Cronicile din Târgu Jiu

CRONICILE DIN TÂRGU JIU

Acțiunea se desfășoară la începutul secolului al XVI-lea, într-un regat fictiv numit Regatul Olteniei de Nord, cu capitala la Târgu Jiu. Regatul este condus de regele Constantin, un conducător drept, curajos și credincios lui Dumnezeu, și de regina Liliana, cunoscută pentru bunătatea și grija ei față de săraci, bolnavi și orfani. În anul 1509 li se naște fiul, Nicolae, moștenitorul tronului.

Nicolae crește într-o familie care îl învață credința, dreptatea și iubirea față de oameni. Tatăl său îi spune că un rege trebuie să fie gata să-și dea viața pentru popor, iar mama îi citește din Sfânta Scriptură și îl învață smerenia, mila și iertarea. În același timp, dregătorul Vlad pregătește în taină o conspirație pentru a răsturna familia regală.

În fața amenințării Imperiului Otoman și a tulburărilor din Europa, regele Constantin întărește alianțele cu statele vecine și pregătește armata pentru apărarea regatului. În anul 1516 conduce personal oastea în Bătălia Jiului și obține o mare victorie. La întoarcere însă este ucis mișelește într-un atac pus la cale de conspiratori.

Întregul regat cade în doliu. La scurt timp, regina Liliana este otrăvită de oamenii lui Vlad. Înainte de moarte, își binecuvântează fiul și îl îndeamnă să-L iubească pe Dumnezeu, să fie drept, să ierte când este cu putință și să-i apere pe cei nevinovați. Rămas orfan la numai șase ani, Nicolae este scos pe ascuns din cetate de bătrâna slujitoare Maria și de credincioșii soldați Radu și Vladimir.

Ascuns în Munții Parâng, Nicolae își petrece copilăria și adolescența departe de tron. Maria îl învață să citească și să scrie, iar Radu și Vladimir îl pregătesc în arta războiului și în conducerea unui regat. Nicolae citește zilnic din Biblie și își întărește credința. La vârsta de șaptesprezece ani primește sabia tatălui său și jură să-și recâștige regatul nu din dorință de răzbunare, ci pentru a aduce dreptate.

Foștii soldați ai regelui Constantin și numeroși oameni credincioși i se alătură. Cu sprijinul lor pornește spre Târgu Jiu. Mulți dintre apărătorii cetății trec de partea adevăratului moștenitor, iar Vlad este capturat și judecat. Nicolae este încoronat Regele Nicolae I al Regatului Olteniei de Nord. El reduce birurile, reconstruiește cetățile, redeschide școlile și spitalele, îi ajută pe cei nevoiași și conduce cu dreptate, câștigând iubirea poporului.

Urmează cinci ani de pace și prosperitate. Însă succesul regatului trezește invidia dușmanilor. O nouă conspirație izbucnește, iar o lovitură de stat îl obligă pe Nicolae să părăsească tronul. Pentru a evita distrugerea cetății și moartea poporului, el pleacă printr-un pasaj secret împreună cu Radu și Vladimir, promițând că într-o zi se va întoarce.

Cei trei ajung în Marele Cnezat al Moscovei, unde locuiește bunicul lui Nicolae, Ieremia. Bătrânul îl primește cu dragoste și, înainte de moarte, îi lasă o epistolă. În scrisoare îl sfătuiește să plece în îndepărtatul Regat Joseon, unde regele îi fusese un vechi prieten și îl va primi cu bunătate.

După înmormântarea bunicului, Nicolae, Radu și Vladimir pornesc într-o lungă călătorie spre răsărit. După treizeci și una de zile ajung în Joseon. Regele îi primește cu mare cinste, în amintirea prieteniei cu Ieremia, și îl găzduiește în palatul regal.

Nicolae învață limba și obiceiurile locului, fără să renunțe vreodată la credința sa. În fiecare dimineață citește din Sfânta Scriptură și se roagă. Regele Joseonului este impresionat de înțelepciunea, smerenia și caracterul lui Nicolae, iar între cei doi se leagă numeroase discuții despre Dumnezeu, dreptate, conducerea unui popor și iertare. Nicolae arată că adevărata înțelepciune vine de la Dumnezeu și că un conducător trebuie să domnească prin dreptate și iubire, nu prin frică.

În cadrul Marelui Consiliu al Joseonului, Nicolae vorbește cu respect despre credința sa, fără să o impună altora. Miniștrii și cărturarii îi admiră caracterul, iar regele îl numește unul dintre cei mai apropiați sfătuitori ai săi.

Timp de doi ani, Nicolae îl ajută pe regele Joseonului să conducă regatul cu înțelepciune. Mai târziu, la îndemnul regelui, o cunoaște pe nobila Eun-hee, o tânără respectată pentru bunătatea și înțelepciunea ei. Cei doi se căsătoresc, iar Dumnezeu îi binecuvântează cu copii. Nicolae își găsește o nouă familie și un nou cămin, dar nu își uită niciodată patria.

În fiecare zi continuă să se roage pentru Regatul Olteniei de Nord și păstrează vie speranța că într-o zi se va întoarce pentru a-și revedea poporul și pământul natal.

Mesajul central al Cronicilor din Târgu Jiu este că adevărata putere nu se află în coroană, în sabie sau în bogății, ci în credința în Dumnezeu, în dreptate, în iubirea față de oameni, în curajul de a face binele și în speranța care rămâne vie chiar și în cele mai grele încercări. Nicolae este un conducător care pierde tronul și patria, dar nu își pierde niciodată credința, iar aceasta îi călăuzește întreaga viață și îl pregătește pentru încercările care vor urma.[Cristian Diaconița]


Categoria: Proza

Toate poeziile autorului: Cristian Diaconița poezii.online Cronicile din Târgu Jiu

Data postării: 5 august

Timp de citire: ~8 min.

Vizualizări: 431

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

CEI ȘAPTE MOȘTENITORI

I. Ținutul celor șapte împărății

 

Cu multe veacuri în urmă, într-o lume în care marile imperii își întindeau hotarele peste continente, trăia o familie despre care avea să se vorbească mult timp după ce membrii ei aveau să dispară.

 

Era o familie numeroasă și puternică, dar, înainte de toate, era o familie creștină.

 

Tatăl celor șapte copii fusese un conducător respectat. Nu era un om fără greșeală, dar înțelesese încă din tinerețe că puterea este trecătoare și că un conducător trebuie să răspundă nu doar înaintea oamenilor, ci și înaintea lui Dumnezeu.

 

Soția lui, mama celor șapte copii, era o femeie credincioasă. În fiecare dimineață aprindea candela înaintea icoanei Mântuitorului și se ruga pentru familia sa.

 

Palatul în care locuiau era mare, dar nu era un loc al mândriei. Într-o aripă a palatului exista o mică biserică. Acolo familia se aduna în fiecare duminică și la marile sărbători.

 

Cei șapte copii crescuseră împreună.

 

Primul era Cosmin.

 

El urma să moștenească Țara Imperiului Rus, una dintre cele mai întinse și puternice împărății ale vremii. Cosmin era inteligent, curajos și foarte ambițios. Încă din copilărie îi plăcea să privească hărțile și să viseze la noi teritorii. Din nefericire, odată cu trecerea anilor, ambiția lui avea să se transforme în mândrie.

 

Al doilea era Nicolae, moștenitorul Regatului României. Era un tânăr liniștit, credincios și atent la nevoile celor din jur. Nu lua nicio hotărâre importantă fără să se roage mai întâi.

 

A treia era Gabriela, moștenitoarea Imperiului Marii Britanice. Era inteligentă și milostivă. Îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii simpli și nu considera niciodată că un om sărac este mai puțin important decât un om bogat.

 

Al patrulea era Ștefan, moștenitorul Imperiului Francez. Era curajos și drept. Nu suporta nedreptatea și apăra întotdeauna oamenii care nu se puteau apăra singuri.

 

Al cincilea era Florin, moștenitorul Imperiului Chinez. Era foarte priceput la comerț, știință și construcții. Avea o minte ageră, dar era deseori nehotărât.

 

Al șaselea era Mircea, moștenitorul Imperiului German. Era disciplinat, serios și foarte responsabil. Credea că un conducător trebuie să fie primul care respectă legile.

 

Ultimul era Gheorghe, moștenitorul Imperiului Spaniol. Era cel mai mândru dintre frați. Încă din copilărie voia să fie admirat și lăudat.

 

Cei șapte erau diferiți, dar aveau aceeași familie.

 

Și, în copilărie, nimeni nu și-ar fi imaginat că într-o zi vor ajunge să se lupte pentru putere.

 

---

 

II. Lecția tatălui

 

Într-o după-amiază de vară, tatăl celor șapte îi chemă în grădina palatului.

 

Era o zi liniștită.

 

Soarele cobora încet spre munți.

 

Copiii se așezară în jurul lui.

 

Tatăl arătă spre un stejar bătrân.

 

— Priviți copacul acesta.

 

Cosmin întrebă:

 

— De ce ne-ai chemat să privim un copac?

 

Tatăl zâmbi.

 

— Pentru că un conducător poate învăța multe de la un copac.

 

Gheorghe râse.

 

— Un copac nu conduce pe nimeni.

 

— Tocmai de aceea, răspunse tatăl. Nu are coroană, nu are armată, nu are palat. Și totuși oferă umbră celui care se odihnește sub el.

 

Copiii tăcură.

 

— Un conducător adevărat trebuie să fie asemenea unui copac. Oamenii trebuie să găsească în el protecție, nu frică.

 

Apoi se uită la Cosmin.

 

— Să nu confunzi puterea cu autoritatea.

 

Se uită la Gheorghe.

 

— Să nu confunzi respectul cu teama.

 

Apoi îi privi pe toți.

 

— Și să nu uitați niciodată că poporul nu este proprietatea conducătorului.

 

Nicolae întrebă:

 

— Atunci ce este un conducător?

 

Tatăl răspunse:

 

— Un slujitor.

 

Cuvântul rămase în liniștea grădinii.

 

---

 

III. Ultima noapte

 

Anii au trecut.

 

Copiii au devenit adulți.

 

Într-o iarnă grea, tatăl lor s-a îmbolnăvit.

 

Medicii au încercat să-l vindece, dar boala era prea puternică.

 

În ultima seară, cei șapte au fost chemați în camera lui.

 

În fața patului se afla o icoană.

 

O singură lumânare ardea.

 

Tatăl lor era foarte slăbit.

 

— Copiii mei...

 

Cei șapte s-au apropiat.

 

— Nu vă temeți de ziua de mâine.

 

Gabriela plângea.

 

— Tată, nu ne părăsi...

 

— Toți oamenii trebuie să plece într-o zi. Important este ce lasă în urma lor.

 

Apoi tatăl le-a vorbit despre moștenire.

 

— Cosmin, vei moșteni Țara Imperiului Rus.

 

Cosmin a îngenuncheat.

 

— Îți promit că o voi face puternică.

 

Tatăl îl privi cu tristețe.

 

— Fă-o mai întâi dreaptă.

 

Apoi îl chemă pe Nicolae.

 

— Tu vei moșteni Regatul României.

 

— Voi face tot ce pot pentru oamenii mei.

 

— Nu uita să te rogi pentru ei.

 

Apoi veni rândul Gabrielei.

 

— Tu vei moșteni Imperiul Marii Britanice.

 

— Voi avea grijă de poporul meu.

 

— Și să nu uiți de cei săraci.

 

Ștefan primi Imperiul Francez.

 

Florin primi Imperiul Chinez.

 

Mircea primi Imperiul German.

 

În cele din urmă, Gheorghe primi Imperiul Spaniol.

 

— Tată, îl voi face cel mai mare imperiu.

 

Tatăl îl privi.

 

— Nu ți-am cerut să-l faci cel mai mare.

 

Gheorghe tăcu.

 

— Ți-am cerut să-l faci bun.

 

După câteva ore, tatăl lor își dădu ultima suflare.

 

În palat se auziră clopotele.

 

Cei șapte copii deveniseră moștenitori.

 

Dar, în acea noapte, nu se simțeau puternici.

 

Se simțeau singuri.

 

---

 

IV. Cele șapte coroane

 

Ziua încoronării a venit.

 

Mii de oameni s-au adunat.

 

Fiecare moștenitor și-a primit coroana.

 

Cosmin privea coroana Imperiului Rus cu mândrie.

 

Gheorghe zâmbea.

 

Nicolae se uita spre icoană.

 

Gabriela ținea mâinile împreunate.

 

Ștefan stătea drept.

 

Mircea era solemn.

 

Florin era emoționat.

 

Preotul care oficia slujba le spuse:

 

— O coroană nu vă face mai mari înaintea lui Dumnezeu. Ea vă face mai răspunzători.

 

Nicolae înțelese.

 

Gheorghe nu.

 

---

 

V. Prima ședință

 

După încoronare, cei șapte au stabilit să se întâlnească periodic.

 

Prima ședință a fost organizată într-un palat aflat între cele șapte imperii.

 

Masa era rotundă.

 

În mijlocul ei se afla o cruce.

 

Nicolae deschise ședința:

 

— Înainte de orice, să ne rugăm.

 

Gheorghe oftă.

 

— Iarăși rugăciuni?

 

Gabriela îl privi.

 

— De ce te deranjează?

 

— Pentru că avem lucruri importante de discutat.

 

Ștefan răspunse:

 

— Nimic nu este mai important decât să nu luăm o hotărâre nedreaptă.

 

Mircea adăugă:

 

— Să nu uităm că suntem frați.

 

Cosmin zâmbi.

 

— Frați, da. Dar acum suntem și conducători.

 

Nicolae îl privi.

 

— Tocmai asta este problema. Dacă uităm că suntem frați, vom uita și că suntem oameni.

 

Florin nu spuse nimic.

 

În acea zi, ședința se încheie fără conflict.

 

Dar sămânța neîncrederii fusese plantată.

 

---

 

VI. Mândria lui Cosmin

 

În Imperiul Rus, Cosmin devenea tot mai puternic.

 

Avea o armată mare.

 

Avea bogății.

 

Avea teritorii întinse.

 

Oamenii îl ascultau.

 

Dar Cosmin începu să creadă că ascultarea înseamnă iubire.

 

Într-o zi, un sfetnic îi spuse:

 

— Măria Ta, oamenii se tem de dumneavoastră.

 

Cosmin zâmbi.

 

— Atunci mă respectă.

 

Sfetnicul nu răspunse.

 

În aceeași seară, Cosmin intră în capela palatului.

 

Privi icoana.

 

Dar nu se rugă.

 

Se uită la coroana sa.

 

— Sunt unul dintre cei mai puternici oameni ai lumii, spuse el.

 

În liniștea bisericii, cuvintele sale păreau însă goale.

 

---

 

VII. Gheorghe și visul puterii

 

În Spania, Gheorghe devenea tot mai ambițios.

 

Își construia palate.

 

Își mărea armata.

 

Își cumpăra corăbii.

 

Își aduna aur.

 

Într-o zi, un bătrân l-a întrebat:

 

— Măria Ta, pentru ce vrei atât de mult?

 

Gheorghe răspunse:

 

— Pentru ca numele meu să nu fie uitat.

 

Bătrânul zâmbi trist.

 

— Omul care trăiește pentru numele său este uitat chiar și atunci când este încă în viață.

 

Gheorghe se înfurie.

 

— Pleacă!

 

Bătrânul plecă.

 

Dar cuvintele lui rămăseseră.

 

---

 

VIII. Cei patru care credeau în bine

 

Nicolae, Gabriela, Ștefan și Mircea au început să colaboreze.

 

Nu formaseră o alianță împotriva fraților lor.

 

Voiu doar să păstreze pacea.

 

Nicolae ajuta oamenii săraci.

 

Gabriela construia spitale.

 

Ștefan deschidea școli.

 

Mircea întărea legile.

 

Într-o zi, Gabriela spuse:

 

— Putem avea cele mai mari imperii din lume, dar dacă oamenii noștri plâng, la ce ne folosește?

 

Nicolae răspunse:

 

— Nimic.

 

Ștefan completă:

 

— Un conducător trebuie să lase în urma lui oameni mai buni, nu oameni mai speriați.

 

Mircea aprobă.

 

— Asta este adevărata moștenire.

 

---

 

IX. Alegerea lui Florin

 

Florin observa totul.

 

Îl vedea pe Cosmin.

 

Îl vedea pe Gheorghe.

 

Îi vedea și pe Nicolae, Gabriela, Ștefan și Mircea.

 

Știa că se apropie o alegere.

 

Într-o seară, a mers la o mănăstire.

 

Un călugăr bătrân îl întâmpină.

 

— De ce ai venit?

 

— Nu știu ce să fac.

 

— Atunci roagă-te.

 

Florin îngenunche.

 

— Doamne, arată-mi drumul.

 

Călugărul îi spuse:

 

— Dumnezeu nu ne arată întotdeauna întregul drum. Uneori ne arată doar următorul pas.

 

Florin plecă.

 

Știa că trebuie să aleagă.

 

---

 

X. Înțelegerea secretă

 

Într-o noapte, Cosmin și Gheorghe se întâlniră.

 

— Trebuie să ne unim, spuse Gheorghe.

 

— Sunt de acord.

 

— Ceilalți patru sunt prea slabi.

 

Cosmin îl privi.

 

— Sau poate sunt mai înțelepți decât noi.

 

Gheorghe râse.

 

— Nu vreau înțelepciune. Vreau putere.

 

Cosmin îl privi câteva secunde.

 

Apoi spuse:

 

— Și eu.

 

În acea noapte, cei doi au făcut un plan.

 

Avea să fie începutul celui mai mare conflict din istoria celor șapte imperii.

