venit de departe

Cu daruri pentru Pruncul Sfânt:

Aur, tămâie și smirnă,

Închinându-se înaintea Lui.

 

Doamne, primește și de la mine

Darul unei inimi curate,

Pe care să Ți-o ofer

Cu iubire și smerenie.

 

Cristian Diaconița

 

459. Irod

 

Irod s-a temut de Prunc

Și a căutat să-L omoare,

Dar planul lui Dumnezeu

Nu putea fi împiedicat.

 

Doamne, păzește-mă de frică

Și de răutatea inimii,

Ca să nu lupt împotriva binelui

Din teamă sau din mândrie.

 

Cristian Diaconița

 

460. Fuga în Egipt

 

Iosif a primit poruncă

Să plece cu Pruncul în Egipt,

Iar Maica Domnului și Iisus

Au fost păziți de Dumnezeu.

 

Doamne, păzește familiile

Care trec prin vremuri grele,

Și fii aproape de cei

Care trebuie să-și lase casa.

 

Cristian Diaconița

 

461. Iisus copil

 

Copil fiind, Iisus creștea

În înțelepciune și har,

Iar viața Sa ne arată

Frumusețea ascultării.

 

Doamne, învață-i pe copii

Să crească în adevăr și bine,

Cu iubire față de părinți

Și cu credință către Tine.

 

Cristian Diaconița

 

462. Iisus în Templu

 

La Templu, copilul Iisus

Stătea în mijlocul celor învățați,

Ascultând și punând întrebări,

Iar toți erau uimiți.

 

Doamne, dă-mi și mie dorința

De a cunoaște Cuvântul Tău,

Și să caut adevărul

Cu mintea și cu inima.

 

Cristian Diaconița

 

463. Botezul Domnului

 

În Iordan, Iisus a venit

La Ioan să fie botezat,

Iar cerurile s-au deschis

Și Duhul Sfânt S-a arătat.

 

Glasul Tatălui S-a auzit,

Mărturisind pe Fiul iubit,

Iar lumea a primit lumina

Sfintei Treimi.

 

Cristian Diaconița

 

464. Iordanul

 

Râul Iordan păstrează taina

Botezului Mântuitorului,

Când Hristos a intrat în ape

Pentru mântuirea oamenilor.

 

Doamne, amintește-mi mereu

De chemarea botezului meu,

Să trăiesc în credință

Și să rămân aproape de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

465. Ispitirea în pustie

 

În pustie, Hristos a postit

Și a fost ispitit de diavol,

Dar Domnul a rămas statornic

În ascultarea față de Tatăl.

 

Când ispita vine spre mine,

Doamne, dă-mi putere și lumină,

Ca să aleg adevărul

Și să nu cad în păcat.

 

Cristian Diaconița

 

466. Chemarea Apostolilor

 

„Veniți după Mine!”

A fost chemarea lui Hristos,

Iar pescarii și-au lăsat plasele

Și L-au urmat cu credință.

 

Doamne, când mă chemi și pe mine,

Ajută-mă să nu amân,

Ci să răspund cu inimă sinceră

Și să merg după Tine.

 

Cristian Diaconița

 

467. Pescar de oameni

 

Apostolii erau pescari,

Dar Hristos i-a chemat

Să devină pescari de oameni

Și să vestească Împărăția.

 

Doamne, fă și viața mea

Un instrument pentru bine,

Ca prin cuvânt și faptă

Să-i apropii pe oameni de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

468. Predica de pe Munte

 

Pe munte, Hristos a vorbit

Despre iubire și dreptate,

Despre rugăciune și milă

Și despre Împărăția cerurilor.

 

Doamne, fă-mi inima atentă

La fiecare cuvânt al Tău,

Ca să nu fiu doar ascultător,

Ci și împlinitor.

 

Cristian Diaconița

 

469. Tatăl nostru

 

Când spun „Tatăl nostru”,

Îmi ridic privirea către cer,

Știind că Dumnezeu ne cheamă

Să fim copiii Săi.

 

Sfințească-se numele Tău,

Vie Împărăția Ta,

Și fie voia Ta în viața mea,

Precum în cer, așa și pe pământ.

 

Cristian Diaconița

 

470. Pâinea cea de toate zilele

 

Pâinea cea de toate zilele

O cerem de la Dumnezeu,

Știind că fiecare dar

Vine din mâna Sa.

 

Dar nu vrem doar pâine pentru trup,

Ci și hrană pentru suflet:

Cuvântul lui Dumnezeu

Și iubirea lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

471. Iertarea greșelilor

 

„Și ne iartă nouă greșelile noastre”

Ne rugăm cu smerenie,

Căci știm că suntem oameni

Și avem nevoie de iertare.

 

Doamne, ajută-mă să iert

Și să cer iertare când greșesc,

Ca pacea să se întoarcă

În sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

472. Ferește-ne de ispită

 

Doamne, când ispita vine

Și mă cheamă spre păcat,

Dă-mi putere să spun „nu”

Și să rămân neclintit.

 

Nu mă lăsa singur în luptă,

Ci fii mereu lângă mine,

Ca să aleg calea cea dreaptă

Și să rămân cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

473. Pilda semănătorului

 

Semănătorul a aruncat

Sămânța peste tot pământul,

Dar numai pământul bun

A adus rod bogat.

 

Doamne, fă inima mea

Pământ bun și roditor,

Ca să păstrez Cuvântul Tău

Și să-l trăiesc cu folos.

 

Cristian Diaconița

 

474. Pilda fiului risipitor

 

Fiul plecat departe

Și-a risipit toată averea,

Dar când și-a venit în fire

S-a întors la tatăl său.

 

Doamne, când mă rătăcesc,

Dă-mi putere să mă întorc,

Să-mi recunosc păcatul

Și să primesc iertarea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

475. Pilda talanților

 

Nu ascunde darul primit

De la Dumnezeu în pământ,

Ci lucrează cu el spre bine

Și spre folosul tuturor.

 

Doamne, ajută-mă să folosesc

Tot ceea ce mi-ai dăruit,

Ca la sfârșitul vieții mele

Să pot spune că am rodit.

 

Cristian Diaconița

 

476. Pilda celor zece fecioare

 

Fecioarele au așteptat

Venirea Mirelui în noapte,

Iar cele înțelepte au avut

Untdelemn în candele.

 

Doamne, ține-mi candela aprinsă,

Să nu-mi pierd credința niciodată,

Ci să fiu pregătit mereu

Pentru întâlnirea cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

477. Judecata

 

Va veni ziua când fiecare

Va da răspuns pentru viața sa,

Pentru binele sau răul

Pe care l-a făcut.

 

Doamne, ajută-mă să trăiesc

Cu frică sfântă și dreptate,

Făcând binele cât pot

Și fugind de răutate.

 

Cristian Diaconița

 

478. Împărăția Cerurilor

 

Împărăția Cerurilor

Este nădejdea creștinului,

Locul unde durerea încetează

Și bucuria nu mai are sfârșit.

 

Doamne, ajută-mă să merg

Pe calea către Împărăție,

Și să nu schimb veșnicia

Pentru plăcerile trecătoare.

 

Cristian Diaconița

 

479. Viața veșnică

 

Viața aceasta este trecătoare,

Dar sufletul caută veșnicia,

Căci omul a fost creat

Pentru comuniunea cu Dumnezeu.

 

Doamne, pune în mine

Dorul după cele cerești,

Și ajută-mă să trăiesc

În credință și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

480. Raiul

 

Raiul este nădejdea

Celui care crede în Hristos,

Locul păcii și-al iubirii,

Departe de orice plâns.

 

Doamne, nu mă lăsa să uit

Că viața aceasta trece,

Ci ajută-mă să caut

Cele veșnice.

 

Cristian Diaconița

 

481. Judecata de Apoi

 

Când va veni Judecata

Și toate se vor descoperi,

Omul nu va putea ascunde

Ceea ce a fost în inima lui.

 

Doamne, dă-mi pocăință astăzi,

Cât încă mai am timp,

Ca să mă îndrept înainte

De întâlnirea cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

482. Învierea morților

 

Va veni ziua Învierii,

Când moartea va fi biruită,

Iar Dumnezeu va chema

Pe oameni la viață.

 

Această nădejde ne întărește

În vremea necazului greu,

Căci știm că moartea nu este

Ultimul cuvânt.

