Sacrificii
mi-e frică să merg noaptea prin viață
să bâjbâi
să nu-mi mai găsesc punctele cardinale
scara de bloc
cheia de la ușa iubitei
care mă ține de vreo trei zile flotant
noaptea toate blocurile se aseamănă între ele
mai bine rămân alături de ea
lipit de spatele ei ondulat în formă de S
ca o curbă extrem de periculoasă în drum
cu ochii deschiși
așteptând să se-ntoarcă spre mine
nu fără emoție
pentru că uneori se transformă într-o văduvă neagră
într-o femei vampir
știu că mă va devora până în zori
dar nu mi-e teamă
îi cer doar să nu mă rănească prea mult
nu-mi place să sufăr
să asist la propria moarte
să-mi văd sângele țâșnind spre cer ca apa fierbinte dintr-un gheizer
să văd cum îmi sparge toate oasele între fălci
cum mă înghite bucată cu bucată
cum îmi scuipă părțile necomestibile
oribil
dar ce nu face un bărbat pentru o clipă de dragoste…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 5 decembrie 2019
Vizualizări: 1499
Poezii din aceiaşi categorie
Fără legătură
La mine-n cap se aude o sublimă vioară
La primele trei note sentimentele-mi omoară,
Violonistul sunt eu, cu sufletul rece ca gheața,
Lipsit de sentimente pe strofe-mi las viața....
Poate c-am înebunit, sau poate așa sunt eu,
Un om cu suflet rece lipsit de dumnezeu,
Un antisocial depresiv drogat lipsit de viitor
Ce cu disperare se agață de un vis nemuritor....
Iarăși ,,scriitor"
Salut,sunt iarăși eu,
Un tînăr ,,scriitor",
Și-acum cumva îmi vine greu,
Să scriu,dar mă uscam de dor.
De dorul de a-mi rupe capul,
Să tipăresc un vers firesc,
Să stau și să trântesc dulapul,
Să scot o foaie,și,scriind mă liniștesc.
Legând în versuri gând cu gând,
Obțin și eu o poezie,
Privesc uimit,înțelegînd,
Că nu e doar cerneală pe hîrtie.
Cam prost,netalentat,nechibzuit,
Dar uite că mi-a reușit și mie
Chiar dacă mult nu m-am gândit,
Mi s-a primit să scriu o poezie.
Nici nu știu cum mi-a reușit,
Probabil,mi-am găsit o muză
Ce m-a susținut,m-a repornit
Și-mi este-n versuri călăuză.
Știi,îmi trebuia o astfel de relaxare,
Să pot să scriu în liniște , tăcere,
Să mă descarc scriind pe-o simplă foaie,
Să mă înec în satisfacție, plăcere.
Sunt iarăși,,scriitor"
De ce? că parcă sună a prostie,
Răspuns simplu: mi-a fost dor ,
Mi-a fost dor să scriu o poezie.
Boemă
trosnesc în gura sobei amintirile nearse
aburind ferestrele înghețate ale sufletului
atât de încercate de vânt
cămara uitării e plină de vreascuri uscate
rămase de anul trecut
puțin îmi mai pasă de crivăț acum
îmi pot savura
în sfârșit
cafeaua în liniște
și țigara amețitoare cu marijuana
cumpărată la negru
cândva
niciodată nu m-am simțit mai bine ca azi
rezident în propria-mi viață
am fost de prea multe ori chiriaș în viețile altora
în case întotdeauna prea mici
pentru confortul sufletului meu
cu apucături aristocratice
orice s-ar spune
nicăieri nu-i mai bine decât în brațele sufletului tău
în tine însuți
la focul mocnit al gândului...
Regrete târzii
acum e prea târziu să mă ascund
după metafore
( de ce-aș face-o tocmai acum?)
cine se înhamă de bunovoie
la jugul cuvântului
trăiește deja în metaforă
respiră metafora
nu-i nicio rușine să-ți crească aripi în locul picioarelor
( se întâmplă de când lumea în Galopagos!)
flapsuri
un fel de aripioare mai mici
în locul mâinilor
atrofiate de evoluție
( uneori evoluția înseamnă și pierdere asumată
ca la ruletă!)