 

---

 

XI. Ultima încercare de pace

 

Nicolae află despre plan.

 

Nu a cerut răzbunare.

 

A trimis o scrisoare.

 

„Fraților,

 

Nu vrem război.

 

Am pierdut deja prea mult timp certându-ne.

 

Haideți să ne întâlnim.

 

Haideți să ne rugăm.

 

Haideți să ne amintim de tatăl nostru.

 

Suntem frați.”

 

Gheorghe citi scrisoarea și o aruncă.

 

Cosmin o păstră.

 

În acea noapte, Cosmin nu dormi.

 

Cuvintele „suntem frați” îi reveneau mereu în minte.

 

---

 

XII. Războiul

 

În cele din urmă, războiul începu.

 

Armatele se mișcară.

 

Orașele se închiseră.

 

Oamenii se temeau.

 

Înaintea primei lupte, Nicolae își adună soldații.

 

— Nu luptăm pentru ură.

 

Ștefan spuse:

 

— Nu luptăm pentru bogăție.

 

Mircea spuse:

 

— Luptăm pentru a apăra oamenii.

 

Gabriela se rugă pentru cei răniți.

 

Florin trimise provizii.

 

În schimb, armatele lui Cosmin și Gheorghe înaintau.

 

Dar războiul nu aducea gloria pe care o visaseră.

 

Aducea numai durere.

 

---

 

XIII. Inima lui Cosmin se schimbă

 

După o bătălie, Cosmin intră într-un sat.

 

Acolo văzu un copil stând lângă ruinele unei case.

 

— Unde sunt părinții tăi? întrebă Cosmin.

 

Copilul nu răspunse.

 

Un bătrân îi spuse:

 

— Au murit.

 

Cosmin încremeni.

 

Copilul îl privi.

 

— De ce a trebuit să se întâmple asta?

 

Cosmin nu găsi răspuns.

 

Se întoarse spre oamenii săi.

 

— Cine a dat ordinul?

 

Un soldat răspunse:

 

— Oamenii dumneavoastră.

 

Cosmin coborî capul.

 

În acea clipă înțelese.

 

Puterea lui avea un preț.

 

Și prețul îl plăteau alții.

 

---

 

XIV. Gheorghe în fața adevărului

 

Gheorghe a aflat ce se întâmplase.

 

Pentru prima dată, a simțit frică.

 

Nu de dușmani.

 

De propria sa conștiință.

 

A intrat în capela palatului.

 

A îngenuncheat.

 

— Doamne...

 

Nu putea continua.

 

Lacrimile îi curgeau pe față.

 

— Dacă mai există iertare pentru mine, ajută-mă.

 

Era prima rugăciune adevărată din viața lui.

 

---

 

XV. Întâlnirea fraților

 

Cosmin și Gheorghe au cerut pace.

 

Cei șapte s-au întâlnit din nou.

 

De data aceasta, nimeni nu a ridicat glasul.

 

Cosmin a spus:

 

— Am greșit.

 

Gheorghe:

 

— Și eu.

 

Nicolae a răspuns:

 

— Atunci trebuie să reparăm.

 

Gabriela:

 

— Trebuie să ajutăm oamenii.

 

Ștefan:

 

— Trebuie să reconstruim.

 

Mircea:

 

— Trebuie să facem legi care să împiedice un asemenea război.

 

Florin:

 

— Și trebuie să ne amintim ce ne-a învățat tatăl.

 

Cosmin a întrebat:

 

— Ce ne-a învățat?

 

Florin răspunse:

 

— Că suntem slujitorii popoarelor noastre.

 

---

 

XVI. Drumul pocăinței

 

Cosmin și Gheorghe nu au primit imediat iertarea tuturor.

 

Și au înțeles că era normal.

 

Iertarea nu înseamnă să pretinzi că răul nu s-a întâmplat.

 

Înseamnă să recunoști răul și să încerci să-l repari.

 

Cosmin a început să viziteze satele afectate.

 

A construit spitale.

 

A reparat biserici.

 

A ajutat familiile.

 

Gheorghe a făcut același lucru.

 

Uneori oamenii îl priveau cu neîncredere.

 

El nu se supăra.

 

— Au dreptul să fie supărați, spunea el.

 

— Dar mă vor ierta vreodată?

 

Nicolae îi răspundea:

 

— Nu poți obliga un om să te ierte. Poți doar să devii vrednic de iertarea lui.

 

Gheorghe a înțeles.

 

---

 

XVII. Florin își găsește drumul

 

Florin fusese cel mai nehotărât.

 

Dar în timpul războiului înțelesese că neutralitatea nu este întotdeauna pace.

 

Uneori trebuie să ai curajul de a spune adevărul.

 

A început să lucreze împreună cu ceilalți.

 

A construit drumuri.

 

A trimis hrană.

 

A ajutat la reconstruirea satelor.

 

Într-o zi, i-a spus lui Nicolae:

 

— Am crezut că trebuie să aleg între frații mei.

 

Nicolae zâmbi.

 

— Nu trebuia să alegi între frați. Trebuia să alegi între bine și rău.

 

---

 

XVIII. Cele șapte lumini

 

După terminarea războiului, cei șapte au mers la mănăstirea unde Nicolae se rugase.

 

Au aprins șapte lumânări.

 

Una pentru fiecare.

 

Preotul i-a privit.

 

— De ce șapte?

 

Nicolae răspunse:

 

— Pentru că suntem șapte frați.

 

Preotul zâmbi.

 

— Nu. Sunt șapte pentru că fiecare om are nevoie să poarte lumină în propria inimă.

 

Cosmin își plecă fruntea.

 

Gheorghe făcu semnul Sfintei Cruci.

 

Gabriela zâmbi.

 

Ștefan închise ochii.

 

Mircea se rugă.

 

Florin privea flacăra.

 

Cele șapte lumânări ardeau liniștit.

 

---

 

XIX. O nouă rânduială

 

Cei șapte au hotărât să schimbe felul în care conduceau.

 

În fiecare ședință trebuiau să vorbească despre trei lucruri:

 

credință, popor și pace.

 

Nu mai începeau cu hărți militare.

 

Nu mai începeau cu aur.

 

Nu mai începeau cu teritorii.

 

Începeau cu rugăciunea.

 

Nicolae spunea:

 

— Doamne, ajută-ne să nu uităm că suntem oameni.

 

Gabriela:

 

— Doamne, ajută-ne să-i vedem pe cei care suferă.

 

Ștefan:

 

— Doamne, păzește-ne de război.

 

Mircea:

 

— Doamne, dă-ne dreptate.

 

Florin:

 

— Doamne, dă-ne înțelepciune.

 

Cosmin:

 

— Doamne, păzește-ne de mândrie.

 

Gheorghe:

 

— Doamne, învață-ne să iertăm.

 

---

 

XX. Ultimii ani

 

Timpul trecea.

 

Imperiile se schimbau.

 

Orașele creșteau.

 

Copiii deveneau adulți.

 

Dar cei șapte continuau să se întâlnească.

 

Într-o zi, erau cu toții bătrâni.

 

Cosmin avea părul alb.

 

Gheorghe mergea încet.

 

Nicolae ținea un baston.

 

Gabriela era înconjurată de nepoți.

 

Ștefan devenise foarte tăcut.

 

Mircea se ruga mai mult.

 

Florin scria într-un jurnal.

 

La ultima lor ședință, masa era aproape aceeași.

 

Crucea era în centru.

 

Nicolae se ridică.

 

— Fraților, am primit șapte imperii.

 

Cosmin spuse:

 

— Și am crezut că aceasta este cea mai mare bogăție.

 

Gheorghe continuă:

 

— Dar am pierdut aproape totul pentru că am vrut mai mult.

 

Gabriela zâmbi.

 

— Iar noi am învățat că omul nu este măsurat după cât de mare este imperiul său.

 

Ștefan:

 

— Ci după cât bine lasă în urma lui.

 

Mircea:

 

— După câtă dreptate face.

 

Florin:

 

— După câtă lumină lasă în sufletele celorlalți.

 

Cosmin privi crucea.

 

— Și după cât de sincer poate spune „Doamne, iartă-mă”.

 

Gheorghe începu să plângă.

 

Nicolae îl îmbrățișă.

 

— Frate.

 

Gheorghe îi răspunse:

 

— Frate.

 

Și cei șapte s-au îmbrățișat.

 

---

 

XXI. Adevărata moștenire

 

După moartea lor, urmașii celor șapte au continuat să conducă ținuturile.

 

Dar pe zidul vechiului palat a fost așezată o inscripție.

 

Scria:

 

«„Nu moștenești o țară pentru a o stăpâni, ci pentru a avea grijă de ea.”»

 

Sub această inscripție se afla o cruce.

 

Iar dedesubt erau scrise șapte nume:

 

Cosmin.

 

Nicolae.

 

Gabriela.

 

Ștefan.

 

Florin.

 

Mircea.

 

Gheorghe.

 

Cronicarii spuneau că, dintre toate poveștile despre cei șapte, cea mai importantă nu era povestea imperiilor.

 

Era povestea inimilor lor.

 

Cosmin învățase că mândria poate orbi.

 

Gheorghe învățase că omul se poate întoarce din greșeală.

 

Florin învățase că indecizia nu poate înlocui adevărul.

 

Ștefan învățase că puterea trebuie folosită pentru apărare.

 

Mircea învățase că dreptatea trebuie să fie mai puternică decât ambiția.

 

Gabriela învățase că milostenia poate schimba o împărăție.

 

Iar Nicolae învățase că un conducător adevărat trebuie mai întâi să fie slujitor.

 

---

 

XXII. Lecția celor șapte

 

Într-o zi, un copil care vizita vechiul palat a întrebat un călugăr:

 

— Părinte, care dintre cei șapte a fost cel mai mare?

 

Călugărul a zâmbit.

 

— De ce întrebi?

 

— Pentru că vreau să știu cine a fost cel mai puternic.

 

Călugărul s-a uitat spre crucea de pe zid.

 

— Nu acela a fost cel mai mare care a avut cea mai mare armată.

 

— Atunci cine?

 

— Cel care a învățat să-și învingă propriul păcat.

 

Copilul s-a gândit.

 

— Și cine a fost acela?

 

Călugărul a răspuns:

 

— Fiecare dintre ei, în felul său.

 

Copilul a privit cele șapte nume.

 

Atunci a înțeles.

 

Nu există om fără greșeală.

 

Dar există om care își recunoaște greșeala.

 

Nu există conducător care să nu fie ispitit de putere.

 

Dar există conducător care alege să nu fie robul ei.

 

Nu există inimă care să nu fie rănită.

 

Dar există inimă care poate ierta.

 

---

 

XXIII. Mesajul celor șapte coroane

 

Așa a rămas povestea celor șapte moștenitori.

 

Nu ca o poveste despre războaie.

 

Nu ca o poveste despre bogăție.

 

Nu ca o poveste despre cine a avut cel mai mare imperiu.

 

Ci ca o poveste despre oameni.

 

Despre șapte frați care au primit o moștenire uriașă și au descoperit, după multe încercări, că adevărata moștenire nu era pământul.

 

Era responsabilitatea.

 

Au descoperit că un om poate avea palate și să fie sărac sufletește.

 

Au descoperit că un om poate avea puțin și să fie bogat prin iubire.

 

Au descoperit că o coroană poate fi purtată pe cap, dar adevărata împărăție trebuie să fie păstrată în inimă.

 

Și au învățat că Dumnezeu nu privește la măreția unui palat, ci la curăția sufletului.

 

Când au fost tineri, cei șapte au crezut că trebuie să cucerească lumea.

 

Când au îmbătrânit, au înțeles că cea mai grea cucerire este cucerirea propriei inimi.

 

Cosmin a cucerit mândria.

 

Gheorghe a cucerit ura.

 

Florin a cucerit frica.

 

Ștefan a cucerit dorința de răzbunare.

 

Mircea a cucerit asprimea.

 

Gabriela a cucerit nepăsarea.

 

Nicolae a păstrat credința.

 

Și astfel, cele șapte coroane au devenit simbolul unei lecții care a fost transmisă din generație în generație:

 

«„Puterea trece. Bogăția trece. Frumusețea trece. Imperiile trec. Dar binele făcut din iubire nu se pierde niciodată.”»

 

Iar când clopotele vechii mănăstiri băteau seara, oamenii își aminteau de cei șapte.

 

Își aminteau de Cosmin și de lupta lui cu mândria.

 

Își aminteau de Nicolae și de credința lui.

 

Își aminteau de Gabriela și de milostenia ei.

 

Își aminteau de Ștefan și de curajul lui.

 

Își aminteau de Florin și de alegerea lui.

 

Își aminteau de Mircea și de dreptatea lui.

 

Își aminteau de Gheorghe și de pocăința lui.

 

Și poate că aceasta era cea mai importantă parte a poveștii.

 

Pentru că niciun om nu este condamnat să rămână pentru totdeauna în greșeala lui.

 

Dacă își recunoaște păcatul, dacă se pocăiește sincer și încearcă să repare răul făcut, poate începe un drum nou.

 

Așa cum se întâmplase cu Cosmin.

 

Așa cum se întâmplase cu Gheorghe.

 

Așa cum se întâmplase cu toți cei șapte.

 

---

 

SFÂRȘIT

 

„Cei Șapte Moștenitori”

 

De Cristian Diaconița

 

Morala poveștii:

 

Nu ceea ce moștenim ne face oameni mari, ci ceea ce facem cu ceea ce am primit.

 

Nu coroana îl face pe conducător, ci responsabilitatea.

 

Nu bogăția îl face pe om bogat, ci iubirea.

 

Nu puterea îl face pe om puternic, ci capacitatea de a-și învinge mândria.

 

Iar atunci când omul se îndepărtează de bine, drumul înapoi începe prin pocăință, rugăciune, iertare și fapte bune.

 

Căci cea mai mare împărăție pe care omul o poate cuceri este propria lui inimă.

Mai mult...

O, Mamă, de-aș mai putea sta cu tine

O, Mamă, de-aș putea să mai stau cu tine încă o dată... De-aș putea să mai aud glasul tău, să îți văd chipul și să îți spun cât de mult însemni pentru mine. Sunt atâtea lucruri pe care aș fi vrut să ți le spun și atâtea clipe pe care aș fi vrut să le mai trăim împreună.

O, Mamă, de ce ai plecat? De ce m-ai lăsat singur cu această durere în suflet? Uneori, inima mea caută răspunsuri, dar nu găsește decât lacrimi și dor. Îmi este greu să înțeleg de ce viața ne desparte de cei pe care îi iubim. Dar sper și mă rog ca tu să fii într-un loc mai bun, într-un loc de pace, unde nu există durere, lacrimi sau suferință.

Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să îți dea odihnă și liniște. Iar eu voi păstra amintirea ta în inima mea atât timp cât voi trăi. O, Mamă, de-ai fi mai stat cu noi puțin, de-am mai fi avut timp să vorbim, să râdem și să fim împreună. Dar timpul pe care Dumnezeu ni-l dă este uneori un mare mister, iar omul nu poate înțelege toate căile Lui.

Mamă, iartă-mă pentru toate greșelile pe care le-am făcut față de tine. Iartă-mă pentru cuvintele pe care poate nu ar fi trebuit să le spun, pentru momentele în care nu am știut să îți arăt destul cât de mult te iubesc și pentru toate clipele în care aș fi putut să fiu mai bun. Dacă aș putea da timpul înapoi, aș încerca să prețuiesc fiecare clipă petrecută alături de tine.

Acum însă, nu pot decât să mă rog. Am să mă rog la Dumnezeu neîncetat, ca El să îți poarte sufletul în pace și să îmi dea și mie puterea de a merge mai departe. Numai Dumnezeu poate să dea pace sufletului meu și liniște inimii mele. Când oamenii nu pot alina durerea, Dumnezeu rămâne aproape. Când lacrimile curg și cuvintele nu mai sunt de ajuns, Dumnezeu cunoaște durerea inimii.

Inima mea este în bucăți, Mamă. Uneori simt că o parte din mine a plecat odată cu tine. Dar cred că Dumnezeu, în iubirea și mila Sa, poate să vindece ceea ce pare de nevindecat. El poate să îmi dea o inimă nouă, o inimă care să poată purta durerea fără să își piardă speranța. Poate că rănile nu vor dispărea niciodată complet, pentru că iubirea lasă în urmă dor, dar Dumnezeu poate transforma lacrimile în rugăciune și durerea în speranță.

Mamă, nu te voi uita niciodată. Vei rămâne mereu în sufletul meu, în amintirile mele și în rugăciunile mele. Dragostea adevărată nu dispare atunci când nu mai putem vedea pe cineva. Ea rămâne vie în inimă.

Mă voi ruga lui Dumnezeu să îmi dea putere și să mă ajute să găsesc liniștea pe care o caut. Și, chiar dacă astăzi plâng și sufletul meu este greu, sper că într-o zi Dumnezeu va șterge lacrimile mele și va aduce pace în inima mea.

Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să te ocrotească și să îți dea odihnă. Iar eu voi continua să mă rog, să sper și să cred că iubirea nu se termină odată cu despărțirea.

O, Mamă, de-aș mai putea sta cu tine măcar o clipă... să îți spun încă o dată: Te iubesc. Și îmi este dor de tine.                                                   Această poezie este un omagiu plin de iubire, dor și durere al lui Ionuț pentru mama sa plecată dintre cei dragi. Ionuț își exprimă suferința și dorința de a mai putea sta încă o dată alături de mama lui, de a-i auzi glasul și de a-i spune cât de mult o iubește.

În cuvintele lui Ionuț se află și o rugăminte de iertare pentru toate greșelile pe care crede că le-a făcut față de mama sa. Durerea lui este mare, iar inima lui pare zdrobită de despărțire. Totuși, el își pune toată speranța în Dumnezeu, crezând că numai Dumnezeu îi poate da pace sufletului și liniște inimii.