 

Cristian Diaconița

 

483. Mormântul

 

Mormântul este doar o trecere

Pentru omul care crede,

Căci nădejdea lui este Hristos

Și Învierea cea de apoi.

 

Doamne, când pierd pe cineva drag,

Mângâie-mi inima cu nădejde,

Și ajută-mă să cred

În viața veșnică.

 

Cristian Diaconița

 

484. Lumina veșnică

 

Dincolo de această lume

Există lumina lui Dumnezeu,

O lumină fără apus

Și fără sfârșit.

 

Doamne, fă sufletul meu

Să dorească această lumină,

Și nu mă lăsa să mă pierd

În întunericul păcatului.

 

Cristian Diaconița

 

485. Cetatea cerească

 

Cetatea cerească așteaptă

Pe cei ce caută pe Dumnezeu,

Nu cu ziduri făcute de oameni,

Ci cu slavă și lumină.

 

Doamne, călăuzește-mi pașii

Spre patria cea cerească,

Și ajută-mă să nu uit

Că acolo este adevărata casă.

 

Cristian Diaconița

 

486. Noul Ierusalim

 

Noul Ierusalim strălucește

În viziunea sfântă a Apocalipsei,

Ca o cetate a lui Dumnezeu

Plină de slavă și lumină.

 

Doamne, păstrează în mine

Nădejdea Împărăției Tale,

Și fă-mă vrednic prin har

De lumina cea veșnică.

 

Cristian Diaconița

 

487. Râul vieții

 

Din cetatea lui Dumnezeu

Curge râul vieții,

Iar pomul vieții rodește

Pentru vindecarea neamurilor.

 

Doamne, adapă-mi sufletul

Cu apa vieții Tale,

Ca să nu mai însetez

După lucrurile trecătoare.

 

Cristian Diaconița

 

488. Alfa și Omega

 

„Eu sunt Alfa și Omega”,

Spune Domnul cel Preasfânt,

Începutul și sfârșitul

A tot ceea ce există.

 

Doamne, viața mea este

În mâna Ta cea puternică,

De aceea vreau să Te urmez

Până la sfârșit.

 

Cristian Diaconița

 

489. Vino, Doamne Iisuse!

 

„Vino, Doamne Iisuse!”

Este dorința inimii mele,

Să vină Împărăția Ta

Și să se împlinească voia Ta.

 

Până atunci vreau să veghez,

Să mă rog și să iubesc,

Și să păstrez credința vie

În sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

490. Cerul și pământul

 

Cerul și pământul trec,

Dar Cuvântul Tău rămâne,

Neschimbat și veșnic viu,

Mai tare decât orice lume.

 

Doamne, pune Cuvântul Tău

În adâncul inimii mele,

Ca să am temelie tare

În toate zilele vieții.

 

Cristian Diaconița

 

491. Crucea și Învierea

 

Crucea și Învierea

Sunt taina iubirii lui Hristos,

Căci prin moarte a biruit moartea

Și ne-a deschis drumul către viață.

 

Doamne, când port crucea mea,

Dă-mi nădejdea Învierii,

Ca să nu mă opresc pe drum

Și să merg până la capăt.

 

Cristian Diaconița

 

492. Hristos este cu mine

 

Hristos este cu mine

În bucurie și în plâns,

În ziua luminoasă

Și în noaptea cea grea.

 

De aceea nu mă tem,

Ci înainte merg cu El,

Căci iubirea Lui mă ține

Și mă ridică din cădere.

 

Cristian Diaconița

 

493. Rugăciune pentru România

 

Doamne, binecuvântează

Pământul nostru românesc,

Casele și familiile

Și oamenii care aici trăiesc.

 

Dă-ne pace și înțelegere,

Credință, iubire și dreptate,

Și păzește-ne de răutate

Și de orice dezbinare.

 

Cristian Diaconița

 

494. Pentru Biserică

 

Doamne, păzește Biserica Ta

În adevăr și unitate,

Dă-i păstori credincioși

Și popor cu inimă curată.

 

Fă-ne să rămânem aproape

De Hristos și de Evanghelie,

Și să păstrăm credința vie

În fiecare generație.

 

Cristian Diaconița

 

495. Pentru cei plecați

 

Doamne, fii aproape

De cei plecați departe de casă,

De cei care muncesc în străinătate

Și duc dorul celor dragi.

 

Păzește-i pe drumuri,

Întărește-i în încercări,

Și adu-i cu pace acasă

Când va veni vremea.

 

Cristian Diaconița

 

496. Pentru cei în necaz

 

Pentru cei care plâng astăzi,

Doamne, fii mângâiere,

Pentru cei care nu mai pot,

Fii putere și răbdare.

 

Pentru cei care s-au pierdut,

Fii Călăuză către bine,

Iar pentru cei fără nădejde

Aprinde lumina Ta.

 

Cristian Diaconița

 

497. Pentru cei adormiți

 

Doamne, pomenește-i în pace

Pe cei plecați dintre noi,

Și așază sufletele lor

În lumina milei Tale.

 

Iar nouă, celor rămași,

Dă-ne credință și nădejde,

Ca despărțirea de acum

Să nu fie fără speranță.

 

Cristian Diaconița

 

498. Ultima rugăciune

 

Când ziua vieții mele

Se va apropia de sfârșit,

Doamne, găsește-mă în credință,

Cu sufletul către Tine.

 

Iartă-mi toate greșelile,

Primește rugăciunea mea,

Și nu mă lăsa niciodată

Departe de iubirea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

499. Cântarea inimii

 

Toată viața mea, Iisuse,

Vreau să-Ți cânt și să Te slăvesc,

Să merg pe calea Ta cea sfântă

Și în Tine să nădăjduiesc.

 

De la prima mea rugăciune

Până la ultimul meu suspin,

Vreau să spun cu inimă sinceră:

„Doamne, al Tău sunt.”

 

Cristian Diaconița

 

500. Slavă lui Hristos

 

Slavă Ție, Iisuse Hristoase,

Fiul Tatălui cel Preasfânt,

Pentru iubirea Ta cea mare

Arătată nouă pe pământ.

 

Slavă pentru Crucea Ta,

Slavă pentru Înviere,

Slavă pentru veșnica viață

Și pentru sfânta mântuire.

 

Să răsune peste veacuri

Numele Tău minunat,

Iar în inimile noastre

Să fii veșnic Împărat.

 

Cu credință și iubire,

Cu nădejde și cu har,

Îți aduc această cântare

Ca pe-un mic și sfânt altar.

 

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea

Și în vecii vecilor. Amin.

 

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

 

de Cristian Diaconița

 

Poeziile 451–500

 

451. Maica Domnului

 

Preasfântă Maică a Domnului,

Cu smerenie Te cinstim,

Căci L-ai purtat pe Fiul Sfânt

Și către El noi Te privim.

 

Acoperă-ne cu rugăciunea,

Când trecem prin necaz și greu,

Și roagă-L pe Fiul Tău

Să ne păzească Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

452. Buna Vestire

 

Îngerul Gavriil a venit

La Fecioara cea smerită,

Vestindu-i marea taină

A Întrupării lui Hristos.

 

Maria a primit cu smerenie

Voia Tatălui ceresc,

Iar prin ascultarea ei

S-a deschis calea mântuirii.

 

Cristian Diaconița

 

453. Nașterea Domnului

 

În Betleem, în noaptea sfântă,

Hristos în iesle S-a născut,

Iar cerul a cântat de slavă

Pentru Pruncul cel Preasfânt.

 

Păstorii au venit să vadă

Minunea cea dumnezeiască,

Iar lumea a primit Lumina

Care avea să o mântuiască.

 

Cristian Diaconița

 

454. Steaua

 

O stea a strălucit pe cer

Și magii au urmat-o,

Căutând Pruncul cel Sfânt

Pe Care Dumnezeu L-a trimis.

 

Doamne, fii și Tu steaua mea

În noaptea vieții mele,

Și călăuzește-mi pașii

Spre lumina Împărăției Tale.

 

Cristian Diaconița

 

455. Betleem

 

Betleem, cetate mică,

Ai primit pe Împărat,

Nu în palat și nici în slavă,

Ci într-o iesle S-a arătat.

 

Acolo cerul s-a apropiat

De lumea noastră trecătoare,

Iar Pruncul Iisus ne-a adus

Nădejde, pace și iertare.