în această lume a zborului virtual
nu există turnuri de control
care să dirijeze traficul infernal al metaforelor
nu există coliziuni între gânduri
catastrofe aeriene
regretul meu este că în timp ce metafora
înflorește într-o lume fascinantă a visului
eu mă usuc în acest înveliș prozaic
al cărnii…
Dimineți de cristal
azi-dimineață m-au năvălit zorile
din toate părțile
m-au smuls dintr-un vis cu lebede negre
ciudat
Natasha plecase să adune lacrimile neîncepute ale nopții
de pe frezii
la răsărit Soarele înota înjunghiat într-o baltă de sânge
mărul din fața geamului se-mbrobodise cu un voal alb orbitor
de mătase
părea o lebădă uriașă care-și lua zborul
îmi dăduseră lacrimile și nu aveam de ce să mă sprijin
simțeam o spaimă nelămurită cum mi se înfige în inimă
în creier
cum mă inundă
alteori dimineața se-auzeau tot felul de zgomote
țipete
tocurile femeilor pe scări
cești sparte
huruitul mașinilor
dacă m-aș arunca de la etaj
mă gândesc
s-ar auzi strigătul meu de disperare până la cer
ecoul însă nu s-ar mai întoarce...
Perpetuum
Aceleași terminații,
Cuvinte și implicații
În gânduri și notații,
În a simbolului sferă
Ele par că se succed.
Create din inteligență,
Dând forme din perseverență
Și fondul lor din vigilență,
E lupta înlănțuită, efemeră
A sentimentelor ce se preced.
Alte poezii ale autorului
Avatar
Nu mă mai interesează părerile voastre împărțite
și mă refer la toți cei care trăiesc într-o simbioză aparent comensuală
(precum cea dintre Sorina
fetița de opt ani din Baia de Aramă
și toți asistenții ei maternali
statali
procedurali
gen Maria Pițurcă!)
eu sunt gazda tuturor paraziților virtuali
chiriași simbiotici
un fel de escherihioze coli imprevizibile
în intestinele colonizate de milioane de bacterii
dacă o femeie frumoasă își depărtează picioarele
devin exhaustivi
îmi pare rău că aduc în prim-planul literaturii femeile
excluse din sanctuarul ancestral al muzelor
și aruncate în groapa cu lei
recunosc că mi-a plăcut Manifestul Medeei Iancu
despre ejaculări și violuri
numai că aceste excese sunt doar o parte a problemei
întro societate democratică în care și reciproca este valabilă
nu te arunci în penisurile lor „lungi și negre”
cum spui
pentru o clipă irațională de glorie
nimeni nu te mai va regăsi în poemul tău despre iubire
post factum…
Constelația Gemenilor
Septuagenarul Robert Comăniţă, de profesie cibernetician, îşi propuse în dimineaţa aceea caldă de toamnă târzie să nu meargă la institut. Ziua de 14 octombrie avea pentru el o semnificaţie aparte şi i-o dedica în fiecare an fratelui său geamăn, Vladimir, dispărut fără urmă acum treizeci de ani. Deşi autorităţile judiciare clasaseră dosarul încă din start, punând dispariţia pe seama unor „cauze necunoscute”, el îşi continuă propria investigaţie de-a lungul timpului până în acest 14 octombrie însorit, când socoti, ex abrupto, că sosise momentul să tragă nişte concluzii. În primul rând, trebuia să se decidă asupra unui lucru simplu şi anume dacă fratele său geamăn era mort sau nu. Faptul că acesta dispăruse subit, fără să lase cea mai mică urmă a trecerii sau morţii sale, acoperea ambele posibilităţi, înclinând însă mai mult spre varianta a doua. Un glas lăuntric, care la gemeni se manifestă extrem de profund, îi spunea că Vladimir nu era mort, ceea ce putea să însemne alte două lucruri: fie că fusese răpit şi ţinut undeva în sclavie, fie că el însuşi îşi regizase dispariţia şi trăia cine ştie unde sub altă identitate. De data asta balanţa înclina spre prima variantă. La drept vorbind, concluzia conturată cu ocazia primei sale investigaţii, imediat după dispariţia lui Vladimir, care nu excludea posibilitatea unei răpiri, se baza pe câteva date certe. Se ştia cu precizie că Vladimir plecase de acasă la unsprezece fără cinci, prezenţa sa fiind înregistrată de camera video de la benzinăria Helios, unde acesta alimentase