Ionuț se roagă neîncetat și speră că mama lui se află într-un loc de pace. Chiar dacă dorul rămâne, el crede că Dumnezeu poate vindeca o inimă frântă și poate transforma durerea în speranță.

 

[Cristian Diaconița]

Mai mult...

LUMINA ANULUI 2100

PROLOG

 

Lumea de după două veacuri

 

Anul 2100 venise fără să întrebe pe nimeni dacă era pregătit.

 

Pe Pământ se născuseră deja generații care nu cunoscuseră lumea de odinioară. Pentru ele, lucrurile care păruseră cândva imposibile deveniseră obișnuite.

 

Orașele erau uriașe. Turnurile de sticlă se ridicau deasupra norilor, iar între clădirile moderne se întindeau grădini suspendate. Vehiculele se deplasau singure, iar oamenii puteau comunica aproape instantaneu cu orice loc de pe Pământ.

 

Pe cer se vedeau uneori nave care plecau către stațiile spațiale.

 

Știința făcuse pași uriași.

 

Dar, în mijlocul acestei lumi care părea aproape perfectă la exterior, exista o întrebare pe care tehnologia nu reușise să o rezolve:

 

De ce este omul încă neliniștit?

 

Avea aproape tot ce își putea dori.

 

Dar nu avea întotdeauna pace.

 

Într-un mare oraș european se afla o biserică veche, ridicată cu multe decenii înainte.

 

Era mică în comparație cu turnurile moderne din jurul ei.

 

Dar avea ceva ce zgârie-norii nu aveau.

 

Avea tăcere.

 

Pereții erau acoperiți cu icoane.

 

În centrul turlei se afla Hristos Pantocrator.

 

Înaintea icoanelor ardeau candele.

 

Deasupra ușii era scris:

 

„Lumina luminează în întuneric.”

 

Biserica se numea Biserica Sfântul Ioan.

 

În anul 2100, un tânăr pe nume Andrei avea să-i treacă pragul.

 

Iar viața lui avea să se schimbe.

 

---

 

PARTEA I

 

COPILUL CARE CĂUTA UN RĂSPUNS

 

Capitolul 1 – Andrei

 

Andrei avea șaisprezece ani.

 

Locuia împreună cu părinții într-un apartament aflat la etajul șaptezeci și doi al unui turn.

 

Dimineața, ferestrele deveneau transparente automat, lăsând lumina soarelui să pătrundă în încăpere.

 

În bucătărie, un sistem inteligent pregătea micul dejun.

 

Totul era ordonat.

 

Totul era rapid.

 

Totul era automat.

 

Dar Andrei nu era fericit.

 

Într-o dimineață, mama lui îl întrebă:

 

— Ești bine?

 

— Da.

 

— Pari trist.

 

— Nu sunt trist.

 

Mama îl privi câteva clipe.

 

— Atunci de ce te uiți mereu pe fereastră?

 

Andrei nu răspunse.

 

Privea orașul.

 

Milioane de oameni se mișcau sub el.

 

Și totuși, pentru prima dată în viață, Andrei simțea că lumea era foarte mare, iar el era foarte singur.

 

---

 

Capitolul 2 – Întrebarea

 

La școală, profesorul vorbea despre dezvoltarea civilizației.

 

— În anul 2100, omenirea a depășit multe dintre limitele trecutului, spuse el. Putem explora spațiul, putem trata boli care odinioară erau foarte greu de vindecat și putem comunica aproape instantaneu.

 

Un elev ridică mâna.

 

— Mai există ceva ce oamenii nu pot face?

 

Profesorul zâmbi.

 

— Desigur.

 

— Ce anume?

 

Profesorul se opri pentru câteva clipe.

 

— Nu știm încă toate răspunsurile.

 

Andrei ridică și el mâna.

 

— Dar știm de ce existăm?

 

Clasa amuți.

 

Profesorul îl privi.

 

— Aceasta este o întrebare filozofică.

 

— Dar este importantă.

 

Profesorul nu mai răspunse.

 

În acea zi, Andrei începu să caute.

 

Căută în arhive.

 

Citi cărți.

 

Ascultă oameni de știință.

 

Citi filozofi.

 

Dar întrebarea rămânea:

 

De ce existăm?

 

---

 

PARTEA A II-A

 

BISERICA

 

Capitolul 3 – Lumina

 

Într-o seară rece, Andrei mergea singur prin oraș.

 

Nu știa unde merge.

 

Apoi văzu o lumină.

 

Era o candelă care ardea în spatele unei ferestre mici.

 

Andrei se opri.

 

În fața lui se afla Biserica Sfântul Ioan.

 

Ușa era deschisă.

 

Intră.

 

Liniștea îl înconjură.

 

Nu existau ecrane.

 

Nu existau reclame.

 

Nu existau zgomote.

 

Doar lumina candelelor și mirosul de tămâie.

 

Andrei privi icoanele.

 

În fața lui se afla Hristos.

 

Chipul din icoană era solemn, dar plin de pace.

 

Din apropiere se auzi o voce:

 

— Cauți ceva?

 

Andrei se întoarse.

 

Era preotul bisericii.

 

Un bătrân pe nume Părintele Gavriil.

 

— Nu știu, răspunse Andrei.

 

— Atunci ai venit într-un loc bun.

 

— De ce?

 

— Pentru că aici oamenii vin adesea fără să știe ce caută.

 

---

 

Capitolul 4 – Părintele Gavriil

 

Andrei se așeză.

 

— Părinte, pot să vă pun o întrebare?

 

— Poți.

 

— Dumnezeu mai există într-o lume ca aceasta?

 

Părintele Gavriil nu se grăbi să răspundă.

 

Privi spre icoana lui Hristos.

 

— Fiule, Dumnezeu nu depinde de lume.

 

— Dar oamenii au devenit atât de diferiți.

 

— Au devenit mai puternici în anumite privințe. Dar inima omului încă are aceleași întrebări.

 

— Care?

 

— Cine sunt? De ce trăiesc? Ce este binele? Ce este răul? Ce se întâmplă după moarte? Și, mai ales, dacă există Cineva care îi iubește.

 

Andrei tăcu.

 

Părintele continuă:

 

— Hristos nu a venit doar pentru oamenii unei anumite epoci.

 

— Pentru cine a venit?

 

— Pentru oameni.

 

— Pentru toți?

 

— Pentru toți.

 

---

 

PARTEA A III-A

 

CARTEA

 

Capitolul 5 – Biblia

 

Părintele Gavriil îl conduse într-o cameră veche.

 

Pe un raft se afla o Biblie.

 

Andrei o luă în mâini.

 

— Este foarte veche.

 

— Da.

 

— De ce nu folosiți una digitală?

 

— Putem folosi și una digitală.

 

— Atunci de ce o păstrați pe aceasta?

 

Părintele zâmbi.

 

— Pentru că oamenii au nevoie uneori să atingă ceea ce au primit de la cei dinaintea lor.

 

Andrei deschise cartea.

 

— De unde să încep?

 

— De la Evanghelie.

 

— De ce?

 

— Pentru că acolo Îl întâlnești pe Hristos.

 

Andrei începu să citească.

 

Nu înțelese totul.

 

Dar ceva îl atrăgea.

 

Nu era doar o carte despre trecut.

 

Era mărturia unei chemări a omului către Dumnezeu.

 

---

 

PARTEA A IV-A

 

ÎNCERCAREA

 

Capitolul 6 – Orașul

 

În următorii ani, Andrei deveni unul dintre cei mai buni elevi.

 

Învăță despre medicină, tehnologie, istorie și astronomie.

 

Dar nu uită biserica.

 

Într-o zi, îi spuse părintelui:

 

— Cred că Dumnezeu și știința nu trebuie să fie dușmani.

 

Părintele zâmbi.

 

— Nu trebuie să fie.

 

— Atunci de ce oamenii se ceartă?

 

— Pentru că uneori oamenii confundă ceea ce știu cu ceea ce cred că știu.

 

Andrei începu să înțeleagă că adevărul nu trebuia căutat cu mândrie.

 

Trebuia căutat cu sinceritate.

 

---

 

Capitolul 7 – Iarna

 

Într-o iarnă, o serie de furtuni puternice loviră continentul.

 

Rețelele energetice fură afectate.

 

Sistemele automate se opriră.

 

Orașul rămase fără comunicații pentru mai multe zile.

 

Oamenii care depindeau aproape în totalitate de tehnologie intrară în panică.

 

În jurul bisericii se adunară sute de oameni.

 

Părintele Gavriil deschise porțile.

 

— Intrați.

 

Oamenii intrară.

 

Unii aveau nevoie de hrană.

 

Alții de căldură.

 

Alții aveau nevoie doar de cineva care să le spună:

 

„Nu sunteți singuri.”

 

Andrei începu să ajute.

 

Căra apă.

 

Împărțea mâncare.

 

Mergea la bătrâni.

 

Stătea lângă copiii speriați.

 

Într-o noapte îl întrebă pe părinte:

 

— De ce oamenii sunt mai buni când totul se prăbușește?

 

Părintele răspunse:

 

— Poate pentru că atunci își amintesc că nu pot trăi singuri.

 

---

 

PARTEA A V-A

 

ÎNTOARCEREA

 

Capitolul 8 – Alegerea

 

După ce orașul își reveni, oamenii se întoarseră la viețile lor.

 

Mulți uitară repede ce se întâmplase.

 

Andrei însă nu uită.

 

Înțelesese ceva:

 

Un om nu este măsurat doar prin ceea ce poate construi, ci și prin ceea ce este dispus să ofere.

 

Într-o zi, Părintele Gavriil îi spuse:

 

— Andrei, într-o zi biserica aceasta nu va mai avea nevoie de mine.

 

— Nu spuneți asta.

 

— Este firesc.

 

— Și cine va avea grijă de ea?

 

Părintele privi spre icoana lui Hristos.

 

— Oamenii.

 

— Care oameni?

 

— Cei care vor înțelege că lumina trebuie dusă mai departe.

 

---

 

PARTEA A VI-A

 

ULTIMA CĂLĂTORIE A PĂRINTELUI

 

Capitolul 9 – Bătrânul

 

Anii trecură.

 

Andrei deveni profesor.

 

Părintele Gavriil îmbătrâni.

 

Într-o seară, Andrei îl găsi stând în fața icoanei.

 

— Părinte.

 

— Da?

 

— Vă este teamă?

 

Bătrânul zâmbi.

 

— De ce să-mi fie teamă?

 

— De moarte.

 

Părintele privi spre icoana lui Hristos.

 

— Creștinul nu privește moartea ca pe sfârșitul existenței, ci nădăjduiește în Dumnezeu și în Înviere.

 

Apoi adăugă:

 

— Dar nu trebuie să trăim preocupați de moarte. Trebuie să trăim bine cât timp Dumnezeu ne dă viață.

 

Andrei îi luă mâna.

 

— Vă mulțumesc.

 

— Pentru ce?

 

— Pentru că m-ați învățat să caut.

 

— Eu nu te-am învățat să găsești.

 

— Atunci?

 

— Te-am învățat să nu încetezi să cauți.

 

---

 

PARTEA A VII-A

 

LUMINA RĂMÂNE

 

Părintele Gavriil muri liniștit câteva luni mai târziu.

 

Biserica fu plină.

 

Andrei stătea în fața icoanei.

 

Își aminti de prima sa întâlnire cu bătrânul.

 

Atunci întrebase:

 

„Dumnezeu mai ascultă oamenii în anul 2100?”

 

Acum cunoștea răspunsul.

 

Da.

 

Pentru că Dumnezeu nu ascultă oamenii după anul în care trăiesc.

 

Îi ascultă pentru că sunt oameni.

 

---

 

PARTEA A VIII-A

 

ANDREI

 

Mulți ani mai târziu, Andrei devenise bătrân.

 

Orașul se schimbase din nou.

 

Clădirile vechi dispăruseră.

 

Alte tehnologii apăruseră.

 

Oamenii ajunseseră mai departe în spațiu.

 

Dar Biserica Sfântul Ioan rămăsese.

 

Andrei devenise cel care aprindea candela.

 

În fiecare dimineață.

 

În fiecare seară.

 

Într-o zi, un copil intră în biserică.

 

— Domnule, de ce arde lumina aceea?

 

Andrei îi răspunse:

 

— Pentru că cineva trebuie să o păstreze.

 

— De ce?

 

— Pentru ca cei care vin după noi să nu uite.

 

— Ce să nu uite?

 

Andrei privi spre icoana lui Hristos.

 

— Să nu uite că omul nu trăiește numai pentru ceea ce poate vedea.

 

Copilul privi icoana.

 

— Cine este?

 

Andrei zâmbi.

 

— Iisus Hristos.

 

— Și ce a făcut?

 

Andrei se așeză lângă el.

 

— A venit în lume ca să-i cheme pe oameni la Dumnezeu și la iubire.

 

Copilul îl privi.

 

— Și povestea Lui s-a terminat?

 

Andrei clătină din cap.

 

— Nu.

 

— De ce?

 

— Pentru că Învierea nu este sfârșitul unei povești.

 

— Atunci ce este?

 

— Începutul nădejdii.

 

---

 

EPILOG

 

PENTRU TOȚI OAMENII

 

În acea seară, biserica era goală.

 

Andrei aprinse candela.

 

Apoi se opri în fața icoanei.

 

Lumina tremura pe chipul lui Hristos.

 

Afară, orașul era plin de lumini artificiale.

 

Dar în biserică exista o altă lumină.

 

Una pe care niciun om nu o putea fabrica.

 

Andrei închise ochii.

 

Își aminti de toate generațiile care trecuseră.

 

De oamenii care iubiseră.

 

De cei care greșiseră.

 

De cei care se pocăiseră.

 

De cei care ajutaseră.

 

De cei care se rugaseră.

 

De cei care păstraseră credința.

 

Și înțelese că anul 2100 nu fusese, de fapt, povestea unei lumi perfecte.

 

Fusese povestea omului.

 

Omul care avea nevoie de Dumnezeu.

 

Omul care căuta adevărul.

 

Omul care putea să cadă și să se ridice.

 

Omul care putea să uite și să-și amintească.

 

Omul care putea să construiască orașe până la cer, dar care trebuia să învețe mai întâi să-și deschidă inima.

 

Andrei privi pentru ultima dată candela.

 

Și șopti:

 

— Doamne, păstrează lumina aceasta pentru cei care vor veni după noi.

 

Apoi ieși din biserică.

 

În urma lui rămase candela.

 

Flacăra ei era mică.

 

Dar nu se stingea.

 

Pentru că, în fiecare generație, exista cineva care o reaprindea.

 

Și poate că aceasta este adevărata poveste a oamenilor:

 

Nu cât de mult au cucerit lumea, ci câtă lumină au lăsat în urma lor.

 

Iar peste ani, peste zeci de ani și peste veacuri, când toate lucrurile omenești se vor schimba, aceeași întrebare va rămâne:

 

Ce ai făcut cu lumina pe care ai primit-o?

 

Iar răspunsul fiecărui om va fi al lui.

 

Pentru că fiecare viață este o poveste.

 

Fiecare om primește libertatea de a o scrie.

 

Și fiecare faptă bună poate deveni o lumină pentru altcineva.

 

Sfârșit.

Mai mult...

Viața lui Ion Olaru

Viața lui Ion Olaru

 

Ion Olaru s-a născut la data de 1 aprilie 1936 și a murit în august 2005, la vârsta de 69 de ani. A provenit dintr-o familie numeroasă și modestă, având șase frați: trei fete și trei băieți. Dintre frații săi, unul dintre băieți a murit de mic. În familie, Costică era penultimul copil, iar cea mai mică dintre frați era Gena, cunoscută și sub numele de Tanti Gena. O altă soră a familiei era Maria, din comuna Urdari.

 

Ion Olaru a fost un copil și apoi un tânăr foarte inteligent și silitor. A urmat școala și a învățat foarte bine, în ciuda faptului că familia sa era săracă și că a trebuit să muncească pentru a se întreține. La un moment dat, s-a angajat pe un șantier, unde a început să lucreze ca muncitor. Datorită inteligenței, seriozității și priceperii sale, nu a rămas mult timp la munca fizică. Superiorii au observat că era un om de încredere și i-au dat responsabilitatea de a ține gestiunea și de a administra banii.

 

Această responsabilitate a reprezentat un moment important în viața sa profesională. Ion a demonstrat că este foarte organizat, atent și corect, iar în timp a ajuns să ocupe funcții importante în domeniul comerțului. A lucrat ca inspector în comerț și director de gestiune, având responsabilități pentru mai multe magazine. Era cunoscut ca un om corect și cinstit. Nu lua șpagă de la nimeni și nu accepta compromisuri atunci când era vorba despre munca sa. De-a lungul vieții, a ajutat numeroși oameni, fie prin sfaturi, fie prin sprijin material.

 

Personalitatea și caracterul

 

Ion Olaru era un om cu o personalitate puternică. Era serios, uneori chiar dur, și nu suporta să se vorbească urât sau nepoliticos în preajma lui. Își dorea ca oamenii să îi respecte autoritatea și să îi asculte vorbele. Chiar dacă putea părea aspru, în spatele acestui caracter puternic se afla un om responsabil și preocupat de binele celor din jur.

 

Era extrem de organizat și atent la lucrurile pe care le făcea. Îi plăcea ca fiecare lucru să fie pus la locul lui și nu suporta dezordinea. Era un om muncitor și nu se ferea de muncă, chiar și atunci când nu era vorba despre serviciu. Îi plăcea foarte mult să lucreze în grădină și să se ocupe de gospodărie. Avea grijă ca totul în jurul său să fie îngrijit și bine pus la punct.