 

Cristian Diaconița

 

456. Ieslea

 

În ieslea simplă din Betleem

S-a odihnit Pruncul Sfânt,

Cel prin Care toate sunt făcute,

Domnul cerului și-al pământului.

 

O, taină mare și adâncă,

Ce mintea nu o poate cuprinde:

Dumnezeu S-a făcut Om

Din iubire pentru oameni.

 

Cristian Diaconița

 

457. Păstorii

 

Păstorii vegheau în noapte

Când îngerii au apărut,

Vestindu-le cu bucurie

Că Mântuitorul S-a născut.

 

Și au alergat la Betleem

Să vadă minunea cea mare,

Apoi s-au întors slăvind

Pe Dumnezeu cu bucurie.

 

Cristian Diaconița

 

458. Magii

 

Magii au venit de departe

Cu daruri pentru Pruncul Sfânt:

Aur, tămâie și smirnă,

Închinându-se înaintea Lui.

 

Doamne, primește și de la mine

Darul unei inimi curate,

Pe care să Ți-o ofer

Cu iubire și smerenie.

 

Cristian Diaconița

 

459. Irod

 

Irod s-a temut de Prunc

Și a căutat să-L omoare,

Dar planul lui Dumnezeu

Nu putea fi împiedicat.

 

Doamne, păzește-mă de frică

Și de răutatea inimii,

Ca să nu lupt împotriva binelui

Din teamă sau din mândrie.

 

Cristian Diaconița

 

460. Fuga în Egipt

 

Iosif a primit poruncă

Să plece cu Pruncul în Egipt,

Iar Maica Domnului și Iisus

Au fost păziți de Dumnezeu.

 

Doamne, păzește familiile

Care trec prin vremuri grele,

Și fii aproape de cei

Care trebuie să-și lase casa.

 

Cristian Diaconița

 

461. Iisus copil

 

Copil fiind, Iisus creștea

În înțelepciune și har,

Iar viața Sa ne arată

Frumusețea ascultării.

 

Doamne, învață-i pe copii

Să crească în adevăr și bine,

Cu iubire față de părinți

Și cu credință către Tine.

 

Cristian Diaconița

 

462. Iisus în Templu

 

La Templu, copilul Iisus

Stătea în mijlocul celor învățați,

Ascultând și punând întrebări,

Iar toți erau uimiți.

 

Doamne, dă-mi și mie dorința

De a cunoaște Cuvântul Tău,

Și să caut adevărul

Cu mintea și cu inima.

 

Cristian Diaconița

 

463. Botezul Domnului

 

În Iordan, Iisus a venit

La Ioan să fie botezat,

Iar cerurile s-au deschis

Și Duhul Sfânt S-a arătat.

 

Glasul Tatălui S-a auzit,

Mărturisind pe Fiul iubit,

Iar lumea a primit lumina

Sfintei Treimi.

 

Cristian Diaconița

 

464. Iordanul

 

Râul Iordan păstrează taina

Botezului Mântuitorului,

Când Hristos a intrat în ape

Pentru mântuirea oamenilor.

 

Doamne, amintește-mi mereu

De chemarea botezului meu,

Să trăiesc în credință

Și să rămân aproape de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

465. Ispitirea în pustie

 

În pustie, Hristos a postit

Și a fost ispitit de diavol,

Dar Domnul a rămas statornic

În ascultarea față de Tatăl.

 

Când ispita vine spre mine,

Doamne, dă-mi putere și lumină,

Ca să aleg adevărul

Și să nu cad în păcat.

 

Cristian Diaconița

 

466. Chemarea Apostolilor

 

„Veniți după Mine!”

A fost chemarea lui Hristos,

Iar pescarii și-au lăsat plasele

Și L-au urmat cu credință.

 

Doamne, când mă chemi și pe mine,

Ajută-mă să nu amân,

Ci să răspund cu inimă sinceră

Și să merg după Tine.

 

Cristian Diaconița

 

467. Pescar de oameni

 

Apostolii erau pescari,

Dar Hristos i-a chemat

Să devină pescari de oameni

Și să vestească Împărăția.

 

Doamne, fă și viața mea

Un instrument pentru bine,

Ca prin cuvânt și faptă

Să-i apropii pe oameni de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

468. Predica de pe Munte

 

Pe munte, Hristos a vorbit

Despre iubire și dreptate,

Despre rugăciune și milă

Și despre Împărăția cerurilor.

 

Doamne, fă-mi inima atentă

La fiecare cuvânt al Tău,

Ca să nu fiu doar ascultător,

Ci și împlinitor.

 

Cristian Diaconița

 

469. Tatăl nostru

 

Când spun „Tatăl nostru”,

Îmi ridic privirea către cer,

Știind că Dumnezeu ne cheamă

Să fim copiii Săi.

 

Sfințească-se numele Tău,

Vie Împărăția Ta,

Și fie voia Ta în viața mea,

Precum în cer, așa și pe pământ.

 

Cristian Diaconița

 

470. Pâinea cea de toate zilele

 

Pâinea cea de toate zilele

O cerem de la Dumnezeu,

Știind că fiecare dar

Vine din mâna Sa.

 

Dar nu vrem doar pâine pentru trup,

Ci și hrană pentru suflet:

Cuvântul lui Dumnezeu

Și iubirea lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

471. Iertarea greșelilor

 

„Și ne iartă nouă greșelile noastre”

Ne rugăm cu smerenie,

Căci știm că suntem oameni

Și avem nevoie de iertare.

 

Doamne, ajută-mă să iert

Și să cer iertare când greșesc,

Ca pacea să se întoarcă

În sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

472. Ferește-ne de ispită

 

Doamne, când ispita vine

Și mă cheamă spre păcat,

Dă-mi putere să spun „nu”

Și să rămân neclintit.

 

Nu mă lăsa singur în luptă,

Ci fii mereu lângă mine,

Ca să aleg calea cea dreaptă

Și să rămân cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

473. Pilda semănătorului

 

Semănătorul a aruncat

Sămânța peste tot pământul,

Dar numai pământul bun

A adus rod bogat.

 

Doamne, fă inima mea

Pământ bun și roditor,

Ca să păstrez Cuvântul Tău

Și să-l trăiesc cu folos.

 

Cristian Diaconița

 

474. Pilda fiului risipitor

 

Fiul plecat departe

Și-a risipit toată averea,

Dar când și-a venit în fire

S-a întors la tatăl său.

 

Doamne, când mă rătăcesc,

Dă-mi putere să mă întorc,

Să-mi recunosc păcatul

Și să primesc iertarea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

475. Pilda talanților

 

Nu ascunde darul primit

De la Dumnezeu în pământ,

Ci lucrează cu el spre bine

Și spre folosul tuturor.

 

Doamne, ajută-mă să folosesc

Tot ceea ce mi-ai dăruit,

Ca la sfârșitul vieții mele

Să pot spune că am rodit.

 

Cristian Diaconița

 

476. Pilda celor zece fecioare

 

Fecioarele au așteptat

Venirea Mirelui în noapte,

Iar cele înțelepte au avut

Untdelemn în candele.

 

Doamne, ține-mi candela aprinsă,

Să nu-mi pierd credința niciodată,

Ci să fiu pregătit mereu

Pentru întâlnirea cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

477. Judecata

 

Va veni ziua când fiecare

Va da răspuns pentru viața sa,

Pentru binele sau răul

Pe care l-a făcut.

 

Doamne, ajută-mă să trăiesc

Cu frică sfântă și dreptate,

Făcând binele cât pot

Și fugind de răutate.

 

Cristian Diaconița

 

478. Împărăția Cerurilor

 

Împărăția Cerurilor

Este nădejdea creștinului,

Locul unde durerea încetează

Și bucuria nu mai are sfârșit.

 

Doamne, ajută-mă să merg

Pe calea către Împărăție,

Și să nu schimb veșnicia

Pentru plăcerile trecătoare.

 

Cristian Diaconița

 

479. Viața veșnică

 

Viața aceasta este trecătoare,

Dar sufletul caută veșnicia,

Căci omul a fost creat

Pentru comuniunea cu Dumnezeu.

 

Doamne, pune în mine

Dorul după cele cerești,

Și ajută-mă să trăiesc

În credință și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

480. Raiul

 

Raiul este nădejdea

Celui care crede în Hristos,

Locul păcii și-al iubirii,

Departe de orice plâns.