la ora unsprezece fix. De la benzinărie până la institut era o distanţă de circa zece minute cu maşina, însă camerele de acolo nu-i semnalaseră prezenţa nici înainte, nici după ora unsprezece. Cei aproape treizeci de kilometri de drum dintre benzinărie şi institut străbăteau o suprafaţă agricolă plană, cultivată cu grâu, nefiind o rută prea circulată. De jur împrejur, cât cuprindeai cu ochii, nu se vedea decât o mare verde de grâu încolţit şi cerul prăvălit ca un clopot peste această mare. Cum să dispari într-un asemenea loc cu tot cu maşină şi să nu laşi nicio urmă? Fata de la benzinărie confirmase că-l văzuse plecând în direcţia institutului, iar un şofer de TIR, care circula din sens opus, observase şi el, undeva pe la mijlocul distanţei, un Porche roşu, decapotabil, „mâncând jar”. Ultimul element care-i întărise convingerea că fratele său fusese victima unui eveniment neobişnuit i se relevase din elicopterul Poliţiei, după un survol efectuat cu procurorul Mărgean. Nu-i spusese nimic acestuia, dar ochiul său experimentat de cibernetician depistase aproape de locul indicat de şoferul de TIR o zonă circulară în lanul de grâu încolţit, care contrasta izbitor cu restul. La o cercetare ulterioară, pe teren, aflase şi explicaţia acelei anomalii: zona circulară, cu un diametru de circa douăzeci de metri, era pârjolită, purtând amprenta unui obiect propulsat, care se aşezase şi stătuse ceva timp acolo.
În timp ce-şi pregătea ustensilele pentru ras, tot mai greu de o vreme încoace, Robert Comăniţă se privi îndelung în oglindă. Albise cu totul, iar pomeţii obrajilor îi ieşiseră proeminent în afară. Îi apăruseră mii de riduri în jurul ochilor şi gurii, ba şi câteva cute groase, ca nişte şanţuri, de-a latul frunţii. Puncte negre, înconjurate de smocuri de păr, se vedeau ici şi colo pe nas, deasupra buzelor şi în josul bărbiei duble. Doar albastru marin al irisurilor i se păstrase intact, nealterat de trecerea timpului, amintindu-i de vremurile frumoase de altădată. Nici el, nici Vladimir nu fuseseră căsătoriţi, dar cunoscuseră şi avuseră zeci de femei, umblaseră prin toată lumea, se bucuraseră de cele mai mari onoruri în ţară şi străinătate, îşi trăiseră viaţa cu vârf şi îndesat. E drept că nu prea lăsaseră nimic în urmă, cu excepţia lucrărilor ştiinţifice, şi nu se prea gândiseră la viitor, crezându-se, probabil, invulnerabili şi intangibili, adică nemuritori.
Îşi strânse obiectele de ras zâmbind. Întotdeauna când se afla în faţa oglinzii îl asaltau amintirile, dădeau buzna ca nişte hiene din lumea tăcută a uitării, şi de fiecare dată pierdea noţiunea timpului. Acum trebuia să se îmbrace pe fugă, să pornească maşina, tot un Porche roşu, decapotabil, apoi să refacă pentru a treizecea oară ultimul drum al lui Vladimir, încheiat invariabil cu aceeaşi reculegere pioasă şi dureroasă.
Opri mai întîi la bezinărie. Fata de altădată, acum o femeie în vârstă, înceată şi supraponderală, îi făcuse plinul în linişte, iar el îi lăsase câteva sute de lei bacşiş, aşa cum proceda de ani de zile, ştiind că o ducea foarte greu, după care ieşi în stradă. Drumul era pustiu şi trist, sufocat de buruienile uscate de pe margini şi de pe câmpul lăsat în părăsire, care se întindea de jur împrejur până la linia orizontului. Parcurse cei aproape cincisprezece kilometri lejer, fără să se intersecteze cu nimeni, şi parcă maşina direct pe câmp, în locul în care descoperise prima şi singura dovadă palpabilă legată de dispariţia lui Vladimir. Îşi începu reculegerea în maşină, ca de obicei, cu mâinile împreunate şi ochii închişi. La un moment dat auzi un ciocănit în geamul din dreapta şi înainte de a se dezmetici se trezi cu un bărbat tânăr alături, care semăna uluitor cu Vladimir cel de acum treizeci de ani.
- Păstrează-ţi cumpătul! îi zise acesta îmbrăţişându-l. Sunt eu!
- Doamne, au trecut treizeci de ani.
