Sacrificii

și-n dimineața aceasta au mai murit trei oameni

cine naiba o fi plantat copacii ăia pe marginea drumului

văzusem  femeia de douăzeci de ani sângerând ca un porc înjunghiat în inimă

cu pieptul sfârtecat și picioarele retezate din șolduri

nici nu apucase să-și reprime ultimul zâmbet

să-și  ia rămas bun de la cei doi prieteni de pe bancheta din spate

să urle

încremenise în propria- i durere

fără să-i mai pese de privirile tâmpe ale curioșilor

părea împăcată cu gândul că nu-și mai aparține

că nu mai putea  spune „nu” la ce va urma

morgă

ritualuri prostești

plânsete

Soarele agoniza undeva la linia orizontului

împroșcând răsăritul cu sânge

orbecăiam  printr-o lume a umbrelor

alături de oameni fără chipuri și corpuri

nu zărisem încă sufletul femeii înălțându-se la cer

doar mașinile morții treceau zgomotos  pe alături

cu luminile de avarii înfipte în inima zilei...

invidia

veșnic neliniștită

născătoare de patimi

e o boală a minții și  rugina inimii-

suferă pentru bucuria altora

geme nu găsește alinare

pizma

Într-o țară cu legi scrise în nisip,

Unde timpul se scurge și-n ceasuri de ghips,

Bătrânii așteaptă, cu părul cărunt,

Un drept sfințit, un venit garantat.

Unii primesc, cu bucurie-n suflet,

O pensie măruntă, un dar de la stat.

Alții rămân goi, cu mâinile-n buzunar,

Și-și plâng soarta amară, fără-ncetar.

Un joc al șanselor, o roată care-nvârte,

 Între cei bogați și cei săraci, departe.

Cu legi schimbate, ca într-un joc de cărți,

Se fură ani, se-adaugă noi praguri.

Și-n timp ce unii trăiesc în lux și splendoare,

Alții se-mbracă în haine de doliu, cu oarecare.

O nedreptate crudă, o rană adâncă,

În sufletele bătrânilor, care plâng în tăcere.

Mă uit când ceru-i plin de stele

și, vreau cu ele să vorbesc,

Gândind că mama-i pe acolo

și, un semnal primesc.

Privirea-mi fuge către Carul Mic

și-a lui Steauă Polară,

Crezând că un răspuns găsesc,

la ce întreb seară de seară.

Și astrelor la ani lumină, mereu

pun o mulțime de-ntrebări,

Și pentru că răspunsuri nu primesc,

visez să le ating pășind pe scări.

Întorc privirea și către Carul Mare

și-a lui stele strălucitoare,

Dar nici pe-aici nimic nu pot zări

și, inima în piept mă doare.

Târziu în noapte din visare mă trezesc

și, simt pământul sub picioare,

Și conștient realizez, că nimeni nu e

stea, iar viața-i doar...o boare!

Ce-o fi acum pe pământ?

Ce vietăți mai mișună prin leșurile oamenilor?

Cum zboară timpul...

Simt cum clipele îmi ies ca firele de iarbă din piept

dar sunt cosite rapid de moarte...atemporalo!

De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?

Lasă-le, să-mi crească din piept, copaci uriași să crească,

să mă unesc cu cerul

să fiu veșnic...

Între zori și amurg...of, câtă suferință se încheagă!

Amarnic se zbate lumea pe creștetul unei zile.

E în zadar...fiindcă vine vremea de coasă.

Și, atunci, îți vine să urli spre toți Dumnezeii...

De ceee m-ați creaaat! Doar pentru o clipă de viață?

Dați-mi o mie de ani...

dă-mi veșnicia dacă mă iubești ca pe Tine însuți.

Curg, mă scurg în pământ, până-n străfund...

Eu, buricul pământului,

ce nebunie!

De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?

astăzi merg să-mi iau porţia de dreptate pe pâine

am numărul treisprezece pe o listă cu multe numere

care

de fapt

sunt oameni

dar aici funcţionează regula de trei simple

în care un om se înmulţeşte cu o sută

apoi se împarte la treisprezece

iar ca să poţi înmulţi şi împărţi un om

la ceva

îi dai mai întâi valoare de număr

păstrând regula virgulei

pentru că toate numerele încep de la zero

iar zero nu are valoare de număr decât lângă o virgulă

îmi explică aprodul

zero virgulă treisprezece, hi-hi-hi,

înseamnă de o sută de ori mai puţin decât treisprezece

în timp ce treisprezece virgulă zero

rămâne tot treisprezece

o simplă virgulă trage mai greu decât toate numerele

depinde şi cine pune virgula, zic

fiindcă pe lista aceasta eu mă regăsesc între un treisprezece anemic şi un punct

care poate deveni virgulă, râde aprodul

dar asta ţine de alinierea planetelor

de felul în care mişti d-ta lucrurile

întâmpinările

nu e destul să vrei,

trebuie să urmezi şi regula celor trei-spre-zece

în care trei este numărul impar al unităților dintr-un complet,

iar zece numărul variabilelor

a celor care te îndrumă pe calea virgulei

aprozii, grefierii, curvele, avocaţii,

nu-i prea mult pentru o amendă? întreb

nu

amendă sau crimă e totuna

dosarele astea se mai încurcă

se mai amestecă

până se lămuresc lucrurile, hi-hi-hi

bea Grigore aghiasmă

şi atunci ce-i de făcut?