 

Doamne, nu mă lăsa să uit

Că viața aceasta trece,

Ci ajută-mă să caut

Cele veșnice.

 

Cristian Diaconița

 

481. Judecata de Apoi

 

Când va veni Judecata

Și toate se vor descoperi,

Omul nu va putea ascunde

Ceea ce a fost în inima lui.

 

Doamne, dă-mi pocăință astăzi,

Cât încă mai am timp,

Ca să mă îndrept înainte

De întâlnirea cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

482. Învierea morților

 

Va veni ziua Învierii,

Când moartea va fi biruită,

Iar Dumnezeu va chema

Pe oameni la viață.

 

Această nădejde ne întărește

În vremea necazului greu,

Căci știm că moartea nu este

Ultimul cuvânt.

 

Cristian Diaconița

 

483. Mormântul

 

Mormântul este doar o trecere

Pentru omul care crede,

Căci nădejdea lui este Hristos

Și Învierea cea de apoi.

 

Doamne, când pierd pe cineva drag,

Mângâie-mi inima cu nădejde,

Și ajută-mă să cred

În viața veșnică.

 

Cristian Diaconița

 

484. Lumina veșnică

 

Dincolo de această lume

Există lumina lui Dumnezeu,

O lumină fără apus

Și fără sfârșit.

 

Doamne, fă sufletul meu

Să dorească această lumină,

Și nu mă lăsa să mă pierd

În întunericul păcatului.

 

Cristian Diaconița

 

485. Cetatea cerească

 

Cetatea cerească așteaptă

Pe cei ce caută pe Dumnezeu,

Nu cu ziduri făcute de oameni,

Ci cu slavă și lumină.

 

Doamne, călăuzește-mi pașii

Spre patria cea cerească,

Și ajută-mă să nu uit

Că acolo este adevărata casă.

 

Cristian Diaconița

 

486. Noul Ierusalim

 

Noul Ierusalim strălucește

În viziunea sfântă a Apocalipsei,

Ca o cetate a lui Dumnezeu

Plină de slavă și lumină.

 

Doamne, păstrează în mine

Nădejdea Împărăției Tale,

Și fă-mă vrednic prin har

De lumina cea veșnică.

 

Cristian Diaconița

 

487. Râul vieții

 

Din cetatea lui Dumnezeu

Curge râul vieții,

Iar pomul vieții rodește

Pentru vindecarea neamurilor.

 

Doamne, adapă-mi sufletul

Cu apa vieții Tale,

Ca să nu mai însetez

După lucrurile trecătoare.

 

Cristian Diaconița

 

488. Alfa și Omega

 

„Eu sunt Alfa și Omega”,

Spune Domnul cel Preasfânt,

Începutul și sfârșitul

A tot ceea ce există.

 

Doamne, viața mea este

În mâna Ta cea puternică,

De aceea vreau să Te urmez

Până la sfârșit.

 

Cristian Diaconița

 

489. Vino, Doamne Iisuse!

 

„Vino, Doamne Iisuse!”

Este dorința inimii mele,

Să vină Împărăția Ta

Și să se împlinească voia Ta.

 

Până atunci vreau să veghez,

Să mă rog și să iubesc,

Și să păstrez credința vie

În sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

490. Cerul și pământul

 

Cerul și pământul trec,

Dar Cuvântul Tău rămâne,

Neschimbat și veșnic viu,

Mai tare decât orice lume.

 

Doamne, pune Cuvântul Tău

În adâncul inimii mele,

Ca să am temelie tare

În toate zilele vieții.

 

Cristian Diaconița

 

491. Crucea și Învierea

 

Crucea și Învierea

Sunt taina iubirii lui Hristos,

Căci prin moarte a biruit moartea

Și ne-a deschis drumul către viață.

 

Doamne, când port crucea mea,

Dă-mi nădejdea Învierii,

Ca să nu mă opresc pe drum

Și să merg până la capăt.

 

Cristian Diaconița

 

492. Hristos este cu mine

 

Hristos este cu mine

În bucurie și în plâns,

În ziua luminoasă

Și în noaptea cea grea.

 

De aceea nu mă tem,

Ci înainte merg cu El,

Căci iubirea Lui mă ține

Și mă ridică din cădere.

 

Cristian Diaconița

 

493. Rugăciune pentru România

 

Doamne, binecuvântează

Pământul nostru românesc,

Casele și familiile

Și oamenii care aici trăiesc.

 

Dă-ne pace și înțelegere,

Credință, iubire și dreptate,

Și păzește-ne de răutate

Și de orice dezbinare.

 

Cristian Diaconița

 

494. Pentru Biserică

 

Doamne, păzește Biserica Ta

În adevăr și unitate,

Dă-i păstori credincioși

Și popor cu inimă curată.

 

Fă-ne să rămânem aproape

De Hristos și de Evanghelie,

Și să păstrăm credința vie

În fiecare generație.

 

Cristian Diaconița

 

495. Pentru cei plecați

 

Doamne, fii aproape

De cei plecați departe de casă,

De cei care muncesc în străinătate

Și duc dorul celor dragi.

 

Păzește-i pe drumuri,

Întărește-i în încercări,

Și adu-i cu pace acasă

Când va veni vremea.

 

Cristian Diaconița

 

496. Pentru cei în necaz

 

Pentru cei care plâng astăzi,

Doamne, fii mângâiere,

Pentru cei care nu mai pot,

Fii putere și răbdare.

 

Pentru cei care s-au pierdut,

Fii Călăuză către bine,

Iar pentru cei fără nădejde

Aprinde lumina Ta.

 

Cristian Diaconița

 

497. Pentru cei adormiți

 

Doamne, pomenește-i în pace

Pe cei plecați dintre noi,

Și așază sufletele lor

În lumina milei Tale.

 

Iar nouă, celor rămași,

Dă-ne credință și nădejde,

Ca despărțirea de acum

Să nu fie fără speranță.

 

Cristian Diaconița

 

498. Ultima rugăciune

 

Când ziua vieții mele

Se va apropia de sfârșit,

Doamne, găsește-mă în credință,

Cu sufletul către Tine.

 

Iartă-mi toate greșelile,

Primește rugăciunea mea,

Și nu mă lăsa niciodată

Departe de iubirea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

499. Cântarea inimii

 

Toată viața mea, Iisuse,

Vreau să-Ți cânt și să Te slăvesc,

Să merg pe calea Ta cea sfântă

Și în Tine să nădăjduiesc.

 

De la prima mea rugăciune

Până la ultimul meu suspin,

Vreau să spun cu inimă sinceră:

„Doamne, al Tău sunt.”

 

Cristian Diaconița

 

500. Slavă lui Hristos

 

Slavă Ție, Iisuse Hristoase,

Fiul Tatălui cel Preasfânt,

Pentru iubirea Ta cea mare

Arătată nouă pe pământ.

 

Slavă pentru Crucea Ta,

Slavă pentru Înviere,

Slavă pentru veșnica viață

Și pentru sfânta mântuire.

 

Să răsune peste veacuri

Numele Tău minunat,

Iar în inimile noastre

Să fii veșnic Împărat.

 

Cu credință și iubire,

Cu nădejde și cu har,

Îți aduc această cântare

Ca pe-un mic și sfânt altar.

 

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea

Și în vecii vecilor. Amin.

             Capitolul -2-

Unii scot câte un termos cu cafea, alții câte o sticluță mică de buzunar cu licoare dubioasă.

Oricum se instalează o stare de bună dispoziție, dorința de socializare.Aflăm câte ceva unii 

despre alții. Primim sfaturi, de la cei care au mai fost, unde marfa are un preț bun, unde 

putem găsi marfa care ne trebuie.Sfaturi utile.Drumul până la Buc. a trecut neobservat. Am 

ajuns în gara de nord, mergem la un hotel din apropiere, unde suntem cazați.

     În holul hotelului suntem repartizați pe camere. Eu și Rodica primim cheia de la camera 

206, et. 2 . Ghidul Paul Nedelcu ne anunță programul serii. Ne instalăm în cameră, ne pregătim 

pentru cină, după care avem seară de muzică și dans.

     -Rodica, trebuie să ne îmbrăcăm cum trebuie, pentru seara asta, ai auzit muzică și dans, ce zici?

     -Eu zic că e bine, ne îmbrăcăm cu fustă și tricou.

