Am strâns atât de tare ștreangul greu și rece,

Că ochii mei, în lacrimi, mă rugau să plece,

Plângeau de milă chipului pierdut în fum,

Ca doi străjeri ai morții rătăciți pe drum.

Iar inima, bătând încet și speriată,

Mă întreba în noapte, slabă și uitată:

„Unde te duci? Ce abis te cheamă iar?

De ce-ți prefaci viața în cavou și jar?”

Și camera tăcea ca o biserică pustie,

Cu umbre lungi crescând pe zid poerdute,

Iar luna, spânzurată palidă-n tavan,

Părea un ochi bolnav al unui Dumnezeu bătrân și van.

Atunci am înțeles... cu groaza unui sfânt...

Că omul moare întâi încet, pe dinlăuntru, frânt,

Și-abia apoi își lasă trupul greu să cadă…

Ca frunza unui pom uitat de iad în stradă.

O, inimă! Sicriu cu fluturi arși și ceară rece,

De ce-ți săruți durerea când timpul vrea să plece?

De ce te bei ca vinul păstrat în cripte reci,

Când fiecare noapte îți pune spini pe veci?

Am găsit o fotografie cu tata.

Era tânăr. Mai tânăr decât sunt eu acum.

Zâmbea.

Și pentru prima dată n-am văzut un tată.

Am văzut un băiat.

Un băiat care avea planuri.

Care probabil credea că va schimba lumea.

Care probabil iubea pe cineva.

Care probabil se temea de viitor.

Și-atunci m-a lovit ceva îngrozitor:

N-a știut.

N-a știut că într-o zi va îmbătrâni.

Că prietenii lui vor muri unul câte unul.

Că va munci mii de zile pe care nu și le va aminti.

Că ultimii ani vor veni mai repede decât primii.

N-a știut că fotografia aceea

nu surprinde începutul vieții lui.

Ci începutul sfârșitului.

Și m-am uitat mai atent.

În fotografia aceea era și moartea lui.

Invizibilă. Tăcută.

Așteptând.

La fel cum este acum și în fotografiile mele.

Și-am simțit un frig cumplit:

Într-o zi, cineva se va uita la o poză cu mine.

Va spune: „Era tânăr aici.”

Iar eu nu voi fi acolo

să-i explic cât de repede a trecut totul.

Plecam din locuri din care nici nu am știut că există,

ca după să ne pierdem la o răscruce de drum,

unde fiecare cale promite un adevăr,

dar minciuna ne cuprinde cu dor nebun

Ne oprim, rătăcim,

căutăm semne pe cer sau pe pământ,

iar pașii noștri devin întrebări

pe care nimeni nu le mai ascultă.

Și poate că drumul nu trebuie ales,

Lasat la voia sorții 

Ratacirea asta m-ar face in sfârșit

Rudă cu toți morții 

Urasc când visez frumos: că iubirea mă atinge, că fericirea mă privește sau cum sufletul se simte împlinit.

Fiindcă mă face să mă simt mai viu, iar eu, sunt doar o carcasă goală ce ține o umbră, care cândva se numea suflet.

am îndepărtat toate culorile complementare din viața mea

trăiesc numai în alb și negru

ascetic

în tonuri de gri

nici nu-ți  închipui câte nuanțe ascunde acest amestec auster

câte emoții îți poate trezi monocromul  speranței

neutru dureros al  zilelor care trec

albul murdar al cerului

înserările dușmănoase ca niște maree de plumb

femeile  îmbrăcate în negru

și totuși cât echilibru

n-ai să mă crezi că dorm într-un pat de cremene albă

când toate stelele de pe cer devin argintii

tu apari mereu în visele mele îmbrăcată într-o rochie gri

așa cum n-ai purtat niciodată

și-arunci cu fulgere

”foarte bine, trăiește-ți  viața în alb și negru, eu nu pot!”

îmi zici și dispari pe o scară descrescătoare a luminii

într-o lume a umbrelor

acolo unde clapele albe și negre ale pianului răscolesc liniștea inimii..

.