 

Ion Olaru era și foarte chibzuit cu banii. Nu obișnuia să cheltuiască fără rost și nu era un om risipitor. Mai întâi își achita cheltuielile și obligațiile, iar din banii care îi rămâneau cumpăra mâncare și lucrurile necesare gospodăriei. Pentru el, munca și banii câștigați prin muncă trebuiau respectate.

 

În același timp, era un om darnic cu familia sa. Era apropiat de frații și surorile sale, precum și de nepoții săi, adică de copiii fraților și surorilor. Atunci când aceștia aveau nevoie de bani, Ion îi ajuta și uneori le împrumuta bani fără să îi mai ceară înapoi. Pentru el, familia avea o importanță deosebită, iar ajutorul oferit celor apropiați era un lucru firesc.

 

Înfățișarea și stilul său

 

Ion Olaru era un bărbat înalt, având aproximativ 1,78–1,80 metri, și avea o prezență impunătoare. Se îmbrăca elegant și era atent la felul în care se prezenta în fața oamenilor. Deși era un om simplu și provenea dintr-o familie modestă, avea o anumită prestanță și inspira respect celor din jur.

 

Nu era o persoană preocupată de lux, ci mai degrabă de ordine, curățenie și decență. Își dorea ca lucrurile să fie făcute corect și avea grijă de aspectul său.

 

Obiceiuri și preocupări

 

Ion Olaru era interesat de ceea ce se întâmpla în societate și îi plăcea să fie la curent cu știrile. Citea ziarul și urmărea emisiunea „Viața Satului”, fiind interesat de evenimentele din țară și mai ales de viața oamenilor de la sate și de problemele gospodăriei.

 

De ziua sa de naștere, obișnuia să sărbătorească acasă, alături de familie. Sora sa, Gena, venea împreună cu soțul ei pentru a petrece timpul cu el. Relația dintre Ion și Gena era una apropiată, iar vizitele dintre ei făceau parte din viața de familie. Ion mergea și el adesea la Gena acasă, unde era primit cu drag și servit cu gogoși.

 

Îi plăcea să meargă la stațiunea Olănești, unde se bucura de timpul liber și de atmosfera stațiunii. De asemenea, îi plăcea să meargă la piață și să facă diverse cumpărături. Era atent la ceea ce cumpăra și prefera să își organizeze bine banii și necesitățile.

 

Relațiile cu familia

 

Relațiile lui Ion Olaru cu familia au fost complexe. Din amintirile celor apropiați reiese că era foarte atașat de frații și surorile sale și, în special, de copiii acestora. Îi ajuta atunci când aveau nevoie și era dispus să îi sprijine financiar. Pentru frații și nepoții săi, putea fi un om pe care se puteau baza.

 

În schimb, relația cu propriul copil a fost mult mai rece. Deși era un om apropiat de familia extinsă, față de propriul copil părea să păstreze o anumită distanță emoțională. Această parte a vieții sale arată că relațiile de familie nu au fost întotdeauna simple și că, în ciuda caracterului său darnic și protector față de frați și nepoți, a existat o răceală în relația cu copilul său.

 

Moștenirea lăsată în familie

 

Ion Olaru a rămas în amintirea celor care l-au cunoscut ca un om muncitor, corect, organizat și responsabil. A pornit de la o situație materială modestă, dar prin inteligență, muncă și seriozitate a reușit să își construiască o carieră în domeniul comerțului, ajungând inspector și director de gestiune.

 

Viața lui a fost marcată de respectul pentru muncă, pentru ordine și pentru corectitudine. Nu a fost un om perfect și a avut, asemenea oricărui om, atât calități, cât și defecte. Putea fi dur și autoritar, însă era și generos cu cei apropiați, ajutându-și frații și nepoții atunci când aceștia aveau nevoie.

 

A murit în august 2005, la vârsta de 69 de ani. Povestea vieții sale rămâne una despre un om care, deși a pornit cu puține posibilități materiale, a reușit prin muncă și inteligență să ajungă într-o poziție importantă și să câștige respectul celor din jur. Amintirile despre Ion Olaru păstrează imaginea unui bărbat simplu, dar impunător, exigent, cinstit, muncitor și darnic cu familia sa.


[Cristian Diaconița].

Mai mult...

LUMINA DIN CETATEA DE RĂSĂRIT

I. Cetatea

 

În vremea când împărații își purtau coroanele sub bolți de aur, iar drumurile dintre cetăți erau străbătute de negustori, călugări și ostași, se afla, între munți și mare, o cetate cu ziduri albe.

 

Dimineața, când soarele se ridica deasupra răsăritului, lumina se așeza pe cupolele bisericilor și făcea crucile să strălucească.

 

De aceea oamenii îi spuneau Cetatea de Răsărit.

 

În centrul cetății se ridica o biserică veche, cu ziduri groase de piatră. Înăuntru, chipurile sfinților priveau din icoane, iar înaintea icoanei lui Hristos ardea o singură candelă.

 

Se spunea că fusese aprinsă cu multe generații în urmă și că niciodată nu fusese lăsată să se stingă.

 

În fiecare dimineață, clopotul bisericii răsuna peste acoperișuri.

 

Dar oamenii nu mai ascultau clopotul ca odinioară.

 

Îl auzeau, însă nu-l mai înțelegeau.

 

Cetatea devenise bogată.

 

Negustorii își umpleau hambarele, meșteșugarii își ridicau case, iar cei puternici își împodobeau porțile cu marmură.

 

Numai că, pe măsură ce zidurile caselor deveneau mai înalte, inimile oamenilor păreau să se închidă.

 

Printre ei trăia un băiat pe nume Matei.

 

Avea paisprezece ani.

 

Casa lui era mică și acoperită cu șindrilă veche. Locuia împreună cu mama sa, Maria.

 

Tatăl lui murise când Matei era încă mic.

 

Maria îl crescuse cu puțin, dar îl învățase să nu se teamă de sărăcie.

 

— Să nu crezi, fiule, că omul care are puțin este neapărat sărac, îi spunea ea. Uneori, cel care are totul nu are nimic.

 

Matei nu înțelegea întotdeauna.

 

Dar își amintea cuvintele.

 

II. Bătrânul

 

Într-o seară de iarnă, zăpada se așternuse peste treptele bisericii.

 

Matei ieșea din biserică după rugăciune când văzu un bătrân așezat lângă poartă.

 

Avea barba albă și mâinile tremurânde.

 

Matei se opri.

 

— Nu ți-e frig?

 

Bătrânul ridică ochii.

 

— Frigului nu-i pasă dacă ești bătrân sau tânăr.

 

Matei zâmbi.

 

Își scoase mantia.

 

Era singura lui haină groasă.

 

— Ia-o.

 

— Și tu?

 

— Eu alerg până acasă.

 

Bătrânul îl privi cu atenție.

 

— Cum te cheamă?

 

— Matei.

 

— Ai făcut un lucru pe care mulți oameni bogați nu l-ar face.

 

— Ce?

 

— Ai dat ceea ce aveai, fără să întrebi ce vei primi.

 

Matei nu răspunse.

 

Bătrânul strânse mantia la piept.

 

— Dumnezeu să te țină în lumină, copile.

 

Matei porni spre casă.

 

După câțiva pași se întoarse.

 

Bătrânul dispăruse.

 

Doar urmele pașilor lui se vedeau în zăpadă.

 

III. Omul cu hambarele pline

 

În aceeași cetate trăia Dimitrie, cel mai bogat negustor.

 

Casa lui avea porți de fier și ferestre mari.

 

În hambare se aflau saci cu grâu, butoaie cu ulei și lăzi cu fructe uscate.

 

În pivnițe erau vinuri aduse de peste mare.

 

Dimitrie avea tot ce își putea dori un om.

 

Și totuși, în fiecare seară, se așeza lângă cufărul său și număra aurul.

 

Nu pentru că avea nevoie de el.

 

Ci pentru că îi era teamă să nu-l piardă.

 

Într-o dimineață, un copil veni la poarta lui.

 

— Domnule Dimitrie!

 

Negustorul ieși.

 

— Ce vrei?

 

— Mama mea este bolnavă. Nu avem pâine.

 

Dimitrie privi copilul.

 

Apoi privi hambarele.

 

— Du-te la biserică.

 

— Am fost.

 

— Atunci du-te în altă parte.

 

— Nu mai avem unde.

 

Dimitrie închise poarta.

 

Copilul rămase câteva clipe nemișcat.

 

Apoi plecă.

 

Dimitrie îl urmări prin deschizătura porții.

 

Nu știa de ce îl durea ceea ce făcuse.

 

IV. Visul

 

În noaptea aceea, Dimitrie adormi greu.

 

Se făcea că mergea prin propria casă.

 

Dar casa era goală.

 

Cuferele erau deschise.

 

Hambarele erau fără grâu.

 

Pivnițele erau pustii.

 

Alergă spre curtea lui.

 

Nici caii nu mai erau.

 

— Unde sunt toate? strigă el.

 

Nimeni nu-i răspunse.

 

În fața lui apăru biserica.

 

Ușile erau deschise.

 

Dimitrie intră.

 

Era întuneric.

 

Doar candela din fața icoanei lui Hristos mai ardea.

 

Se apropie.

 

Atunci auzi o voce:

 

— Dimitrie.

 

Se uită în jur.

 

Nu era nimeni.

 

— Ce ai strâns?

 

— Aur, răspunse el.

 

— Pentru cine?

 

Dimitrie tăcu.

 

— Și ce ai lăsat în urmă?

 

Atunci se trezi.

 

Era dimineață.

 

Pentru prima dată după mulți ani, Dimitrie nu se gândi la aur.

 

Se gândi la copil.

 

V. Poarta deschisă

 

Dimitrie îl căută.

 

După câteva ore îl găsi într-o casă săracă, aproape de zidul cetății.

 

Mama copilului era întinsă pe un pat.

 

Dimitrie puse pe masă pâine, ulei, fructe și medicamente.

 

Femeia îl privi.

 

— De ce?

 

Dimitrie nu știa ce să răspundă.

 

— Pentru că ieri am închis poarta.

 

Apoi plecă.

 

Din acea zi, poarta casei lui Dimitrie rămase deschisă.

 

Nu mereu.

 

Dar destul de des încât oamenii să observe.

 

VI. Vara fără ploaie

 

Vara veni cu o căldură cumplită.

 

Pământul se crăpă.

 

Fântânile scăzură.

 

Frunzele se îngălbeniră înainte de vreme.

 

Oamenii priveau cerul în fiecare dimineață.

 

Norii veneau uneori, dar treceau fără să lase ploaie.

 

Într-o zi, clopotul bisericii bătu.

 

Oamenii se adunară în piață.

 

Preotul le vorbi:

 

— Cetatea nu va fi salvată dacă fiecare își păzește doar hambarul său.

 

Nimeni nu răspunse.

 

Atunci Matei făcu un pas înainte.

 

— Dacă unul are pâine și altul nu are, ce rost are ca pâinea să putrezească?

 

Oamenii se uitară la el.

 

Dimitrie ieși din mulțime.

 

— Hambarele mele se deschid.

 

Și se deschiseră.

 

În acea zi, grâul fu împărțit.

 

Nu a fost destul pentru toată lumea.

 

Dar nimeni nu plecă flămând.

 

VII. Noaptea furtunii

 

După multe săptămâni de secetă, într-o seară cerul se schimbă.

 

Un vânt rece coborî dintre munți.

 

Norii se strânseră deasupra cetății.

 

Apoi începu ploaia.

 

La început oamenii se bucurară.

 

Dar ploaia deveni atât de puternică încât râurile ieșiră din matcă.

 

Vântul smulse acoperișuri.

 

Porțile se izbiră de ziduri.

 

Un turn se prăbuși.

 

Oamenii alergară spre biserică.

 

Matei ieși din casă.

 

Mama lui îl strigă:

 

— Unde mergi?

 

— Sunt oameni prinși lângă zid.

 

— Nu te duce!

 

Matei se opri.

 

O clipă se uită spre întuneric.

 

Apoi plecă.

 

Dimitrie îl întâlni pe drum.

 

— Singur?

 

— Nu.

 

— Atunci mergem.

 

VIII. Printre ruine

 

Apa le ajungea până la genunchi.

 

Pietrele cădeau din zid.

 

În întuneric se auzeau strigăte.

 

Matei găsi o femeie prinsă sub o grindă.

 

Dimitrie ridică lemnul.

 

— Mai mult!

 

Matei trase.

 

Femeia fu eliberată.

 

Mai departe găsiră doi copii.

 

Apoi un bătrân.

 

Apoi un om pe care Dimitrie îl recunoscu.

 

Era unul dintre cei care îl insultaseră cu ani în urmă.

 

Omul era rănit.

 

Dimitrie îl ridică.

 

— Ține-te de mine.

 

— De ce mă ajuți?

 

Dimitrie răspunse:

 

— Pentru că acum știu că omul nu devine frate doar atunci când ne face un bine.

 

Au mers până dimineața.

 

Când soarele apăru, cetatea era schimbată.

 

O parte din ziduri dispăruse.

 

Casele erau distruse.

 

Dar oamenii fuseseră salvați.

 

IX. Candela

 

În biserică, preotul intră încet.

 

Toată noaptea se temuse că apa va ajunge până la altar.

 

Dar candela încă ardea.

 

Flacăra ei era mică.

 

Foarte mică.

 

Dar nu se stinsese.

 

Matei se apropie.

 

Dimitrie rămase în spatele lui.

 

— Cum a putut să rămână aprinsă? întrebă el.

 

Preotul zâmbi.

 

— Uneori, ceea ce pare mai slab este ceea ce rezistă cel mai mult.

 

Dimitrie privi flacăra.

 

Înțelese că nu vorbea doar despre candelă.

 

X. Cetatea se ridică

 

După furtună, oamenii începură să reconstruiască.

 

Nimeni nu mai aștepta ca altcineva să înceapă.

 

Femeile pregăteau hrană.

 

Copiii aduceau apă.

 

Meșteșugarii reparau casele.

 

Negustorii ofereau materiale.

 

Dimitrie plătea pentru ceea ce era nevoie.

 

Matei muncea cot la cot cu ceilalți.

 

Zilele treceau.

 

O piatră.

 

Încă una.

 

Un lemn.

 

Un acoperiș.

 

O ușă.

 

Cetatea se ridica.

 

Dar ceva mai important se ridica în sufletele oamenilor.

 

Într-o seară, Dimitrie îi spuse lui Matei:

 

— Credeam că eu am salvat oamenii când am deschis hambarele.

 

Matei îl privi.

 

— Nu i-ai salvat tu.

 

— Atunci cine?

 

— Dumnezeu ne-a pus unii lângă alții.

 

Dimitrie zâmbi.

 

— Ai devenit înțelept.

 

— Nu. Doar am ascultat ce mi-a spus mama.

 

XI. Clopotul

 

Clopotul bisericii fusese crăpat.

 

Nu mai putea suna.

 

Oamenii voiau să-l topească și să facă unul nou.

 

Dar un bătrân fierar spuse:

 

— Putem încerca să-l reparăm.

 

Au muncit săptămâni întregi.

 

Într-o dimineață, clopotul fu ridicat din nou în turn.

 

Toată cetatea aștepta.

 

Preotul făcu semnul crucii.

 

Clopotul bătu.

 

DONG!

 

Sunetul trecu peste ziduri.

 

DONG!

 

Porumbeii se ridicară de pe acoperișuri.

 

DONG!

 

Matei privi spre cer.

 

Pentru el, sunetul nu mai era doar un semnal.

 

Era amintirea tuturor celor pierduți și speranța celor care rămăseseră.

 

XII. Ani

 

Au trecut anii.

 

Matei deveni bărbat.

 

Dimitrie îmbătrâni.

 

Cetatea crescu din nou.

 

Dar oamenii nu uitară vara secetei și noaptea furtunii.

 

În fiecare an, în aceeași zi, se adunau în piață.

 

Nu pentru sărbătoare.

 

Ci pentru a-și aminti.

 

Copiii întrebau:

 

— De ce?

 

Bătrânii răspundeau:

 

— Pentru că omul uită repede.

 

— Ce trebuie să-și amintească?

 

— Că nu trăiește singur.

 

XIII. Ultima întâlnire

 

Într-o iarnă, când Matei avea aproape cincizeci de ani, îl văzu din nou pe bătrânul de la poarta bisericii.

 

Era exact ca în ziua aceea.

 

Aceeași privire.

 

Aceeași liniște.

 

Matei se apropie.

 

— Te-am recunoscut.

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Ai întârziat.

 

— Te-am căutat.

 

— Nu trebuia.

 

— Cine ești?

 

Bătrânul privi către icoană.

 

— Sunt un om care a avut nevoie de o haină.

 

Matei înțelese.

 

— Atunci ai avut nevoie de mine?

 

— Nu. Tu ai avut nevoie să înveți să dăruiești.

 

Matei rămase tăcut.

 

Bătrânul continuă:

 

— Acum trebuie să înveți să-i lași și pe alții să dăruiască.

 

Apoi plecă.

 

De data aceasta, Matei nu îl urmă.

 

Știa că nu trebuia.

 

XIV. Sfârșitul drumului

 

Mulți ani mai târziu, Matei devenise bătrân.

 

Într-o seară, intră pentru ultima dată în biserică.

 

Nu mai putea merge repede.

 

Se opri în fața icoanei lui Hristos.

 

Candela ardea.

 

Flacăra era mică.

 

Aceeași flacără.

 

Aceeași lumină.

 

Matei îngenunche.

 

— Doamne, spuse el încet, dacă am făcut vreun bine, primește-l Tu. Dacă am greșit, iartă-mă.