     -Hai să ne pregătim, nu-mi place să mă las așteptată. Cina se servea într-o sală încăpătoare, de la 

etj. 3. De pe culuar se auzea acordurile line de pian și vioară, aici trebuie să fie, zic.Suntem printre primele,

dar curând se ocupă toate locurile.În stânga sălii erau pregătite zece mese la care încăpea tot grupul nostru 

de la Galați. Alt grup, ocupă mesele din dreapta.

      - D-stră de unde sunteți? e vocea avocatei Sabina, înaintând spre celălant grup .

      -Noi suntem din Ploiești, se aude o voce.

      -Atunci mă bucur de cunoștință, vecinilor spune ea și noi suntem din Galați. Pe mese sunt aduse farfurii 

cu mâncare și pahare cu pivior înalt în care erau 50 de gr. de coniac. În farfurii, șnițele, salată și o felie de 

icre de manciuria Icrele le-am mâncat de jenă dar nu mi-au plăcut -ce știe țăranul ce-i șofranul-are un sens.

Muzica e odihnitoare, o muzică de ascultare, dar d-na Sabina nu are astâmpăr, cere artiștilor o sărbă săltăreață.

Cele câteva grame de coniac a dispus asistența, încât ringul de dans a devenit neîncăpător. Dansatorii după ce 

mai pierd din energie, sunt invitați de Sabina la o periniță. Cu batista albă fluturând, în mijlocul ringului, alege un 

bărbat, ce trebuie să cadă în genunchi -conform tradiției- și să primească o sărutare- Dar regula se schimbă,

jucătorul îi sărută mâna și d-na trece la loc.Dansul durează până când toți cei prinși în horă, joacă batista.Muzica 

face o pauză scurtă, după care urmează un vals lent. Se aleg perechile, ce-și potrivesc pașii unul după celălant.

Muzica, continuă, atmosfera se încălzește, buna dispoziție crește și în final pot spune : a fost o seară frumoasă.

      Ne întoarcem în cameră Rodica e veselă și pusă pe glume.

     -Dansează bine d-l Nedelcu ?întreb eu.

     -Da, și mie mi-a plăcut, dar e cam timid.

     -De ce spui asta?

     -Păi căt am dansat, n-a scos un cuvânt, doar eu l-am întrebat câte ceva.

     -Și ce l-ai întrebat?

     -Dar câte n-ași vrea să știu,despre el...unde a mai fost ca ghid, dacă cunoaște și alte limbi,în ce țări a mai fost?

     -Noi românii, dacă avem voie doar în țările socialiste, e suficient să știi limba rusă. Hai să ne culcăm, mâine vom 

vom zbura cu avionul la Moscova. Auzi tu? ai teamâ, aî emoții?

     -Nu, deși am auzit de multe dezastre aviatice.

     -Nici mie nu-mi este teamă, dar sunt foarte curioasă, cum este acolo printre nori...dacă nu mergeam în această 

excursie, poate nu mai aveam altă ocazie să urc într-un avion. Sunt bucuroasă că  o pot face...am văzut avioane 

doar în înaltul cerului, încât parcă erau jucării mici și strigam -avion cu motor ia-mă și pe mine in zbor-iată că acum 

chiar mă ia și mă duce până la Moscova și chiar mai departe....e o performanță nu? Dacă totul va merge bine,

vom rămâne cu amintiri frumoase.

     Să vedem ce ne va aduce ziua de mâine. Noapte bună, Rodica.

Dimineață sună telefonul, e d-l Nedelcu ...buna dimineața ,zice el și ne învită la gustarea de dimineață, după care 

mergem direct la aeroportul Otopeni cu autocarul. Pe pistă ne așteaptă avionul,ce mare mi se pare...are un număr 

nesfârșit de geamuri. Interiorul m-a impresionat. Două rânduri lungi de bănci câte trei locuri pe stânga și trei pe 

dreapta  cu un culuar încăpător pe mijloc. Am ales locul de la geam, dornică să pot vedea decolarea. Avionul era

plin cu excursioniști  adunați din toată țara. Fă ceau excepții câțiva negri și câțiva mulatri  ce făceau escală la 

Moscova apoi plecau la Berlin.Se aude vocea stiuardezei.

      - Dragi călători,vom decola în câteva momente, vom survola orașele ;Galați, Iași, Kiev și vom ateriza pe 

aeroportul intrenațional din Moscova, vom zbura la înălțimea de 9000 m și vom parcurge distanța de 1940 de km. 

Acum vă rog să vă prindeți centura de siguranță, decolăm...Am simțit doar o ușoară alunecare și avionul s-a ridicat 

în aer. Curând suntem printre nori...pământul tot mai departe până piere.

                                                         va continua

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural. 

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

 

Isländisches Eis

 

(Gut, nicht gerade isländisch, aber Sie verstehen es schon, stammt aus Island)

Es ist 9 Uhr morgens, es ist noch dunkel, es ist auch normal, weil wir ganz in der Nähe des Polarkreises sind und wir gehen zum McDonald's in Reykjavík, dem einzigen, den es in Island noch gibt, nachdem ein Dekret erlassen wurde Außerdem werden Restaurants gebaut, die Fastfood verkaufen. Da es das Einzige ist, das noch übrig ist, sehen wir keinen Grund, die Gelegenheit nicht zu nutzen, also schauen wir uns an, was sie auf der Speisekarte haben, und wie es scheint, handelt es sich bei den meisten Sandwiches um Variationen desselben Themas, abwechslungsreiche Versionen davon der Burger-Filet-O-Fish. Wir bekommen zwei Gänge Filet-O-Fish, einen mit Lachs, einen mit Forelle, zwei große Portionen Pommes, weil sie auf jeder Speisekarte bei McDonald's und in jedem Land mein Favorit sind, Schokoladenmuffins und vor allem noch mehr vor allem der isländische McFlurry. Es unterscheidet sich vom Rest Europas dadurch, dass es viel kälter ist, das Klima hilft ihm auch, sich zu konservieren, es hat eine viel gleichmäßigere Textur, ist frostiger und hat einen intensiven Blauton mit Stracciatella-Stücken, die ebenfalls blau sind, wie es scheint seltsam für mich. Sie haben blaue Lebensmittelfarbe verwendet, die E407 enthält. Sie sind diejenigen, die behaupten, dass sie keine verarbeiteten Lebensmittel wollen, dass alles so natürlich wie möglich sein soll.

Wir probieren den isländischen McFlurry. Es ist gut ... nehmen wir noch einen Bissen, ... es ist unglaublich gut ... und noch etwas, vergessen wir nicht den Geschmack ... Ja, wir haben es geschafft, es ist auch der beste McFlurry, den wir je probiert haben Schade, dass es so weit weg von zu Hause ist. Allerdings denken wir, dass das McDonald's-Restaurant in Island einem bestimmten Thema folgt, bis auf die Pommes ähnelt die gesamte Speisekarte der einer Taverne am Meer, die Servietten sind ebenfalls blau mit Fisch darauf gezeichnet, die Gläser sind mit beschriftet Nachrichten wie „Bereit für ein Abenteuer auf See?“, alles ist in Blautönen im Raum gehalten. Interessanterweise finden wir McDonald's auch in Island, es unterscheidet sich stark von allen anderen, die wir bisher gesehen haben.

Weil uns das Eis vom isländischen McDonald's so gut geschmeckt hat, probieren wir andere Eissorten und Eiskugeln aus den örtlichen Gelaterias, nämlich Isbúð Vesturbæjar. Und hier gibt es viele Sortimente, aus denen wir wählen können. Wir nehmen Kakao und Pistazien. Und das sind die besten. Island, ich möchte dir gratulieren, du bist der beste Eishersteller, den ich je getroffen habe. Was Sie anbieten, ist möglicherweise zu wenig oder wird von niemandem mehr angeboten. Sie haben sich darauf spezialisiert, die Kälte in etwas Künstlerisches zu verwandeln, angenehm anzusehen, zu fühlen und zu schmecken, Synästhesie in jeder Hinsicht.

     Revăd și acum imaginea cutremurătoare, a unei nopți de iarnă în 

care, părinții mei, erau la masă și crezând că noi dormim, au început să 

plângă. Atunci am auziț-o pe mama spunând: Ștefane, nu mai pot să-i 

aud cum în joaca lor, spun: dă Doamne lapte, dă Doamne carne, dă 

Doamne bucurii și în casa noastră...mă încearcă gânduri pustii...