- Nici măcar o clipă, râse Vladimir Comăniţă amuzat de uluirea fratelui său, poate doar o jumătate de clipă, ca să fiu mai exact! Iar acum, frate, spune adio Terei şi hai să pornim înaintea timpului!
În clipa următoare mai văzu un obiect argintiu, sub formă de disc, având la bază un cerc de lumini multicolore, care dădea impresia că obiectul se mişcă, apoi îşi pierdu cunoştinţa.
Tenebre
într-o aripă a închisorii sunt condamnații la moarte
în cealaltă condamnații la viață
nu-i nicio diferență între ei
până și șobolanii au dificultăți în alegere
eu stau în aripa privilegiaților
unde numărul disperaților evoluează
în progresie geometrică
în timp ce numărul optimiștilor incorigibili
ca mine
crește în progresie aritmetică
.
soluția lui Malthus la înmulțirea spontană a speciei
concomitent cu scăderea resurselor
este mai actuală aici ca nicăieri
.
exterminarea în masă
desigur
.
genocidul asupra condamnaților din ambele tabere
proporțional cu numărul șobolanilor supraviețuitori
și a gardienilor nemâncați de vii
.
ni s-a spus că facem parte dintr-un experiment științific
din care se vor trage peste ani niște concluzii
în legătură cu rezistența ființei umane la rupere
.
Aiudul e doar Infernul
un loc de testare a gradului de îndoire a oaselor
și a sufletelor
a degradării morale
sfârșind cu sacralizarea iubirii călăului
.
a urmat arderea închisorilor până la ultima formă de viață
(mai puțin cea a „lazărilor”!)
migrația tăcută prin tunelurile subpământene ale timpului
apoi ocuparea Paradisului de cârtițe…
Soc matinal
din robinetul meu de la baie picură timpul
pic-pic-pic
cineva a oprit apa rece de ieri
îmi amintesc
ciudat e că și-n cadă curge tot timp,
la fel în chiuveta din bucătărie,
nu-mi vine să cred,
cum aș putea admite așa ceva
mă-ntreb
nu m-ar crede nimeni
cum mi-ar sta să mă spăl pe mâini cu chestia asta,
domnule Kafka,
să fac duș,
să-mi prepar micul dejun,
cafeaua
și să nu-mi pierd mințile?
Mirări
mă trezisem în prima dimineață a vieții mele
luat prin surprindere
mă umplusem de albastru cerului până în vârful degetelor
undeva
spre răsărit
îmi apăruse un disc auriu orbitor în calea ochilor
apoi mă copleșise verdele uriașilor cu mii de brațe
de pe marginea drumului
nu știam ce erau acele lucruri pe care nu le mai văzusem
în găoacea timpului
la cumpăna infinitului cu lumea aceasta
când încă eram un atom fără sarcină
nici acum nu știu
savanții spun că cerul este o iluzie optică
că Soarele va deveni în următorii o mie de ani
negru
clorofila din frunze
albă
și atunci
mă întreb
de ce nu mă oprisem cu viață
în pântecele Universului
să asist de acolo la sfârșitul inevitabil al lumii…
Superstiții
există riscul ca într-o zi oglinda mea să se spargă
și să nu-mi mai regăsesc chipul dimineața
în zori
ar fi cumplit
mi-ar fi foarte greu să mă recompun din o mie de chipuri
deformate grotesc
într-unul singur
nu m-ar mai cunoaște nimeni
nici chiar eu
în fiecare zi mă privesc în oglindă
încercând să mă conving că n-am dispărut peste noapte
odată cu ultimul vis
.
e clipa mea matinală de regăsire cu mine însumi
care-mi dă curajul să-nfrunt încă o zi
.
mă strecor din casă printr-o mare învolburată de chipuri
niciunul nu seamănă cu celălalt
imaginea lor mă urmărește obsesiv
pe o tablă de șah cu piese de sticlă
ricoșind ca ca un glonț de retina pisicii
(traversată de un șoarece)
în creier
.
e atâta învălmășeală printre circumvoluțiuni
încât mi se strepezesc dinții
.
o parte din mine adună cu obsesie
chipuri de oameni
o altă parte le-ngroapă în memorie
sau le șterge
nu știu de ce se întâmplă toate aceste lucruri
nu există însă necaz mai mare decât să spargi o oglindă
și să-ți vezi sufletul făcut țăndări…