 

Apoi rămase în tăcere.

 

Afară începu să ningă.

 

Clopotul bătu o dată.

 

Matei zâmbi.

 

A doua oară.

 

Închise ochii.

 

A treia oară.

 

În biserică era liniște.

 

Candela continua să ardă.

 

XV. Răsăritul

 

A doua zi, soarele răsări peste Cetatea de Răsărit.

 

Lumina se așeză pe cupole.

 

Crucea bisericii străluci.

 

Oamenii veniră să se roage.

 

Dimitrie murise cu mulți ani înainte.

 

Matei murise acum.

 

Dar ceea ce lăsaseră în urmă nu era aur.

 

Era o cetate în care oamenii învățaseră să se privească altfel.

 

La poarta bisericii, un copil găsi într-o dimineață un om sărac.

 

Copilul se opri.

 

Își scoase mantia.

 

Și i-o întinse.

 

Bătrânul îl privi.

 

— Cum te cheamă?

 

Copilul zâmbi.

 

— Matei.

 

Bătrânul ridică ochii spre biserică.

 

Clopotul începu să bată.

 

DONG...

 

Și, deasupra cetății, soarele urcă încet.

 

Iar candela din biserică ardea mai departe.

 

Nu pentru că oamenii nu muriseră.

 

Ci pentru că lumina pe care o aprinseseră în inimile altora nu se stinsese.

 

Și astfel, povestea Cetății de Răsărit nu s-a încheiat odată cu Matei.

 

Ea a trecut din tată în fiu, din mamă în copil, din bătrân în tânăr.

 

Pentru că unele povești nu se termină atunci când ultimul lor personaj pleacă.

 

Unele povești continuă în oamenii care le învață.

 

Iar peste Cetatea de Răsărit, în fiecare dimineață, se ridica aceeași lumină.

 

Lumina lui Hristos.

 

Sfârșit.

Mai mult...

CONSTANTIN ȘI TAINA LUMINII

CONSTANTIN ȘI TAINA LUMINII

 

Prolog — Copilul care vorbea cu Dumnezeu

 

Într-un sat așezat între munți, unde pădurile se întindeau până aproape de cer, trăia un băiat de doisprezece ani pe nume Constantin.

 

Nu era diferit de ceilalți copii.

 

Mergea la școală. Își ajuta părinții. Se juca. Uneori se supăra. Alteori făcea greșeli.

 

Dar avea un obicei pe care ceilalți nu îl înțelegeau.

 

Vorbea cu Dumnezeu.

 

În fiecare dimineață, înainte să se ridice din pat, spunea:

 

— Doamne, Îți mulțumesc pentru această zi. Ajută-mă să fac binele.

 

La școală, când îi era greu:

 

— Doamne, ajută-mă.

 

Când cineva îl rănea:

 

— Doamne, ajută-mă să nu răspund cu rău.

 

Iar seara, înainte de culcare:

 

— Doamne, iartă-mă pentru toate greșelile mele și ai grijă de familia mea.

 

Nu auzea întotdeauna un răspuns.

 

Dar continua să se roage.

 

Bunica lui îi spusese când era mic:

 

— Dumnezeu nu este departe de omul care Îl caută cu inimă sinceră. Uneori răspunsul vine repede. Alteori trebuie să aștepți. Și uneori răspunsul este ascuns într-o întâmplare pe care încă nu o înțelegi.

 

Constantin nu știa că într-o noapte avea să înceapă cea mai mare aventură din viața lui.

 

---

 

Capitolul 1 — Lumina

 

Era o noapte rece de toamnă.

 

Constantin dormea când se trezi brusc.

 

Camera era întunecată.

 

Se ridică în capul oaselor.

 

Ceva îl trezise.

 

Privi spre fereastră.

 

Departe, în pădure, se vedea o lumină albă.

 

Nu semăna cu lumina unei lanterne.

 

Nu pâlpâia precum focul.

 

Era ca o stea coborâtă pe pământ.

 

Constantin se apropie de fereastră.

 

— Ce este?

 

Se uită câteva clipe.

 

Apoi șopti:

 

— Doamne, dacă aceasta este ceva ce trebuie să văd, ajută-mă să înțeleg.

 

Lumina dispăru.

 

Constantin se întoarse.

 

Atunci auzi:

 

Toc.

 

Toc.

 

Toc.

 

Sunetul venea de la fereastră.

 

Deschise încet.

 

Pe pervaz stătea o pasăre albă.

 

În cioc avea un mic medalion de lemn.

 

Pasărea îl lăsă în palma băiatului și zbură.

 

Pe medalion era sculptată o cruce.

 

Pe spate erau trei cuvinte:

 

NU TE TEME.

 

Constantin simți cum îi bate inima.

 

— Doamne...

 

Medalionul începu să strălucească.

 

Pe podea apăru o dâră de lumină.

 

Aceasta trecea prin cameră, ieșea pe ușă și continua spre pădure.

 

Constantin își puse haina.

 

Înainte să plece, îngenunche.

 

— Doamne, nu știu unde mă duc. Dacă nu este bine, oprește-mă. Dacă este bine, mergi cu mine.

 

Și ieși.

 

---

 

Capitolul 2 — Pădurea

 

Pădurea era înfricoșătoare noaptea.

 

Ramurile se mișcau în vânt.

 

Frunzele foșneau.

 

Constantin mergea încet.

 

Medalionul îl călăuzea.

 

După câteva minute, lumina se stinse.

 

Constantin se opri.

 

— Doamne?

 

Nimic.

 

În spatele lui se auzi un zgomot.

 

Se întoarse.

 

Între copaci se afla o umbră.

 

Înaltă.

 

Nefirească.

 

Constantin făcu un pas înapoi.

 

— Cine ești?

 

Umbra răspunse:

 

— Cel care știe că ți-e frică.

 

Constantin tremura.

 

— Da. Mi-e frică.

 

Umbra râse.

 

— Atunci fugi.

 

Constantin strânse medalionul.

 

— Nu.

 

— De ce?

 

— Pentru că nu sunt singur.

 

— Unde este Dumnezeul tău?

 

Constantin închise ochii.

 

— Cu mine.

 

Începu să se roage.

 

— Tatăl nostru...

 

Umbra se retrase.

 

Constantin continuă.

 

— Sfințească-se numele Tău...

 

Lumina medalionului crescu.

 

Umbra dispăru.

 

În fața lui apăru o lumină blândă.

 

Constantin căzu în genunchi.

 

O voce îi vorbi:

 

— Constantin.

 

— Doamne?

 

— Nu te teme.

 

Constantin începu să plângă.

 

— De ce mi-ai arătat toate acestea?

 

— Pentru că urmează un drum.

 

— Unde?

 

— Acolo unde oamenii au uitat că lumina nu se păstrează ascunsă.

 

Constantin nu înțelegea.

 

— Și ce trebuie să fac?

 

— Să cauți.

 

— Ce?

 

— Taina Luminii.

 

Apoi lumina dispăru.

 

Pe pământ rămăsese o carte.

 

Constantin o ridică.

 

Pe copertă scria:

 

CRONICA LUMINII.

 

---

 

Capitolul 3 — Cei doi prieteni

 

A doua zi, Constantin le povesti totul celor mai buni prieteni ai lui.

 

Andrei era curajos și uneori prea grăbit.

 

Maria era foarte inteligentă și nu credea nimic fără dovezi.

 

— Ai mers singur în pădure? întrebă Andrei.

 

— Da.

 

— Și ai văzut o umbră?

 

— Da.

 

Maria luă cartea.

 

— De unde ai luat-o?

 

— Din pădure.

 

Ea o deschise.

 

Pe prima pagină scria:

 

„Când întunericul va crește, trei copii vor porni spre Muntele Alb.”

 

Andrei se uită la Constantin.

 

— Noi suntem cei trei?

 

Constantin ridică din umeri.

 

— Nu știu.

 

Maria continuă să citească.

 

— „Vor căuta Lumina ascunsă și vor descoperi că adevărata putere nu este aceea de a-i învinge pe ceilalți, ci aceea de a nu deveni asemenea întunericului.”

 

Cei trei rămaseră tăcuți.

 

Andrei zâmbi.

 

— Atunci mergem.

 

Maria îl privi.

 

— Ești nebun.

 

— Probabil.

 

Constantin zâmbi.

 

— Înainte să plecăm, ne rugăm.

 

Cei trei își plecară capetele.

 

— Doamne, dacă drumul acesta este bun, călăuzește-ne. Dacă nu este bun, oprește-ne. Și păzește-ne inimile.

 

---

 

Capitolul 4 — Muntele Alb

 

Drumul către Muntele Alb a durat două zile.

 

Au trecut prin sate, păduri și văi.

 

În a doua seară au ajuns la poalele muntelui.

 

Acolo au găsit un bătrân.

 

Avea o barbă albă și ținea un toiag.

 

— Unde mergeți? întrebă el.

 

— La mănăstirea din vârf, răspunse Constantin.

 

Bătrânul îl privi atent.

 

— De ce?

 

Constantin scoase medalionul.

 

Bătrânul îngheță.

 

— De unde ai acesta?

 

— L-am găsit.

 

Bătrânul oftă.

 

— Atunci legenda a început din nou.

 

Maria făcu un pas înainte.

 

— Ce legendă?

 

Bătrânul răspunse:

 

— Cu mulți ani în urmă, trei copii au venit aici. Au căutat Lumina. Au găsit-o. Dar unul dintre ei a ales puterea în locul iubirii.

 

Andrei întrebă:

 

— Ce s-a întâmplat?

 

— A încercat să păstreze Lumina pentru el.

 

— Și?

 

Bătrânul privi spre munte.

 

— Lumina nu poate fi posedată.

 

Apoi plecă.

 

---

 

Capitolul 5 — Mănăstirea fără clopote

 

La răsărit, cei trei ajunseră la mănăstire.

 

Era veche.

 

Foarte veche.

 

Dar ceva era ciudat.

 

Nu avea clopote.

 

Ușa se deschise singură.

 

Înăuntru era un călugăr bătrân.

 

— Vă așteptam.

 

Constantin rămase uimit.

 

— Ne așteptați?

 

— Da.

 

Călugărul îi conduse într-o încăpere subterană.

 

Pe pereți erau pictate scene din viața Mântuitorului: nașterea, minunile, răstignirea și Învierea.

 

În mijloc se afla o cruce.

 

Călugărul spuse:

 

— Mulți oameni caută puterea. Unii caută bogăția. Alții caută să fie admirați.

 

Se uită la Constantin.

 

— Dar voi trebuie să învățați să căutați iubirea.

 

Maria întrebă:

 

— Unde este Taina Luminii?

 

Călugărul zâmbi.

 

— Nu este un obiect.

 

— Atunci ce este?

 

— O alegere.

 

Andrei se încruntă.

 

— Am venit până aici pentru o alegere?

 

— Da.

 

— Ce alegere?

 

Călugărul răspunse:

 

— Să alegi binele atunci când nimeni nu te obligă.

 

---

 

Capitolul 6 — Prima încercare

 

În noaptea aceea, fiecare copil avu un vis.

 

Andrei se văzu conducătorul unei cetăți.

 

Toți îl ascultau.

 

Maria se văzu înconjurată de cărți și oameni care o admirau.

 

Constantin se văzu într-un loc în care Dumnezeu îi oferea tot ce își dorea.

 

— Poți avea orice, îi spuse o voce.

 

Constantin întrebă:

 

— Orice?

 

— Da.

 

— Atunci vreau să nu mai sufere nimeni.

 

Vocea tăcu.

 

— Nu poți primi asta.

 

— Atunci vreau să-mi protejez familia.

 

— Nici asta nu poți garanta.

 

Constantin plânse.

 

— Atunci ce pot primi?

 

Vocea răspunse:

 

— Poți primi puterea de a iubi chiar și atunci când nu poți schimba totul.

 

Constantin se trezi.

 

Era dimineață.

 

Călugărul îl aștepta.

 

— Ai înțeles?

 

Constantin dădu din cap.

 

— Nu pot controla lumea.

 

— Dar?

 

— Pot alege ce fac eu.

 

---

 

Capitolul 7 — Pădurea Umbrelor

 

Cei trei plecară de la mănăstire.

 

Trebuiau să traverseze Pădurea Umbrelor.

 

Acolo fiecare om vedea ceea ce îl speria cel mai mult.

 

Andrei își văzu frica de a fi laș.

 

Maria își văzu frica de a greși.

 

Constantin își văzu frica de a-L pierde pe Dumnezeu.

 

În fața lui apăru o imagine.

 

Oamenii plecau.

 

Casa lui era goală.

 

Bunica lui nu mai era.

 

Părinții lui nu mai erau.

 

Constantin căzu în genunchi.

 

— Nu!

 

O voce îi șopti:

 

— Vezi? Totul se poate pierde.

 

Constantin plângea.

 

— Doamne...

 

Vocea răspunse:

 

— Crezi că Dumnezeu încetează să fie Dumnezeu atunci când viața devine grea?

 

Constantin își ridică privirea.

 

— Nu.

 

— Atunci mergi.

 

Constantin se ridică.

 

— Doamne, chiar dacă nu înțeleg, am încredere în Tine.

 

Imaginea dispăru.

 

Andrei îl aștepta.

 

Maria îl aștepta.

 

Cei trei se îmbrățișară.

 

---

 

Capitolul 8 — Îngerul

 

În centrul pădurii au găsit o poiană.

 

În mijlocul ei se afla o lumină.

 

Din lumină apăru o ființă asemenea unui om, dar înconjurată de strălucire.

 

Maria rămase fără cuvinte.

 

Andrei făcu un pas înapoi.

 

Constantin îngenunche.

 

— Cine ești?

 

Ființa răspunse:

 

— Sunt un slujitor al lui Dumnezeu.

 

Constantin întrebă:

 

— Ești înger?

 

— Da.

 

Îngerul îi privi.

 

— Ați trecut prin prima încercare.

 

Andrei întrebă:

 

— Mai sunt și altele?

 

Îngerul zâmbi.

 

— Vor fi.

 

Maria întrebă:

 

— De ce Dumnezeu ne-a ales pe noi?

 

— Dumnezeu nu caută oameni perfecți.

 

— Atunci ce caută?

 

— Inimi care sunt dispuse să se schimbe.

 

Îngerul se întoarse spre Constantin.

 

— Dar cea mai grea încercare încă nu a venit.

 

— Care?

 

Îngerul răspunse:

 

— Iertarea.

 

---

 

Capitolul 9 — Vrăjmașul

 

În acea noapte apăru un om.

 

Purta o mantie neagră.

 

Numele lui era Malachor.

 

Nu era un monstru.

 

Era un om.

 

Tocmai asta îl făcea înfricoșător.

 

El fusese unul dintre cei trei copii care căutaseră Lumina cu mulți ani înainte.

 

Malachor nu dorise să iubească.

 

Dorise să conducă.

 

Să fie ascultat.

 

Să nu mai fie niciodată slab.

 

El îi privi pe copii.

 

— Constantin.

 

— De unde îmi știi numele?

 

— Te-am așteptat.

 

— Ce vrei?

 

— Să-ți ofer ceea ce Dumnezeu nu îți oferă.

 

— Ce?

 

— Putere.

 

Malachor ridică mâna.

 

Pietrele din jur se ridicară în aer.

 

Andrei rămase uimit.

 

— Cum ai făcut asta?

 

Malachor râse.

 

— Puterea este totul.

 

Constantin îl privi.

 

— Nu.

 

Malachor se încruntă.

 

— Nu?

 

— Nu este totul.

 

— Atunci ce este?

 

Constantin răspunse:

 

— Iubirea.

 

Malachor atacă.

 

---

 

Capitolul 10 — Căderea lui Andrei

 

Andrei fu aruncat la pământ.

 

Constantin alergă spre el.

 

— Andrei!

 

Malachor îi întinse mâna.

 

— Vino cu mine.

 

Andrei se ridică.

 

— De ce?

 

— Pentru că tu vrei să fii puternic.

 

Andrei tăcu.

 

Era adevărat.

 

Își dorea să fie cel mai curajos.

 

Să nu-i fie frică niciodată.

 

Malachor îi spuse:

 

— Cu mine nu vei mai fi slab.

 

Andrei făcu un pas.

 

Constantin strigă:

 

— Andrei!

 

Băiatul se opri.

 

Se uită la prietenul lui.

 

— Mi-e frică, Constantin.

 

— Știu.

 

— Și vreau să fiu puternic.

 

Constantin îi răspunse:

 

— Poți fi puternic fără să devii rău.

 

Andrei se întoarse spre Malachor.

 

— Nu vin.

 

Malachor se înfurie.

 

— Prostule!

 

Și dispăru.

 

---

 

Capitolul 11 — Orașul întunericului

 

Cei trei ajunseră la o cetate veche.

 

Acolo oamenii nu se mai rugau.

 

Nu se mai ajutau.

 

Fiecare se gândea doar la el.

 

Pe porțile cetății era scris:

 

„Aici fiecare om trăiește pentru sine.”

 

Constantin se întristă.

 

— Asta este lumea pe care o vrea Malachor.

 

Maria spuse:

 

— Cum o putem schimba?

 

Constantin răspunse:

 

— Nu putem schimba toți oamenii.

 

— Atunci ce facem?

 

— Începem cu noi.

 

Au găsit un bătrân care nu avea mâncare.

 

I-au dat din puținul lor.

 

Au găsit un copil singur.

 

S-au așezat lângă el.

 

Au găsit un om bolnav.

 

Au chemat ajutor.

 

Și ceva incredibil s-a întâmplat.

 

Un om i-a văzut.

 

A început să-i ajute.

 

Apoi altul.