     -Femeie, șopti tata cu credință în Dumnezeu, vor veni și zile mai bune.

Au trecut și sărbătorile și tata vine cu o veste bună. Toți copii care sunt

în nevoi, vor pleca pe cheltuiala statului, în alte zone ale țării unde nu a fost 

secetă.Copii noștri vor fi salvați. Mama a dat un țipăt și ne-a adunat 

lângă ea, precum cloșca cu puii ei când sunt în pericol. Mamă să ai, cum 

spunea bunica, mamă să nu fii.

     -Mâine e Duminică, mergem la biserică, aprindem o lumânare și ne rugăm 

la Dumnezeu să aibă în grija pe copilașii noștri.

     Și, a venit și ziua plecării...Fuseseră câteva zile mai calde, zăpada începuse să se 

topească, era moină, iar drumurile erau pline de glod.Părinții ne-au condus până 

la marginea satului. Îmi amintesc și acum imaginea mamei, rămasă ca o statuie a 

dureri și tristeții. Un soare blând urca încet pe un cer senin.

     Tata, mergea în urma căruților și citeam pe chipul lui durera de noi. Tare a-și 

fi vrut să cobor din căruță, să merg cu el alături, să-l țin de mână și mai iau cu 

vorba...Trenul îl vedem prima oară, mi se părea a fii un balaur ce aruncă fum și 

ecântei. În Galați am fost cazați o săptămână la un cămin de copii. Bietul tata 

a rămas încă câteva zile, dormind pe unde apuca frământat de gânduri și flămând .

În cea de-a patra zi dimineață, l-am găsit agățat de grilajul de fier forjatal porții 

cu capul ascuns între brațe, plângând ca un copil. Era ultima oară când ne mai vedeam 

M-am apropiat de el, i-am mângâiat pumnii incleștați pe barele de fier și i-am spus :

      -Tată, eu sunt cea mai mare, o să am grijă de fratele și sora mai mică jur!

Așa ne-am despărțit de bunul meu tată, eu aveam doar nouă ani.

Apoi, la un control mi se spune că fratele care are 13 ani și jumătate va fi trimis înapoi 

acasă că a depăși vrâsta. Am intrat in panică, ce pot face?Trebuie să fie un director, să-l 

caut. Nu știu dacă era director, dar era singur in cancelarie și i-am zis:

      - Trebuie să ne ajuți, i-am zis din prag am auzit că fratele meu va fi trimis acasă

      -Fii liniștită.Fratele tău va merge cu voi, răspund eu pentru asta. I-am sărutat 

mâna și am plecat. Intr-o dimineață am plecat la drum, călătoria a durat o săptămână,

dormeam cum puteam pe băncile de lemn.Ni se dădeau sticle cu apă și pachete cu mâncare 

În diferite stații eram vizitați de doamne, frumos îmbăcate, care ne aduceau dulciuri și 

jucării. Una dintre ele s-a apropiat de mine și pocnindu-și palmele, i-a spus pretenii care o 

însoțea : -Tulai Doamne, uite ce mândruță e pruncuța asta...vrei să fii copilul meu să mergi 

la mine acasă? Nu știam ce să răspund, sora s-a cuibărit in brațele mele, fratele mă privea 

îngrijorat.

      Nu sunt orfană mai am soră și un frate, dacă ne luați pe toți, noi vrem să fim împreună.

Iteșă fată!...Merită pentru ea , să-i iei pe toți.

                                                                 va continua !                                                                                                                                                                                

 

,                                                                                                                          

 

 

 

 

 

De ce scrii poezie, dragă Cezar!?

( un mic fragment, dintr-o discuție cu al meu bun amic, C,  la o cafea amăruie)

Dându-ne întâlnire, la o cafea, să depănăm amintiri și desigur să ne contrazicem, de ce politichie se mai face pe malul Dâmboviței, de-ai noștri aleși și, desigur și, pe marginea șanțului de precupețe și-n crâșme de ,,autocunoscători", mai ales când mintea
le e ,,aburindă" iar, crașmarul bucuros și avid să-și rotungească câștigul cu încă trei arginți, ,,botezând" vinul ( practică veche dar de actualitate )...că de, tăria multă poate dăuna grav sănătății, iar...de, puțină apă, duce la prelungirea discuțiilor
,,bahice" și la aprinderea spiritelor, dar niciodată, la incendii....am purces și noi sorbind din cafeaua amăruie, la o discuție literară, ca buni cunoscători ai genurilor... că de, aici toată lumea se pricepe la dat sfaturi și la a critica și mai puțin de a ,,trudi" cu penița și mintea, pentru încântarea cititorului.

...............................

Deodată, bunul meu hâtru prieten, mă dojenește și mă intreabă: dragă  Cezar, de ce scrii poezie, în aste timpuri, când lumea, a uitat de mult acest gen literar,  care în paranteză îți spun că mi-e unul îmi place... dar de, eu am o vârstă și iubesc ce scrii... moment când își ridică privirea și admirativ îmi zâmbește în semn de prețuire...și continuă...de ce nu scrii proză, că știu că ai începute mai multe
,,ciorne- manuscrise" , în care subiectele abordate sunt destul de interesante și ar putea capta cititorul.

După o mică reflecție..că de, am o vârstă și experiența vieții, ii mărturisesc...

Dragă amice: citesc proză și cărțile tale pe care le scrii cu mare har și talent și sunt bucuros, încântat că pui pe
,,masa" cititorului
asemenea gen literar și, te bucuri de multă apreciere, dar eu, niciodată, nu voi renunța la vers, rimă și, a reflecta cât mă pricep, prin poezie, la realitatea vieții ce ne înconjoară, la amintirile copilăriei cu năzdrăveniile ei, la clipele trăite în adolescență, la iubirile nevinovate sau poate vinovate, la satul nostru natal ( noi fiind consăteni ), la părinții noștri care nu mai sunt, dar ne-au lăsat pe noi să le ducem numele și să fim mândri de ei, la școli, dascăli, învățătură, examene, reușite, eșecuri, la realizări, nerealizări, năzuințe în activitate profesionala, la familie, prieteni, dușmani, adevăr, minciună,  la, la....la... multe ar fi de spus... că de, ani am adunat în spate și tinerețea este acum, doar amintire, iar bătrânețea...reflecție
și boli adunate.

...................

Așa că, dragă prietene, îți zic că poezia pentru mine este viață, pasiune, izvor nesecat cu apă vie, este reflectarea trăirilor
în timp, ale unui călător pe acest pământ, care știe de unde vine, dar nu cunoaște destinația și nici când va coborî, urca, spre o nouă călătorie, destinație.

Poezia îmi este povestea vieții, pe care am încercat și sper că am reușit prin versul meu să transmit cititorului, o mică parte din frumusețea dar și urâciunea ei.

Prin poezie mi-am
,,cântat" ( toate poeziile mele sunt puse pe melodii ),
,,Realitatea vieții". Am scris ce am simțit și, am simțit să scriu, cu iubire  și dăruire.

..........................

La auzul celor spuse, prietenul meu drag, C, a încuviințat din cap, în semn de prețuire, ne-am înghițit stropul rece de cafea, rămas pe fundul ceștii, ne-am îmbrățișat amical și pornit fiecare pe cărări cunoscute, adică, spre casă, la familia  noastră, unde  suntem așteptați de scumpele soții, cu masa întinsă și plină cu alese bucate...moldovenești. de le mănânci cu ochii, și-ți lasă gura apă...că de, n-am băut vin ,,botezat", dar papilele olfactive si gustative simt mirosul și gustul și, ne ,,udă" gura.. de, apă peste tot.
.

Pe drum, mucalit, am reflectat...dacă poate prietenul meu are dreptate și ar trebui să mă adun și să-mi finalizez ,,romanele" care stau pe undeva în așteptare. Dacă, dacă, dacă...parcă!! Timpul va rezolva dilema mea.

Timpul m-a ajuns, că de, am o vârstă  dar, nu-mi ajunge!

Doamne dă-mi sănătate, iar tu, Timpule mai lasă-mi... timp!

Vă îmbrățișez cu toată dragostea!

Cezar, Piatra Neamț!

 Mai tot timpul ne trezim pe drumuri necunoscute. Alergăm pe drumuri cu o destinație necunoscută. Dar ne trezim alergând pe străzi mai puțin sau mai mult întunecoase... alergând după fericire.