simplu

să urmezi regula celor trei-spre-zece daruri

în care primele trei se înmulţesc cu o sută

iar următoarele zece

se împart la treisprezece şi-o virgulă…

am văzut de departe cum femeia se prăbușește cu fața-n  nisip

aproape de valuri

nu mai era nimeni pe plaja la ora aceea

singur am întors-o

i-am  făcut respirație gură la gură

i-am scos sutienul și am presat-o cu podul palmei pe piept

cum învățasem la un curs de prim ajutor

în clasa a zecea… umană

pe-un manechin din plastic

eram disperat că uitasem telefonul mobil în hotel

și nu puteam suna la „urgențe”

mă rugam la toți sfinții și dumnezeii din cer

să nu moară

.

zadarnic

.

unul din noi pierduse lupta cu viața

.

nu mai avea niciun rost să sun la 112

mă gândem în timp ce călcam de două ori într-un loc

și aruncam la fiecare pas câte o privire în urmă

era chiar riscant

cineva ar fi pus o mulțime de întrebări incomode

la care eu n-aș fi găsit prea multe răspunsuri

.

cine era

de ce eu

chestii din astea

.

”doar n-o să mă lași tocmai acum”

îmi strigă femeia căzută-n nisip

 și se ridică-n picioare

„ te-am amăgit”

.

de necrezut

.

rămăsesem țintuit de stupoare ca un cui într-o scândură

.

a doua zi m-am trezit într-un pat de spital

era încă noapte

o femeie liliputan îmi înfigea un ac de seringă  în braț

iar alta răsturna peste mine

un coș cu gândaci și păianjeni

.

„mai bine lăsați-l să numere nasturi”

reverberă un glas cavernos din înalturi…

lumina învăluie scena orbitor

scoate esența din lucruri și oameni

bara striptesei seamănă cu un sceptru papal de argint

iar globul cu lumini multicolore îi adaugă reflexe de ametist și smarald

atrăgând ca un magnet ochii bărbaților

sunt eu Esmeralda le strigă artista făcând un fouettés

un fel de rotire fără sfârșit pe vârful unui picior

în timp ce rochia-i albă tatu îi dezvelește picioarele până la șolduri

delir

un Grand jeté o proiectează spre bară

se învârte amplu la 360 grade și ajunge cu piciorele în sus

moment în care tatu-ul se desprinde lăsând-o în sânii goi și chiloței

urale

urmează un glissé spectaculos

un salt în gol

bărbatul o prinde în aer și o strânge la piept

nebuno

da zice ea și-l sărută pe gură în timp ce lumina se stinge…

Nu-mi cere să-mi calc pe inimă. Nu-ți pot deschide din nou sufletul

din carapacea tristeții.

Mai lasă-mă un an să-mi oblojesc rănile

mi-ar fi imposibil acum să te privesc în ochi cu mintea limpede,

există încă prea mult sânge la locul faptei

și prea multă confuzie.

Încearcă să înțelegi că dragostea mea e în stare de șoc

sub perfuzie,

probabil că n-o să-mi mai revin niciodată,

copilul nostru se va naște orfan într-o zi de duminică,

tu nu vei accepta să-i tai cordonul ombilical cu care s-a sufocat în timpul travaliului

și nu te va putea obliga nimeni.

Îl vei ține în viață doar ca să-mi amintești ce s-a ales din dragostea noastră,

oamenii vor întoarce capetele după noi siderați

nu vezi în fiecare zi o femeie trăgând după dânsa placenta cu pruncul înăuntru...

.

Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru

 Pe șevaletul toamnei

un pictor nebun amestecă febril culorile calde ale merelor

cu cele reci ale strugurilor

galbenul auriu și pufos al gutuilor

cu indigoul distant  al prunelor

adună la un loc bătrânele vrăjitoare ale nopții

care fac farmece

stolurile flămânde  de grauri

cu ciocurile învinețite de albastrul vinețiu al cucuruzului

de cicoare

stolurile nehotărâte  de rândunele

rătăcite de cârd

șoarecii neliniștiți

care strâng spicele

aplică o tușă de galben bolnav peste  frunze

ascunzând ronțăitul enervant al iepurilor

urletul prelung al lupilor

zbaterile aripilor  prin aerul ruginit al zilelor

e dificil să îngrămădești toamna într-o singură pânză

să găsești toate nuanțele de roșu

de portocaliu

de galben aprins

maro sau auriu

 să le ferești din calea lacrămii ochiului

care subțiază  culorile

făcând  loc albului iernii

de la geamul meu privesc cum Marele Pictor

își strânge pensulele

cum își ia șevaletul în spate

și lasă în urmă acest dezmăț coloristic…

precum o pasăre zgribulită de frig

care sprijină în aripile ei neobosite cerul

la fel

viețile noastre

fragile ca niște cupe de cristal

gata oricând să se prefacă în țăndări

într-o clipă de neatenție

sprijină cu aceeași determinare timpul

(acel vultur cu ochi sângeroși

și necruțători

pentru care viața păsării nu înseamnă altceva decât

bucuria puilor flămânzi!)

Doamne

cât de trist poate fi pentru o biată pasăre

îndrăgostită de cer

să îmbrățișeze c-o ultimă zvâcnire de aripi

pământul….

nu cred că există diferențe ireductibile

între oameni  și lucruri

florile

ne spunea Nietzsche

au suflete ca și oamenii

în fapt

diferențele

apar din jocul de gleznă al minții

de care nu ne putem lipsi nici unii

nici alții

indiferent cum îi spunem

facem temple mai mari sau mai mici

după cât de mulți sau puțini sunt zeii

pe altarele cărora ne așezăm inimile

diminețile nu sunt mai frumoase decât nopțile

dacă excludem nuanțele

cuvintele cântăresc tot atât de mult sau puțin

cât trag la cântar vorbele

acum e aproape imposibil de spus

cine a precedat pe cine

nici nu mai interesează pe nimeni…