 

Apoi altul.

 

În câteva zile, cetatea începu să se schimbe.

 

Malachor privi de la fereastra turnului.

 

— Nu!

 

Nu putea înțelege.

 

Constantin nu luptase cu arme.

 

Nu folosise puteri.

 

Folosise iubire.

 

---

 

Capitolul 12 — Trădarea

 

Într-o seară, Maria dispăru.

 

Andrei și Constantin o căutară peste tot.

 

O găsiră în turnul lui Malachor.

 

Malachor îi spusese:

 

— Tu ești cea mai inteligentă. Ai putea conduce lumea.

 

Maria ezită.

 

— Nu vreau să conduc lumea.

 

— Atunci de ce ești nemulțumită de tine?

 

Maria tăcu.

 

Malachor lovise exact unde trebuia.

 

Maria se temea să greșească.

 

Se temea să nu fie suficient de bună.

 

Constantin ajunse în turn.

 

— Maria!

 

Ea plângea.

 

— Nu pot.

 

— Ce?

 

— Nu pot să fiu perfectă.

 

Constantin se apropie.

 

— Nici eu.

 

Andrei spuse:

 

— Nici eu.

 

Maria îi privi.

 

Constantin continuă:

 

— Dumnezeu nu ne cere să fim perfecți. Ne cere să ne ridicăm atunci când cădem.

 

Maria plânse.

 

— M-am temut că voi râdeți de mine.

 

— Niciodată, spuse Andrei.

 

Cei trei se îmbrățișară.

 

Malachor urlă.

 

— De ce nu vă puteți despărți?!

 

Constantin răspunse:

 

— Pentru că prietenia adevărată iartă.

 

---

 

Capitolul 13 — Marea încercare

 

Malachor îi conduse într-o sală subterană.

 

În mijloc se afla o lumină uriașă.

 

Taina Luminii.

 

Constantin se apropie.

 

— Asta este?

 

Malachor zâmbi.

 

— Da.

 

Lumina era atât de puternică încât cei trei abia puteau privi.

 

Malachor spuse:

 

— Ia-o.

 

Constantin întinse mâna.

 

Dar îngerul apăru.

 

— Nu o lua.

 

Constantin se opri.

 

— De ce?

 

— Pentru că lumina nu este un lucru.

 

Malachor țipă:

 

— Minte!

 

Îngerul îl privi.

 

— Tu ai încercat să o stăpânești.

 

Malachor răspunse:

 

— Pentru că voiam să nu mai sufăr!

 

Îngerul tăcu.

 

Constantin înțelese.

 

Malachor nu fusese întotdeauna rău.

 

Fusese un om rănit.

 

Un om care alesese puterea pentru că îi era frică să mai fie slab.

 

Constantin se apropie.

 

— Malachor.

 

— Ce vrei?

 

— Te iert.

 

Malachor rămase nemișcat.

 

— Pentru ce?

 

— Pentru tot.

 

— Nu vreau mila ta!

 

— Nu este milă.

 

— Atunci ce este?

 

— O invitație să te întorci.

 

Malachor începu să plângă.

 

Pentru prima dată după mulți ani.

 

---

 

Capitolul 14 — Întunericul se ridică

 

Dar în acel moment, ceva mult mai întunecat se ridică din adâncul cetății.

 

Nu era Malachor.

 

Nu era om.

 

Era întunericul pe care Malachor îl hrănise ani întregi.

 

Toate fricile, ura, mândria și răutatea se adunaseră într-o singură umbră.

 

Malachor strigă:

 

— Nu!

 

Umbra îl aruncă la pământ.

 

Constantin ridică medalionul.

 

— Doamne!

 

Lumina apăru.

 

Andrei strigă:

 

— Ce facem?

 

Constantin răspunse:

 

— Ne rugăm.

 

Cei trei îngenuncheară.

 

Malachor îi privi.

 

Apoi, încet, îngenunche și el.

 

Pentru prima dată după mulți ani, se rugă.

 

— Doamne... dacă mai pot fi iertat... iartă-mă.

 

Umbra începu să se destrame.

 

Constantin continuă:

 

— Tatăl nostru...

 

Maria se rugă.

 

Andrei se rugă.

 

Malachor se rugă.

 

Și lumina umplu sala.

 

---

 

Capitolul 15 — Sacrificiul

 

Umbra se ridică pentru ultima dată.

 

Se îndreptă spre copii.

 

Constantin văzu că prietenii lui erau în pericol.

 

Fără să ezite, alergă înainte.

 

— Constantin! strigă Maria.

 

Umbra îl înconjură.

 

Pentru o clipă, băiatul nu mai vedea nimic.

 

Auzi doar o voce:

 

— Renunță.

 

Constantin răspunse:

 

— Nu.

 

— Vei pierde totul.

 

— Nu mă tem.

 

— Vei suferi.

 

— Dumnezeu este cu mine.

 

— Vei muri.

 

Constantin închise ochii.

 

— Viața mea este în mâna lui Dumnezeu.

 

Atunci medalionul se deschise.

 

În interior nu era aur.

 

Nu era piatră prețioasă.

 

Era o mică cruce.

 

Lumina izbucni.

 

Umbra dispăru.

 

---

 

Capitolul 16 — Adevărul

 

După ce totul se termină, îngerul apăru din nou.

 

Constantin întrebă:

 

— De ce medalionul?

 

Îngerul răspunse:

 

— Pentru a-ți aminti că adevărata putere nu vine din obiecte.

 

— Atunci de unde?

 

— Din Dumnezeu.

 

Constantin privi crucea.

 

— Și Taina Luminii?

 

Îngerul zâmbi.

 

— Ai descoperit-o deja.

 

— Unde?

 

Îngerul arătă spre inima lui.

 

— În fiecare alegere prin care ai ales iubirea în locul urii, iertarea în locul răzbunării și credința în locul fricii.

 

Constantin începu să plângă.

 

— Deci nu trebuia să găsim o comoară?

 

— Nu.

 

— Ci să devenim noi înșine lumină?

 

— Da.

 

---

 

Capitolul 17 — Întoarcerea

 

După aventură, cei trei copii se întoarseră în sat.

 

Părinții lui Constantin îl așteptau.

 

Mama lui îl îmbrățișă.

 

— Unde ai fost?

 

Constantin o strânse în brațe.

 

— Departe.

 

— Ai fost în pericol?

 

Constantin se uită spre cer.

 

— Da.

 

— Cine te-a protejat?

 

Constantin zâmbi.

 

— Dumnezeu.

 

Bunica lui îl privi și înțelese că ceva se schimbase.

 

— Ai găsit ce căutai?

 

Constantin scoase medalionul.

 

— Da.

 

— Ce?

 

Constantin răspunse:

 

— Am găsit Lumina.

 

Bunica zâmbi.

 

— Și unde este?

 

Constantin puse mâna pe inimă.

 

— Aici.

 

---

 

Capitolul 18 — Ultima noapte

 

În noaptea aceea, Constantin se așeză lângă fereastră.

 

Privi stelele.

 

Se rugă:

 

— Doamne, Îți mulțumesc.

 

Tăcere.

 

— Îți mulțumesc că m-ai ajutat.

 

Tăcere.

 

— Îți mulțumesc pentru Andrei și Maria.

 

Tăcere.

 

— Și Îți mulțumesc că m-ai învățat să iert.

 

Constantin zâmbi.

 

— Dar, Doamne...

 

Se opri.

 

— Mai am o întrebare.

 

O lumină mică apăru în depărtare.

 

Constantin privi.

 

— Povestea s-a terminat?

 

Pentru o clipă, i se păru că aude:

 

— Nu.

 

Constantin se ridică.

 

— Ce?

 

Lumina dispăru.

 

Pe pervaz apăru pasărea albă.

 

În cioc avea un alt medalion.

 

De data aceasta era albastru.

 

Constantin îl luă.

 

Pe spate erau scrise cuvintele:

 

„MAI EXISTĂ UN DRUM.”

 

Constantin zâmbi.

 

— Atunci voi fi pregătit.

 

Și se așeză din nou la rugăciune.

 

---

 

EPILOG — Lumina nu moare

 

Au trecut ani.

 

Constantin a crescut.

 

Dar nu a uitat niciodată pădurea.

 

Nu a uitat mănăstirea.

 

Nu l-a uitat pe Malachor.

 

Nu i-a uitat pe Andrei și Maria.

 

Și mai ales...

 

nu a uitat să se roage.

 

Uneori viața lui era ușoară.

 

Alteori era grea.

 

Uneori primea răspunsuri.

 

Alteori trebuia să aștepte.

 

Dar în fiecare dimineață spunea:

 

— Doamne, mergi cu mine.

 

Iar în fiecare seară:

 

— Doamne, rămâi cu mine.

 

Într-o zi, Constantin devenise adult și se afla într-un oraș mare.

 

Văzu un copil stând singur pe o bancă.

 

Copilul plângea.

 

Constantin se apropie.

 

— Ce ai?

 

— Mi-e frică.

 

Constantin se așeză lângă el.

 

— Și mie mi-a fost frică odată.

 

— Și ce ai făcut?

 

Constantin zâmbi.

 

— Am început să mă rog.

 

Copilul îl privi.

 

— Dumnezeu chiar ascultă?

 

Constantin privi cerul.

 

— Da.

 

— Chiar dacă nu răspunde?

 

Constantin zâmbi.

 

— Mai ales atunci când trebuie să învățăm să avem încredere.

 

Copilul își împreună mâinile.

 

Constantin făcu la fel.

 

Și împreună au început să se roage.

 

Deasupra lor, pentru o clipă, o pasăre albă traversă cerul.

 

Iar undeva, foarte departe, într-o pădure ascunsă între munți, o lumină se aprinse.

 

Pentru că Taina Luminii nu fusese niciodată o comoară.

 

Nu fusese o armă.

 

Nu fusese o putere.

 

Era credința care îl făcea pe om să aleagă binele atunci când putea alege răul.

 

Iar Constantin înțelesese în sfârșit cel mai important lucru:

 

Nu trebuie să fii cel mai puternic ca să învingi întunericul.

 

Trebuie doar să nu lași întunericul să-ți ia lumina din inimă.

 

Și, cât timp mai exista un om care se ruga, ierta și iubea...

 

lumina nu putea muri.

 

SFÂRȘIT

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Anexa

Într-o lume pestriță, ca aceasta, în care trăim, Ghiță Cârlig trecea drept un personaj exotic. Nu făcea nimic ca să merite această faimă, își trăia viața firesc, după niște principii destul de neobișnuite, ce-i drept. Toată viața muncise ca secretar într-un birou de avocatură ( Greblă&asociații, cu peste douăzeci de avocați asociați și pledanți, care contau pe serviciile sale ( evidența cauzelor aflate pe rol, redactarea întâmpinărilor preliminare, informarea clienților, de alte treburi domestice precum preparatul cafelei, menținerea ordinii în cele peste zece birouri sau efectuarea unor comisioane ), unde se și mutase, după un timp, din cauza volumului mare de muncă. Cum firma era de succes și volumul de muncă era direct proporțional cu succesul, viața lui Cârlig nu părea tocmai ușoară, dar pentru un om cu principii ca dânsul, munca nu reprezenta o problemă. Își crease un program de lucru foarte riguros, în măsură să acopere toate necesitățile firmei, extinzându-și adesea programul până noaptea târziu sau chiar după miezul nopții. Un singur lucru nu luase în calcul: propria-i viață. Așa se face că la treizeci de ani nu avea o prietenă și nu existau șanse să-și facă vreuna. O femeie i-ar fi compromis serios statutul atât de greu dobândit, fără să mai vorbim despre alte dezavantaje de ordin existențial. Se obișnuise cu un anumit stil de a se îmbrăca, de a mânca, de a-și alege emisiunile tv, filmele, restaurantele, încât o schimbare l-ar fi dat peste cap. Mai exista și primejdia extinderii schemei de personal, așa cum îi pomenise „șeful” într-o discuție amicală, ca posibilitate, dar el se împotrivise cât putuse, iar discuția nu mai fusese reluată de atunci. Cu toate acestea, nu i-ar fi displăcut relația cu o femeie, teoretic vorbind, gândindu-se la Victoria, o avocată angajată de curând, care nu se sfiise să-i facă ochi dulci. Nu mult după aceea, într-una din serile acelea ”extinse”, pe la unsprezece noaptea, se trezise cu Victoria în birou. Femeia era agitată și avea ochii în lacrimi. Dorea să vorbească, dacă era posibil, cu cineva de încredere, fiindcă nu avea pe nimeni apropiat în oraș. Cârlig îi făcuse o cafea, îi dăduse și o țigară ( găsită în fundul unui sertar, alăuri de o sticlă de vodcă rusescă! ), așteptând cuminte ca ea să-și descarce sufletul. Cauza supărării femeii părea să fie șeful său, Greblă, despre care el, personal, avea o părere bună.

- L-am cunoscut la o conferință în capitală, îi mărturisise Victoria, ștergându-și cu multă delicatețe ochii. Acolo mi-a promis un post de avocat pledant, cu perspectiva de a ajunge asociată, iar eu l-am crezut ca o proastă ce sunt! Am dat curs invitației, fără să-mi imaginez că, de fapt, el urmărea altceva. Recunosc că s-a ținu de cuvânt, a completat contractul, urmând să-l semnăm azi, spre seară, în prezența celorlalți asociați. M-am dus acolo pe la douăzeci. Era singur, nici urmă de asociați! Nu mi-a dat niciun fel de explicații, a sărit, pur și simplu, pe mine, apoi a semnat hârtia!

- Ai reclamat la Poliție? se interesă Cârlig, uimit de confesiunea femeii.

- Nu, și nici nu am da gând! Ar fi în stare să-mi rezilieze contractul, iar eu am nevoie de acest contract!

- Crezi că te-aș putea ajuta cu ceva? insistă el.

- Nu, nu cred! Nu văd cum !

- Pot vorbi cu domnul Greblă, de pildă! Ca de la bărbat la bărbat!

- Stiu și eu! În principiu, n-ar fi o idee rea, ar realiza că mai știe și altcineva, dar n-ar schimba mare lucru!

Cu lipsa sa de experiență, Cârlig adusese în discuție și alte variante, unele mai interesante decât altele, dar nu luase în calcul posibilitatea ca Greblă să reacționeze. Victoria, cu mai mult spirit practic, nu-și făcea prea multe iluzii, în schimb îi plăcea atitudine războinicâ a lui Cărlig și faptul că era compătimită de cineva. Din vorbă în vorbă, cei doi pierduseră noțiunea timpului, lucru la care contribuise indirect și sticla de vodcă, miezul nopții găsându-i mai apropiați decât fuseseră vreodată. Zorii zilei, sosiți odată cu Greblă, propiertarul „ mustăriei”, adăugară și ultimile detalii: doi oameni dormind îmbrățișați, într-o ținută mai mult decât lejeră. „ Seful” fusese atât de uimit încât scăpase mapa din mână, iar cei doi se deșteptaseră la fel de uimiți, chiar mai uimiți decât Greblă, din ochii căruia țâșneau flăcări.

- La întoarcere să găsesc demisia d-tale, domnule Cârlig, pe biroul meu! spuse acesta, ieșind din locație mai repede decât intrase.

Era o sentință fără drept de apel.

- Nu doriți să vă duceți un pic dracului, domnule Greblă! blufă el în fața Victoriei, fluturând în aer o hârtie scoasă din același sertar. Era deja scrisă, pardon!

Femeia, care nu-și revenise încă din șoc, îl privea cu ochii mijiți, vizibil contrariată de surescitarea lui Cârlig.

- Numai din vina mea! reuși să îngaime. Numai din vina mea!

- N-ai nicio vină, o liniști el, din contra, nu suntem jucăriile nimănui! Vrea demisia, îi dau demisia!

Victoria își luă poșeta și plecă la tribunal. În urma ei, Cârlig, își puse costumul cel mai bun, cravata cea roșie și cea mai frumosă, din câte avea, pantofii maro, cu bombeuri ascuțite, apoi ieși pe terasa clădirii, un bloc cu zece etaje.

- Si ce mai vrei, domnule Greblă? întrebă el, adresându-se unui auditoriu invizibil, apropiindu-se primejdios de marginea terasei. Viața? Consideră că am anexat-o la demisie! adăugă și se aruncă în gol.

Mai mult...

Un element de contrast

Sunt pe cale să mă trezesc. "Nu încă!", îmi spun în gând, "e atât de devreme, sunt în vacanță!" Dar soarele cald și nemilos totodată, are alte planuri cu mine: peticit în frunze de vie, îmi joacă pe pleoape silindu-mă să deschid ochii în virtutea inerției și total împotriva voinței mele. 

E duminică dis-de-dimineață și mie-mi părea că-s în creierii nopții, dar o aud pe bunică-mea la o azvârlitură de băț de mine vorbind cu dulceață în glas cu florile din grădină, dând binețe bujorilor și crăișorilor, care, sub o adiere slabă, se apleacă ceremonios făcându-i temenele...

Mă întind, trosnindu-mi a lene oasele și casc zgomotos auzind fatal gura bunică-mii:

-Da', scoală-ti odată puturosule, nu vezi că ti pupă soarili! Hait! Și îmbracă-ti să merjem la slujbă!

"Păi unde-i musai..., cu plăcere!", îmi zic eu în gând și fără niciun chef. Nu prea mă trăgea ața pe mine la biserică, mai mult din cauza babelor bârfitoare din sat, care nu scăpau niciodată prilejul să te descoasă și să scoată de la tine și ce nu știai că știi...
Iar mai apoi, trebuia să mă îmbrac cu "hainele de duminică", să-mi pun pantofii cu șiret care mă rodeau și-mi făceau bășici după o vară umblată în picioarele goale prin colbul curții, să-mi domolesc ciuful cu cărare într-o parte, că de, eram băiet mare de-amu', să am unghiile tăiate și îngrijite, dar mai ales acei "să nu"...

