Autorul Bianca S.

Aș vrea să fiu un vechi fotoliu,

În colțul camerei retras,

Să te privesc pierdut în gânduri,

Când noaptea cade peste ceas.

Să-ți simt în taină răsuflarea,

Când umerii ți se-apleacă grei,

Să-ți liniștesc măcar visarea,

Să uiți de lume, de idei.

Într-un balans tăcut, ușor,

Să-ți cobor lumina lină,

Să-ți fiu tăcerea de fior,

Iar tu să uiți de rău, de vină.

Și dacă mâine vei pleca,

Mă voi păstra mereu la loc,

Ca să-ți ofer din liniștea

Unui fotoliu vechi, de foc.

În fiecare zi

De un infinit de ori

Și copacii mor

Așteptând în rând ca la tăiere

 În a omului onor

 Sacrificați pentru o clipă de plăcere.

Ne mișcăm, trezim, visăm

Fără ca-n viață să discernem

Un  cărbune de  diamant

Un diamant ce-i tot cărbune.

Nu conștiința,  inteligenţa

E ceea ce

Ne face umani, geniali sau raţionali.

Deşi trecură

Eoni întregi

N-am învăţat

Cum să trăim în armonie

În agonie

Sau entropie

Cu mişcarea pendulară

A timpului neînăscut.

Orice făptură, oricât de mică

 Inteligentă de-ar fi,

Ca și norii distrugători

A căror spaime seducătoare

Creează viață din eter.

Trăiește în sine prin ea însăși

Precum  o umbră neluminată

Ca o rază întunecată.

Din spaime abrupte înălțate

O pădure milenară

Ar fi arsă, reclădită

Sub chip de om reconstruită.

Suntem o umbră

(Da, doar o umbra, nu te mira, chiar daca îți închizi ochii, O, tu cititorule,  umbra,  aceeași umbră, tot te  va urmări).

În căutarea dimineții.

Noaptea găsim ce e tristeţea

Fericirea de a jeli, bucuria de a sluji

Şi totuşi pentru a noastră mântuire

Strivim și  baza rădăcina

Rugându-ne ca și tulpina

Să stea dreaptă înălțată

Strigând zadarnic un crez impur.

Un sunet alb de a viețui

Neputința de a muri.

Suntem trăitori  doar cu gândul,

Pe vecie trădători,

Vom fi.

Suntem aici, ai voștri stăpâni

Vai de noi căci prin

Tăiere

Ce distrugem ne înconjoară

Ca-ntr-o plasă a minciunii

A durerii, slăbiciunii

Și a bolii de a fi

Un om prea mic pentru a întelege

Căci prin viaţa ce-o curmăm

Noi la moarte ne condamnăm.

Trăim şi nu ne uităm

La umbra ce-o călcăm.

      Început de toamnă. Zilele au scăzut ,până au ajuns

egale cu nopțile. În natură sunt schimbări  majore. Prin 

parcuri și livezi, frunzele își schimbă culoarea; maronii, 

galbene, roșcate. Nici nu știu unde să-mi îndrept privirea.

      Ziua a fost liniștită și caldă, doar o adiere ușoară a 

vântului face ca frunzele copacilor să freamete vesele.

Spre seară mă hotărăsc să merg la cumpărături.În magazin 

lume puțină, rătăcește printre rafturi oproape de ora 

închiderii. Cu șacoșele încărcate ,mă îndrept spre mașina

parcată pe faleza Dunării. lume multă ieșită să ia o gură de aer

sau să facă mișcare.Mă opresc lângă balustradă .Tineri

gălăgioși cu rolele ocupă parțial trotuarul. Băncile sunt ocupate 

de familii cu copii mici în cărucioare. Mai rar trec iubitori de 

patrupezi în lesă, alții au și botnițe

      O muzică calmă mai răzbate din cele multe baruri de pe mal.

Bordurile sunt pline de mașinile parcate. Posesorii lor le-au 

părăsit pentru o vreme -sunt consumarori-

     Mă bucur că m-am oprit din drumul meu ,spre casă.Ma prins 

melancolia  anilor când asemeni  acestori  tineri, ne făceam 

planuri de viitor și ne făceam atâtea vise.