 

Dacă ea hotărâse că putea trăi pe picioarele ei, asta era! N-o putea reține cu forța. Nu exista nicio convenție scrisă între ei, nici chiar una verbală, fiecare rezervându-și libertatea de a proceda cum credea de cuviință.  Acum hotărâse că sosise timpul. Va pleca mâine, în zori, nu-i spusese unde, ca să evite, probabil, explicațiile, fiindcă trebuia să fi fost vorba despre un bărbat. Din câte știa nu mai avea pe nimeni în viață în familie, iar despre altcineva nu auzise. Ce-i drept, nici n-o urmărise, nu-i trecuse prin minte că l-ar putea părăsi. Nu luase în calcul posibilitatea ca Virgil, prietenul lui cel mai bun, să se infiltreze între ei, pentru că Virgil părea s-o fi determinat să facă pasul acesta. Nu era prima femeie pe care o păcălise, probabil nici ultima. Va trebui să reanalizeze prietenia cu Virgil, care nu procedase ca un prieten. Nu sufli prietena, soția, amanta prietenului tău, profitând de încrederea acestuia! Când se va întoarce. Era sigur că nu-l va găsi acasă. Tocmai plecase la Frankfurt și ținuse să-l informeze în mod special, pesemne ca să-i spună Oliviei, dar el, se înțelege, nu-i va spune.

Olivia luase un taxi până în strada Freziilor, la numărul cincisprezece, unde locuia Virgil. Acesta îi dăduse o cheie, dacă nu l-ar fi găsit vreodată acasă, ceea ce se și întâmplase, de fapt, în dimineața aceea superbă de iulie. Nu-i picase prea bine, dar se putea și mai rău, adică să facă drumul înapoi, cu coada între picioare. Folosise, așadar, cheia primită și intrase în apartamentul lui Virgil, care o cucerise de cum deschise ușa. Pe masa din sufragerie văzuse un bilet, scris pe o coală de hârtie luciosă. Îi era adresat. Bărbatul o informa că trebuia să plece urgent la Frankfurt, la o întâlnire de afaceri, unde estima că va trebui să rămână două săptămâni. Văzuse negru dinaintea ochilor, așa ceva era de neacceptat, apoi tot ea îi acordase circumstanțe atenuante, recunoscând că un asemenea lucru se putea întâmpla oricui. Apoi, două săptămâni erau două săptămâni, paisprezece zile, un fleac pe lângă cei trei ani petrecuți alături de Sebastian.

Sebastian lucrase până după miezul nopții la cartea sa. Se strecurase în pat, cum făcea de obicei, numai că de data aceasta patul i se păruse imens fără Olivia, fără protestele ei formale și fără căldura trupului ei. Cât timp locuiseră împreună nu dăduse prea multă atenție acestor amănunte, i se păruse normal să fie acolo, la dispoziția sa, un accesoriu în plus la reverul existenței sale, un bibelou în vitrina din sufragerie, de pe care mai ștergi o dată sau de două ori pe săptămână praful. Se chircise stingher într-o margine a patului, adormise instantaneu și începuse s-o viseze în ipostaze pe care, desigur, și le imaginase înainte de a adormi. O vedea întorcându-se spășită, implorându-l s-o reprimescă, jurându-i că nu se întâmplase nimic între ea și Virgil, apoi făcând dragoste. Subconștientul său simplificase totul printr-o reducere confortabilă a neliniștii sale la absurd, în care ipotezele și concluziile cu privire la întoarcerea Oliviei erau când false, când adevărate.

Cum nu prea avea ce face în apartamentul acela imens, în lipsa lui Virgil, care ar fi ajutat-o să se integreze mai ușor, se gândise să-și umple timpul într-un fel, eventual să încerce o acomodare cu locul, cu noul decor al piesei în care tocmai începuse să evolueze. De cum intrase acolo, simțise absența unei mâini de femeie, nu pentru că ar fi fost dezordine, nici vorbă, lipsea senzația aceea de aranjament meticulos, cu toate dichisurile specifice, care îți sare în ochi. Găsise în debara o sticlă de un litru cu spirt medicinal și un tub de dezinfectant pentru vase. Le combinase într-un vas, luat tot de acolo, își trase o pereche de mănuși chirurgicale în mâini și se apucase de treabă. Trebuia să-și omoare timpul cu ceva, iar înlăturarea acelei senzații de lehamite masculină, care emana din lucruri, devenise principalul ei scop în viață.

Dormise prost, chinuit de vise, și se trezise cu noaptea în cap. Își făcuse o cafea la repezeală, dar puse prea mult zahăr. După prima înghițătură, îi piersise cheful și o aruncase la chiuvetă. Olivia făcea o cafea extraordinară, adăuga două-trei cubulețe de ciocolată și o picătură de rom. N-avea să mai savureze niciodată o asemenea cafea. Olivia îi citea și cărțile pe măsură ce le scria. Întodeauna venea cu observați și sugestii pertinente. De câteva zile bătea pasul pe loc. Reluase același capitol de mai multe ori, dar nu găsise forma ideală. Olivia ar fi găsit-o din prima. Deschise fereastra, sperând s-o zărească dând colțul străzii. Strada însă era pustie, nu se vedea țipenie de om. Rămase ore în șir cu ochii pierduți în zare, amintindu-și de dimineața aceea de iarnă când o văzuse prima dată. Si simțise că-i dau lacrimile.

Începuse cu mânerele de la ușă. Când intrase simțise ceva lipicios care i se prinse de mână. I se păruse dezagreabil. Trecuse cu cârpa umedă peste ele. La parter mai locuia cineva, dar nu se auzea nicio mișcare de acolo. Închise ușa cu un sentiment de apăsare. Nu-i plăcuseră niciodată locurile pustii. Nici liniștea dinăuntru nu era tocmai pe gustul ei, dar nu mai avea importanță. Acum era interesată doar de munca aceea domestică, la care se înhămase benevol, resimțind o plăcere perversă în a-și intra în rolul de gospodină, ceva care nu fusese și nu-și dorise să fie vreodată. Făcea unele lucruri și pentru Sebastian, ce-i drept, dar nu coborâse până acolo încât să-i spele rufele sau să-i curețe parchetul. Sebastian avea o menajeră, o doamnă în vârstă, care trecea de două ori pe săptămână pentru lucru aceasta și pentru multe altele. O privise adesea cum muncea, iar acum încerca să facă la fel, descoperind că nu era atât de complicat pe cât își imaginase. Începuse cu lucrurile mărunte, cu vitrinile și noptierele cu sertare, pe care se așezase o peliculă fină de praf. Lua fiecare lucrușor în parte, având grijă să-l pună de unde îl luase pentru a păstra ambianța locului. Virgil nici nu trebuia să bage de seamă că trecuse pe acolo. Nu se grăbea, făcea totul cu răbdare, cu migală, nefiind presată de timp. Cu cât termina mai târziu, cu atât mai bine.

Pe la amiază începuse să i se zbată ochiul stâng. La început crezuse că era ceva întâmplător, dar după câteva ore realizase că zvâcnirea aceea continuă tindea să se cronicizeze. Sistemul său nervos încerca, probabil, să-l avertizeze asupra unei primejdii iminente, nu era superstițios, însă nici ateu sută la sută nu era. Gândul că i s-ar fi putut  întâmpla ceva Oliviei se suprapuse în mintea sa peste avalanșa de temeri cu privire la dânsul. Nu-i spusese despre plecarea intempestivă a lui Virgil la Frankfurt, care, cu siguranță, nu-i picase bine, de aceea își făcea griji, neștiind cum reacționase și, mai ales, încotro apucase, fiindcă nu prea avea unde. Greșise. Dacă i-ar fi spus, cum îi sugerase Virgil, n-ar mai fi plecat!

La capătul primei săptămâni, Olivia terminase cu lucrurile mărunte. Rămăseseră lucrurile mari, câteva șifoniere, lustrele și un scrin cu două sertare suprapuse, de culoarea cafelei cu lapte. Se concentrase pe șifoniere și lustre, mai întâi, apoi venise rândul scrinului. Cele două sertare erau prevăzute cu două broaște minuscule și erau încuiate. Trebuise să bâjbâie îndelung pe sub tăblia de deasupra scrinului până găsise cheile. Erau prinse de o plăcuță magnetică, semn că ascundeau un secret. Descoperirea o incitase. Deschise sertarele, căptușite cu mătase roz, cu un fel de curiozitate perversă. Înuntru, aliniate frumos, văzuse o grămadă de plicuri și se dumirise. Acolo se afla arhiva sentimentală a lui Virgil, adică tocmai ce căutase inconștient. Nu-și putuse reprima tentația de a deschide și citi prima scrisoare din plic.