Cu batista împăturită frumos în buzunarul de la piept al cămășii: stai drept!, nu te gheboșa, șterge-ți nasul, fii cuminte, nu vorbi neîntrebat, fii politicos, salută frumos pe toată lumea; săr'mâna, săr'mâna, bine v-am găsit sănătoși, bine, bine, la slujbă, o venit părintili?, da?, și dascălu?, da?, ne-om ducem să aprindem o lumânare la morții noștri, Dumnezău să-i odihnească!, fă cruce mă, da, da și la vii, d-apoi cum altfel?

Am intrat în biserica mică și răcoroasă, și din semi-întunericul ce domnea pretutindeni, încercam din răsputeri să văd, cu ochii încă mijiți de nesomn, icoanele de sub altar: 

-Hait!, mă înghiontește în coaste bunică-mea, fă cruce mă, unde ți-s ochii? Cum te-am învățat, așa, de trei ori, în numili Tatălui ș-al Fiului, ș-al Sfântului Duh, Amin'! Amu, ci stai ca proasta-n târg, pupă icoana, mă!, îmi șoptește printre dinți, precum un șarpe nemilos, bunica...

-Ș-amu' ci stai ca curca-n lemne? Treci pe rândul bărbaților!, mă trase ea de mânecă. La spate mă, undi ti baji ca puricele-n frunte? Ferească-te Dumnezău! Las' că vedem noi acasă, mai șerpuiește bunica, săgetându-mă din priviri... 

Iar mie-mi venea să intru-n pământ de rușine, spre satisfacția totală a babelor care-și șopteau veninul în colțurile baticurilor puse-n dreptul abisalelor guri, nepriceperea și neputința mea într-ale bisericii...

Însoțit de umbra dascălului care afuma adunarea cu fum de tămâie din cădelniță, - să crape toți dracii de ciudă -, și doar-doar s-or potoli babele din șoptit, iese popa din altar îmbrăcat în odăjdii scumpe, iar eu îmi priveam salvatorul cu smerenie, pupându-i mâna cu adâncă recunoștință, sub privirea vremelnic îmblânzită a bunicii că făcusem și eu ceva bine, iau anafura și o plescăi cu zgomot că era tare ca iasca, o înghit cu ghionturi sub privirile dezaprobatoare ale bunicii, fac din nou cruce și ies din biserică cu spatele, încercând disperat să-mi salvez sufletul damnat pe vecie...

Dar bunică-mea mă prinde din urmă și cu vioiociune, își înfinge mâna în urechea mea stângă, strângându-mă tare ca într-o menghină:

-Fir'ai tu să fii! Că nu ești în stari să faci o cruce că lumea, de m-ai băgat în gura satului!

Iară eu, ca să uit mai mult de durerea din suflet decât cea a urechii înroșite, mă "agățam" de elementul de contrast al mustrării mele, întruchipat în mănușa de macrameu a bunică-mii, că și astăzi când pășesc într-o biserică mă ia cu fiori pe șira spinării, și fac iute cruce, sub eternele priviri severe ale tuturor sfinților...

Mai mult...

Doctor Faustus

Unii oameni fac tot felul de pacte între ei, unele mai ciudate decât altele, seduși de tentația voluptoasă a ieșirii din rând, a repoziționări lor în raport cu ordinea universală, de exemplu, dintr-o perspectivă îngustă, de cele mai multe ori malefică. Doctorul Valeriu Mănăilă pactizase în forul său interior cu Diavolul, înlăturând posibilitatea unor complicații de natură umană, care, epistemologic vorbind, nu puteau fi sesizate aprioric și, prin urmare, nici înlăturate. Hotărâse ca până la cincizeci de ani să pună deoparte două-trei milioane de dolari, apoi să iasă la pensie. Duhul rău îl înghiontise să-și încropească, mai întâi, in cabinet particular, propietate personală, unde să-și trimită pacienții operați sau în curs de operare în cu totul alt loc, la spitalul de stat. Orice operație presupunea o perioadă de urmărire, prescriere de medicamente și de tratamente, iar serviciile acestea îi aduceau o grămadă de bani, pe lângă tariful standard de supraviețuire. Planul său era bun, dar mai avea nevoie de-o componentă strategică, constând în cultivarea unor relații de influență, care să-l apere de răutatea și de invidia semenilor. Fiind un chirurg renumit, deținea un portofoliu de pacienți, în așteptare, impresionant, printre care se numărau judecători, procurori, polițiști, avocați, oameni de presă, bancheri, miniștri, colegi medici sau asistenți. Ordonase lista după planul său în așa fel încât în mai puțin de un an rezolvase o mare parte dintre ei, pe gratis, tariful de supraviețuire rămânând valabil doar pentru „amărășteni”. Sintagma „ îți rămân dator”, venită din partea unor asemenea personaje, indica atingerea unui nivel de protecție și de control fără precedent. Practic, la nivel local, toate instituțiile erau la picioarele sale, iar la nivel central, dispunea de conexiuni extrem de puternice, capabile să înăbușe din start orice fel de amenințare. Aflase în timp real despre ancheta Parchetului, care-l viza direct, dar și despre autorii denunțurilor, și acționase în consecință. Timp de zece ani își văzuse liniștit de afacerile sale necurate, patronate de protectorul său întunecat, până în ziua aceea fatidică, de marți, când respectabilul Costică Rogoz intrase în operație și nu mai ieșise de acolo.

 

 

 

Costică Rogoz era un cunoscut producător de mezeluri, septuagenar, căstorit cu o femeie  mult mai tânără de cât dânsul, pe nume Cristina, care de multe ori era confundată cu fiica acestuia. Dacă viața fusese extrem de generoasă cu el în privința banilor și afacerilor, cu sănătatea se arătase mai puțin darnică, procopsindu-l cu toate bolile posibile, încât era de mirare că trăise atât.

 

 

Mănăilă o primise în cabinetul său din spital fără să pară prea încântat, rezumându-se la o scurtă strângere de mână.

- Să știi că-mi pare foarte rău, îi spuse el, nu intervenția mea l-a doborât, ci complicațiile survenite postoperatoriu!

- Dar ne-ați asigurat că nu că nu vor apărea complicații! îi reaminti femeia iritată.

Când ne-ați spus, de fapt, adevărul, domnule doctor!

Mănăilă o privise strâmb, pe deasupra ochelarilor.

- Analizele se încadrau în parametrii optimi, doamnă, iar operațiile se fac în baza acestor analize. Nu sunt, totuși, Dumnezeu!

- Dar banii i-ați luat ca și când ați fi fost!

- Nu cred că ești d-ta cea mai în măsură să apreciezi munca mea!

- Nu, dar rezultatele vorbesc de la sine! Eu v-am plătit ca să-l salvați, nu ca să-l omorâți! Ar trebui să-mi dați banii înapoi!

- Despre ce bani vorbești? se miră el, ridicându-se în picioare. E a doua sau a treia oară când te văd!

- Vorbesc despre cei o sută de mii de dolari pe care vi i-am dat cu mâna mea!

- Aiurezi, femeie!

- În bacnote de o sută! adăugase ea hotărât. Să știți că mi-am notat toate seriile! Vă previn că mă duc la Parchet!

- N-ai fi prima! Nici nu-ți închipui cât de mare este grădina lui Dumnezeu!

 

Procurorul, un fost pacient al doctorului Mănăilă, o invită să ia loc. Răsfoi încă o dată dosarul depus de femeie și clătină din cap.

- Îmi pare rău, doamnă, începu el, „probele”depuse de dvs. nu se susțin! Ziceți că i-ați dat o sută de mii de dolari, indicați și seriile bancnotelor, însă nu aveți pe nimeni care să confirme! Este cuvântul dvs. împotriva cuvântului lui! Mai mult, recunoașterea de dare de mită nu vă profită deloc, fiindcă aș putea să vă arestez imediat. Darea de mită este la fel de gravă ca și primirea de mită! În altă ordine de idei, n-aveți probe credibile din care să reiasă că a existat o condiționare, pe de o parte, sau că doctorul v-a obligat să mergeți la clinica sa particulară, nefiid niciun act de internare a soțului dvs. în spital anterior datei internării în clinică! Dacă vă ajută cu ceva, vă mărturisesc că mie nu mi-a cerut bani sau alte foloase necuvenite, lucru întărit și de alți pacienți ai săi. El înțelege drama prin care treceți, dar nu mai este dispus să accepte asemenea acuzații, motiv pentru care a depus o plângere împotriva dvs., acuzându-vă de mărturie mincinoasă.

Femeia rămase cu gura căscată.

- A făcut el asta?

- Da, și îl înțeleg. Indiferent de ce parte este adevărul,, hotărârea a fost a dvs.!

- În fața morții, domnule procuror, nu prea ai de ales!

- Probabil, ca om pot să înțeleg, dar ca magistrat, nu!

- Si ce-o să-mi faceți?

Procurorul își lăsă privirea în jos încurcat.

- Stiu și eu, zise, cred că am să vă arestez pentru treizeci de zile, apoi am să trimit dosarul la instanță!

Cristina Rogoz simți un fior prin șira spinării când auzi ușa deschizându-se.

Mai mult...

Surprizele din apartamentul nou în daneză

După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament. 

Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.  

Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă. 

Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane. 

Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme. 

Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.

Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.

 

Overraskelserne i den nye lejlighed

 

Efter at have flyttet til den nye lejlighed, mere præcist taget alle sine ejendele med, begyndte Cecilia at opdage flere og flere unaturlige ting. For eksempel flyttede han møbler, og på et tidspunkt hørte han et knirken i væggen. Forvirret bankede Cecilia lidt på væggen med sin negl, gipsen kom af på et sekund og afslørede et smukt hul i væggen. Så vores hårdtarbejdende og dedikerede bygherrer dækker hullerne med klar tape, som de påfører kalk over. Det ville mildest talt være mærkeligt, vi skulle også sige, at det kun er arbejde udført af verdens øjne. I tilfælde af jordskælv eller noget, hvad gør vi så med vægge? De falder på lejerne, før de kan flygte fra lejligheden.

Så ville han tage kludene med på badeværelset, hvad kunne han ellers finde på badeværelset, en dobbelt Cheeseburger sandwich, glemt der i en måned, men i næsten perfekt stand. Der er ingen måde, det er spiseligt længere, men det ser fantastisk godt ud. Der er også emballage fra cordon bleu, æbletærte fra Hornbach, østrigsk skinke (den lækreste skinke for byggere), Martinel-pølser, det ser ud til at folk foretrækker tysk kvalitet i maden de spiser, det er bare en observation.

Men disse site ingeniører er lidt søvnige, fordi de glemte deres mekaniske blyanter, notesbøger, jeg ved ikke hvor mange kuglepenne rundt i huset. Det klæder Cecilia, det vil tjene hende rigtig godt at sætte karaktererne fire og to, for det er alt, hvad hendes hjerte tillader. Den, der formår at få en syv på sine prøver, kan virkelig noget engelsk. Men han tror ikke, det ville være svært, han mener, at indsatsen skal komme fra begge sider, ikke bare den ene giver, den anden modtager. Derudover mener hun, at det letter indlæringen meget godt, men hun er lidt usikker på denne evne, hun vil overbevise sig selv ved at læse børneprøverne. Det ser koldt ud, men indeni gemmer sig et varmt, følsomt, endda barnligt hjerte. Af for meget lyst til at være barn bliver hun ikke ked af det, hun griner endda, når hun ser bordet i stuen, det samme gamle bord fra bedsteforældrenes lejlighed. Hvor skriblet, tegnet med farveblyanter, farveblyanter, akvareller forblev hun fra dengang hendes søn var omkring 2-3 år gammel. Når han pakker ud, ser han sine malebøger fra tidligere år, han ser, hvor klodset, men alligevel yndigt, han farvede hver karakter, hvert hus, hver detalje i billederne, hvor godt han fik farvelagt undervejs. Han udelader heller ikke de kort med beskeder, som han modtog, da han var ældre, for omkring 5 år siden. Der var sætninger, som han skulle have afsluttet, såsom: "Hvis jeg havde en blomst, ville jeg give den til hende...", Hvis jeg skulle takke min mor, ville jeg gøre det, fordi..." korte tekster af taknemmelighed, en julegave fra en tante.

Smukke minder, men overraskelserne i lejligheden stopper ikke, fortsætter de. Parketgulvet knirker hver gang Cecilia træder på det. På lignende noder knirker dørene også, når du åbner dem. Skufferne falder ud af natbordet, det eneste natbord i deres soveværelse. Hvad kan vi sige om barnets værelse? Alle de kasser, de opbevarer deres legetøj i, er smækket oven på hinanden, og det er også ubeskriveligt koldt. I alle værelser er temperaturen gennemsnitlig, kun på sønnens værelse er det ulidelig koldt. Vinduet var termoruder, men det var ikke fikset godt, der mangler også et lag varmeisolering.

Cecilia advarede, hvad vil hun gøre med sin dreng, der alligevel bliver ved med at få bihulebetændelse og skal have med sin næse ret ofte, fordi han ligner hende? Han beordrede en badekåbe med hætte at have på hele tiden, inklusive at sove.

Loftslampen giver også et discolys, for det flimrer altid, det er lidt irriterende at skrive, læse eller klippe tånegle, men som rumlys er det godt, som det er, indtil videre. I fremtiden vil hun købe en lysekrone med et køligere lys, fordi hun har en kirsebæruniform og ikke kan lide, hvordan kirsebær ser ud i gult lys. Han kan på den anden side godt lide lilla, og hvis lyset er blåt, vil uniformen se lilla ud, hvilket han ville finde fascinerende, at det ville være en meget mere interessant, visuelt tiltalende uniform end den, han havde været vant til. lange år.

Når man opsummerer alt, hvad snærerne formåede at gøre indtil det øjeblik, hvor Cecilia flyttede ind i lejligheden, var der mange overraskelser, og mudder på gulvet i alle rum, madrester, glemte genstande, men det er en beboelig lejlighed, den er varm nok, i nogle rum virker tv'et, køleskabet, internettet, og vi håber de fortsætter med at virke, det er ikke slut, da vinden blæser i november, alt går i stykker, og de lejere der får det i stykker er skyld pga. ledningerne er gamle, at de er varmefølsomme, at de er en masse tekniske detaljer, der får os til at krybe, ikke giver mening, komplicerer vores liv, og det ville være vigtigt at have adgang til alt, så længe de betaler pris, ikke en halv eller en fjerdedel. Hvorfor skulle barnet få dårlige karakterer, fordi det først blev færdig med sin studentereksamen før klokken to om morgenen, hvorfor skulle det have fordærvet mad i køleskabet, fordi strømmen ikke er konstant, maden i køleskabet er taget og stinker, barn spiser det og så har brug for det for fritagelser fra skolen eller fra meditationer, som han ikke kan præsentere sig selv i den tilstand, han er i? Hvorfor skulle han tage de timer op? Gik de glip af det med vilje? Gjorde han med vilje ikke, hvad andre forventede, at han skulle gøre, eller havde han ingen mulighed? Ja, fortæl os hellere, hvem der søger at dømme andre, der ikke har. Nu om dage, ikke at have lige ikke at kunne.

Det er få, der rigtig kan forstå, sidde og analysere situationer. De, der ikke har, skal have samme chance for alt som de, der har. Dette bør ikke blive en hindring. Hvis han vil give adgang til biologi, og hans internet mislykkes, hvordan kan han så konsultere specialiserede afhandlinger? Forældre skal varetage barnets behov for viden og opfyldelse. Forældre passer på, det er ikke problemet. Problemet starter med, hvem der vidste så godt, hvordan man satte alting op i første omgang. Cecilia, hvis du bekymrer dig om dit barns fremtid, så fratag ham nogle undskyldninger (som undskylder, anklager sig selv), forklaringer "for simple måske" ikke fordøjet af nogen, som han ender med at give år og år senere. Gør ham en tjeneste og flyt ham til en by med flere muligheder, lad ham ikke hænge fast i situationer, han ender med at fortryde på et tidspunkt.

Mai mult...

Zor

Astăzi, m-am oprit preț de o clipă din trebile mele:

- 'Neața! 'Neața! Da' unde-ai plecat așa de dimineață cu noaptea-n cap, cumetre?, zic eu cu mirare prefăcută-n glas...
- 'Neața! La târg, la târg, cumetre! Da' mătăluță, unde dai așa zor? Unde arde?, îmi primesc replica spusă cu subînțeles...
- Ei... În drum spre trebile mele!, mai zic eu prefăcându-mă ocupat...
- Atunci, zi bună și cu spor!, îmi zice gândăcelul ridicând un picioruș ca să mă sărute militărește.
- Zi bună și mătăluță!, zic eu cu uimire adevărată și mergând mai departe. 

Noroc că l-am văzut la timp și nu l-am strivit, mă gândesc eu... Am privit amuzat mersul caraghios al gândăcelului, urcând o piatră și ocolind o frunză, mergând în zig-zag... Parcă a tras o mastică de dimineață, de merge așa pe trei cărări! O ajunge la târg înspre amiezi, când toată lumea strânge și pleacă fiecare în trebile lor.

Zorii se ivesc trandafirii dindărătul întregii zări străjuite de blocuri înalte și întunecate. Păsările prind în cale-mi a sporovăi gălăgioade și vesele, iar eu, ridicând privirea și căutându-le cerul, dau cu ochii de o pereche uzată de bașcheți, cu șireturile înnodate, atârnând pe o sârmă suspendată în aer...