     Ceva mai încolo  o zăresc pe Ioan Munteanu, profesoară la 

aceiași școală cu mine. Mă vrde și ea și ne salutăm. Ne bucurăm 

de întânlire. 

       -Cum de te găsesc aici? Te-ai rătăcit? mă întreabă ea zâmbind.

      - M-am rătăcit și-mi  pare bine. Nici nu mai știu de când n-am 

mai trecut pe aici.

      - Spre deosebire de mine, care aproape în fiecare  seară ias cu fiica 

mea cea mică Ionela să facem puțină mișcare

     - Am fost la cumpărături în zonă și această atmosferă de toamnă m-a 

ademenit. 

      - Sunt zile frumoase, e păcat să nu profităm de ele.

      - Ionela ,  ce faci? Pari nerăbdătoare, te așteaptă gașca ta?

      -C um ai ghicit  tante Adela? uite-i acolo îmi fac semn că 

mă așteaptă. O las pe mama drept companioană și eu am plecat. 

La revedere!

      -Ioana, ce mai face Ileana n-am văzut-o de la nuntă. Am niște 

poze tare frumoase de la nuntă.De  fapt toată nunta a fost foarte 

reușită în frunte cu mirii și nașii

      -Totul pare a fi bine, insă nu am știut că Ileana este foarte 

geloasă.

      -Se spune că gelosia vine din iubire, așa o fi ?Sunt multe păreri.

     -Eu cred că aduce numai încurcături...ești gelos când ai motiv...

    -Florin, îi dă motive?

                                 va continua                         

,

Efemerul timp  când ,, trecut-au anii ca nori lungi…,,
,,MEMENTO MORI,, pe viață  în versuri  ai lăsat
Icoana  chipului   poeziei o  adaugi
Numele EMINESCU și credința ne-au vegheat .
Eul prin cuvântu-ți în ..GLOSSĂ,, sălășluiește
,,SCRISORILE,,,,   pe o marmură   în vers ai  sculptat  
Coloana  gândurilor     ,, STELE-N CER,,  cucerește
Universul  ,, LUCEAFĂRUL,, l-a binecuvântat.

Simt cum carnea se desprinde
Încet-încet de la os,
În fiecare pulsație, o luptă,
În fiecare suspin, un secret minuțios.

În adâncurile ființei, un strigăt,
Îngropat sub straturi de tăcere,
Cuvinte nerostite, ca niște săgeți,
Îmi străpung sufletul cu durere.

Iubirea a fost o flacără vie,
Dar acum, rămâne doar un scrum,
Căci ne-am jucat cu focul
Și am ars tot ce aveam mai bun.

De-aș putea să dezbrac sufletul
De aceste săgeți invizibile,
De fantomele neclare ale trecutului,
De rănile adânci ce par imposibile.

Aș vrea să-mi îmbrățișez durerile,
Să le transform în aripi de zbor,
Căci chiar și din cenușa iubirii,
Se poate naște un nou fior.

de Guțul Cristina

În rețeaua de siliciu și-n pulsul de sub piele,
E-o lege veche, scrisă-n metabolism de stele.
Păstrăm o ordine fragilă, un desen, un cod,
În timp ce universul își caută-al său nod.

Secunda-i un pixel ce arde și dispare,
O eroare de sistem în marea nemișcare.
Construim catedrale din biți și din cuvinte,
Săgeata entropiei să o mințim, înainte.

Dar timpul nu e cerc, e o pantă de nisip,
Ce spală orice formă, orice nume, orice chip.
Fiecare gând e-o scânteie ce consumă,
Lăsând în urmă doar o dâră de cenușă și de spumă.

Și totuși, în regresul spre marele zero,
Suntem un design scurt, un efemer erou.
Căci frumosul nu e-n starea ce rămâne,
Ci în lupta de-a fi azi... în ciuda lui „mâine”.