Din volumul „Alb și negru”, aflat în lucru

Mi-e tot mai frică să ies din casă

și nici nu știu dacă mai merită...

vechea butadă nu mai e de actualitate,

e tot mai improbabil să-ți cadă în cap o cărămidă,

acum te trezești că te înjură vreunul de mamă,

din senin,

mitocanul frustrat,

(rătăcit prin cotloanele întunecate ale politicii!)

nu poate înțelege egalitatea ancestrală a omului

decât prin suprimarea fizică a acestuia,

întorcându-se la Darwin,

adevărul prin exhibarea minciunii,

adică pe dos,

în jos,

la nivelul său ontologic,

statul de drept e pe cale de disoluție,

nimeni nu se mai înțelege cu nimeni,

nimeni nu mai respectă pe nimeni,

trăim în direct coșmarul acesta,

exacerbat inutil,

onompatopeic,

doar pentru reting,

mai multă mizerie omenească,

cameleonism,

decât în Justiție

nu găsești nicăieri,

Memorialul Durerii vorbește despre fariseismul ei,

cimitirile sunt pline de martiri inocenți

iar voi vorbiți despre independența Justiției,

sictir!

*Dex -  SICTÍR, (2) sictiruri, s. n., interj. (Arg. și fam.) 1. Interj

Aș vrea să fiu o mică zână

Cu aripi doar de catifea

De care umbra răului

Sa nu se poată bucura

Aș vrea să fiu o stea pe cer

Să luminez în dar o noapte

Cu luna să mă tânguiesc

Stingând durerea în șoapte

Aș vrea fiu un vânt de iarnă

Al cărui vuiet te înspăimântă

Să rup tăcerea dimineții

Prin multe crengi ce se agită

Aș vrea sa fiu…chiar eu

Fără fantasme și povești

Să pun o pată de culoare

Acolo unde nu te vezi.

În țara noastră, coruptă și mică,

Un președinte, un guvern, o frică.

Legile se-nclină, dreptatea se-ngroapă,

Iar noi, poporul, tăcem și suferim.

În țara mea, unde speranța-i doar un vis,

Un prim-ministru, ales de-un sfert, ne-a promis,

Un finanțator, de șase la sută ales,

Ne-a dus în praf, cu legi nefirești.

Ministrul de interne, cu zece la sută-n spate,

Ne-a umplut de frică, cu o mână grea de stat.

Președintele, cu judecători-n buzunar,

Ne-a luat libertatea, fără niciun zâmbet.

Curtea Constituțională, un ecou al puterii,

Ne-a luat dreptatea, cu legi făcute-n întuneric.

La mulți ani, țară mea, cu atâta durere,

Când oare vom mai avea o viață mai senină?

Dar nu-i totul pierdut, nu-i totul în zadar,

Căci în fiecare suflet, încă mai arde un jar.

Un jar de speranță, de dreptate și-nțelepciune,

Să schimbăm viitorul, cu o nouă conducere.

În țara noastră, coruptă și mică,

Un președinte, un guvern, o frică.

Legile se-nclină, dreptatea se-ngroapă,

Iar noi, poporul, tăcem și suferim.

La mulți ani, țară mea, cu atâta durere,

Când oare vom mai avea o viață mai senină?

Ox-ul aşteaptă,
Oy-ul pleacă,
Oz-ul urmăreşte
timpul ce zboară pe altă axă,
veşnicia spaţială înghite
Big Bang-ul nemuririi,
suflarea se pierde,
nord-sud, est-vest,
vântul muşcă meridianele orfane,
paralele schimbă geometriile,
sateliţii se hârjonesc,
ascunzându-se pe lună.

Doar poemele,
resturi de viaţă
în hrube de coperţi,
reclădesc sanctuarul
sfintelor cuvinte,
scânteieri de amnare
aprind în umbre
iubire şi ură,
cum au fost
odată.
Ele, poemele,
pot să-i renască,
Adam dintr-o rimă,
femeia fatală,
vârf de metaforă,
Eva aşterne
fătul vieţii
învelit în slove
de carte.

șoarece

flămând prădător

trecând de la o lume la alta

fură aripile vulpii zburătoare-

mâncând anafura simbolizează răul

misterios orfic

liliacul