Sebastian simțise un junghi în dreptul inimii, dar nu-i dăduse importanță. Era ziua când trebuia să vină menajera și nu avea de gând s-o sperie. La scurt timp însă, aceasta îl găsea întins cu fața în jos pe covor. Sunase imediat la Urgențe, iar un echipaj de la Salvare sosise în mai puțin de cinci minute. Medicul își dăduse seama „pe loc” că era vorba despre o problemă cardiacă severă și hotărâse că trebuia transportat de urgență la spital. Așa se face că Sebastian se trezise a doua zi într-un pat de spital, aflând că suferise un preinfarct și că mai trebuia să rămână acolo încă zece zile. Îi era indiferent. Nu-l mai atrăgea nimic spre casă. După externare urma să înceapă un tratment medicamentos complex și să evite pe cât posibil emoțiile. De parcă ar fi depins de el.

O chema Angela. Pesemne că Virgil întreținuse o relație intimă sau foarte intimă cu ea, fiindcă femeia folosea un limbaj mai mult decât colorat și se vedeau către sfârșitul paginii și câteva urme de lacrimi. Îi reproșa, în principal, că o mințise cu bună știință și că nu urmărise decât s-o seducă, ceea ce  și reușise până la urmă. Se temea să nu fi rămas însărcinată și-și blestema ziua în care se născuse. În cele două sertare ale scrinului erau peste trei sute de scrisori. Timp de trei zile și trei nopți citise cu inima strânsă scrisoare după scrisoare, descoperind printre rânduri adevărata față a lui Virgil. Nu-l crezuse în stare de așa ceva, cum nu-l crezuse niciuna din semnatarele scrisorilor. Cu fiecare zi, valul de indignare creștea în sufletul ei proporțional cu numărul scrisorilor citite. Nu mai era loc prea mult loc în scrin, dar, cu puțin efort, ar mai fi încăput o scrisoare. Puțin probabil însă!

Zilele petrecute la spital treceau pe nesimțite între perfuzii, consultații, discuții sterile cu tovarășii de suferință sau cu asistentele, nemaivând timp să se mai gândească și la altceva. Pe Olivia o uitase din prima zi. O știa undeva în adâncul ființei sale, dar nu-l mai chinua cu prezența și cu reproșurile ei, cum se întâmplase până atunci. Preinfarctul avuse și părțile lui bune. Părăsise spitalul cu regret. Doamna Smaranda, menajera, se întrecuse pe sine. Făcuse și unele modificări. Așezase, de pildă, patul în dreptul ferestrei, iar biroul său de lucru în locul patului. Îi plăcuse. Ordonase, îndepărtase praful de peste tot, spălase ce trebuia spălat și umpluse casa de flori. Schimbase admosfera aceea mohorâtă de care se plângea câteodată și Olivia. Păcat că nu putea să se bucure și ea alturi de dânsul.

 

Virgil sosise pe la ora patru dimineața. Țârâitul soneriei o trezise din somn. Privise prin vizor și-i deschise. Bărbatul arăta destul de șifonat. Făcuse drumul înapoi, din Frankfurt, cu mașina. Îi povestise că era epuizat după două zile de mers, că nu găsise timp să-și radă barba, să se spele, se grăbise să ajungă cât mai repede, fiindcă se gândise tot timpul la ea. Avea s-o facă acum, dacă ea îi dădea voie, începând cu o baie. Bineînțeles că nu avea nimic împotrivă, mirosea ca un porc. Ascultase indiferentă fîșâitul dușului din pat. Apoi auzise lipăitul tălpilor pe mozaicul din baie, sunetul înfundat al pămătufului cu care-și săpunea barba, moment în care se ridicase și se furișase într-acolo. Ușa era deschisă, iar el ședea pe un scaun în fața oglinzii. Nici n-o simțise. Abia când îi înconjurase gâtul cu brațele o zărise și-i zâmbise. Rămase cu briciul în aer, oscilând între a o îmbrâțișa și de a-și vedea de treabă. Înclinase spre cea de-a doua variantă. Olivia îl prinse de mâna în care ținea briciul, amuzându-se de pârâitul firelor de păr sub tăiușul lamei. Deodată îi blocă mâna și imprimă briciului o mișcare de translație. Mișcarea fusese atât rapidă și de energică încât puțin lipsise să nu-l decapiteze. Sângele țâșnise ca dintr-o fântână arteziană. Abia avuse timp să facă un pas înapoi în timp ce Virgil se prăbușea cu un zgomot surd de pe scaun.

În drum spre casă se oprise la o farmacie de unde cumpărase rețeta eliberată de medic. Nu mai luase niciodată medicamente și era curios să vadă cum arătau. Desfăcuse cutiile și descoperise niște pastiluțe minuscule, colorate, care trebuiau luate de trei ori pe zi. Medicul îl sfătuise să nu uite, nici să nu depășească orele stabilite. Cele de dimineață le luase la spital, în jurul orei șase, acum trebuia să le ia pe cele de doisprezece, iar următoarele la optsprezece. În plus, medicul îi recomandase o dietă personalizată, destul de restrictivă, cam greu de urmat. Se gândise pe drum s-o angajeze pe Smaranda cu normă întreagă, amintindu-și că-i povestise odată că-și îngrijise soțul, bolnav tot de inimă, înainte de a muri. Exista riscul să mai facă un preinfarct, așa că era de preferat să aibă pe cineva prin preajmă decât să depindă de hazard.

Deși i se păruse uriaș, în comparație cu dânsa, Virgil era foarte ușor. Reușise să-l târâie până în dormitor și să-l întindă în pat. Așternuse cearșafuri proaspăt spălate și-l bandajase cu un prosop de baie la gât, fiindcă mai sângera. Curățase apoi o glinda și pardoseala de sânge, după care se îmbrăcase și părăsise casa, fără să mai încuie ușa. Nu întâlnise pe nimeni pe scări. Abandonase la ieșirea din bloc mănușile, de care nu se despărțise nicio clipă, într-un tomberon și plecase mai departe. În clipa aceea descoperise motivul care o determinase să facă tot ce făcuse din prima zi când intrase în apartamentul lui Virgil. Premeditase inconștient crima, mai întâi pentru afrontul de a o fi chemat acolo, știind că trebuia să plece la Frankfurt, apoi pentru suferința celor trei sute de suflete tixite ca niște trofee în scrin.

Sebastian deschise larg geamul dinspre stradă. Voia să respire, în sfârșit, o gură de aer curat după aproape două săptămâni de privațiune și de miros insuportabil de spital. Nu mai trăgea nădejde s-o mai vadă pe Olivia întorcându-se. Trecuse prea mult tmp. Cu toate acestea nu-și putuse reprima reflexul de a trage cu coada ochiului spre colțul străzii și nu mică îi fusese mirarea când o văzuse apărând ca Afrodita din spuma mării. Se repezise și deschise larg ușa, ca nu cumva să creadă că nu era acasă și să dispară din nou. Era atât de emoționat încât nu reușise să-i spună niciun cuvânt, ca și ea, de altfel. Închise ușa și se așezaseră pe canapea. El pornise involuntar televizorul. Tocmai se transmite un breaknews:

Crimă misterioasă petrecută în casa cunoscutului om de afaceri Virgil Comănescu. Poliția descincese la câteva ore de la întoarcerea acestuia din Frankfurt la sesizarea unei femei, care-l găsise cu gâtul tăiat în pat. Femeia era chiar sora lui și venise să-l vadă. Criminaliștii nu găsiseră urme suspecte, amprente, semne de intrare prin efracție sau de forțare ale ușii, iar vecinii nu observaseră nimic. Se pare că ne aflăm în fața unei noi crime cu autor necunoscut!

Olivia apucase telecomanda din locul în care o lăsase bărbatul și închise televizorul.

   - Să știi că zilele acestea am stat la mama!

Sebastian aprobă din cap, deși aflase că mama ei murise de mult. O luase ca pe o metaforă, intrepretând afirmația ei sui-generis: că trecuse pe la casa părintească, a cărei moștenitoare era.