"Globetrotter to nowhere!", zâmbesc eu în sinea mea. Trec strada atent la mașini, sucind capul din reflex de la dreapta înspre stânga. 

"Rutto libre!". Doar umbra mea este cu mine...

Mai mult...

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 3. Morții nu plâng. Lăcrimează

 

3. Morții nu plâng. Lăcrimează

 

O rafală de vânt smulse ușa închisă neglijent de Gabriel și curentul provocat îndepărtă perdeaua din geam lăsând să se vadă în curte o siluetă nemișcată. Gabriel și Iulia se repeziră afară, în timp ce colega ei se mărgini să arunce printre dinți o înjurătură. O scuturară de zăpada ce-i acoperea din belșug hainele subțiri și o înveliră într-o pătură. Iulia îi înlătură părul de pe față lăsând ochilor cale liberă spre privirea lui care devenise nemilos de rece. Privi nedumerită chipul doctorului, nevenindu-i să creadă că acea privire blândă, ce abia se ridicase din podea atunci când a pătruns în camera de gardă, purtau acum inflexiuni reci accentuate de o mină de om aruncat în focul chinurilor. Două lacrimi mari căzură din ochii Crinei. Iulia i le șterse și o strânse la pieptul ei.

Abia perceptibil, buzele ei mai schițară:

— Nu pune mâna!

Ușa se închise cu zgomot în urma asistentei și a ofițerului. Era ora pentru tratamentul de noapte. Iulia simți cum mâinile lui încercau să o desfacă pe bolnavă din brațele sale.

— Lăsați-o, nu vedeți că plânge! se revoltă ea din tot sufletul întărind strânsoarea.

— Morții nu plâng, lăcrimează, spuse el șuierat.

În acel moment tânăra asistentă simți că trupul din brațele ei atârna ca un fir de ață lăsat în bătaia vântului. Brațele doctorului smuciră cu putere corpul din încolăcirea Iuliei. Odată cu trupul Crinei zbură pe podea și halatul fetei. Gabriel întinse femeia pe pat și începu să îi apese ritmic pieptul. Mintea asistentei se goli de orice sentiment și un scenariu, repetat uneori cu plictiseală în prea lungile ore de cursuri teoretice, puse stăpânire pe ființa ei. Din câteva mișcări bluza pacientei s-a lăsat desfăcută și electrozii puseră stăpânire pe corpul Crinei, învăluind-o ca o pânză de păianjen gata să-i ofere pe scena insolită rolul de primadonă rănită în propria existență. Ecranul verzui arunca peste cei trei actori o lumină ce sporea paloarea personajelor, completând scena cu grandoarea unei așteptări încordate. O linie albă țâșni pe ecran refuzând orice unduire. Mâinile febrile ale doctorului frământau trupul în timp ce asistenta își depăna propriul rol. O injecție cu procainamidă și aparatul cu electroșocuri completară decorul, iar ea, actrița, aflată la prima sa distribuție, aștepta replica junelui prim. Primadona va trebui salvată cu orice preț, înainte ca spectacolul să devină supărător de lung. Trupul Crinei se adâncea sub apăsarea palmelor, după care tresălta la fiecare doză de aer pompată de gura lui Gabriel. O ușoară tresărire a liniei albe spulberă uniformitatea fondului verzui al ecranului. Două lacrimi apărură în colțul ochilor și coborâră peste obrajii stacojii îndepărtând umbra morții. Reflectorul prinse viață aruncând peste chipurile celor doi un joc dezlânat de reflexii albe.

— Fibrilație supraventriculară cu degradare hemodinamică critică! 100 mg de procainamidă!

Ascultător, acul pătrunse vena și lichidul alb se strecură cu viteză printre globulele leneșe. Abia terminată injecția și o nouă replică animă scena.

— Încarcă!

Frumoasa actriță oferi junelui prim recuzita necesară următoarei scene. Mâinile stăteau atârnate deasupra pieptului primadonei care încă refuza să participe activ la spectacol. Dunga albă continua să danseze necontrolat pe ecranul verzui rătăcind în jurul stării de echilibru cu care debutase spectacolul. Cu ochii țintă la acele aparatului, Iulia își drese glasul pentru o ultimă replică:

— 120!

Mâinile se apropiară de corpul aproape inert. În momentul următor trupul se scutură într-un spasm scurt. Ochii doctorului urmăreau cifrele ce refuzau să se încadreze în scenariu de viață prescris de creator.

— Încarcă!

Un nou moment de liniște care cerea un bis.

— 120!

Electrozii se apropiară amenințători de pieptul dezvelit cuprinzând inima ca într-un clește de foc. Primadona tresări din nou în timp ce broboane de sudoare trădau intensitatea cu care junele prim lupta să o scoată din ghearele pierzaniei. Un moment de liniște și scena finală puse capăt tragediei.

— Ritm sinusal! Puls 65.

Corpul Crinei se adună într-un reflex întârziat, iar din ochii întredeschiși se născu un șiroi de lacrimi ce-i invadă obrajii de acum cuprinși de o vagă culoare.

— Abia acum plânge. Poate sufletul ei plânge nemoartea! Un somnifer injectabil și monitorizare EKG 24 de ore.

Iulia trase perdeaua din dreptul patului pe care tanti Crina își trăia poate cel mai liniștit somn din ultimii zece ani. Se întoarse. Pe fața lui Gabriel încă șiroiau broboane de sudoare. Într-un gest reflex, se apropie de bărbat și, tandru, cu dosul palmei, îi îndepărtă șuvițele de păr lipite pe frunte. Abia când sânii, arcuiți de răsuflarea accelerată care o cuprinsese încă din debutul spectacolului nedorit, atinse pieptul acestuia își aduse aminte de nuditatea sa. Prea târziu. Mâinile lui se strecurară pe sub brațele ei cuprinzându-i umerii ca într-un ham. Trupul tensionat își pierdu rigiditatea, iar moliciunea formelor îi căuta pielea. Halatul lui se desfăcu lăsând pieptul primitor să-i zdrobească sânii. De dincolo de perdea aparatul torcea regulat, numărând una câte una bătăile inimii. Aici, pulsul se contorsiona să atingă valori ridicate ridiculizând normalitatea. Răsuflările deveniră spasmodice, dureroase. Lipsită de ultima picătură de voință, Iulia își lăsă trupul modelat de palmele lui flămânde. Mâinile ei se strecurară în josul trupurilor înlăturând bariere convenționale. El îi prinse brațele și o sili să-și mângâie formele. Ochii lui, corpul lui, erau o oglindă în care își descoperea deslușit toate dorințele.

— Domnișoară, ai întârziat la antrenament. Iarăși băiatul ăla neisprăvit, nu-i așa?

Iulia roși până în adâncul inimii și se repezi pe teren cu racheta în mână. Intră în jocul de dublu fără nicio încălzire. Pe tot parcursul antrenamentului simți privirea apăsătoare a antrenorului. Raze fierbinți se așezau pe trupul ei. După joc, rămase să exerseze serviciul. Făcea acest lucru mereu. Antrenorul îi lăsase coșul de mingi și cheia de la încăperea de lemn unde, într-un separeu, se putea face un duș. Epuizată, aruncă hainele de pe ea și se lăsă gâdilată de apa călduță încălzită de soare într-un bazin montat pe acoperișul plat. Ochii sfredelitori cercetau în oglindă cele mai ascunse intimități ascuțindu-i dorințele. Mintea părea pierdută într-o altă lume din care trupul ei nu făcea parte. Încă o dată. Măcar o dată și mă voi opri. Mâinile căutară cu înfrigurare plăcerea carnală. Pe teren, seniorii râdeau în timp ce-și etalau corpurile bronzate. Privirile ei străpunseră geamul într-o căutare înfrigurată și necontrolată. Putea fi oricine. Orice bărbat.

Gabriel îi lăsă mâinile libere. Privirile lor se întâlniră, dar buzele refuzau să se unească. Coborî palmele pe trupul lui în căutarea acelei bucăți de viață, care era singura capabilă să elibereze din chingile raționalului ultima fărâmă de rezistență din corpul ei.

Raportul de gardă era, ca de obicei, un prilej de risipire a gândurilor domestice cu care fiecare plecase din propria-i ogradă. Glume, apropouri, bancuri, înjurături. Într-o casă de nebuni, nimeni nu-și putea permite să trăiască normal.

— Domnule doctor, felicitări! Am auzit că ai înmormântat moartea unei nebune condamnând-o la viață.

— Și, undeva, un alt nebun răpune un nevinovat doar pentru că la noi nu s-a eliberat un pat.

Gabriel nu răspunse. Se apropie de geam privind ninsoarea liniștită care împresura turnul roșu într-un val de mister atemporal.

— Nu acum. Nu poți muri încă.

Peste vacarmul ombilical din sală, se făcu auzită o voce de femeie. Ca prin farmec, doctorii își stăpâniră pornirile și se întoarseră spre medicul șef care tocmai intrase în sală. Din spatele ei răsări calmă, ca de obicei, și asistenta șefă. Doctorița Zamfirescu, o femeie trecută de 50 de ani, era departe de a fi iubită de medicii care se aciuaseră mai mult din interese conjuncturale la acest spital decât dintr-o pasiune profesională. Altfel spus, nu au găsit ceva mai bun. Prima privire a doctoriței se fixă asupra lui Gabriel. Cu doar câteva zile mai devreme îl primise în biroul ei cu multă rezervă. Studiase dosarul doctorului și nu putea înțelege ce caută un medic tânăr, cu o pregătire de invidiat, în acest spital, când sigur putea alege un post într-un oraș. Cu dosarul deschis în fața sa, îl rugase să se așeze. Simțise stânjeneala tânărului copleșit parcă de ceea ce i se întâmplă. Se baza mereu pe prima impresie. Și impresia ei era că are în față un om care acționează dintr-un impuls ce depășește limitele raționalului. Acest om nu știa ce face. La rândul lui, tânărul doctor încerca să­i deslușească gândurile, dar nu îndrăznea să o privească în ochi. Ținea pleoapele aplecate, împiedicând privirea să iscodească, dar oprind și ochii întrebători ai doctoriței să-i citească cele mai ascunse gânduri. Iar gândurile nu erau doar ale lui. Trăirile sale lăuntrice erau purtate de două ființe ce sălășluiau într-un singur trup ca pavăză. Doar ochii puteau fi oglinda omului pe care se străduia să-l țină prizonier într-o celulă invizibilă lumii.

— De unde sunteți, doctore?

— Este un sat mic. Nu aveți cum să-l știți.

— Să vedem. Dacă nu îl știu, poate îmi veți vorbi despre el. Despre oamenii printre care ați copilărit.

Gabriel își împreună mâinile ascunse sub birou și, cu un glas măsurat, înfășură așteptarea care se instaurase pentru câteva clipe între cei doi, cu o ploaie de cuvinte desprinse parcă dintr-o carte.

— Dincolo de Mureș, se întinde o câmpie cu pământ negru și oameni acoperiți de sudoare. După o jumătate de zi de mers la pas, pământul se umflă în coline pline de vii. La îngemănarea dintre câmpie și dealuri omul a croit așezări pline de viață.

Doctorița, surprinsă de acest mod neașteptat în care Gabriel înțelesese să-i răstălmăcească cuvintele, ridică o mână ca pentru a-l opri, în timp ce din ochi părea să spună: Tinere nu încerca să-ți bați joc de mine!. Dar ceva o opri să-și ducă la bun sfârșit intenția. Simțea că vorbele lui țin loc de privire și ce nu putea citi în ochi, putea înțelege din cuvinte. Îl lăsă să termine. De fapt nici nu mai era conștientă că îl asculta. Nu avea prea mult timp și cel mai important lucru pentru ea era să se lămurească asupra intențiilor legate măcar de viitorul apropiat. Un doctor care ceruse să locuiască în incinta spitalului era mană cerească pentru întreaga echipă de medici. Dar cât va putea sau va dori oare acest tânăr, sigur plămădit în tumultul vieții din București, să reziste într-un loc singuratic, în plină iarnă, înconjurat de nebuni?

— O să fiu sinceră. Facem un pariu. Dacă rămâneți să locuiți și să profesați aici cel puțin un an, eu sunt gata să recunosc, în fața tuturor, că nu mă pricep la oameni. Dar dacă plecați mai devreme, dumneavoastră ce puneți la bătaie?

Oarecum nedumerit, Gabriel se lăsă pe spatele fotoliului și, privind-o pentru prima oară pe doctoriță în ochi, răspunse fără să stea prea mult pe gânduri:

— Nimic.

Iar acum, după doar două zile, iată-l în fața ei, eroul salvator. Îl rugă să dea raportul. Spre surprinderea tuturor, Gabriel se mărgini să ofere doar aspecte generale, strict medicale, omițând să pomenească numele asistentei. Doar că unul dintre confrați îl întrerupse și dori să afle și acest amănunt.

— Care dintre asistente ți-a fost alături?

Gabriel evită să rostească un nume, deși acum știa precis cu cine împărțise emoțiile luptei cu moartea și plăcerea carnală.

— Nu am reținut numele. Încă nu cunosc personalul medical. Nu vă știu nici pe dumneavoastră. Îmi pare rău.

Doctorul, un bărbat la vreo 45 de ani, insistă.

— Cea tânără sau cealaltă?

— Cea tânără.

În sală se simți o oarecare tensiune. De undeva din spate, aproape imperceptibil, o umbră de voce, care sigur nu ajunse și la urechile doctoriței Zamfirescu, completă:

— Norocul prostului! Cu cea mai râvnită asistentă!

Doctorii ieșiră din sală. Grupurile se înșiruiră pe potecile înguste, săpate în stratul de zăpadă. Un soare palid își rezema razele șubrede peste albul imaculat din curtea liniștită. O adiere ușoară de vânt traversa valea Oltului semănând răzleț fulgi de zăpadă care prindeau reflexe scurte în lumina orbitoare reflectată de pojghița înghețată. Oamenii își fereau privirile deschizând ochii doar atât cât să nu rătăcească cărarea. Comentariile nu încetau să curgă din gura medicilor. Astfel de evenimente făceau deliciul doctorilor. Încet, încet, curtea se goli și totul reintră într-un alt scenariu, un scenariu obișnuit, acela al unei zile plictisitoare de muncă, mereu mult prea lungă.

Gabriel rămase în sală privind prin geam turnul roșu. Mintea lui pătrundea dincolo de zidurile groase. Prin urechile sale pătrundea un fluviu de voci din care încerca să deslușească propriul glas. Sunete amestecate curgeau în fața lui, auzul fiindu-i oglinda prin care se strecura în tărâmul dominat de o altă minte ce sălășluia în același trup.

Un ecou puse stăpânire pe undele sonore.

— Gaaaabriiiieeeel! Gaaabriiieeel! Gaabriieel!

Din depărtări, se-ntorceau chemările aruncate de micul Gabriel în clisura dintre dealuri. Nu înțelegea de ce sunt tot mai slabe și de ce se pierd. Cel mai mult îi plăcea să strige lumii că el, Gabriel, copilul pierdut într-un sat neștiut de nimeni, există.

— Sunt aici! Sunt aici! Sunt aici!

Iar lumea îi răspundea, luându-l în răspăr, imitându-l.

— Suuuunt aaaaiiici! Suuunt aaiici!

Ecourile propriilor vorbe îi răscoliseră mintea și deveniseră stăpânul trupului. Noul stăpân al trupului. Din ecouri a început să curgă noua sa viață. Acolo unde dealurile se împerecheau în linia văii călăuzitoare de voci.

O tuse ușoară se strecură printre gândurile răscolite de amintiri. Umbra care stăpânea mintea lui Gabriel se furișă discret spre vidul abisal, iar fața se destinse lăsând lumina interioară, caldă, a sufletului să-i inunde privirea. Asistenta șefă, Doamna, stătea înfiptă în mijlocul camerei. Privirea ei sfredelitoare nu prevestea nimic bun.

— Doctore, pe mine nu mă păcălești! Dacă o faci pe Iulia să sufere, îți fierb ouăle!

Gabriel aplecă ochii și se prefăcu că nu a auzit-o.

— De ce pacienta din micul salon este izolată?

— Nu este izolată doar că singurătatea ei este un fel de tratament. Nebunii adevărați caută societatea oamenilor. Când ești singur, nebunia nu are haz.

Lăsând deoparte începutul nefiresc al acestei conversații, cei doi se așezară, apăsați doar de problema acelei paciente izolate într-o încăpere dărăpănată, departe de statutul firesc al unui salon de spital. Dar fusese singura disponibilă.

— A fost găsită la ușa spitalului în urmă cu câteva luni. Era speriată, iar brațele ei erau doar o rană.

— De aici, pansamentul?

— Continua să-și adâncească rănile. Se automutila.

— Și domnișoara Iulia are o mână pansată.

— Se pare că este vorba de o cicatrice inestetică.

— A fost consultată și dusă în salon. S-a ascuns sub pat țipând ca din gură de șarpe.

— Violată?

— Nu știm. A fugit și s-a ascuns în debara. Am urmat-o doar eu ca să-i vorbesc. Era deja un alt om. Un om absolut normal. Când au intrat doi doctori, crizele au reînceput subit.

— Vreau să o văd!

— Aveți grijă, din senin pacienta o poate lua razna. Medicii o ocolesc.

— Merg chiar acum.

— Doctore! Uneori dispare pur și simplu. Cu zilele.

Gabriel se apropie de debara. Cu sufletul la gură, intră pentru a doua oară în această cameră pe jumătate dărâmată. Debaraua era goală. Pe masă, un caiet lăsat deschis de ceva vreme, era mărturie a unei activități febrile. Un scris îngrijit, pe alocuri spații setoase în căutarea de cuvinte care să completeze un puzzle greu de descifrat.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